Supermarket*

Foarte mulţi clienţi luaseră cu asalt raionul de fructe şi legume (şi la drept vorbind tot supermarketul). Chiar aveai de aşteptat un pic — printre străini, ca să zicem aşa — la ruloul cu pungi de plastic unde, când îţi venea rândul, făceai, vrând–nevrând, un gest nervos atunci când trebuia să smulgi punga de pe rolă spre a o umple apoi cu fructe. Sau cu legume, după dorinţă. Şi la cântar, la fel. Acolo n-ar fi existat motive să fii nervos, dar unii zăboveau excesiv până să nimerească tasta corespunzătoare fructului dorit. Tastele prezentau, alături de coduri, şi imaginea produsului, astfel că cei ce nu se oboseau să memoreze codul confundau frecvent mărul pacific rose, de pildă, cu piersica red heaven (şi se mai iveau şi alte confuzii). Totodată privirile tuturor clienţilor erau atrase ca de un magnet de o echipă de asistenţi, îmbrăcaţi în veste roşii, tineri cu toţii, ba chiar foarte tineri cei mai mulţi dintre ei (adolescenţi, să zicem), subţirei, zâmbăreţi şi strălucitori, care începuseră să se agite pe undeva prin faţa liniei caselor, unde se aştepta premierea clientului cu numărul 10.000. Nimeni nu avea nicio informaţie privind numărătoarea clienţilor care treceau pe la case — tot ce se ştia (plutea în aer) era că numărul 10.000 urma să fie înregistrat foarte–foarte curând. Şi atunci pe capul lui avea să cadă pleaşca marelui premiu — care o fi fost ăla. (Probabil că aşa se şi explica afluenţa neobişnuită a cumpărătorilor în supermarket.) Şi tinerii aceia în veste roşii întreţineau în întregul supermarket o atmosferă sărbătorească — că doar pentru asta erau plătiţi.

Clientul ursuz aşteptă ca un tip cu braţul bandajat să smulgă o pungă de pe rulou. Aplecându-se cu umărul, tipul reţinu ruloul cu cotul de la braţul bandajat şi rupse punga cu mâna teafără, bineînţeles cu acelaşi gest energic ca şi toţi ceilalţi dar care putea trece drept gest de nervozitate. Clientul ursuz rupse şi el o pungă în care băgă un mango pârguit binişor, după care dădu să pună punga pe cântarul de alături. În clipa aceea însă tipul cu braţul bandajat îi atrase atenţia că fructele mango nu se cântăresc.

— Priviţi acolo, la capătul înroşit, îi arătă, are o mică etichetă pe care scrie preţul. Aia portocalie. O vedeţi? Fructele astea exotice sunt dinainte cântărite... Avea o mină binevoitoare dar şi un dram de sarcasm. Iar pe viitor, cine ştie — poate că avea să precumpănească bunăvoinţa; sau sarcasmul.

Clientul ursuz mormăi ceva fără să-şi ridice măcar privirea spre celălalt. Doar scoase fructul din punga de plastic (pe care o aşeză peste rulou ca să nu rămână cu nimic dator) şi o porni spre locul unde lăsase căruciorul.

— Ştiaţi că are sâmbure? îi strigă din urmă clientul cu braţul bandajat. Se înălţase pe vârfuri şi îşi întinsese gâtul pentru ca astfel să se facă auzit şi eventual văzut.

Clientul ursuz nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Ajunse la locul unde îşi lăsase căruciorul şi atunci toată lumea din jur care asistase la scena dinainte observă cu surprindere că în acel cărucior stăteau ghemuiţi doi copii, o fetiţă de vreo trei ani, pe cap cu

o basma de mătase roşie cu buline albe de mărimi diferite, aşezată pe muchea compartimentului pentru cumpărături mărunte, şi un băiat de vreo cinci ani, rezemat cu spatele de grilajul din faţă al căruciorului. Amândoi cufundaţi în lumea lor, ca şi cum ar fi şezut, împreună cu jucăriile comune, pe duşumeaua unei încăperi dintr-o grădiniţă unde fuseseră aduşi cu sila şi nu reuşiseră să se integreze în rândul celorlalţi copii... Mulţi clienţi obişnuiau să-şi plimbe odraslele în cărucior în timp ce îşi făceau cumpărăturile, şi nimeni nu se arăta mirat. Dar clientul ursuz... Cine să şi-l fi închipuit în postura de tată? Te uitai la el şi aproape că nu-i vedeai ochii fiindcă mai tot timpul îşi ţinea privirea încruntată îndreptată în jos sau căuta produse pe rafturi şi altceva nu părea să-l intereseze. Iar dacă totuşi îşi ridica privirea (pentru o secundă cel mult), simţeai că mai bine ar fi făcut să nu şi-o fi ridicat. Fiindcă nu-i surprindeai în acea secundă decât albul ochilor, ostil şi instabil, în mijlocul unei feţe mai degrabă sumbre şi pe care barba nerasă i-o făcea să pară şi mai sumbră. Ăştia să fie copiii lui? — îţi venea să te întrebi, contrariat. (Sau contrariată; deşi femeile acceptă — nu-i aşa? — cu mai multă uşurinţă tot felul de ciudăţenii umane.) Dar copiii iată că-l acceptau cu nonşalanţă, tăcuţi, aproape fără să-i dea vreo atenţie, arătându-şi interesul aproape exclusiv pentru lucrurile deja cumpărate aruncate în cărucior, mai puţin pentru mango-ul proaspăt adăugat la cele dinainte. Niciunul dintre ei nu protestă când căruciorul se urni din loc şi o porni într-o direcţie care lor le era în chip vădit indiferentă. Îţi plăcea sau nu, erau copiii lui. Şi căruciorul trecu fără nicio oprire prin raionul de obiecte de menaj — metale, emailuri şi plastice —, unde, între rafturile înalte până în tavan, nu mai rămăsese niciun client, acum când premierea clientului cu numărul 10.000 părea să fie o chestiune de minute. Pentru copiii clientului ursuz evenimentul nu însemna absolut nimic. Şi nici pentru încruntatul lor tată, care îşi continuă periplul prin supermarket, ieşind din raionul cu obiecte de menaj. Acolo îl întâlni din nou clientul cu braţul bandajat, care se arătă dispus să-i dea câteva sfaturi cu privire la mango.

— Vă spuneam adineauri de sâmbure, domnule, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Dar să ştiţi că puteţi să plantaţi mango chiar la dumneavoastră acasă. Aşa că poate n-ar fi o idee rea să nu aruncaţi sâmburele. Îl puneţi într-un ghiveci cu puţin pământ, îl udaţi bine şi-o să vedeţi ce frumuseţe de mango o să răsară. Ăsta-i sfatul meu, încă o dată vă rog să mă scuzaţi.

Păru oarecum decepţionat că nici de data asta clientul ursuz nu-i dă nicio atenţie şi se uită lung în urma lui când acesta se îndreptă către case împingându-şi căruciorul pe lângă echipa de asistenţi care trăiau încă de pe-acum frenezia festivităţii de premiere a clientului cu numărul 10.000. La case însă era pustiu deşi la capătul barelor se îmbulzea multă lume. Trebuia să ajungi foarte aproape ca să vezi că de fapt nu era nimeni între barele lucioase de metal care delimitau culoarele către case. Toţi clienţii aşteptau, împreună cu asistenţii, pe locul din faţa lor, care fusese special degajat de stivele de produse, într-o mare de lumină, căldură, murmure şi râsete reţinute (sau, unele dintre ele, deşucheate, ca să zicem aşa). Ce aşteptau? Evident că nimeni nu ştia ce. Nicio navetă pneumatică cu bani n-o mai pornise de câteva minute bune în sus pe conductele fixate de piloni. Casieriţelor nu le prea păsa de pierderea pe care o suferea compania datorită încetării vânzărilor. Se hlizeau, stăteau de vorba în gura mare de la o casă la alta, peste benzile rulante care le despărţeau, şi se distrau de minune. Se întrebau ce-ar face ele cu premiul cel mare dacă ar intra în posesia lui, dar niciuna nu-l numea, de bună seamă fiindcă la firmă exista un consemn în acest sens. — Eu aş vinde-o! îi spunea casieriţa de la casa numărul patru celei de la casa cinci. Aş vinde-o şi mi-aş cumpăra o casă. — Şi eu aş vinde-o, îi răspundea cea de la cinci, dar n-aş cheltui banii pe-o casă. Ce rost are să te legi de-un loc? Aş umbla prin toată lumea şi aş sta numai pe la hoteluri de lux... Ceea ce însemna — pentru cei de prin jur care auzeau — că premiul cel mare era cu adevărat mare, altfel cum să-ţi permiţi să colinzi lumea şi să mai şi poposeşti la hoteluri de lux?

În clipa aceea la difuzoarele răspândite prin toată imensitatea supermarketului răsună o voce de femeie tânără — o voce plăcută şi exersată.

— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă aşezaţi la rând la case. Dacă nimeni nu intră să-şi achite mărfurile nu-l vom putea înregistra pe clientul cu numărul zece mii. Este în interesul dumneavoastră să ajungem la premiere. Vă rugăm să aveţi încredere că nu avem niciun motiv să amânăm momentul pe care cu toţii îl aşteptaţi cu multă nerăbdare. Ca şi noi de altfel. Ne pare rău dar premiul acordat este unul singur deşi ştim că sunteţi mulţi cei care îl aşteptaţi. În schimb, vă asigurăm că toţi cei ce vor achita produsele alese într-o jumătate de oră începând din acest moment vor primi câte un bilet la tombola organizată de compania noastră. Vă asigurăm de asemenea că premiile puse în joc la tombolă sunt importante.

Locul arăta ca o scenă luminată à giorno. Sau ca intrarea într-o clădire nou-nouţă unde tocmai urma ca un oficial să taie panglica inaugurală. Clientul ursuz însă nu păru câtuşi de puţin contaminat de freamătul de nerăbdare ce însufleţea mulţimea de clienţi şi echipa de tineri asistenţi îmbrăcaţi în veste roşii. Se opri totuşi înainte de intrarea în culoarul dintre barele de metal, probabil nedumerit de faptul că spaţiul era atât de gol. Moment în care clientul cu braţul bandajat îl reperă din nou şi găsi cu cale să-i strige de la distanţă:

— Hei, domnule, nu ştiu dacă ştiaţi: coaja nu se mănâncă. Sau, mă rog, puteţi încerca dar eu vă spun că-i tare şi n-are gust bun. (Nici acum nu ştiai dacă în cuvintele lui predomina bunăvoinţa sau sarcasmul.)

Clientul ursuz se întoarse către celălalt şi îl privi absent ca şi cum raza sa vizuală ar fi trecut prin el. Manifesta totuşi pentru prima oară o brumă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur. Copiii avură la rândul lor un moment de ieşire din letargie. Fetiţa se uită îndărăt ca trezită din somn şi spuse:

— Tati, de ce stau oamenii ăia acolo?

Nu se ştie dacă clientul ursuz avea de gând să-i răspundă (cel mai probabil, nu) dar în clipa aceea o clientă gălăgioasă, care ocolise mulţimea ahtiată de premiu, îi ciocni căruciorul cu destulă violenţă (inerţia izbiturii legănă căpşoarele copiilor) împingându-i-l într-o parte şi îşi făcu loc către spaţiul dintre barele de metal.

— O adevărată isterie! vociferă ea. Stau şi-aşteaptă premiul ăl mare... toată adunătura asta de tembeli! Şi tu? — îşi înălţă ea privirea către clientul ursuz. Te-ai hotărât? Te duci să plăteşti sau stai şi faci zâmbre cu toţi ăştia?

Şi, fără să aştepte răspunsul, îşi împinse căruciorul înainte, energică, pe culoarul dintre bare.

Al patrulea client! se iscă din senin un zvon în mulţime. Al patrulea e numărul zece mii! Şi mulţimea se frământă bezmetică fără să se întrebe dacă zvonul avea vreun temei, se undui ca o meduză şi se puse înfrigurată în mişcare... — Adică cum al patrulea?...¬ — Al patrulea începând de când?... — Al patrulea la care casă?... Nimic nu era clar. Şi cum existau pe puţin zece case în supermarket, mulţimea dădu năvală pe culoarele către case. Vocea de la difuzoare mai încercă să repete ceva despre biletele la tombolă dar fără niciun rezultat. Sunetul vocii se pierdu înghiţit de vacarmul general. Clientul ursuz se trezi împins într-o parte cu atâta putere încât fetiţa din cărucior scoase un ţipăt, cât pe-aci să cadă de pe locşorul ei.

De astă dată la difuzoare răsună o voce bărbătească, autoritară şi triumfătoare şi mulţimea tăcu brusc, ţinându-şi răsuflarea.

— Cli–en–tul cu nu–mă–rul ze–ce mii! anunţă la difuzoare vocea bărbătească, triumfătoare. Clientul cu numărul zece mii a fost înregistrat la casa numărul opt! Iată-l! Clientul zece mii! Iată-l acolo, la casa numărul opt!

Dar datorită îmbulzelii de nedescris de la casa numărul opt, nimeni nu reuşi să-l vadă pe fericitul câştigător al marelui premiu. Culoarele care duceau la case erau ticsite, oameni şi cărucioare de-a valma, şi se auziră ţipetele unor femei pe cale de a fi strivite de bare. Vacarmul general se sparse în nenumărate grupuleţe zumzăitoare, iritate şi înrăite. Nimeni nu mai fu interesat de cumpărături. Mulţi îşi abandonară cărucioarele cu produse, care pe unde apucă. De solidaritatea care unise până atunci mulţimea de clienţi se alese praful. Culoarele către case se goliră din nou, încât clientul ursuz putu înainta către casă fără să-i stea în cale vreun obstacol în timp ce difuzoarele vorbeau cu entuziasm de clientul cel norocos, de perseverenţă şi de insistenţă: cheia succesului! şi aşa mai departe...

— Vrei să-ţi spun ceva? i se adresă clientului ursuz un alt client, unul sfrijit şi la fel de sumbru, care tocmai se oprise să plătească la casa învecinată. Nu cred o iotă din toată povestea asta! E o făcătură ordinară! Bag mâna în foc că nu-i dau nimica tipului ăla! Sau se prefac că-i dau ceva, aşa, de ochii lumii, şi după aia îi iau înapoi tot ce i-au dat şi-l scos pe uşa din dos... Casieriţa lua produsele alese de clientul ursuz şi le trecea cu codul de bare pe deasupra senzorului, după care le făcea vânt cu gesturi automate pe valţurile din prelungirea benzii rulante. — Adică ce premiu să-i dea! continua clientul cel sfrijit şi sumbru. O barcă pneumatică? O maşină? Un tanc? Toate astea-s baliverne! Poveşti de adormit copiii! Cine stă să-i creadă... De fapt clientul cu numărul 10.000 chiar dispăruse şi nimeni nu observase unde. Dispăruse şi gata — degeaba se uitau alţii în dreapta şi-n stânga căutându-l din privire. Pe clientul cel sfrijit şi sumbru nici nu-l prea deranja dezinteresul clientului ursuz. Suspiciunile lui rămâneau perfect valabile. Continua să turuie şi oricine era liber să-l asculte, sau nu. În clipa aceea un client bătrâior se apropie de clientul ursuz c-un aer jovial. Era foarte înalt. Se ivise din senin şi se aplecase peste copiii din cărucior. Păru că le vorbeşte copiilor dar de fapt era cât se poate de clar că ţinta cuvintelor sale era tatăl lor, clientul ursuz.

— Ia te uită ce copii drăgălaşi! exclamă el cu încântare. Şi se întoarse către clientul ursuz, cu toată jovialitatea sa intactă. Îmi spuneţi şi mie la ce raion se vând copii atât de frumoşi? Aş vrea şi eu să cumpăr vreo doi!

Clientul ursuz tresări înălţându-şi spre el ochii în care brusc se ivise o lucire de oţel. Cu tot obrazul său neras, faţa sa licări de o paloare neaşteptată.

— Cum aţi spus?... Vocea i se eliberase din adâncul viscerelor şi răzbătuse cu greutate prin zăgazul pieptului. — Unde se vând copii? Asta aţi întrebat?

Clientul cel lung şi bătrâior realiză că o nimerise prost cu cuvintele lui (prost de tot), că poate declanşase ceva rău şi ireparabil şi, cu vocea tremurătoare, încercă pripit să schimbe vorba:

— Nici dumneavoastră nu vă prea daţi în vânt după festivităţile astea, sau cum să le spun... Asta care a fost adineauri...

Dar clientul ursuz nu-l slăbi nicio clipă.

— Cum adică copii de vânzare! Copiii îi ai sau nu-i ai! Nu-i cumperi! Copiii nu-s de vânzare!

Şi îşi duse mâna la buzunar în timp ce clientul cel lung şi bătrâior, speriat de moarte, întinse mâinile spre el să-l oprească. Sau să se apere. Nu reuşi să oprească nimic. Nu reuşi să se apere de glonţul care îi detună în frunte.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei.
Publicat şi în Euphorion, nr. 11–12, 2009

Relativitatea mişcării

Întotdeauna am evitat să-mi notez impresiile de călătorie, poate pentru că am intuit că într-un fel vezi locurile şi întâmplările în timpul excursiei, şi altfel îţi aminteşti de ele peste ani. Impresii, nu?... Astăzi îmi pare de-a dreptul amuzant că au fost momente, în timp ce mă aflam pe traseu, cum s-ar zice, când mi-am zis, exasperat, că ar fi fost parcă mai plăcut să văd toate acele locuri la televizor decât să-mi fac nervi într-un grup improvizat, în genul unul hăis şi altul cea, şi c-un ghid ignorant, delăsător şi totodată autoritar... Sau, mă rog, cu pretenţia de a fi autoritar.

Dar dacă mă uit astăzi în carnetul meu dedicat excursiilor, cu supracopertă albastră de vinilin, c-un semn de carte ataşat de copertă, moale şi puţin cam lipicios, care mă ajută, în principiu, să găsesc numaidecât ultima însemnare (dorită), îmi dau seama că notaţiile mele sumare, referitoare aproape în totalitate la lucruri concrete, îmi redeşteaptă cu destulă promptitudine şi fidelitate impresiile rămase nenotate. Şi dacă am omis ceva, cu atât mai bine — rămâne un mister.

Ziua I: Văleni — Cheia (scurt popas) — Pasul Bratocea — Sighişoara (dejun restaurant Sighişoara, Cetatea, Turnul cu ceas, monumentul arhitectonic din Deal, sec. XIV) — Tg.–Mureş, cazare şi cină — hotel, rest. cat. I... Fie vorba între noi, «monumentul arhitectonic din Deal» era de fapt Biserica din Deal. Dar, mă rog, aşa figura în programul excursiei... Sau: Suceviţa. Capsulă cu o şuviţă din părul Doamnei Elisabeta Movilă, 1616. Dusă în captivitate la turci. Argint aurit.

Dar la întoarcere, în timp ce străbăteam Valea Prahovei şi anume orăşelul Buşteni, în suflet cu acea binevenită destindere proprie încheierii oricărui tur, fie el neted sau presărat cu mizerii mărunte, să fi fost oare adevărat că ghidul nostru Dan Elisei ne povestea cum în cursul turului său anterior, cam prin acelaşi loc, şoseaua era împânzită de băieţi costumaţi în turişti austrieci, cu pantaloni scurţi bavarezi cu bretele şi de gât cu aparate de fotografiat şi binocluri profesioniste? Asta aproape că nu-mi vine să cred, astăzi, după ce au trecut atâţia ani. Însemnările concrete nu-mi evocă întâmplarea. În carnet nu scrie decât: Mic dejun la Piatra–Neamţ — Bicaz — Cheile — Lacul Roşu (popas la Chei şi la Lacul Roşu) — Miercurea–Ciuc, Tuşnad (dejun) — Braşov — Valea Prahovei — Bucureşti (aprox. ora 20). Poate că mă înşală memoria. El le zicea băieţi, nu securişti, dar toată lumea ştia despre ce era vorba. În autocar se aflau, ca întotdeauna, cam patruzeci de turişti de toate vârstele, pe care începea să-i lege, la spartul târgului, o brumă de solidaritate, sau poate mai degrabă un pic de nostalgie a despărţirii apropiate, peste numai câteva ore... Dan Elisei, în dreapta şoferului, cu microfonul la gură părea să nu aibă nici cea mai mică reţinere în timp ce povestea toate acelea despre turiştii bavarezi cu binocluri de gât...

Adormeam obosit, cu gândul că poate nu fusese rău, până urmă, că mă încumetasem să risc mizeriile mărunte ale unei excursii decât să stau închis în casă şi să mă uit la televizor. Când n-ai nimic — sau mai nimic — să-ţi reproşezi, somnul vine uşor...

Mă aflu sus pe buza unui crater uriaş — sau poate pe ultimul graden al unui stadion pustiu — şi contemplu priveliştea terifiantă şi în acelaşi timp atrăgătoare ce se deschide sub mine. Un stadion sau un crater uriaş? Se aseamănă cele două — desigur numai ca formă. Iată, pe toată întinderea peretelui interior, povârnit şi curbat, al craterului — sau poate al stadionului — observ, de la mare distanţă, aşezate ordonat, sumedenie de cubuleţe care au, toate, culoarea (şi poate şi consistenţa) piritei, dar despre care ni se explică de către o persoană bine informată, aflată în preajmă, dar pe care n-o văd ci doar îi aud vocea în timp ce dă explicaţii, că sunt rezultatul unui experiment la o scară fără precedent: cubuleţele de culoarea piritei, aşezate ordonat, sunt ceea ce a rezultat din prelucrarea rămăşiţelor tuturor ţigărilor care au fost fumate vreodată pe faţa pământului. Tot ce ni se arată este menit a dovedi cât a fost fumatul de dăunător pentru umanitate de-a lungul secolelor. Prin aspectul lor cubuleţele nu sugerează pericolul, dar numărul lor imens (ele stau, se presupune, în locul oamenilor, absenţi sau dispăruţi), ca şi alinierea, ca şi culoarea, ele arată cât de impresionant este totul. Şi cât ar trebui să fie de macabru dacă ne-ar impresiona cu adevărat. Un pericol de proporţii continentale. Deasupra, fâşii de nori albi se întind pe un cer albastru, ca într-o poză trucată. Deşi stau nemişcat, îmi dau seama de alinierea perfectă a cubuleţelor de culoarea piritei, întocmai ca atunci când, privind o livadă pe fereastra unui tren în mers, observi ordonarea pomilor: mai întâi alinierea în profunzime — în lungul laturii mici a dreptunghiului, cum s-ar zice —, apoi alinierea pe diagonală şi în sfârşit alinierea în lungul laturii mari, după ce livada a rămas în urmă şi calea ferată a cotit uşor înlesnindu-ţi perspectiva.

Nimeni din grup nu comentează, dar chiar şi aşa, fără nicio vorbă, se simte că toată lumea e adânc impresionată dar, într-un fel, nu de cele văzute. Altul pare a fi motivul emoţiei — un motiv obscur. Ne cunoaştem vag între noi. Dar când ne retragem şi ajungem în cu totul alte locuri, mă nimeresc alături de un bărbat tânăr, cu o înfăţişare plăcută, tuns scurt, care îmi acordă o atenţie specială. De altfel, se pare că ne cunoaştem de mai multă vreme, lucru de care el pare să fie mai conştient decât mine. Lipit de mine, mă sărută pe obraz, ceea ce începe să mă scandalizeze abia după ce se repetă de mai multe ori. Îmi spune:

— Ai putea să mă găzduieşti la noapte, nu crezi?

Nu-mi aduc aminte să fi discutat mai înainte despre o posibilă cazare la mine acasă, dar, de vreme el îmi sugerează asta, mi se pare de la sine înţeles că orice cazare la hotel este exclusă.

Nu trece mult şi îmi mărturiseşte fără nicio reţinere că are anumite înclinaţii... Iar de ce nu are nicio reţinere, asta mi se pare de asemenea clar: pentru că în ziua de azi ei şi-au căpătat drepturile până mai deunăzi refuzate. Dacă el s-a adaptat vremurilor, pot eu să fac altfel? Aşa că nu-mi vine să-i refuz autoinvitaţia la mine acasă. Atât doar că mă deranjează foarte tare. Nu ştiu cum se va sfârşi totul. Şi nici nu aflu...

Français — zice Henric al V-lea, la Chambord, pe 5 iulie 1871 — Je suis au millieu de vous. Vous m’avez ouvert les portes de la France et je n’ai pu me refuser le bonheur de revoir ma Patrie...

Călătoream deja în autocar de la Chambors la Chenonceau şi fiindcă trecuse destul timp de la începutul excursiei, ghidul încerca un fel de bilanţ curtenitor străbătând legănat intervalul între scaune, sprijinidu-se de speteze mai mult sau mai puţin răsturnate pe spate, se apleca ici şi colo către excursionişti cărora, priviţi din spate, nu le vedeai decât câte o şuviţă de păr la margine de obraz, câte un colţ de frunte ridicată obosit-binevoitor către ghid.

— V-aţi fi dorit un alt traseu, doamnă? Oricum, de un lucru să fiţi sigură: toate castelele nu pot fi văzute, vă rog să mă credeţi. Şi apoi, oricât de fermecătoare şi de diferite ar fi unul de altul, intervine la un moment dat senzaţia de saţietate...

Mai făcea un pas către spatele autocarului şi se apleca zâmbitor în partea cealaltă a intervalului.

— Vorbeam cu colega dumneavoastră de castele dar era cât pe ce să zic mânăstiri! Obişnuit cu traseele din ţară înainte de ’89, ce să-i faci! Niciun traseu nu ocolea Nordul Moldovei... Alte vremuri, alte moravuri!

Se adresa din când în când şi domnilor numai ca să nu se spună că acordă atenţie exclusiv doamnelor. Le verre galant... Deşi era încă destul de tânăr, mai ales faţă de unele doamne din grup. Pe lângă doamne stăruia cu o vizibilă încântare. La următoarea pereche de scaune trebuia să se aplece şi mai mult peste scaunul neocupat dinspre interval fiindcă lângă doamna trecută de patruzeci, cea care avea o adevărată manie a fotografiatului, nu şedea nimeni.

— Tot singură?

— Toujours seule, îi răspundea ea moale — şi, urmărind scena din spate, puteai să ghiceşti că în timp ce-i răspundea ghidului rămânea cu umărul şi cu capul sprijinite leneş de geam.

— Ce-aş putea să spun? Trebuia să fiţi şi dumneavoastră mai activă!... Ghidul se apleca şi mai mult spre ea, cu o familiaritate insinuantă, încercând, pe un ton scăzut, să stabilească o legătură conspirativă. — Deşi, sincer să fiu, n-aţi prea fi avut câmp de desfăşurare în grupul ăsta, ca să zic aşa. Poate că un turist ar trebui chiar de la înscriere să poată opta între un grup şi altul în funcţie de companie, nu? Am să încerc să fac o propunere în sensul ăsta la agenţie!

— Vă rog să nu vă obosiţi. Data viitoare am să-mi dau silinţa să fiu mai insistentă.

Şi doamna cea toujours seule rămânea, pasivă, să se consoleze în continuare cu arta ei fotografică.

Şedeai pe scaun, răsturnat pe spate şi, c-un mic efort de imaginaţie, erai singur în autocar, ba chiar singur de tot, fără autocar, cufundat în fotoliu, în mijlocul şoselei nemişcate, privind cu ochi somnoros–încântat–întredeschişi cum pereţii verzi ai pădurii, de o parte şi de alta, lunecă în goană îndărăt... Relativitatea mişcării, nu?... Loara... Blois... Chaumont... Faţadele căsuţelor din Amboise, colorate şi familiare, de o parte şi de alta a străzii, lunecă îndărăt... Hotelul Côte à Côte din Tours. Puteai să scapi acolo, în sfârşit, contra unei taxe suplimentare de single, şi de doamna dedicată artei fotografice, şi de ghidul cel libidinos, şi de restul excursioniştilor snobi care îşi etalau fără jenă cunoştinţele de geografie turistică dobândite înainte de ’89. Dar nu reuşeai să scapi de mizeriile şi de mitocănia de fiecare zi de acasă, pătrunse până în adâncul sufletului. Omniprezente şi difuze — nu puteam să le însemn în carnetul meu cu supracopertă albastră de vinilin... Şi în Franţa se vorbea de inechităţi sociale şi de lupta de clasă — oho! şi încă cu ce patimă... Dar cel puţin pe stradă nu se vedea nimic. Treceau patinatori pe rotile fâşâind lin pe asfalt, aplecaţi elegant din mijloc, cu mişcări largi şi degajate în lungul trotuarelor sau chiar pe carosabil, fără să deranjeze pe nimeni... Intrai, ziua, la Auchan şi la Carrefour, în timp ce autocarul rămânea în parcare, şi totul era okey... Dar noaptea, singur la Côte à Côte...

Nu mai era de trăit în apartamentul meu de bloc, în plină mitocănie — de asta eram conştient zi şi noapte; deci trebuia să fac ceva. Şi iată că deodată am părăsit vechea locuinţă. Dar cum? Prin mijlocirea agenţiei imobiliare? Imobiliară oare? Iată-mă ajuns într-un apartament deja ocupat, mare, ce-i drept, dar unde există, se pare, şi camere neocupate. Nu ştiu unde anume se află acele camere neocupate şi îmi zic că într-un fel sau altul nu se poate să nu reuşesc să le izolez spre a-mi asigura un minim de intimitate. Până una alta însă mă aflu în zona ocupată a apartamentului, unde urmează să locuiesc, şi mă însoţeşte tăcută proprietăreasa, sau poate chiriaşa — asta n-am de unde s-o ştiu — camerelor ocupate. Camerele nu sunt chiar ticsite de mobilă dar, oricum, mobilă este din belşug. Şi iată că principala mea grijă este nu că acele camere pe care le vizitez sunt deja ocupate ci că nu văd unde aş putea să-mi instalez propria mobilă. Şi nu la toată mobila mea mă gândesc ci îndeosebi la bibliotecă. Impresia mea este că am şi adus-o, dar acum ea nu se află la vedere. Inspectez, însoţit de proprietăreasă — o femeie slabă, cu o faţă poate nu chiar ostilă, dar oricum dezaprobatoare — posibilele locuri unde aş putea să-mi instalez biblioteca. Nu se întrevede nicio posibilitate — mobilierul ei ocupă în chip vădit tot spaţiul de la pereţi. Şi totuşi, după câteva clipe de neatenţie, observ că altcineva îşi instalează o bibliotecă în camera pe care o crezusem în întregime ocupată. E vorba de trei bărbaţi între două vârste, slabi şi ei la fel ca şi proprietăreasa, îmbrăcaţi toţi trei în haine uşoare, albastre, identice între ele. Ai zice că sunt salopete dacă n-ar avea totuşi croială de costum. Nu le văd feţele dar le simt ostilitatea — o ostilitate oarecum proletară, dacă nu de-a dreptul muncitorească, manifestată mai ales prin faptul că mă ignoră cu desăvârşire. Pentru ei, eu nu exist. Îşi văd de treabă, adică aşază pe rafturile goale ale bibliotecii, în poziţie orizontală, nişte broşuri — toate de aceeaşi grosime, adică subţiri, şi toate de culoare portocalie. N-am discutat nimic despre acele broşuri — de altfel, orice discuţie cu cei trei bărbaţi este din capul locului imposibilă — dar ştiu că sunt nişte broşuri proletare, poate sindicale. Cu acele broşuri cei trei bărbaţi abia dacă reuşesc să umple două din rafturile bibliotecii, şi chiar şi acelea doar pe o înălţime mai mică de o palmă. Dar nu-mi trece prin cap să protestez că pentru o brumă de cărţulii au ocupat locul destinat bibliotecii mele — ditamai biblioteca — fiindcă ştiu că ostilitatea lor mocnită, de clasă, s-ar putea oricând transforma în violenţă...

J’ai le moyen — spunea Leonardo da Vinci prezentându-i lui Lodovico Maurul un C.V. avant la lettre, în 1482 — de construire des ponts très légers, solides, robustes et d’un transport facile, pour poursuivre, et au besoin mettre en déroute l’ennemi, et d’autres plus solides qui résistent au feu et à l’assaut, aisés et faciles à enlever et à poser. Et de moyens de brûler et de détruire ceux de l’ennemi.

Conturul cetăţii de pe creasta colinei pe care Leonardo o vedea pe fereastra casei sale din Rue du Clos Lucé, Amboise, aşa cum poate fi văzut într-un crochiu fugitiv, este şi astăzi la fel, neschimbat după cinci secole...

***

Publicat în Luceafărul, sept. 2003

Înserare de februarie peste Gara de Nord

Înserare de februarie
peste acoperişurile
Gării de Nord
Fâşii zdrenţuite de nori
peste senin

trandafiriu —
Cortină–iluzie,
lumină cristalină —
ultimele clipe de ziuă
Cortină–iluzie,
străvezie
peste munţi în iarnă

Trenuri — şiraguri de luminiţe,
lent unduind în mişcare
Înserare–iluzie!
Desprimăvărare
cu mireasmă se zăpadă proaspătă.

Lăcomie de-nserare
peste Gara de Nord —
februarie, început...
Lăcomie de senin

trandafiriu
brăzdat de fâşii zdrenţuite

de nori
Lăcomie de sfârşit de zi
şi de-nceput de primăvară
cu mireasmă de zăpadă
Până când încă proaspătă?
Câte anotimpuri superbe?

Un tren părăsind peronul —
lent unduind în mişcare
către locuri natale,
departe sub munte în iarnă
Covor fermecat
peste casele

rămase pustii —

toate

Copilăria–comoară–iluzie
rămâne cu mine,

aici

Veşnic privind înserarea –
Februarie peste Gara de Nord...

Spiriduşii Iernii

Peste noapte, ninsoarea încremenită
pe evantaiele rugilor
nu departe de stradă,
nu departe de curţile dosnice
Surpriză. Rugii ştiau —
eu, doar eram nepregătit
În miezul rugilor ninşi,
în noaptea surprizelor
Ascunşi, spiriduşii verii
s-au prefăcut în spiriduşi ai iernii.

Prima zi de iarnă.
Aş putea să le văd scufiile
cu clopoţei de-argint
Dar pentru asta
ar trebui să dau la o parte
ramurile
cu puf de zăpadă

Mă mulţumesc, atunci,
doar cu clinchetul
clopoţeilor
Şi, pe aleea-nzăpezită,
mă-ndrept către stradă

Către vârsta a doua.

Şi-apoi a treia

Şi-apoi...

Să discuţi ştiinţă

Ah, ce plăcere să discuţi ştiinţă!
Simpozionul cu lumini, cu pliante
sumedenie de lumini
orbitoare
pentru unii
sumedenie de pliante
pentru alţii
pur şi simplu
Mister Chairman, may I ask you
a question?
Secţiunea II în Sala Oglinzilor
Secţiunea I în Sala Viorilor...
unde a cântat Benvenuto Cellini
Cine?!
Secţiunea III în Sala Wagner
Deşi Wagner n-a cântat niciodată
în Sala Wagner
Parchetul culoarului lucind
aseptic ceruit.

Dar ce zumzet al vocilor!
la bufet în coffee break.
Intermezzo între ziua I
şi ziua a II-a
Intermezzo între ziua a II-a şi ziua a III-a
şi tot aşa
De nu s-ar mai termina!
Suedia, Danemarca, Marele Ducat
de Luxemburg
Germania, Franţa, ah ce accent minunat!
Pourrai-je, Mademoiselle,
Vous poser une question?
Oui, bien sûr
Même en particulier?

Strahlung, radiation
Come si dice in italiano?
Grafice pe ecranul superweiss
bastoane cu luminiţă în vârf
urmăresc trend-ul
în ciuda oscilaţiilor
efecte locale
Si dice supermercato?
în adierea diafană a aerului
condiţionat
Ma no, Signore, che cosa dice!
Quale supermercato?
Si dice terremoto!
Dedicaţii, dedicaţii,
dedicaţii
pe excerpts
circulând din mână în mână
un zâmbet în stânga un zâmbet în dreapta
many many excerpts
telefonul fără fir
dar cu câte drăgălăşenii!

Mister Ph.D., Mister Master of Science
La secţiunea mâncăruri calde
domnişoara la secţiunea salate
Broccoli
Nu pişcă?
Să luăm seama să nu se păteze
extrasul
pata de vin roşu se întinde
într-o clipită.

Dar se fac permutări
între Mister Chairman de la Secţiunea I
şi Mister Chairman de la Secţiunea a II-a
Altminteri sălile — la fel de luminate
à giorno
se lasă doar întunericul
pe timpul proiecţiilor
când se întrevede pantoful lustruit
al colegului
pe parchetul ceruit
sau genunchiul colegei
armonios rotunjit sub ţesătura lucioasă
impecabilă a ciorapului
gândul se desprinde pentru o clipă
de terremoto şi se agaţă
de body-building
.....................................
Ah, ce plăcere să discuţi ştiinţă!
până în ultima zi
până în ultima noapte
petrecută la hotel
în patul colegei
de Simpozion.

De unde venea primăvara?

În fiecare an
primăvara venea
pe-o străduţă lăturalnică
Dinspre o margine a oraşului
cu case rare
unde poate că fusese
cândva
un lac
sau o mlaştină.

Se furişa
pe lângă garduri vechi şi sărmane
Împrăştia în umbra lor umedă
sămânţă
de colţ de iarbă.

Trecea de zidul dosnic
rămas netencuit
din vremuri când sărăntocii
lăsau zidurile de cărămidă
În aşteptarea vremurilor
mai bune

Şi fiindcă vremurile mai bune
încă nu veniseră
Dădea colţul pe strada mea
şi-mi intra în curte
Unde poposea
la piciorul zidului
Aprindea o luminiţă scăpărând amnarul
Şi ferind cu palma flacăra
de aburii lacului
Aprindea florile galbene
de forsiţia
Înverzea iarba
şi îndemna stânjeneii
să dea colţ
Şi cu bagheta magică
învăpăia zidul
de soare.

Sustainable Development, a Pseudo-Romantic Myth Lost in a Materialist Civilisation1

Let us start from a finding. A recent report of the European Environment Agency² estimates that by 2010, the EU’s economy will have grown by 45% over the 1990 levels. It is estimated, according to the mentioned report, that this is likely to erode gains from environmental policy initiatives. At first glance, the failure of the environmental policy (not only anticipated but mostly actual, too—see below) could be explained by detail desertions, possibly theoretical and/or pertaining to putting into practice. My opinion is that the “desertions” are basic, unavoidable and originated by the incompatibility itself of the concept of “sustainable development” with the human being patterns.

High Costs, Certain Failure

Despite some achievements, after more than 30 years of EU regulations, Europe’s environment, taken as a whole, is now getting worse. In this respect, the mentioned report, drawn up at the turn of the century, is highly troublesome. Most of the targets the EU set itself in its Fifth Environment Action Programme have been breached. But if the picture looks now gloomy, the prospects for the first decade of 21^st century are no rosier. Thus, it is predicted that: • missing additional measures, greenhouse gas emissions will rise by 6% from 1990 to 2010⁴; • emissions of hazardous substances, especially for mercury, cadmium and copper, will continue to rise significantly; • despite an increase in recycling, the EU will generate more and more waste; • a severe threat will persist to Europe’s biodiversity as more roads are built and urban sprawl continues unabated. ⁵

As for harmful ozone in the lower atmosphere, the EU Commission has advanced a limit matching that of the World Health Organization. However, industry quickly objected to this point, stating that this limit would add 7.5 billion to the Euro 58 billion’s bill for the measures the EU has taken before. We could foresee without any risk of mistake that the international organisms’ restrictive measures would be challenged more and more vehemently as more sectors will enter the sight of the regulating organisms. The examples of the Greening Earth Society and the Organization of Petroleum-Exporting Countries, discussed below, are enlightening.

Opposing Interests, Equally Certain Failure

Even before the UN Meeting on climate changes in Kyoto (December 1997), the American Senate warned, through the Byrd-Hagel Resolution, that no protocol will be ratified without laying down requirements addressed to the Third World regarding its significant participation to the limitations set up for the greenhouse gas emissions. Mention should be made that the Kyoto Protocol referred to the Framework Convention on Climate Change (New York, 1992). This listed in an annex the countries that committed themselves to put into practice the provisions set up by the Conventions aimed at preventing from the danger of devastating climate change as a result of human activities. Developed countries were regarded together with the Central and Eastern European countries; hence, the commitment did not involve the Third World.

But here you are OPEC having a different position at all as compared to the American Senate. OPEC requires proportional contributions to the wealthy nations: “The industrialized countries reached their positions by being able to rely on low-priced oil during most of this century. Developing countries are likewise heavily dependent on secure supplies of oil at reasonable prices. Should restrictions be placed on their development? Oil is best available commercial energy source and offers major advantages over other fuels, in terms of safety and pollution. It may prove difficult to convince nations, particularly those in recession, that full benefit of this energy source should be denied them. Climate change negotiations must reconcile the twin objectives of equity and sustainable development.” ⁶ As for the November 2000 Sixth Conference of the Parties to the United Nations Framework Convention on Climate Change (COP-6), held in The Hague, the conclusion was phrased as: “Building castles in the air.” That is a full failure.

From the “Profit and Ease Temptation” to Ecological “Surrealism”

What can one find in no other place but Germany, a country where the institutional order is perceived as exemplary? Well, 75% of all vehicles are impossible to trace after having been removed from the registers. The European Commission believes that these vehicles are being exported, mainly to Eastern Europe. Unfortunately, all the signs are that in the future the scale of this “exported” environmental problem will grow and grow, since the number of old vehicles is steadily increasing. ⁸

Let us stay yet in the transport field. The one on rail is “the cleanest and most energy-efficient mass mode of terrestrial transport,” Paul Beeckmans and Patrick Jeanne from the Community of European Railways esteem. ⁹ And they add: “Rail transport caused less than 1% of all CO2 [as compared to 25% for road and air transport], even though the railways’ market share reached 14% in freight and 6% in the passenger sector.” Nevertheless, the latter is preferred by most of the transport companies (and is dramatically increasing) as being handier.

Still, important segments of the international industrial community are not confining themselves to disregard international agreements aimed to stop worsening the environment quality as a result of human activities but are cross counter-attacking. An example is the American organization Greening Earth Society (GES). This starts by denying the anthropic climate change being real: “Every effort to predict average increases in global temperatures using mathematical modelling has failed to perform alongside observed changes. Nevertheless, all the scenarios of increase drought, dramatic flooding, more frequent and severe storms, melting ice caps, rising sea level, and the spreads of disease vectors are rooted in these flawed and flux-adjusted models. GES suggests that more attention ought to be paid to the benefits of higher atmospheric CO₂ levels of public health and the world food supply, and less attention given to computer model scenarios that appear increasingly unlikely as the models upon which they are based improve.” ¹⁰

GES “finds” that there is practically no alternative to fossil fuel-based energy production because renewable sources such as wind, solar, geothermal and biomass are too less developed all around the world, and even their use at the small scale where they still exist has negative effects on the environment.

While some standings such as that regarding the uncertainty of the computer modelling-based inferences of the global warming of the planet could be partially accepted (till the contrary proof) or at least understood, other ones seem simply “surrealistic.” Thus, GES goes as far as stating that “enriched atmospheric levels of CO₂ undoubtedly stimulate faster growth in trees and plants (...) and will increase global yields of almost every important food crop. It is clear that a world atmosphere enriched by a higher concentration of CO₂ yields important benefits to the world environment.” ¹¹

The cited society ends in a triumph: “That would ‘clear the air’ about the benefits of fossil fuel, principally coal, in providing low-cost electricity that will power the economic growth, improve the public health, protect the environment, and provide sustainable development in every nation.” ¹² (!)

Who is hiding behind GES we can find from the organization's Web site: beside a series of American scientific personalities, “pushed in front,” stands the real owner: Western Fuel Association in partnership with the National Mining Association! We must admit that organizations having such a profile have all reasons to try to persuade the international community that the atmospheric carbon dioxide is a real manna for humankind. GES doesn’t say a word about the other substances, most of them carcinogen, which result not only directly, through burning fossil fuels, but also indirectly, for instance through plastics, made of oil, a fossil fuel, too.

Welfare Temptation and the “Ecological Careless”

William McDonough remarks that “consumers do not buy televisions because they feel a powerful need to bring a box of circuit boards, toxic compounds, and metals purified at great environmental expense into their living rooms. They want information and entertainment. The challenge for business, then, is to maximize the provision of such services while minimizing the production of goods. Information and human intelligence then become the source of most economic value—as they already are in software, movies, financial services, and other dynamic sectors.” ¹³

So-called green labelling has a great vogue within the eco-bureaucracy: sticking “behaviour certificate” on products less damaging the environment. However, there is a vicious circle here, says M. Mazijn, the president of the Committee for the European Eco-label. The label’s lack of visibility deters producers from applying for the label and, in turn, the absence of labelled products on the market prevents from becoming known in the eyes of consumers (as producers of ecological “green” products). Then: a recent study carried out by Antwerp University on the behaviour of the Belgian consumer in relation to green products shows that about one third of them would be ready to take environmental criteria into account when shopping. ¹⁴ Would be ready, I put a stress, as we know for certain that subjects asked to answer questionnaires often express noble intentions, afterwards not honoured; hence, those who buy eco-labelled products in Belgium are likely to be actually much more few than one third. Not to mention countries where the population’s awareness is lower.

“Patriotism” Vs. Ecology

The Romanian former Minister of transport Traian Basescu long clamoured against the building of a bridge over Danube, between Calafat (Romania) and Vidin (Bulgaria), which was required by Bulgaria and Greece. The reason? Romania would have much to lose because of tracks carrying ware on shorter routes over the Romanian territory from East to Europe, resulting in proportionally reduced gains. For the Romanian minister did not matter that the same tracks would pollute less the area, Romania included, thus saving fuel, too. In other words, the former minister Basescu deserved being blamed. Still, compared to the US Senate’s obstruction, mentioned above, to the Kyoto protocol, the Basescu’s position does not even appear as dissonant.

What could then be said about the violent criticism in Bulgarian mass media against Romania, generated by the pressure exerted by European Commission aimed at closing up the Kozlodui atomic power plant, native Bulgarian (actually of the Chernobyl type, but this is, in the context, less important)? Although the EU said it jeopardized the entire region (and Romania is the first jeopardized), opinion makers in Bulgaria believed to have come to a big finding, that important western companies are directly involved in closing up the atomic power plant in order to ease the Romanian power export across the Danube, while this power is produced mostly by the Romanian Cernavoda nuclear power plant, where those companies have big interests.

Let us say that beside these two “national” cases (to which many others could be added), there are other transnational/regional “cases,” much more severe, where the environment and population protection is sacrificed without any restraint for the sake of profit. One can but carefully examine some EU directives. We would (amazingly) find that, for example the Council Directive 86/363/EEC on the Fixing of Maximum Levels for Pesticide Residues in and on Cereals, which contents in the preamble such a phrase: “(...) it is not necessary to apply this Directive [observing the provisions regarding the pesticide content limits] to products intended for export to third countries.” In other words, let them become sick.

Human “Accomplishment” Patterns in Conflict with the “Sustainable Development”

We live in a finite world and, consequently, the resources are also finite and would exhaust “one day"; in time, it will be more and harder to prevent the offensive of the waste and hazardous substances. All this and many similar things have already been conjectured. More than once. New—as followed from the above—is that the international environmental strategies started to disclose visible signs of failure during the last years. Also new is that businesses is now organizing and counter-attacking. It is true, the OPEC member states, for instance, could be tempered (for a while, at least) as it already happened in the past. Instead, coming of the industrial world “heavies” up to the ring is undoubtedly a source of concern.

As a conclusion to the major failures of the European environmental policies, The Sustainable Agenda 2000, the publication already quoted several times, inserts a discreet but extremely important observation for wishing to see: “(...) environmental actions need to be integrated more closely into economic measures.” (p. 45) As the EU (or UN) organisms could hardly be blamed for careless in observing the decisions taken till now, including the environment protection ones, and as implementation tools have always had a prevailing economic side, it follows that the more close integration of the environment into economic measures, the lack of which concerns the authors of the cited text, indicates something is escaping the control.

Salvador Dali made once a strange assertion (for a non-conformist like him—or maybe nobody is as non-conformist as he wishes to look): traveling by underground means being a looser (rough quotation)! Yet, no matter whom the observation comes from, it is right. The car is for the average individual not only a commodity but also (or mainly) an index of prosperity, of accomplishment.

Let us not forget that cars, refrigerators, washing machines, vacuum cleaners, TV sets and so on are always present among the indices of the life standard (or civilization in its present meaning). Not to mention GDP per capita and the average income. Or, everyone who finds himself ranked on a lower position as the life standard indices, be him/it a private or a decision making organism, reacts in one and the same way: he/it wishes to reach the top.

Terra’s competitors keep comparing between them: the United States, the European Union (made precisely in order to reach a greater competitiveness), Japan, the southeastern Asia, likely China in the not too far future. One gets power through competition. The existence is inconceivable without competition—both with individuals and communities. A competition has no terminus in a world the values of which are almost exclusively material. And the sustainable development conflicts with competition, even in a not visible way. For the time being. The text quoted at the beginning— “economic growth is likely to erode gains from environmental policy initiatives” —is much telling. Let us not mystify ourselves: sustainable development entails restrictions on the production and economic activities—more and more dramatic and numerous as we are approaching the major environmental crisis. The restrictions in economy (where the idea of stagnation simply does not find its place) entail extra costs, often significant. One of the solutions advanced by the Shell company, which does not acknowledge the Greening Earth Society’s “philosophy” yet, is to counterbalance CO₂ emissions of a thermal power plant located in Europe by planting a forest (which consumes CO₂) somewhere in the tropical area. Such a solution, though based on spatial unbalance, slightly ridiculous, is for now an achievement the Shell Company is proud of. But planting forests entails expenses (like any other ecological solution) and increases the energy costs. However, a time is to be anticipated when Shell, less detached from its present rivals, following the example of the American Senate in pushing the Third World to join the others’ efforts to curtail the greenhouse gas emissions, will pretend to its competitors a loyal concurrence with comparable ecological costs.

The human “accomplishment” patterns do not end with the competition. The appetite for the ceremony (and thereby for the pageantry) is to be added. On the eve of the New Year 2000, the Athens’ municipality used to glory replacing the traditional huge Christmas tree by a “tree” made up of... bulbs. As if that weren’t entail other trees sacrificed by acid rain caused by power plant emissions feeding those thousands of bulbs! Still, it is not only festivities. How would people accept, when—for most of them—there is no inner shine, to be ever deprived of the great metropolises’ outer/material (and power consuming) sparkling?

We may not eventually forget the travelled people pattern, revealing the investigating nature of the average individual, but equally the ambition of the successful people image. And here we come to tourism. A service like any other, some might say. However, there are two reasons to attach a special weight to this. First, because tourism, beside the power consumption, not negligible at all, entails developing an impressive infrastructure. Then, because tourism is the service for which the most dramatic development is expected. Thus, according to the World Tourism Organization, an increase from the current figure of 600m people making tourism to about 1.6bn by the year 2020 is to be expected. ¹⁵ And while in the day by day life one could hope some of the restrictive measure be accepted as advanced by the world environment protection organizations (such as giving up individual transport means for the public ones—though this is a mere wish for the time being), instead it is hard to believe the tourism businesses would be ready to limit their offer for the sake of sparing the environment.

A (Borrowed) Anecdote and a Conclusion

Once upon a time, a big clan of green rose bugs was living on the branches of a rose bush. They found themselves there in a spring. They ate leaves and of course had plenty. They had cubs every three days and their number kept growing. The old were dying; the young were taking their places. Every three days. The spring passed, then the summer. Yet, one day a rumour troubled their peace. Then they went and stood before the headbug, a very old green bug. “Listen, they said, there is a rumour. The autumn is going to come, they say. Leaves will fall. What are we going to eat then? We will starve?” “Are you stupid?” the headbug grew angry. “Autumn to come! Leaves to fall! Who on earth ever heard of such rubbish? That will never happen! Never! ’Cause, as you know very well, we are living here for generations and none of us ever saw what you called autumn!”

***

The future world—if there is one (and we must—optimistically—admit there is one)—will look surely completely different from that one could anticipate by (more or less linear) extrapolation based on the data at hand. One thing in certain: “more closely integrated environment into economic measures” is not enough. There is a need for a new value system to survive. But how this new system will be built no one can see now. And probably long time from now on.

Notes

1. Article published, in Romanian, in the România liberă newspaper, on 4 March 2000

2. The Sustainable Development Agenda 2000, Campden Publishing Ltd., 1999, p. 45

3. Ibidem

4. The European Commission’s commitment had been to reduce by 8% the emissions of these substances as compared to the reference (1990) level by 2008-2012; the commitment regarded 39 developed countries and countries in transition.

5. Op. cit., p. 45

6. Op. cit., p. 122

7. Earth Negotiations Bulletin, Vol. 12, No. 163, 27 November 2000

8. Newsletter from Ritt Bjerregaard, the EU’s Commissioner for the Environment, Brussels, June 1999

9. The Sustainable Agenda 2000, p. 153

10. Op. cit., p. 147

11. Ibidem. See also The CO₂ Issue, a publication of the Greening Earth Society, 1999.

12. Ibidem

13. Lester Brown, State of the World 1999, W.W. Norton & comp., New York-London, 1999, p. 180

14. The Daisy News — The European Eco-label Newsletter, April 1999

15. The Sustainable Agenda 2000, p. 57

Geta*

Paul a întâlnit-o pe Geta, întâmplător, într-o cofetărie de pe bulevardul Magheru, peste drum de Universitate chiar lângă Circul de Stat, unde se servea la tejghea. Cofetăria, deşi modestă, avea dever mare aşa că se putea întâmpla oricând să nu recunoşti înăuntru, în veşnica îmbulzeală de acolo, pe cineva cunoscut. Şi totuşi pe Geta a recunoscut-o imediat, cu o tresărire de surpriză, tocmai în clipa când ea, după ce îşi căpătase peste tejghea farfurioara cu prăjitură, se întorcea să-şi caute din privire un loc la una din măsuţele rotunde din colţul dintre vitrină şi perete. La fel şi ea, în clipa când s-a întors a dat nas în nas cu Paul. În ochi cu aceeaşi tresărire veselă de surpriză.

— Ia te uită! Ce întâlnire neaşteptată!

El nici nu apucase să comande, că Geta i-a şi propus să se aşeze împreună la o masă şi să mănânce amândoi din aceeaşi prăjitură care, oricum, pentru ea era prea mare. Trebuia să-şi păstreze silueta, dar uite că nu se putea abţine şi, mult mai des decât s-ar fi cuvenit, dădea iama în prăjituri.

Bineînţeles că primii la care s-au gândit au fost colegii de liceu. Se răspândiseră cu toţii care încotro după absolvire, iar despre mulţi dintre ei nu se mai ştia nimic. În legătură cu asta şi-au amintit amândoi de acel extemporal memorabil din primăvara anului final când, în loc de un subiect din lecţia la zi, doamna Lupaşcu le-a cerut să declare ce profesiune aveau de gând să-şi aleagă şi să explice pe scurt de ce. După care, la lecţia următoare, preferinţele fiecăruia, rând pe rând, au fost discutate în clasă, ceea ce, în cazul câtorva colegi, a stârnit rumoare, dacă nu chiar un haz nebun. De ce? Fiindcă pretenţiile celor câţiva, care, evident, erau dintre cei mai slabi la carte, s-au dovedit a fi — sau au părut a fi — cu totul nepotrivite cu posibilităţile lor.

— Cred că nici nu se aşteptau la o asemenea discuţie cu toată clasa, a fost de părere Paul. Cred că mai degrabă s-au gândit la ceva confidenţial...

— Adică tu eşti de părere, a spus Geta, că doamna Lupaşcu a făcut o gafă.

— Asta n-am de unde s-o ştiu, i-a răspuns Paul. Poate a fost bună intenţia de a ne deprinde să explicăm ceva în public, mă rog, să ne susţinem o idee. Iar dacă nu ne-a prevenit că o să urmeze o discuţie cu toată clasa... despre asta nu ştiu ce să spun. Poate că a vrut să ne stimuleze, cumva, sinceritatea.

— Deci eşti un apărător înfocat al doamnei Lupaşcu, a râs Geta.

— Nu, nici vorbă, s-a apărat Paul, doar că...

— Pariez că nu-ţi aminteşti ce profesiune am declarat eu că mi-aş dori, l-a întrerupt Geta... Instantaneu, pe Paul l-a încercat un sentiment de jenă fiindcă într-adevăr nu-şi amintea...¬ — Asta pentru că tu n-aveai pe-atunci ochi pentru mine, a mai adăugat Geta în ochi cu o lucire de şiretenie candidă.

Privind-o drept în faţă, Paul a constatat cu surprindere că Geta, spunând asta, nu cocheta ci că reproşul ei părea să fie real. În clipa următoare însă a fost cuprins de îndoială, fiind nevoit să recunoască în sinea sa că n-avea cum să fie sigur că Geta nu cocheta. Şi în general că nu avea habar ce se ascunde, de cele mai multe ori, dincolo de cochetăria feminină. Joacă, glumă sau ceva cu bătaie lungă?

— Nu, nu-i adevărat că n-aveam ochi pentru tine, a spus Paul fără să fie câtuşi de puţin sigur că e convingător.

— Atunci spune-mi ce profesiune am declarat atunci că îmi doresc, nu-l slăbi ea.

Cineva în spatele lui Paul, cu o farfurioară în mână, ceru permisiunea să treacă printre masa lor şi masa învecinată căci locul de trecere se pare că era prea strâmt. Paul fu nevoit să de ridice şi să-şi tragă scaunul. Când se reaşeză privirea Getei parcă se mai îmblânzise. Îi spuse:

— Trebuie să recunosc însă că tu n-aveai ochi nici pentru altele. Cel puţin, eu nu cunosc vreo colegă care să te fi cucerit. Deşi au fost vreo două care au încercat.

— Zău? se miră Paul. Vreo două! Cine?

În acelaşi timp însă îi trecu prin minte că mirarea lui era oarecum prefăcută. Realitatea e că la şcoală nu-i displăcuse să fie admirat de la distanţă. La fel şi acum, în studenţie. De fiecare dată însă când se ivea vreo fată dornică să se apropie de el, se retrăgea, devenea distant, fără ca el însuşi să ştie sigur de ce se întâmpla asta.

— Nu crezi că viaţa e mai interesantă cu întrebări rămase fără răspuns? îi replică ea.

Paul fu cât pe-aci să-i spună că Da, e de acord cu asta. Cu condiţia ca la întrebările respective să nu fii capabil să dai un răspuns. Nu să cunoşti răspunsul dar să-l treci sub tăcere. Se abţinu însă de la un asemenea comentariu temându-se că Geta ar putea să-şi facă impresia că el îşi dă aere. N-o vedea pe ea dispusă să intre în detalii, să despice firul în patru. Pe de altă parte însă, dacă era adevărat ce spunea ea, era curios să afle ce colege îl plăcuseră şi el nu prinsese de veste. În loc de toate astea însă, spuse:

— Îmi pare rău dar chiar nu mi-amintesc ce răspuns ai dat atunci la discuţia din clasă.

— Ei nu, am glumit, spuse Geta conciliantă. Declarasem atunci în extemporal ca vreau să... Începuse deja să mănânce din prăjitură şi îi zâmbi, având grijă ca înainte de asta să-şi treacă limba peste dinţi pentru ca Paul să nu-i vadă dinţii mânjiţi cu cremă de ciocolată... — Parcă a fost vorba că mâncăm din aceeaşi prăjitură. Hai, îndrăzneşte. Ai vreo reţinere? Poţi să iei din partea de care nu m-am atins. Dar să ştii că nu sunt contagioasă. Absolut deloc.

Paul fu din nou nevoit să se dezvinovăţească; în clipa următoare întinse mâna şi luă cu linguriţa, ostentativ, chiar din locul unde linguriţa Getei săpase adânc în prăjitură. Geta îi urmări atent faţa şi păru să găsească în gestul lui vitejesc şi precipitat un nou motiv să se amuze.

— Şi care era profesiunea la care te gândiseşi? reluă Paul. Şi în aceeaşi clipă se gândi că replica ei avea să fie „Ghici!”. Dar se înşelă.

— Sper că n-aţi râs prea tare când am spus ce intenţie aveam, spuse Geta.

— Nu, nu cred, de ce să fi râs? spuse Paul.

— Hai mai ia din prăjitură, îl îndemnă Geta. Ajută-mă să-mi păstrez silueta. Şi reluă după ce Paul mai luă o linguriţă: — Fiindcă am spus că vreau să studiez dreptul.

— Nu mi se pare nimic de râs în asta, spuse Paul simţind că afişează o convingere niţel cam exagerată. De ce să nu studiezi dreptul?

— Păi nu l-am studiat, spuse Geta apăsat.

— Asta-i altceva. Dar nu văd de ce să nu-l fi putut studia.

Geta spuse atunci ceva cu totul neaşteptat:

— Ţie ţi se pare că am corp frumos?

Trecând peste tresărirea din primul moment, Paul îşi aminti instantaneu de poza de grup a clasei lor la absolvire. Şi-o aminti pe Geta aşezată în faţa grupului, în prim–plan, chiar pe pardoseală, aplecată uşor pe-un şold, cu picioarele strânse sub corp şi sprijinindu-se de pardoseală cu mâna întinsă. Erau ea şi încă o colegă, Luli Constantinescu, singurele din clasă purtând uniforme de atlaz negru, într-o vreme când uniformele nu mai erau obligatorii, şi alese în mod vădit, ele două, să ocupe poziţia aceea privilegiată datorită fizicului lor plăcut. Braţul Getei cu care se sprijinea de pardoseală — îşi amintea Paul — era uşor îndoit din cot spre interior, adică invers decât firesc, spre şold, atât era de elastică. Îi spuse Getei:

— Maică-mea te-a remarcat în poză.

Geta îşi miji ochii.

— În care poză?

— Cea de la absolvire. Cu toată clasa şi cu profesorii... Mă rog, o parte din ei.

— A! poza în care stau întinsă pe jos.

— Ei, nu chiar pe jos. Stai aşa, pe-un şold... De fapt, mai mult aşezată, cu picioarele într-o parte.

— Aşa să fie, cum zici tu, spuse Geta. Într-adevăr, n-au binevoit să vină toţi profesorii. Dar nici noi n-am fost toţi. Câţiva nu erau deloc sociabili, ca să nu spun mai mult... Şi adăugă cu un interes plin de însufleţire: — Şi vasăzică aşa, mama ta m-a remarcat în poză!... În ce fel m-a remarcat?

— Păi zicea că ai un... corp frumos. Paul o spusese poticnit şi se grăbi să dreagă impresia de stângăcie: — Şi cu asta cred că ţi-am răspuns la întrebare.

— Ba nu cred că mi-ai răspuns, spuse Geta. Mi-ai spus părerea mamei tale, dar nu şi pe-a ta.

— Se-nţelege că-i şi părerea mea.

— Mie nu mi se pare că-i chiar de la sine înţeles.

— În definitiv, ripostă Paul, de ce ţi se pare atât de important?

— Să aflu părerea ta?

— Şi asta... dar şi să ai neapărat un corp frumos. De ce-i aşa de important? Ştiu că voi femeile vreţi să arătaţi întotdeauna bine, dar...

— Ai fost vreodată într-o sală de judecată? îl întrebă abrupt Geta.

— Nu, nu cred... spuse Paul. Dar poate că am văzut prin filme. Da, sunt sigur că am văzut în câteva filme cum arată o sală de judecată într-un tribunal. De pildă în „Procesul maimuţelor”.

— Am văzut şi eu „Procesul maimuţelor”, spuse Geta. Dar acolo judecătorul şi cei doi avocaţi erau cu toţii bărbaţi. Dacă ai fi fost într-o sală de judecată pe viu, cum s-ar zice, ai fi remarcat că femeile avocat arată bine, fără excepţie. Chiar foarte bine. Sunt drăguţe şi au corp frumos. Şi chiar şi cele mai multe judecătoare arată bine. Până la o anumită vârstă.

— Şi de-asta era important pentru tine să ai corp frumos. Păi ziceai că-l ai.

— Eu n-am spus asta, te-am întrebat pe tine.

— Ştii bine că ai corp frumos.

— Ştiu oare?

— Cu toţii ne cunoaştem calităţile şi defectele, spuse Paul.

— Bine-ar fi să fie aşa, spuse Geta fără să arate vreo umbră de regret că lucrurile stau altfel... Deci mama ta a remarcat că am corp frumos! Asta fiindcă în poză sunt în prim–plan. Dacă n-aş fi stat acolo, cu siguranţă nu m-ar fi remarcat... Şi ce altceva a mai spus mama ta?

— A mai spus că ai o faţă plăcută.

— Şi ai fost de acord şi cu asta?

— Da, bineînţeles!

— Dar despre şcoală n-a întrebat nimic mama ta?

— Ce să-ntrebe despre şcoală?

— Aşa, în general, ce fel de elevă am fost. Sau chestiile astea n-o interesează?

— Nu ştiu... Nu, n-a întrebat. Nu ştiu dacă în general o interesează sau nu.

— Dar dacă ar fi întrebat, i-ai fi spus?

— Ce să-i spun?

— Că n-am prea strălucit la şcoală.

— Ai rămas cu senzaţia că ai fost în conflict cu şcoala?

— Ştii bine că n-am prea strălucit.

— Mie mi-ai părut mai degrabă...

— Cum ţi-am părut?

— Mai degrabă... apatică.

— Apatică! Dumnezeule, Paul, dar tu eşti complet aiurit! Apatică, eu!

Pe Paul izbucnirea ei îl lăsă perplex. Pe moment, nu-i găsi nicio explicaţie. Încercă să şi-o amintească pe Geta în clasă, răspunzând la întrebări, participând la discuţii, dar nu reuşi să reconstituie nimic din toate astea. Singura imagine pe care o păstra despre ea era aceea a unei fete placide, c-un zâmbet abia schiţat fluturându-i neîncetat pe buze, uşor languroasă, care trata notele proaste şi în general eşecurile de la şcoală ca şi cum ar fi privit-o nu pe ea ci o altă persoană, eventual vag cunoscută.

Dar acum avea în faţa ochilor altă Getă, plină de viaţă, exuberantă chiar. Îşi aminti că auzise spunându-se despre fete că se schimbă mult mai timpuriu şi mai profund decât băieţii. Iată acum dovada. Încercă să minimalizeze cele spune mai înainte.

— Ei, poate că n-am folosit cuvântul cel mai potrivit.

Geta se uită lung la Paul c-un zâmbet care îi aminti de zâmbetul ei de la şcoală, uşor dispreţuitor.

— Ce caraghios eşti, Paul.

— Caraghios, de ce?

— Pentru că de când te cunosc am avut tot timpul impresia că trăieşti pe altă lume.

Din prăjitura de pe farfurioară nu mai rămăsese aproape nimic. Geta luă linguriţa care considera ea că i se mai cuvine, adică penultima, şi îl invită pe Paul s-o ia pe ultima. Dar Paul refuză categoric. Aşa că Geta, fără să se formalizeze, fu cea care făcu să dispară şi ultima bucăţică de prăjitură, amintind încă o dată de silueta ei, pe care Paul n-o ajutase să şi-o păstreze. Era în mare formă Geta, şi atunci când vorbea de siluetă cu multă dezinvoltură şi cu un reproş la adresa ei înseşi, mimat dinadins cu stângăcie, nu puteai s-o iei altfel decât ca pe o cochetărie. Urmărindu-i ocheadele indiferente îndreptate către ceva sau cineva din spatele său, Paul se răsuci pe scaun şi observă îndărătul său doi tineri, un el şi o ea, care, cu farfurioarele în mână, probabil pândeau momentul când el şi cu Geta aveau să elibereze masa. Şi fiindcă tocmai terminaseră prăjitura, îi propuse Getei să iasă. Ea însă i se adresă pe un ton neaşteptat de autoritar:

— Să-şi caute alte locuri, noi mai avem de discutat.

Cu adevărat, Geta era de nerecunoscut. Cu interes, dar şi ca un exerciţiu de voinţă, îşi permise s-o fixeze drept în faţă, în tăcere şi fără a fi câtuşi de puţin surprins că Geta îi înfrunta provocator privirea cu acel zâmbet al ei inconfundabil, pe care în zilele de şcoală îl remarcase de departe, iar acum îi era adresat lui în exclusivitate.

— Ce-ţi trece prin cap? îl întrebă Geta fără a avea aerul că o interesează cu adevărat un răspuns de-al său, oricare ar fi fost.

Fără un motiv anume, ochii i se luminară şi zâmbetul ei se lărgi în timp ce îl fixa drept în ochi, lăsând să iasă la iveală o dantură albă, de o regularitate impecabilă, pe care nu rămăsese nici urmă de cremă de ciocolată. Cum altfel! Paul îi remarcă, parcă pentru prima oară, buzele cărnoase, date cu un ruj care avea o anumită strălucire, un ruj pe care fără doar şi poate nu-l găseai pe toate drumurile. Apoi zâmbetul ei se restrânse cumva, buzele îi reacoperiră dinţii pe jumătate; şi la drept vorbind mai tot timpul dinţii ei rămâneau un pic dezveliţi. Asta era o noutate în aspectul ei; Paul nu-i remarcase această caracteristică la şcoală.

— Ai pe cineva, Paul? îl întrebă ea.

Întrebarea iscă în sufletul lui Paul o nelinişte vagă. Ba nu, nu vagă — acută chiar. Răspunse, emoţionat:

— Nu, n-am pe nimeni.

— Aşa mă gândeam şi eu.

Neliniştea persista şi Paul se întrebă de unde venea. Geta era pe cale să devină confesoarea sa, da, asta îi provoca acea nelinişte; care, paradoxal, îi asigura un anumit confort interior, pentru prima oară de când se aşezaseră la masă.

— Da? o întrebă. Era de aşteptat?

— În ce lună eşti născut, Paul? îl întrebă Geta.

Pe Paul întrebarea ei nici nu-l mai miră. Răspunse, dezinvolt:

— În octombrie. Tu?

— Eu sunt născută în mai. Asta înseamnă că sunt mai în vârstă ca tine.

— Şi?

— Şi nimic. A fost o simplă observaţie.

Paul se întoarse să arunce o privire îndărătul său. Nu mai era nimeni care să le pândească locurile. Cofetăria nici nu mai era atât de plină. Spuse:

— Îţi place Buongiorno tristezza?

— Ce-i asta, Buongiorno tristezza?

— Un cântec italian. Îl cântă Claudio Villa.

— A, da, spuse Geta fără un interes deosebit, ştiu că melodiile italiene sunt la mare modă. Cred că am auzit şi de Claudio Villa. A fost ceva pe la Sanremo parcă. Nu?

— Acum doi ani a câştigat marele premiu la Sanremo, cu Buongiorno tristezza.

— Eşti aşa de pasionat de Claudio Villa? Sau în mod special de Buongiorno tristezza?

— Da, îmi place Buongiorno tristezza. Şi mai ales cuvintele. Ba nu, şi melodia. Ambele îmi plac. Vrei să mai luăm o prăjitură?

— Doamne fereşte! strigă Geta atât de tare încât câţiva de prin jur întoarseră capul curioşi spre masa lor. Vrei să mă fac atât de grasă încât să cad pe scenă.

Lui Paul i se păru că n-a auzit bine.

— Care scenă?

— Îţi spun imediat. Dar nu te mai uita atât de speriat în jur. N-o să ne dea nimeni afară. Le-am consumat o prăjitură. Nu trebuie să mâncăm tot timpul ca să avem dreptul să stăm la masă şi să schimbăm câteva cuvinte, nu?

— Joci la un teatru? stărui Paul nerăbdător. Ai devenit actriţă? Atât de repede?

— N-am devenit actriţă, m-am angajat la Teatrul de Comedie, în corpul de balet. Pentru asta n-ai nevoie de licenţă. M-am înscris la un concurs, am dat o probă şi am intrat. Asta-i tot.

Paul nu reuşea să-şi revină din uluire. Şi când te gândeşti că până acum câteva minute Geta i se păruse apatică. Şi nu numai că i se păruse dar i-o şi spusese, când ea, de fapt, se dovedea a fi cea mai întreprinzătoare dintre toţi. E drept, îi păruse apatică atunci, demult, la şcoală. Demult? Dumnezeule, în realitate nu trecuseră decât doi ani! Şi ea deja era lansată pe calea succesului. La ce-i mai trebuia să studieze dreptul? Judecătoarele şi femeile avocat observase ea că aveau, cele mai multe dintre ele, sau poate chiar toate, corp frumos. Dar atunci ce să mai spunem de balerine! De fapt, asta era Geta încă de pe-acuma, o balerină. Deodată dori să afle cât mai multe despre ea, despre cariera care i se deschidea în faţă. Dori să afle când au loc repetiţiile şi câte ore pe zi, la ce oră aveau loc spectacolele şi cât durau. Câte piese de teatru aveau scene cu dansuri sau, mă rog, de balet şi cât durau acele scene? Dacă Geta avea cabina ei la fel ca şi ceilalţi actori. Cu cât timp înainte de spectacol trebuia să fie prezentă la teatru şi ce se întâmpla după încheierea scenei de dans? Aştepta să se termine piesa sau ele, balerinele, plecau din teatru înainte să se termine piesa? Plecau fiecare de capul ei, sau se aşteptau una pe cealaltă şi ieşeau toate odată?

Geta era la rândul ei uimită de interesul pe care i-l trezise lui Paul cu prezenţa ei în trupa de balet a Teatrului de Comedie. Şi mai ales nu se aşteptase ca el să fie interesat de atâtea amănunte. Toate acestea i-l prezentau într-o altă lumină, cu totul nouă faţă de ceea ce îşi amintea despre el de la şcoală.

— Nu cumva eşti pasionat de teatru? îl întrebă ea cu ochi strălucitori. Nu cumva ţi-a trecut prin cap să dai la teatru?

— Nu, nici gând!

— Tot electronica a rămas pasiunea ta?

— Sunt uimit că ţii minte.

— Cum să nu ţin minte dacă erai premiantul clasei! Toţi erau cu ochii pe tine. Vreau să spun, toate fetele. Deşi nu m-ar mira să fi fost şi băieţii, dar din motive diferite, bineînţeles.

— Şi tu...?

— Da, şi eu eram cu ochii pe tine, nu mi-e ruşine să recunosc.

— De ce m-ai întrebat dacă am pe cineva? îşi aminti brusc Paul.

— Păi din acelaşi motiv, fiindcă ai fost ce-ai fost, adică tipul care atrăgea toate privirile. E normal să rămân interesată chiar dacă nu mai suntem împreună, nu crezi? În timp ce tu ai schimbat macazul în ce mă priveşte, parcă aşa se spunea cândva...

Paul nu dădu atenţie observaţiei ei răutăcioase.

— Şi cum se cheamă piesa în care joci?

— „Înşir’te, mărgărite”. E o piesă de Victor Eftimiu. De fapt, un basm.

— Şi, mai exact ce faci în piesa asta?

— Dansez, ţi-am spus. Asta fac.

— Ai un rol, sau dansezi aşa, pur şi simplu?

— Sunt una dintre iele. O slujim pe Vrăjitoare şi o însoţim în pădure pe fata cea mică a Împăratului, Sorina. Adică o însoţim în secret, dansăm în jurul ei, mă rog, şi ne îndreptăm toate către culise, unde e pădurea. Asta se-ntâmplă la sfârşitul actului doi. Povestea e mai încurcată. Vrei să vii să mă vezi? Şi după spectacol ne întâlnim la ieşirea artiştilor, vrei?

Geta îl privi drept în ochi, şi Paul citi în ochii ei mândria de a juca în acel spectacol dar şi o mică teamă că fostul ei coleg dedicat electronicii, fostul premiant al clasei, adică el, ar putea să nu fie interesat de ea. Paul se gândi încă o dată cât de absurd fusese să creadă despre ea că era apatică de felul ei. În realitate Geta trebuie să fi fost o fire mândră încă din anii de şcoală. Şi poate că ţintise de la bun început mult mai departe decât de ei toţi. Şi în plus era femeie. Dar femeie fiind şi văzând cu limpezime ceea ce bărbaţilor le scăpa, ghicea oare emoţia pe care i-o stârnise propunându-i să vină s-o vadă? Şi în plus să se întâlnească după spectacol la ieşirea artiştilor. Bineînţeles că dorea s-o vadă şi că avea să vină s-o vadă. Avea de pe-acum o mulţime de întrebări să-i pună, chiar şi legat de cele câteva cuvinte pe care Geta le i le spusese despre dansul lor, al ielelor, în jurul fetei celei mici a Împăratului.

Ieşind din cofetărie, Geta spuse cu voioşie în glas:

— Vasăzică eşti pasionat de cântecele italieneşti.

Era ca o punte pe care Geta o arunca între ei doi ca să se întâlnească pe tărâmul artei: teatru şi muzică, de ce nu? Teatru, muzică şi dans.

— Ascult în special Buongiorno tristezza, spuse Paul.

— Nu vrei să mi-l fredonezi? îl provocă ea.

Era ea însăşi incitată într-un fel care lui Paul îi dădea fiori. Se aflau în plin bulevard Nicolae Bălcescu, în toată lărgimea lui, şi se îndreptau agale spre spitalul Colţea. Nu, îi era imposibil să fredoneze în locul acela atât de aglomerat, de faţă cu atâta lume. Ar fi vrut să poată s-o facă, dar...

— Măcar cuvintele, insistă Geta. Trebuie să fie cu totul deosebite dacă îţi plac ţie. Tu, care eşti atât de pretenţios. Am să fiu atentă pe scenă cum dansez, să nu greşesc vreun pas.

Lui Paul i se păru că de data asta nu era pură cochetărie feminină şi că Geta avea să fie de-adevăratelea conştientă, acolo pe scenă, de-a lungul întregii scene de dans, de prezenţa lui în sală... Cuvintele? Da, erau deosebite...

— Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia... Lui Paul i se puse un nod în gât dar, făcând un efort să şi-l învingă, adăugă şi versul următor: La strada la sai, facciamoci ancor oggi compania.

— Seamănă foarte mult cu româna, observă Geta încântată. Am înţeles aproape toate cuvintele.

Se despărţiră la intersecţia dintre bulevardul Nicolae Bălcescu şi bulevardul 6 Martie.

Nu-i spusese Getei că melodiile italieneşti nici n-avea nevoie să le asculte la radio fiindcă oricum îi răsunau în cap, iar uneori chiar îl împiedicau să se concentreze atunci când studia în sala de lectură. Şi mai cu seamă Buongiorno tristezza. Până la cămin auzi neîncetat melodia languroasă, iarăşi şi iarăşi, fără încetare, modulaţiile din finalul unor strofe, şi pe fondul ei o vedea pe Geta dansând pe scenă, fosta sa colegă cu corp frumos şi de o elasticitate a corpului ieşită din comun. Pe numele ei întreg: Georgeta... Melodia devenea o obsesie, de care Paul nu ştia când o să scape...

Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia,
La strada la sai, facciamoci ancor oggi compania...

Oare abia în seara spectacolului avea să scape?

Buongiorno tristezza
Torniamo dove un giorno t’incontrai
E dissi di lei: „Mi vuole ancora bene”
E mi sbagliai!...

Sau nici măcar în seara spectacolului n-avea să scape de obsesia melodiei?... Dar, şezând pe locul lui, în sală, cu o garoafă în mână, o aştepta pe Geta să se ivească pe scenă, şi până atunci încerca din răsputeri să intre în miezul acţiunii fiindcă ea era implicată în acea acţiune, nu-şi dădea seama cât de mult şi chiar asta era una dintre întrebările pe dorea să i le pună la sfârşit, când aveau să se întâlnească la ieşirea artiştilor, după ce îi va fi dat garoafa: Erai conştientă — avea s-o întrebe — de drama pe care o trăia Sorina, fata cea mică a împăratului, sau erai atât de concentrată asupra dansului, mă rog, să nu greşeşti niciun pas şi aşa mai departe, încât nici nu luai în seamă desfăşurarea piesei?...

Şi iată şi finalul actului doi, când în scenă intră ielele. Erau şase. Privirea lui Paul alerga neliniştită de la una la alta fiindcă nu reuşea din prima clipă s-o recunoască pe Geta... dar nu, iat-o! ea era. Într-o rochie albă, scurtă, cu poalele zdrenţuite fiindcă, sigur că da, era de fapt o sălbăticiune printre oameni — ielele dispuneau de putere de a vrăji, de a răspândi vrajă, chiar şi acolo pe scenă... N-o văzuse niciodată îmbrăcată sumar, nici măcar la orele de sport, aşa că îi vedea pentru prima oară picioarele goale... Şi braţul acela care în poza de grup se sprijinea de pardoseală şi era îndoit invers, acum făcea mişcări unduioase deasupra capului, în armonie cu celelalte iele, în timp ce dănţuiau în jurul Sorinei, fata cea mică a Împăratului... Privirea lui Paul lunecă de-a lungul braţului ei unduitor ridicat deasupra capului şi îi observă încheietura mâinii care se răsucea cu aceeaşi flexibilitate uluitoare, pe care n-ar fi putut s-o aibă niciun bărbat din lume, şi degetele măiestrit curbate ca la Graţiile din Primavera lui Boticelli de care, nu cu mult timp în urmă, nu-şi putuse dezlipi ochii minute în şir, dacă nu ore, într-un album despre Quattrocento-ul italian. Şi chiar şi fundalul tabloului — o margine de pădurice şi cerul albastru străvăzându-se printre trunchiuri şi ramurile copacilor pictate frunzuliţă cu frunzuliţă — se asemăna cu decorul pe care îl avea acum în faţa ochilor, înaintea căruia dansa Geta...

Era deja beznă afară fiindcă piesa fusese lungă şi spectatorii ieşeau prin holul luminat à giorno într-o rumoare plăcută de glasuri fiindcă — nu-i aşa? — ce poate fi mai plăcut decât să te desprinzi pentru un timp de lumea reală şi apoi să te întorci la ea luând-o de astă dată cu mai multă detaşare decât înainte de spectacol?... Dar Paul nu mai avea în acel moment nimic comun cu spectatorii care străbăteau holul luminat şi ieşeau în stradă, umplând trotuarul şi stând de vorbă în linişte şi totuşi cu însufleţire. Nu mai avea nimic comun fiindcă el se postă să aştepte la capătul gangului dintre clădirea Teatrului de Comedie şi clădirea alăturată, unde se afla o cafenea cu mese scoase pe trotuar, unde probabil că poposeau actorii după spectacol, dar pentru Paul era prea puţin important ce făceau ceilalţi actori după spectacol. El aştepta la capătul gangului. Gangul era întunecos şi din el tăcerea adia spre stradă, împinsă de suflul vântului Zefir din Primavera lui Boticelli, acolo în dreapta tabloului, îndreptat spre Cloris, pe care voia s-o fecundeze, să-i insufle rod şi s-o prefacă în zeiţa Flora a primăverii... De când se ridicase de pe scaun, Paul se tot gândise ce să-i spună ca să fie mai mult decât banalul Mi-a plăcut cum ai dansat... Dar cu siguranţa că aveau să intre amândoi în detalii cu privire la piesă, iar ea trebuie că ştia mult mai multe, din culise, din viaţa privată a actorilor sau a balerinelor. Şi dacă tot avea să urmeze o lungă discuţie, poate că nu era chiar de lepădat cafeneaua de alături... Deşi ar fi fost de preferat să se ducă undeva mult mai departe, undeva unde să nu-i deranjeze nimeni... La o cârciumioară la şosea...

Şi iată că Geta ieşea pe o uşă laterală, undeva către capătul îndepărtat al gangului, până unde Paul nu îndrăznise să înainteze ca să poată supraveghea ambele ieşiri, atât cea pentru public cât şi cea a actorilor. Geta se răsucea către cineva din urma ei, apoi acel sau acea cineva ieşea la iveală în gang şi era una dintre colegele ei — Paul nu ştia dacă era una din colegele de dans sau vreo altă actriţă; şi Geta se apropia cu paşi repezi de locul unde o aştepta Paul cu garoafa în mână. Cu un picior pe trotuar deja, Geta aproape că trecu de el fără să-l observe dar făcu asta numai fiindcă voia să-şi ia rămas-bun de la colega ei nu într-un loc atât de strâmt cum era gangul, ci pe trotuar, şi abia după aceea, după îndepărtarea colegei, îl luă în seamă pe Paul. Făcu un pas spre el zâmbindu-i şi Paul observă ca era îmbrăcată altfel decât în ziua când se întâlniseră întâmplător la cofetărie; purta un pardesiu de stofă fină, iar faţa... Demachiat fu cuvântul care îi veni lui Paul în minte. Faţa ei fusese demachiată, de bună seamă şezând la măsuţa cu oglindă mare şi înconjurată de beculeţe, cum văzuse prin filme, iar demachierii îi urmase de bună seama crema de faţă, pudra, rujul pe care îl ştia sau poate altul de o calitate şi mai bună. Faţă de cum era ea îmbrăcată şi aranjată, Paul se simţi ca un sărăntoc...

Iar ceea ce urmă se derulă cu o repeziciune neprevăzută. Până să apuce să-i dea garoafa, un individ se ivi lângă ei ca din pământ, de fapt lângă ea, lângă Geta, şi nici nu l-ar fi băgat în seamă pe Paul dacă Geta nu i-ar fi prezentat în mare grabă unul altuia: — Un prieten... Un fost coleg de liceu... Şi cam asta a fost tot. Individul, un tip spilcuit, cu un corp atletic care se ghicea sub îmbrăcămintea croită impecabil, nu-i mai dădu lui Paul nicio atenţie ci, sigur pe sine, cu o autoritate desăvârşită, i se adresă Getei:

— Cina sau Trocadero? Tu alegi.

Oare Geta pe care îl alesese dintre cele două restaurante de lux? Paul nu-şi mai amintea în timp ce străbătea strada Lipscani în drum spre cămin. Constată că nu mai avea în mână garoafa, ceea ce ar fi trebuit să însemne că i-o dăduse Getei şi că Geta o acceptase, dar nu-şi mai amintea momentul când se întâmplase asta. Iar melodia italienească nu numai că nu-i mai cânta în cap, dar nici nu şi-o mai amintea. Geta îl îndemnase să i-o fredoneze. Ce bine că refuzase. Îl pusese apoi să-i spună măcar cuvintele, sau, mă rog, câteva dintre ele, şi pe acestea Paul şi le amintea: Buongiorno tristezza, amica della mia malinconia... Era doar începutul. Îşi continuă drumul pe strada Lipscani, aproape pustie, care avea să-l scoată în Piaţa Sfântu Gheorghe, pe care avea s-o străbată în tăcere, afundându-se apoi în labirintul străduţelor vechi de dincolo de piaţă, pe care le cunoştea ca-n palmă.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Laurenţia şi cerşetoarea*

Nu mi-amintesc exact când a început să se audă dincolo de zidurile apartamentului o voce de femeie tânără cântând arii de operă. Sau mai degrabă, să zicem, fragmente. O voce tânără, chiar foarte tânără, aş zice, şi, de bună seamă, necultivată. Dar ambiţioasă. Locuitor al blocurilor bucureştene, obişnuit cu zgomote care de care mai grosolane şi mai enervante, vocea tinerei cântăreţe mi s-a părut de-a dreptul ruptă din rai.

Un timp am auzit-o aproape zilnic, ba chiar şi de câteva ori pe zi. De multe ori se întrerupea în toiul unei arii, treceau câteva secunde şi o auzeam apoi reluând ultima frază încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, încercând puţin altfel, şi încă puţin altfel, şi tot aşa. Nu neapărat pe calea cea bună dar asta nu conta. Repetiţiile ei nu mă deranjau. Dimpotrivă. Îmi era clar că îşi dă toată silinţa să se perfecţioneze şi pentru asta merita deplina mea apreciere.

Se întâmpla să fie şi Adina de faţă când, lungit pe canapea, mă întrerupeam din citit şi, lăsând cartea deschisă pe piept, îmi scoteam ochelarii şi o ascultam, cu ochii în tavan, cum cântă. La început s-a arătat şi ea încântată că aveam o asemenea vecină. Încerca să recunoască ariile. — Asta-i din „Traviata”, zicea. Nu cântă rău, nu-i aşa, Remus? Are ceva din Virginia Zeani. Sau, în orice caz, face eforturi... Sau, după un timp: — Asta-i din „Carmen”. Auzi cât de jos se duce!... Si tu ne m’aimes pas, je t’aime: si je t’aime, prends garde à toi!... Seamănă puţin cu Elena Cernei, ba chiar seamănă binişor dacă stau să mă gândesc. Atât doar că n-are dramatismul ei, nu crezi?... Ei, nu, n-are dramatismul Elenei Cernei, ce să mai vorbim, patosul acela inconfundabil, vibraţia aceea care îţi încreţeşte pielea de pe braţe! Dar, dacă perseverează, cine ştie... Are tot viitorul în faţă. Şi apoi, recunoaşte şi tu, Remus, că nu-i chiar de colo să asculţi arii de operă pe viu, cum s-ar zice, într-un apartament de bloc.

După o vreme însă, în timp ce trebăluia prin casă, Adina a început să-mi arunce ocheade suspicioase când mă surprindea ascultând-o pe cântăreaţa necunoscută de dincolo de zid.

— Perseverează cântăreaţa noastră, nu stă degeaba... Văd că a-nceput să-ţi placă.

— Dar n-am negat niciodată că-mi place.

— Ei da, dar acuma a-nceput să-ţi placă de-a binelea, văd eu.

— Şi ţie ţi-a plăcut. N-ai comparat-o tu ba cu Elena Cernei, ba cu Virginia Zeani?

Da, Adina o comparase, nu putea să nege. Ştiam ce înseamnă să fii pus în faţa evidenţei, să nu poţi să negi.

Într-o zi i-am spus:

— Am aflat cum o cheamă.

— Da? Cum o cheamă? a spus Adina fără chef.

— Laurenţia.

— Îmi închipui că îţi sună ca o melodie.

— Hai, recunoaşte şi tu că sună într-adevăr melodios.

— Nici nu te-ntreb de unde ai aflat.

— Nu-i niciun secret. Dar dacă nu te interesează, nu-ţi spun. De un singur lucru însă poţi să fii sigură: că până acuma n-am văzut-o la faţă.

— Până acuma! observa ea. Dar îţi propui s-o cunoşti.

— Nu, nu-mi propun. Prefer să-mi imaginez.

Şi realitatea e că într-adevăr încercam să mi-o imaginez. Dar îmi era imposibil să mă fixez la o singură imagine. Laurenţia — puteam de-acuma s-o numesc în gând (şi ce dulce era să numeşti în gând o femeie tânără şi plină de simţire şi de talent, care nu ştie încă de existenţa ta!) — era Mimi din Boema lui Puccini, delicată, fragilă, blondă cu ochi albaştri... Rodolfo coboară în grabă. Musetta povesteşte cum, îndrăgostită, Mimi a dorit să-şi mai vadă iubitul pentru ultima oară, căci îşi simte sfârşitul aproape. Epuizată de efort, Mimi se prăbuşeşte pe un pat... Era apoi Carmen, plinuţă, voluntară, brunetă cu zulufi căzându-i pe frunte, în mână c-un evantai — mezzo-soprana Galli–Marié într-o rochie barocă cu ciucuri, bumbi şi volane... Aici, tânăra Carmen, o frumoasă ţigancă, vânzătoare de ţigări, îl tachinează şi îl atrage pe caporalul Don José cu farmecele sale exuberante. Nici măcar Micaela, care îl iubeşte din tot sufletul pe Don José, nu poate să rupă această vrajă... L’amour est un oiseau rebelle que nul ne peut apprivoiser... Apoi Cio–Cio–San, tânăra japoneză, pură, încrezătoare şi finuţă, cu părul negru–pana–corbului şi faţa albă–spuma–laptelui... Când este singură în camera ei, Cio-Cio–San ia pumnalul tatălui ei şi citeşte inscripţia de pe el: „Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste”. Acum, Cio-Cio–San îşi ia rămas bun de la fiul ei: „O a me, sceso dal trono dell’alto Paradiso, guarda ben fiso, fiso di tua madre la faccia! che ten resti una traccia, guarda ben! Amore, addio! addio! piccolo amor! Va, gioca, gioca!”, Şi se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: „Butterfly! Butterfly!” ...

Totuşi zidurile distorsionau, probabil, vocea. Uneori eram nemulţumit de ceea ce auzeam. Ajungeam să mă întreb dacă avea cu adevărat talent... Dar Laurenţia era oare mulţumită de sine? mă întrebam. Deseori îşi punea muzică de operă la un player: soprane celebre... O puteam recunoaşte cu uşurinţă mai ales pe Maria Callas, dar şi alte voci cunoscute; mai greu, dar le recunoşteam... Dame Joan Sutherland, Victoria de Los Angeles, Leontyne Price, Birgit Nilsson... Presa era de părere că sopranele celebre din ziua de azi, printre care românca Angela Gheorghiu, nu se ridică la nivelul marilor dive din trecut. Chiar dacă Angela Gheorghiu sau soprana americană Renée Fleming ridica spectatorii în picioare de fiecare dată când apăreau la Covent Garden, niciuna dintre ele nu se clasase în topul primelor douăzeci de soprane din istorie. La fel se întâmpla şi cu debutanta Anna Netrebko din Rusia, de 35 de ani, care fusese numită de critici Noua Callas sau Audrey Hepburn cu voce. Singura cântăreaţă activă în prezent care se clasase în top 10 era britanica Emma Kirkby, care se specializase însă în muzica barocă, în loc să interpreteze pe marile scene ale lumii roluri din Verdi, Puccini şi Wagner...

Adina ar fi rămas cu ochii în gol dacă ar fi aflat că începusem să mă documentez...

Încercam să-mi imaginez dacă în vreme ce asculta muzica de operă cântăreaţa de dincolo de ziduri — Laurenţia — continua să trebăluiască prin casă. Sau asculta cu mare atenţie. Oare se studia în oglindă sau n-o interesa decât vocea? Dacă vocea ei era, mă rog, aşa cum i-o ştiam, ce puteam în schimb să deduc despre inteligenţa ei? N-aveam nicio posibilitate. Puteam să mi-o imaginez în faţa oglinzii de pe uşa şifonierului interpretând cu discreţie sau făcând gesturi teatrale, care de bună seamă nu i se potriveau defel.

Ideea era că ei nu-i prea ieşea şi mă întrebam dacă îşi dădea seama de asta...

Îndată după moartea papei Ioan Paul al II-lea a început să se audă dincolo de ziduri „Ave Maria”...

Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum, benedicta tu in mulieribus, et benedictus fructus ventris tui Iesus. Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae. Amen.

Minunata melodie a lui Franz Schubert... O comparam pe Laurenţia cu Nana Mouskouri... În timp ce Adina mă fixa încruntată. Ca s-o îmbunez îi spuneam:

— Vocea asta, draga mea, îmi trezeşte pofta să fac dragoste cu tine.

— Cu mine, sau cu ea? venea replica dură a Adinei.

— Cu tine, te asigur, iubito.

— Observ că ai început să ai nevoie de stimulente!

Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae...

Biata Laurenţia... Poate că ceva tot avea să rămână din aventura ei de cântăreaţă casnică... Să stai şi să asculţi şi să recunoşti frumuseţea cântatului Mariei Callas, sau să speri că într-o bună zi vocea ta nu va mai răzbi cu greu prin ziduri de beton ci se va revărsa netulburată dincolo de rampă... Pe scurt, să visezi...

După un timp a amuţit. Au trecut câteva săptămâni şi n-am mai auzit-o. Unde o fi? am întrebat.

— O fi plecat în turneu! mi-a răspuns Adina maliţioasă.

Zgomotele supărătoare, stridente ale blocului, ale străzii, ale oraşului au acaparat din nou câmpul meu auditiv. Burghie acţionate de bormaşini au reînceput să sfredelească cu furie şi răutate pereţii de beton, minibuldozerul BobCat şi-a reluat cursele de-a lungul străzii, în sus şi în jos, parcă mai des decât altădată, au reînceput loviturile de ciocan în toate cele, s-a dezlănţuit iarăşi trepidaţia pichamerelor... Şi aşa, a venit toamna...

Şi atunci, la început de toamnă, a apărut din senin, pe stradă, după o lungă absenţă, cântăreaţa cerşetoare... Strada a răsunat de cântatul ei clar şi răsunător. Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău...

Ai fi zis că toată lumea e dedicată cântului. Nici cerşetoarea nu cânta rău, deloc nu cânta rău. Mă întrebam cum de nu se găseşte niciun profesionist s-o remarce şi s-o invite undeva la o şcoală, să ia lecţii de canto. Era foarte sărmană cerşetoarea şi ataşată de stradă şi era greu de presupus că ar accepta să părăsească lumea ei spre a se dedica unei activităţi disciplinate. Să iei lecţii de canto, ehei! nu-i la îndemâna oricui.

Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău...

La drept vorbind, de la etajul unde locuiam noi nici nu-i distingeam prea bine trăsăturile feţei. Poate că era încă tânără, deşi meseria o obliga să adopte o atitudine de umilinţă. Umbla cocârjată şi se deplasa foarte încet, cu paşi mărunţi, fără să-şi ridice privirea spre ferestrele blocului, cu mâna întinsă discret... De un singur lucru eram sigur: femeia era slabă şi îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, cu o basma cum altfel decât tot neagră, legată strâns în jurul capului, aşa cum îi şade bine unei cerşetoare care îşi respectă meseria. Dar era oare întâi şi-ntâi cerşetoare? Sau întâi şi-ntâi cântăreaţă?... Dura o veşnicie să străbată străduţa de la un capăt la celălalt, timp în care ne încânta cu vocea ei cristalină şi tânguitoare...

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei