În spatele clădirii era Serviciul de Propagandă al Administraţiei Centrale şi depozitele de tipărituri. Bleer trecu pe lângă rampele unde camioane cu prelată erau încărcate cu pachete de cărţi şi de reviste. Muncitori în salopete albastre, murdare şi decolorate, le luau unul câte unul din cărucioarele trase la marginea rampelor, iar alţii, pe platforma camionului, preluau pachetele şi, făcând puţini paşi, le aşezau pe rânduri. Ceea ce avea Bleer de făcut se putea foarte bine numi „anchetă”, doar că una necomandată, din proprie iniţiativă şi fără niciun dubiu dezaprobată de şeful său de la „Politică internă”; în timp ce directorul ziarului era foarte probabil să nu se limiteze la concedierea sa de la ziar ci să-i facă raport la Consiliul Securităţii Statului... *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Era un loc dosnic, fără alte clădiri în imediata vecinătate, şi aproape nimeni nu trecea prin spatele Administraţiei Centrale dacă nu avea o treabă. Cu toate aceste muncitorii care încărcau materiale de propagandă nu-l luară pe Bleer în seamă. Lui însă îi era imposibil să nu le dea atenţie şi să nu observe detalii ale muncii lor lipsite de entuziasm. Orice detaliu putea fi de folos cândva într-o lucrare de ficţiune. Era o simplă iluzie că se putea scrie o operă din nimic. Circumstanţele făceau jocurile în materie de ficţiune. Iar circumstanţele erau cele pe care mintea le reţinea din realitate, nu din altceva, adăugându-le câte ceva: paloarea zilei, sau vremea în schimbare, sau umbra întinsă a zidului înalt, sau pur şi simplu sentimente care aveau sau nu aveau legătură cu acele circumstanţe, cufundându-le în vibraţia a ceva ce stătea să se întâmple. De pildă acum îl domina teama. Şi totuşi detaliile nu îi scăpau, iar imaginaţia anticipa, ca întotdeauna, un pas sau doi spre viitor. Habar nu aveau muncitorii ce încărcau acolo. Deşi erau tot de-ai lor cei ce împachetaseră materialele de propagandă cu o oră sau două înainte, sau poate cu doar câteva minute înainte, pentru cei ce le mânuiau acum pachetele nu însemnau nimic. Nimic altceva decât hârtie tipărită, vorbe care mai devreme sau mai târziu aveau să devină gunoi. Bleer se gândi cu tristeţe la viaţa lor lipsită de glorie. Niciodată nu aveau să afle cum se luminează faţa unui om când citeşte cu interes o carte adevărată, sau cum inima îi bate mai tare când întâlneşte într-un ziar o ştire extraordinară şi mult aşteptată! Cărţile de propagandă din pachete? La drept vorbind, nici pentru Bleer nu însemnau mare lucru. Decât doar că toate — o ştia din propria-i experienţă —, înainte de a fi publicate, treceau, ca manuscrise, prin faţa ochilor unor redactori competenţi, care cunoşteau la perfecţie regulile gramaticale şi de ortografie şi, lucrând cu un sârg vrednic de o cauză mai bună, se străduiau să nu lase să se strecoare greşeli. Când li se întâmpla totuşi să le scape vreuna, era o adevărată dramă. Descoperirea greşelii în cartea tipărită se lăsa cu un scandal monstru. Exact ca şi la ziarul unde lucra Bleer. Orice greşeală scăpată de corectori şi ajunsă la cititori era considerată un adevărat atentat la siguranţa naţională — ei nu, să nu exagerăm totuşi!... dar oricum, multora li se freca ridichea din pricina greşelilor scăpate.
Bleer se gândi la un alt amănunt: depozitarea cărţilor de propagandă; fu încredinţat că se limitau la nivelul întâi al subsolului şi, mai mult decât atât, că uşa care ducea la nivelurile inferioare era zăvorâtă cu şapte lacăte. Se îndreptă către cealaltă intrare în subsol, prin pavilionul următor. Era acolo o parcare întinsă, unde zăceau depozitate câteva basculante vechi şi ruginite, pe jumătate dezmembrate, cu anvelopele nu numai dezumflate dar şi brăzdate de crăpături de vechi ce era cauciucul. Întâmplător sau nu, basculantele erau aşezate în aşa fel încât împiedicau accesul la intrarea în subsol. Nu că ar fi obturat complet uşa, dar te obligau să te strecori cu dificultate printre roţi mari aproape cât un stat de om şi printre cabine înalte la care ajungeai doar urcând scăriţe metalice — podoaba industriei abandonate a Europei de Est.
Lui Bleer îi era silă de umezeala, de rugina şi de florile de calcar pe care le văzuse cu prilejul primei vizite jos în subsol, când ei, ziariştii care îl însoţiseră pe Administratorul-general, îl lăsaseră pe acesta să-şi facă mendrele cu ei toţi. După semnalările venite din diverse locuri, dintre care niciuna nu ajunsese la cunoştinţa opiniei publice, era însă important să afle ce se întâmpla cu adevărat în subsolul oraşului. Cu siguranţă persoana sa de legătură — care acţiona pe filieră diplomatică —, cu care se întâlnise cu câteva zile înainte, era interesată doar de fotografiile pe care Bleer avea să le facă în subteranele clădirii Administraţiei Centrale şi de comentariile sale, şi că niciodată nu avea să-l întrebe cum a reuşit să pătrundă acolo. Nu că nu l-ar fi interesat, dar acest lucru era mult mai puţin important decât ca materialul realizat să ajungă la cunoştinţa opiniei publice din Europa. Şi dacă persoana de legătură nu manifesta vreun interes în acest sens, noi de ce să ne batem capul — se va fi gândit poate Bleer, care, pe de altă parte, nu suspecta persoana de legătură de prea multă răceală în relaţii, fiind sigur că dacă s-ar fi ivit prilejul, la un ceai sau la o cafea, să zicem, ar fi adus de bună seamă vorba de aventura pătrunderii lui Bleer în subteranele impozantei clădiri a Administraţiei Centrale, şi poate că ar fi cerut chiar şi detalii; dar asta numai spre a se constitui într-o altă poveste, independentă de prima, care să fie prezentată opiniei publice de sine stătător.
Bleer, pasionat de literatură, cu preocupări în domeniu, chiar dacă repudiate la grămadă de anumite persoane suspuse, cu tendinţe exclusiviste, nu aştepta decât un prilej potrivit, la un ceai sau la o cafea, cum spuneam, pentru a schimba impresii despre scris, tehnici narative, stiluri şi toate celelalte, cu condiţia ca prezumtivul său interlocutor să fi depăşit stadiul de cititor avizat, atent la detalii, cu atenţia exersată în a descoperi greşeli şi inadvertenţe în lucrarea autorului, şi să fi ajuns în stadiul următor, comun cu al lui Bleer însuşi, acela în care propriile gânduri născute din lectură îi abat cititorului atenţia de la intriga propriu-zisă, îl obligă să revină în mod repetat asupra unor pasaje pentru a reuşi totuşi să înţeleagă ceva şi, până la urmă, să savureze opera citită. Sobru, dedicat meseriei sale de jurnalist şi convins de menirea sa pe lume, Bleer se amuza totuşi citind ficţiune şi recunoştea că, oricât ar fi de important, scrisul nu schimbă totuşi mare lucru în succesiunea evenimentelor. Altfel spus, că nu schimbă istoria. Sau dacă, într-o viziune superoptimistă, o face totuşi, nu se poate spera la mai mult decât o acţiune peste ani, greu perceptibilă la nivelul prezentului — mai degrabă o speranţă decât o realitate. Ceea ce nu face totuşi nici scrisul, nici lectura mai puţin amuzante. „O carte cu adevărat bună, domnule — ar fi zis Bleer —, este aceea care îmi abate atenţia de la numărul paginii pe care o citesc, în dorinţa mea nemărturisită de a ajunge mai iute la final şi a bifa cartea drept citită. O carte cu adevărat bună este aceea care mă descurajează să mă amuz remarcând că am ajuns la pagina 111, apoi la 222, apoi la 333, ca să nu mai spun că de la 444 încolo cartea se înscrie la categoria «cărţilor cărămidă», pe care, pe bună dreptate, mulţi refuză să le citească.”
O asemenea întâlnire cu persoana de legătură era însă foarte puţin probabilă, fiind necesar să prevaleze conspirativitatea în investigaţia jurnalistică de dragul succesului, astfel că Bleer trecu peste etapa intrării pe poarta, altminteri bine păzită, a clădirii şi se concentră asupra detaliilor începând abia de la nivelul minus doi. De altfel, fiind prezent şi la prima vizită în acel loc sinistru, după cum spuneam, începu să-şi amintească de una şi de alta, nu doar de ceea ce era legat strict de fenomenul de tasare ci şi de unele amănunte ale coborârii în sine, fiind astfel pregătit să-i descrie eventual persoanei de legătură, dar şi altora, tabloul sumbru al subteranei. Uşa de la intrare nu putea fi considerată de astă dată deschisă, astfel că niciun fel de lumină de afară nu pătrunse în interior pentru a-i lumina măcar prima porţiune a coborârii pe scară în jos.
„Hm! pagina 111”, se gândi... Să vedem mai departe.
Optimist, sigur, e foarte bine să fii optimist! Dar nu putem exclude o întorsătură defavorabilă a evenimentelor. Oricând se putea întâmpla să se pornească să sune o alarmă, eventualitate pe care o neglijase până în momentul acela. O alarmă nu semnalând vreo deplasare a straturilor geologice, ci prezenţa unui intrus în subsolul clădirii Administraţiei Centrale. Oricând putea să fie înhăţat de oamenii de pază, arestat şi dat pe mâna miliţiei sau a securităţii. De fapt paza nici nu se ştia de către cine era asigurată. Şi odată ajuns în faţa anchetatorilor, Bleer se vedea pe sine debitând fraze menite să minimalizeze caracterul subversiv al întreprinderii sale. „Poate că dumneavoastră — avea să rostească în faţa anchetatorilor — vă aşteptaţi să aflaţi de la mine că sunt împotriva sistemului! Dar ce-aţi zice dacă v-aş spune că tot ce am făcut a fost numai şi numai din spirit de aventură?” De fapt avea să se nască în capul lor o confuzie, un anumit soi de ambiguitate, ceea ce era spre folosul ambelor părţi: autor şi cititor, deopotrivă, nu?
De la ultima vizită poate că plouase — da, fuseseră ploi torenţiale, îşi amintea cum în ultimele zile auzise apa şiroind de-a lungul pereţilor în jos în staţia de metrou de la Piaţa... O clipă! la vremea acţiunii metroul încă nu fusese construit!...
Da, fuseseră ploi torenţiale care făcuseră să crească nivelul apelor freatice; ceea ce se putea observa încă de la nivelul unu al subsolului. Bleer îndreptă fasciculul lanternei către peretele şiroind de apă... şi oricât de frumoase sau de urâte ar fi fost lucrurile, fiecare din ele convenea unul cuiva şi altul îi era nesuferit altcuiva — aşa că se întrebă cui convenea — căror hidoase creaturi subpământene convenea acea spurcăciune de perete, căci la altă arătare nu-l ducea gândul decât la diavol! „Prorocire”, îi veni în minte; „desăvârşire” îi veni; „dezastru” — se gândi şi la asta; şi de fapt numai la „dezastru” se putea gândi aici în bezna umedă cu iz de canal pe care o străpungea fasciculul luminos al lanternei. Ce deosebire, se gândi, între splendoarea găunoasă a etajelor supraterane, plină de candelabre uriaşe cu zorzoane de cristal autentic şi covoare persane nesfârşite, şi mizeria plină şi densă a celor subterane! „Unde m-ai adus?” ar fi întrebat cu amărăciune bătrânul domn Marius. Fiecare ajunge, gândea el, în locuri către care îl poartă „nostalgia unui alt destin”.
Venise în acea zi Administratorul-general în faţa grupului de ziarişti şi făcuse pe dracu-n patru să fie popular şi să pară familiar cu fiecare în parte, cu condiţia ca nimeni să nu-i pună întrebări incomode. Dar cine ar fi îndrăznit? „Am venit la voi aşa cum m-au prins evenimentele!” declarate mucalit arătând spre propriul său costum „de lucru”, şi se grăbise să adauge: „Mă, voi sunteţi ăia care creează evenimente! Ca să vă daţi mari în faţa şefilor voştri, las’ că vă ştiu eu! Pişicheri, asta sunteţi! Sperăm să nu fie niciun eveniment!” Când în realitate — transpirase din anturajul său informaţia — în acea dimineaţă venise la lucru înţolit la patru ace, iar când se pusese problema să meargă cu ziariştii să le dea explicaţii în subsolul clădirii, dăduse fuga în camera alăturată somptuosului său birou şi se schimbase în costumul-uniformă de lucru...
Dar acum Bleer era singur.
Pe scara care cobora la nivelul doi îndreptă lumina către o grindă de beton armat. Totuşi, înainte de a face o fotografie, se gândi la un scenariu. Lumea avea o anumită reprezentare despre Europa de Est. Aici era Europa de Est. Să o lase aşa cum este, sau să încerce să o schimbe? Se gândi la câteva cuvinte pe care avea să le folosească, poate, în relatarea sa despre subterană. „Punere la cale”, „intoleranţă”, „mediocritate”, „gestiunea răului”, „prefăcătorie”, „pază şi vigilenţă”, „mai mult decât atât”... „Hidoşenie” era un alt cuvânt, opus lui „bright face”... Unii aveau să se repeadă să-l toace mărunt şi să-l sfârtece. Lanterna i se mişcă în mână şi umbrele se mişcară tăcute îndărătul grinzii. „Bright face” putea fi adâncul unei peşteri, cu mâini tinere care să ţină făclii cumpărate de la schitul de alături, care cu asta se ocupa şi din asta trăia. Umezeală era peste tot, dar într-un loc ghidul îţi putea arăta stalactitele şi stalagmitele, coloanele minerale, putea să-ţi numească sălile vaste de pe traseu, în timp ce aici nimic nu avea nume şi nimic nu îndemna la bucurie.
Bleer coborî la nivelul doi al subsolului. Deja venea un suflu greu din adâncuri, lucru pe care nu îl remarcase la prima vizită. Poate fiindcă atunci fuseseră mai mulţi şi se luaseră cu unele şi cu altele, fiind mai puţin sensibili la mediul înconjurător. Cu cât cobori mai în adânc se zice că creşte temperatura datorită miezului fierbinte al pământului. Poate că miezul fierbinte al pământului nu are în realitate nicio legătură cu creşterea temperaturii în subsolul supraetajat al unei clădiri, dar cu siguranţă sporeşte neliniştea, poate provocată de unele radiaţii încă necunoscute, cine ştie...
La nivelul trei revăzu „martorii” lipiţi de-a curmezişul unei fisuri într-un stâlp al structurii de rezistenţă, trei la număr. Bleer ridică lumina lanternei spre locul acela deja cunoscut, şi deodată acesta i se înfăţişă într-o lumină cu totul nouă şi sinistră. „Martorii” plesniseră toţi trei, şi nu numai că plesniseră, dar se distanţaseră de o parte şi de cealaltă a fisurii, care se căscase lacomă şi hămesită, încât în ea puteai băga pumnul. Da, dar al cui pumn? Lărgirea fisurii îl făcu să rămână încremenit şi să stea cu urechea încordată: trosnea oare structura de rezistenţă? „Ţiuit”, îi veni în minte. „Cavernă”, „instabil”, „plan de evacuare”, „lumini roşii”... Miza jocului era aici rezistenţa pământului însuşi... Câteodată orice însemnare, scrisă în carneţel sau doar memorată, părea să devină inutilă, căci memoria nu avea bătaie prea lungă. Trecutul era prea îndepărtat, iar viitorul nesigur. „Centura de foc”, îi veni în minte. „Martorii” erau supuşi unor tensiuni nevăzute, care nu le modificau aspectul, însă în fibra lor ceva se acumula — ceva nevăzut. Bleer declanşă fulgerul aparatului său de fotografiat. Uitase pentru ce se afla aici. „Percepţie.” Lumina albă — amintirea ei instantanee stărui în interiorul său timp de lungi fracţiuni de secundă, şi în câmpul acela alb fără umbre fragmente de material se îndepărtau sub lupa inteligentă a raţiunii denunţând abandonul rezistenţei. Avea ceva de spus opiniei publice? Bleer îşi armă înfrigurat aparatul şi declanşă alte câteva fulgere, stăpânit de temerea că astfel ar fi putut să strice echilibrul şi aşa fragil al structurii; şi poate chiar că adăugase un dram de instabilitate, deocamdată insesizabil, dar nu mai era nimic de făcut. Închise ochii şi ultimul fulger pe care îl văzuse alb, de astă dată i se repetă în interior roşu, încât i se păru că spre adâncul incandescent al pământului s-a fost deschis o bortă. Strânse încă o dată pleoapele, tare, şi fulgerul i se repetă verde strălucitor.
La nivelul minus patru, multora dintre ziarişti li se păruse, la prima vizită, că văd baza stâlpilor de rezistenţă. Nu, nu era baza. Doar că balta stătută a apei infiltrate poate că se mişcase cândva, în virtutea cine ştie căror forţe, şi cărase mâl peste planşeul de beton, astfel că acesta putuse să fie confundat cu nivelul zero al construcţiei: pământul din fundul gropii fundaţiei.
Bleer scrută cu lanterna peretele lateral; spotul scoase din bezna ancestrală tot felul de rămăşiţe ale construcţiei care zăceau rezemate de perete — scânduri disparate, scânduri prinse între ele cu stinghii, constituind porţiuni de cofraje, drugi de lemn, relicva unei roabe — toate acoperite de o materie informă; pământ să fi fost aceea, sau fărâme de ciment desprinse în timp din structura de rezistenţă? La ce-or fi construit atâtea etaje subterane dacă nu le foloseau la nimic? Poate că la vremea construcţiei structura nu dădea atâtea semne de decrepitudine, caz în care indolenţa muncitorilor care lăsaseră toate acele fragmente aruncate claie peste grămadă nu avea nicio scuză. Popor de lasă-mă-să-te-las! îţi venea să spui, cu năduf. Terchea-berchea care se apucă de toate cele şi nu duc nimic la bun sfârşit. Şi atunci, încercând să afirmi una ca asta în mass-media, tu ca ziarist — sau, de ce nu, ca scriitor —, sigur că indignarea redactorilor ar fi fost perfect îndreptăţită, iar înfierarea de către opinia publică ar fi devenit de neevitat. Dar, dacă stăteai să te gândeşti şi să evaluezi şansele, era foarte probabil să ţi se lipească în frunte cuvântul „denigrare”, foarte la modă în epocă. Ca să ajungi însă la cuvinte era nevoie să treci de etapa faptelor. Iar acestea erau primordiale. Lucrătorii nu avuseseră niciun motiv să fie panicaţi atunci când lăsaseră totul vraişte, căci erau oameni obişnuiţi cu greutăţile, mulţi din ei foşti lucrători în mină, obişnuiţi cu riscul, sigur că da. Lucrătorii aveau atuul trecutului unor vremuri tulburătoare, când oamenii aveau credinţe diferite, în timp ce Bleer avea atuul curiozităţii şi al crezului pierdut de alţii.
Făcu înfrigurat câteva poze, după care aprinse lanterna şi, aşezând-o culcată pe o bucată dintr-un bloc de beton, lăsă fasciculul îndreptat către grămada de scânduri. Propriul său gest îi păru familiar şi îi trezi amintirea vagă şi tulbure a unei istorisiri. Se gândi că la întoarcere o va întreba pe mama sa după ce avea să încerce s-o liniştească explicându-i că ceea ce întreprinsese ca ziarist comporta un risc rezonabil şi că dacă totuşi exista un risc, merita cu prisosinţă să meargă până la capăt; maică-să nefiind câtuşi de puţin de aceeaşi părere.
Bun, deci cu fasciculul lanternei fixat către peretele lateral, Bleer se uită la scândurile vechi care trebuie că ascundeau ceva.
sâmbătă, 7 mai 2016
Scriptum (9)*
marți, 3 mai 2016
Urma scapă turma (9/17)*
Nouă...
Aveau ceva alămuri în orchestra aia. Mamă doamne! Şi toba... bum-bum-bum! zguduia pereţii. Încă din hol te asurzea. Dar era cald înăuntru şi îţi prindeau bine vreo trei sferturi de oră de aşteptare afară în ger. Asta-i Georgeta! Ce puteai să-i faci? S-o baţi sau s-o ierţi? Mirosea a ger şi a iarnă... toată, gulerul de la palton, basmaua de lână de pe cap, părul. Nu-şi găsea mănuşile, nu-şi găsea poşeta, nu-şi găsea nimica... şi sosea senină la ceasul de la poartă, c-o întârziere de trei sferturi de oră, ridicând din umeri. Şi încă avea norocul că întârziaseră atâţia alţii... F.M.E. — iniţialele aşezate pe-un arc de cerc între doi stâlpi de cărămidă roşie... *** *Capitolul 9 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Sala îi atrăgea pe toţi ca un magnet uriaş. Trecând prin hol, puhoiul se îngusta, înghesuindu-se la uşa cantinei, dar nu destul pentru atâta lume. Panglici zdrenţuite şi afumate de hârtie creponată atârnau de tavan unduind precum cozile de zmeie, în aerul cald. Steluţe albastre şi roşii pe pereţi, beteală, toate rămase de la Revelion. Mulţi din cei de faţă poate că se-ntâlniseră aicea şi atunci, de Revelion. La doi paşi de uşă, într-o parte, organizatorii stăteau şi îi studiau pe toţi c-o privire critică: cine întârzia la balul de sâmbătă-seară avea să vină cu întârziere şi la marile chemări ale vieţii! Cui îi păsa? O mare de capete cât vedeai cu ochii în sala de mese, sfinte Sisoe! Îţi venea să-ntrebi de unde au apărut toţi ăştia? De-aicea din oraş, sau de unde dracu’ au venit? Alte mutre decât la galele de box. Cu totul şi cu totul altele. Dar Georgeta îi cunoştea pe mulţi. Zâmbete-n dreapta, zâmbete-n stânga, fluturări de mânuţă... Luci şi Piţi şi Miţi... nu se mai văzuseră de-un car de ani...
— Unde-i garderoba?
— Uşa de colo!
Cine cere nu piere!... Intrai într-o odăiţă alăturată şi ce-ţi vedeau ochii? Cuiere gemând cocârjate sub munţi de paltoane. Cârlige? Vroiai cârlige? Trebuia să fii nebun să vrei aşa ceva! Clăi de paltoane aruncate peste stinghia de sus. Nu se mai vedea nimica. Puteai să te-ntorci în sală în palton, sau să-l arunci acolo, în vârful movilei. Iar la plecare — cum o vrea dumnezeu.
Aşadar, iată-te într-un costum splendid, Simion Linte. Albastru închis cu dunguliţe albe. Uşor, călduros, aspru la pipăit doar atâta cât să nu uiţi că eşti bărbat. Fiindcă un bărbat adevărat nu suportă pe el îmbrăcăminte mătăsoasă, molcuţă şi-aşa mai departe. Chelner la restaurantul Mioriţa? Poate, cândva, cu mulţi ani în urmă. Ridicat de jos, fiu de muncitor, crescut într-o familie numeroasă, a ajuns în scurt timp, prin propriile sale merite, preşedintele grupării sportive Metalul, apoi preşedintele Comisiei Centrale de Box... Antrenor republican... Colegiul de antrenori al Comisiei Centrale... Biroul Comisiei... Secretar onorific... Recepţie, dineu, A.I.B.A... Vizită oficială la restaurantul unde băieţii primeau supraalimentaţie în vederea campionatului republican. Bonuri... Costul, suportat de asociaţie... Purtând costumul albastru cu dunguliţe albe, trecând printre mese, băieţii se ridicau respectuos... Peste vreo douăzeci de ani, poate, ceea ce înseamnă mai mult decât dublul vârstei tale de azi... Staţi jos, băieţi şi vedeţi-vă de masă!... În definitiv, de ce? Peste douăzeci de ani poţi încă să faci box! La treizeci şi şase, de ce nu? Sfinte Cristoase, te ia cu ameţeală! Douăzeci de ani de box! Aşa-i că nu te-ai gândit niciodată? Douăzeci de ani de box înaintea ta! O viaţă-ntreagă!...
Dar Georgeta nu-l mai văzuse niciodată pus la patru ace. Nu era la curent cu ce-avea el de îmbrăcat şi cu ce n-avea. Mai bine.
Îi făcu loc să intre în sală. La o serată ca asta nimenea nu-şi punea întrebarea ce fel de costum porţi. E-al tău, sau e de-mprumut? Nimeni pe lume nu-şi punea o asemenea întrebare... Uite-i! O puzderie! Panglici roşii agăţate de tavan unduiau pe deasupra capetelor. Vacarm şi mişcare, târşâit de sute de pantofi pe ciment. Mii de pantofi. Ăsta-i dansul, o fojgăială îndrăcită. O scălâmbăială veselă. Leontin încă nu-şi arătase mutra, poate că nici nu venise, cum naiba să-l cauţi printre atâtea mii de mutre? Şi la ce bun? N-avea decât să rămână ascuns. Alte câteva sute îi luaseră locul. Nicio deosebire între ei. Sau aproape niciuna. Grăbiţi să se frece unii de alţii, puneau mult suflet. Hai, mai repede! Aicea cât or să stea? Până la miezul nopţii... în căldură şi-n fum de ţigară. Dar apoi? După miezul nopţii...
O strânse pe Georgeta mai tare în braţe, adulmecându-i părul. Apăsarea mâinii ei parcă spori şi ea o clipă. Încovoiat peste ea, îi şopti la ureche:
— Poate mergem la tine după dans? Ce zici?
Frisoane, în aşteptarea răspunsului... Părul ei mătăsos, încă mirosind a iarna de afară, cu tot fumul din sală — te aşteptai să se clintească măcar o şuviţă.
— Mama doarme iepureşte. Ne-ar simţi imediat.
— Da’ poate că nu-i acasă. Nu pleacă sâmbăta seara la... ştii tu? Facem o-ncercare. Te conduc pân’ acasă şi dacă nu-i nimenea mă chemi înăuntru.
Ea îşi depărtă un pic capul. Ochii îi râdeau. Ceva în privirea ei era pe cale să cedeze. Orchestra atacă La paloma... Minunat... Din depărtare contrabasul se apropia cu paşi elastici, zvâcniţi şi uriaşi... Un pas, o stradă... Din cinsprezece paşi străbătea oraşul dintr-un capăt într-altul. Tiptil, din beznă, un pas peste luminile de la F.M.E. şi mai departe în beznă... Zboară, porumbiţo, la iubita mea... Lasă-te pe pervaz la fereastra ei şi bate-i cu ciocul în geam... Se înfierbânta Georgeta. Îi plăcea şi ei. Dar câtă deosebire faţă de-un bărbat. Nici pomeneală să-i şiroiască transpiraţia pe spate udându-i cămaşa. Nici vorbă de-aşa ceva. Doar un abur uşor şi parfumat se ridica din trupul ei fierbinte, strecurându-se abia simţit prin ţesătura rochiei şi mângâindu-i lui Simion Linte degetele... Fruntea ei i se lipi de obraz. Dogorea. Avea fierbinţeală şi ea. De ce să mai aştepte? Paşii mari şi elastici ai contrabasului, la fel de grăbiţi ca şi bătăile inimii... În văzul tuturor, îşi sprijinea fruntea de obrazul lui. Se sprijinea toată. Dar cine se uita la ei? Căldura ieşea din sală pe uşa larg deschisă şi tot mai rămânea destulă. Prea multă chiar... Ace de gheaţă, afară, sclipind în lumina străzii.
În pauză, o mare de murmure se întinse peste toată sala, umplând cu vârf şi-ndesat tăcerea orchestrei. Se duseră la bufet să ia un pahar de vin roşu. Treceai pe lângă instrumentele muzicale. Contrabasul răsturnat, mare cât un hipopotam, cu coada rezemată de-un scaun, ros şi mâncat de molii, dar încă încins. Vibra tot... Ce idee să vinzi vin roşu la un bufet ca ăsta! Te întorceai din mulţime cu câte un pahar în fiecare mână, înjurând de toţi sfinţii. Şi încă nici în locul unde te aştepta Georgeta, departe, între două ferestre, nu scăpai de emoţii: oricând puteai să te trezeşti c-un ghiont în cot şi cu jumate de pahar vărsat peste minunea aia de costum împrumutat de la Fane. Dunguliţe roşii în loc de albe pe tot reverul — să vezi scandal mâine-dimineaţă...
Dar nu, vinul o luă pe gâtlej în jos, răspândind în stomac o căldură plăcută. Simion Linte plescăi din buze şi se-ntoarse fericit către Georgeta.
— Ce-ar fi s-o întindem chiar acuma?
De atâta larmă nici nu-i auzi răspunsul. O rugă să repete.
— Eu aş mai sta, Simion. Cât am dansat? Mai deloc!
Puteai să zici nu, când ea te ruga cu lacrimi în ochi? Când îşi arunca în joc toată pasiunea? Iat-o sorbind din paharul cu vin, niţel aplecată înainte ca să nu-i cadă vreun strop pe bluza aia albă a ei. Obrajii, pe cale s-ajungă la fel de roşii ca şi vinul. Un pic încă mai gâfâia. De ce? Cu obrajii îmbujoraţi, arăta ca o păpuşă într-o vitrină. Numai că ochii nu-i avea tot pe-atâta de nevinovaţi. Îi jucau şi-i străluceau ca toate luminile balului. Şi atât de elastică... C-o mână pe spatele ei, simţeai cum tot spatele i se curbează moale şi flexibil sub apăsarea mâinii... Hai, ce dracu’! Lasă-l naibii de dans!... Nasturii de la bluză descheiaţi unul câte unul... Cheutoarea de la fustă. Şi apoi cum şi-o scoate — peste cap? sau o lasă să cadă la pământ?... În odaia fetelor, pe fereastră, din când în când Mariana şi Claudia îşi aruncau deasupra capului fusta, care le cădea ca o paraşută peste cap. Cu mâinile întinse, treceau prin ea ca leul, la circ, printr-un cerc de flăcări. Marta, în schimb, nu. Ea, care era cea mai mare, se ferea. De bună seamă că îşi ridica poalele-n cap fără jenă numai acasă la iubiţelu’, după ce îl mângâia pe obrazul neras cu degetele ca nişte crenvurşti, opărite prin chiuvetele cu apă clocotită de la cantină. Dar pe Georgeta cine o văzuse scoţându-şi fusta? Trebuie c-o lăsa să cadă la pământ... ieşeau la iveală picioarele ei plinuţe, mai frumos arcuite chiar şi decât ale Claudiei, peste şolduri chestia aia de milioane de se chema portjartier... Cu jartiere atârnând peste tot de jur împrejurul coapselor, în partea de sus, unde erau mai groase... Şi ce locşor! De la jartieră către înăuntru, în pantă dulce, uşor scobit deasupra ciorapului, moale şi catifelat, fără pic de muşchi care să-l încordeze... De copci eliberai manşeta ciorapului... şi ciorapul cădea fără vlagă pe picior în jos... pe urmă suflecat şi scos... Simplu. Amândoi ciorapii, scoşi. Picioarele rămâneau în toată splendoarea lor cât erau de lungi — goale, albe şi libere... Ce mai rămânea? Mai nimic! Chiloţii şi portjartierul ca un fel de jolly-joker, descheiat de pe şolduri. Cale liberă!... Furoul tras în sus... Sfinte Sisoe, te frecai la ochi să nu te orbească atâta albeaţă!...
Dar unde toate astea? Şi când?
— Georgeta! Ascultă! N-ai vreo prietenă pe undeva? Singură, fără babaci pe cap? Să ne lase camera pentru vreo două ore măcar... Ce zici?
— Vrei s-o trimitem la plimbare pe gerul ăsta? Noaptea-n stradă? Nu ţi-e milă de ea? Gândeşte-te şi tu! Chestiile astea se aranjează din timp.
— Deci să-nţeleg că ai o prietenă care poa’ să te servească! Atâta vroiam să ştiu!
— Te-ncălzeşte cu ceva dacă ştii? Doar n-o să dăm buzna peste ea aşa, pe neanunţate... Poate dacă-mi ziceai de ieri...
— Zău? Dacă-ţi ziceam de ieri era în regulă? C-o singură zi înainte? Da’ ştiu că merge treaba! Zbârnâie! Îi spui c-o zi înainte şi ea, gata, îţi lasă camera! Mă-ntreb, tu ce servicii îi faci în schimb?
Georgeta îl săgetă cu privirea.
— Eşti un porc, Linte! Ia paharu’, sau ţi-l torn în cap!
Gata, deja pleca. Nu mai era dispusă să stea nicio secundă.
— Stai! Georgeta! Am glumit, ce dracu’!
— Tâmpită glumă!
Trebuia să te rogi de ea, să repari tot ce-ai stricat... Încetul cu-ncetul, vorbă cu vorbă. Cât pe-aci să-ţi scape printre degete, cu toate comorile ei tăinuite... Hai, Simion Linte, mai ia înc-un pahar, încă două... Ca să-ţi meargă mai uşor gura. Meliţă!... Dar se-ntorcea orchestra, slavă domnului. C-un suspin de uşurare, toată lumea se îmbulzea la bufet să lase paharele goale pe tejghea şi să-şi ia înapoi garanţia. Ducă-se dracului garanţia. Două pahare goale puteau să stea la fel de bine şi pe pervaz, îndărătul hainelor agăţate de foraibăre — tot mai multe haine pe măsură ce se făcea tot mai cald. Nici cu două ferestre deschise nu se simţea niciun suflu de aer rece de-afară...
Un glas din umbră se-aude cântând... Georgeta se însenina toată când îl auzea pe Tino Rossi. Slăbiciunea ei. Uitase de supărare şi de tot. Dansând, cu capul uşor aplecat înainte, peste umărul lui Simion Linte dar fără să-l atingă, un pic închisă în ea, asculta, ce? Nu se ştie. Ce puteai să-i şopteşti la ureche, prin păr, când ea era atentă s-audă... voci? Azi-noapte m-am trezit din somn plângând... Cădea în transă. Şi chiar te făcea să te gândeşti c-un pic de nostalgie. Ce era viaţa ei? Se culca singură şi se trezea dimineaţa singură. Veghea mămica, printre picături, când avea niţel timp liber, când nu se regula cu ibovnicul ei. Taică-su? Nici că se pomenea de el. Dispărut fără urmă, impotent şi inexistent... Citea vreodată ceva? Prâslea cel voinic şi merele de aur... Când să citească? N-avea timp. Aproape toată ziua şi-o petrecea la restaurant. Apoi maică-sa o făcea pe croitoreasa şi ele amândouă se ocupau de îmbrăcăminte. Şi de pantofi. Trebuia să fi avut şi ea o pereche de pantofi cu feţe de pânză şi talpă de papură împletită. Iar dacă moda lor trecuse, trebuie că rămăseseră să zacă undeva pe sub vreun pat, de pe vremea când Georgeta avea paişpe sau cinşpe ani...
În sfârşit, din mulţime ieşi la vedere Leontin. Se putea să lipsească tocmai el? Cu ochii închişi, dansa lipit de-o tipă, în transă, adulmecându-i părul. Nu vedea pe nimenea în jur. O conducea energic dispărând printre perechi şi apărea mai încolo, purtat de val... Mai stai! îţi venea să-i zici. Doar n-o să dispari pentru totdeauna. Oricât ai fi tu de lichea, treci într-o zi pe la restaurant şi fă-ne o jonglerie cu cinci pahare, de faţă cu tot personalul şi cu toţi clienţii. Coboară în beci şi primeşte blocurile de gheaţă jos la capătul jgheabului... Hai, du-te în paşi de dans la capătul sălii, dar să vii într-o zi înapoi...
Dar uite-l şi pe Cristian Rucăreanu! Sfinte Sisoe, când a avut timp să crească atâta? Peste noapte? Oare acum trei luni jumate ţi-ai luat adio de la şcoală, Simion Linte? Sau acum trei ani?... Cotul răpănos, bubuliţe roşii sus pe braţ în partea dinapoi — nu se mai vedea nimica din toate astea! Pus şi el la patru ace, c-un guler alb ca neaua scos peste reverul hainei! Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii!... Cu cine dansează Cristian Rucăreanu? Cu sora de caritate? Se poate una ca asta? Tocmai cu ea şi-a găsit să danseze! Nu-l mai fugăreşte prin clasă cu seringa în mână, printre bănci... O picătură de ser antitific căzând din vârful acului... B.C.G... Se vede treaba că nu-l mai paşte primejdia să dea oftica peste el. Să însemne oare asta că i-a venit şi lui în sfârşit rândul să-nţepe?...
Ia te uită! Nanu! Altul din cei cinci zmei ai clasei! Hop şi el la dans! Te pomeneşti că i s-a dezvoltat toracele! Nu mai e o biată colivie în care inima, o păsărică speriată, se zbate înnebunită să iasă la lumină, lovindu-se de coaste? Vasăzică şi el a crescut în astea trei luni jumate! Toţi au crescut? Şi Drăghici? Şi Stamate? Şi Miclea, mirosind a iodoform din cabinetul lui taică-su... A lăsat-o pe mămica acasă, cu rochia ei albă c-un brâu colorat la poale... Pentru prima oară în viaţă? Sau te pomeneşti c-a şi ajuns, pe nesimţite, un bărbat cu experienţă!... Ce-i cu voi, băieţi? Nu vă mai puneţi unul altuia sub cur felii de pâine cu marmeladă? Nu vă mai suflaţi în ochi praf de cretă? Nu vă mai bombardaţi în obraz cu boabe de orez suflate prin ţevuşti de sticlă?
Mare minune!
Dar asta ce mai e? Inspectorul Groşescu? Sfinte dumnezeule, nu se poate! Tocmai el, aicea la Fabrica de Motoare Electrice, la bal... Dansând cu doamna Dragomir? De ce? Te pomeneşti că se dă bine pe lângă ea ca să capete o linguriţă de untură de peşte! Dar de pe fundul cazanului ultima linguriţă de untură de peşte a fost de mult distribuită. Şi uite că, dezinteresat, inspectorul Groşescu învaţă să zâmbească. Îi iese aproape o strâmbătură. Greu, bineînţeles, după o viaţă-ntreagă trăită cu-aceeaşi mutră acră. Dar cel puţin arată bunăvoinţă. Un colos faţă de doamna Dragomir, care nu-i nici ea tocmai mărunţică. Toată movila aia de carne pusă în mişcare, cu câte o zvâcnitură caraghioasă de umăr...
Şi directorul! Ca să vezi! Şi-a coborât privirea, altminteri mereu ridicată la pendula agăţată deasupra uşii în cancelarie, şi a şi pus ochii pe doamna Bratu! Un adevărat om de lume — cine să-şi fi închipuit? Râde şi răspândeşte în jurul lui voie bună. Nici nu se sinchiseşte că toţi pe-acolo nu-s decât puştani — foşti elevi de-ai lui sau alţii care de mult nu mai au de-a face cu şcoala. Poţi să şi fumezi de faţă cu el. Directorul râde mânzeşte, ameninţă cu degetul în glumă şi îţi aminteşte, Las’ că ştim noi! fumai la closet, pezevenghiule! Câtă bătaie de cap mi-ai dat până te-am prins! Ţi-aduci aminte? He-he!...
Până şi Lăzărescu! Ia uite la el! S-a dat bătut până la urmă: numai cu diplomaţia n-ajungi prea departe. Din când în când trebuie să mai şi uiţi de ea şi să te distrezi câte-un pic... Panglicile roşii, deasupra capului său şerpuiesc precum cozile de zmeie în vânt... Profesorul mai mult le aude foşnetul decât le vede, fiindcă e aproape orb. Dar asta nu-l împiedică să fie fericit. Dacă vrea să desluşească o mutră se apleacă până la o palmă de ea binoclându-se cu lentilele lui ca două microscoape. Pe cine să invite la dans? Pe doamna Nistor? Pe doamna Bursuc? Sau mai bine o tinerică proaspătă de la Şcoala de fete număru’ trei? Sau o muieruşcă focoasă de la cantină... Plăcutul cu utilul!... Dar nu face el aşa ceva. Îi fug ochii, e-adevărat. Dar ştie să se stăpânească. Românii au dus totdeauna o viaţă cumpătată. Nu s-au lăsat pradă desfrâului... şi n-au râvnit la bunul altuia. De ce să crape capra vecinului? Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-i-ar caprei capu-n patru... Profesorul tot cu doamna Nistor rămâne să danseze. Numai ea l-ar putea asculta cu interes vorbind despre istoria românilor...
Ce zici de toate astea, Simion Linte? Inima ţi-e topită de atâtea tangouri languroase. Zdrobită. Înc-un pic şi-or să-ţi dea lacrimile. Ce-ţi trebuie? O batistă de damă, mititică, parfumată, să te ştergi la ochi... Ziua Schimbării la Faţă... Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... Pe cine vrei să strângi cu dragoste la piept? Cui vrei să-i uzi obrazul cu lacrimile tale? Ţi-s dragi chiar toţi? După bal ai de gând să te duci drept acasă, să-l scoli pe Bătrânu’ şi să i te arunci la piept? Chiar sub gura lui... oftând părinteşte c-un damf de alcool... Da, tată scump şi drag! Aşa e, ai dreptate! Am păcătuit! Te-am minţit! Din octombrie până în ianuarie am tăiat frunză la câini! Ţi-am stricat faima ta de om harnic şi cumpătat! Dar acuma regret amarnic! Mă căiesc! Iartă-mă!...
Sfinte Sisoe! Băiete, ce dracu’... Scutură-te! Doar n-o s-ajungi o jucărie în mâinile destinului! Cum adică? Nu mai ai pic de nerv? Te-ai lăsat amăgit? Chiar ai putut să faci greşeala să-ţi închipui că toţi ăştia se strâng în braţe de tare ce le e drag unul de altul? Toţi tipii ăştia şi toate femeiuştile? De unde până unde atâta dragoste?... Cu blană de lup pe cap, în noaptea cu sânziene, sub lună, tinerii războinici daci dănţuind, mânjiţi de sânge pe la gură... Arzând de nerăbdare să se-ntâlnească cu Zamolxe, după o moarte eroică...
Abia acuma începea să se facă frig în sală, după ce distracţia se termina.
Vasăzică asta a fost tot. Punct.
Într-un colţ se stinseseră luminile. Zumzetul vocilor se scurgea încet către aşa-zisa garderobă... Lipsea ceva... Orchestra. Locul contrabasului... Gol. Tot locul orchestrei rămăsese gol. Organizatorii vroiau să aerisească. În clipa asta, zor-nevoie! Musai! Toate ferestrele deschise, să intre nestingherit aerul de început de februarie... Trecut de miezul nopţii... data de cinci, duminică... Alte becuri stinse, alt colţ peste care se întindea întunericul. Cu alte cuvinte, căraţi-vă dracului mai repede!... În buzunarul de la palton, sub un munte de bulendre de toate felurile, nu cumva se vărsase din parfumul Lăcrămioare? Nu cumva se risipise pudra Diana pentru ten deschis? Să nu te mai mire nimic! Totul e posibil!
Pe Georgeta o apucase zorul. Sta lângă uşă, cam acră, nemulţumită că Simion Linte nu catadicsea să se bage în mulţime, să scotocească, la întrecere cu toţi ăilalţi. Ce aştepta? Să-şi găsească hainele călcate în picioare?...
Stângaci când e vorba să-mbunezi pe cineva, când niciodată n-ai încercat să-mbunezi pe nimeni, cum naiba să faci să iasă totul bine?... Cadourile parcă nu mai merg. Deocamdată. Prea ar aduce a linguşeală... Poate după! La fel ca şi cu tabachera de aur pe care bătrânu’ Linte n-a vrut în ruptul capului s-o primească... Mai exact, cum ar decurge lucrurile? Gol, să sari din pat şi să cotrobăieşti prin buzunarul de la palton — dumnezeule, nu! Prea ar fi caraghios. Mai bine ar fi să le lase dinainte undeva la piciorul patului... Iar după aia să întindă o mână peste trupul ei gol, să se întindă strivindu-o uşor şi să scoată la iveală sticluţa cu parfum. Lăcrămioare... Surprinsă, tresărind încântată:
Ce-i asta? E pentru mine?...
Dar Georgeta mergea iute. Cu capul în pământ, pe lângă ziduri, în întuneric, fără să scoată o vorbă.
Un subiect de conversaţie? Nu părea să se sinchisească de-aşa ceva. Ce să-i spui? Uite, campionatul... N-a mai rămas decât o lună...
— Încă două săptămâni, şi nu ne mai vedem. Mă scoate din producţie...
— Cu-atât mai rău pentru tine.
— Pentru tine nu?
— Eu mă refeream la bani. Cine nu serveşte la masă pierde, nu?
Bani? Da. Bineînţeles. Cine nu ştie? Pierzi o grămadă de bani... Dar toţi ăştia care o ştiu aşa de bine... Georgeta şi toţi ăilalţi... S-au întrebat ei vreodată ce se-ntâmplă dacă câştigi un campionat? Sau... de ce să mergem cu gândul atât de departe? Îl câştigi? Poate că nu. Încă. Dar lupta deschisă, pe ring!... Fără niciun locşor apărat de pe corp, afară doar de cât eşti în stare să-ţi aperi singur cu garda... Un chelner ce riscă? Un şut în cur, poate. Dar e aşa de obişnuit cu şuturile alea, că nici nu se mai apără...
După multe clipe de tăcere, cu vocea niţel cam schimbată:
— Ascultă, Simion... Dacă te-am jignit cu ceva, te rog să mă ierţi. Dar zău că mi-e greu să te-nţeleg. Nu ştiu ce vrei. Şi nici eu nu mai ştiu ce vreau. Poate că era mai bine dacă nu veneam cu tine la dans.
De ce să nu vii? Nu ne-am distrat bine? Nimeni n-a stat cu ochii pe noi. O seară-ntreagă. Am uitat de tot şi de toate. Şerveţele, sare, piper, ardei iute — fuga la masa de colo, fuga la masa de dincolo, fuga la bucătărie cu vesela murdară. Nimic din toate astea! Puteam să ardem gazul. Am fost harnici. Patru ore de dans, pe săturate. E puţin? Liberi ca pasărea cerului! De ce să nu fi venit cu mine? Puteam să ne distrăm încă pe-atâta! Încă patru ore la tine acasă!... Ce-a mai rămas din noapte... Şase ore! Opt ore! Până când maică-ta s-ar fi întors în zori de la ibovnicul ei şi ne-ar fi prins în pat: Simion Linte! Să nu negi! Sunteţi o familie de armăsari! Taică-tu şi cu tine! Vă ştie tot oraşu’! Ai necinstit-o pe fata mea! Nu vreau s-aud nimica! Nu-i decât o cale să speli ruşinea. O iei de nevastă!...
Aşa că asta e, dragă Georgeta. N-am avut de mers prea mult împreună. Uite şi strada Caraiman. Casa ta. Nicio fereastră luminată. Maică-ta, înainte să-şi ia tălpăşiţa, o fi avut grijă să-i lase odraslei iubite patul făcut. Măcar atâta. Cald şi bine, sub o plapumă apăsând greu ca un trup de bărbat. În noaptea asta dormi singură. Dar pentru tine asta nu-i decât o simplă întâmplare. Cu zâmbetul tău dulce ca o rază de soare, cu dâra ta de parfum şi cu picioarele tale de milioane, oricând poţi să găseşti un suflet ales să-l iei cu tine în aşternut.
Georgeta plecă fără să arunce în urmă nicio privire. Zgribulită, urcă ţopăind scăriţa de la verandă. Fugea. În sfârşit, liberă — asta vroia să spună graba ei făţişă. Puteai să ghiceşti zâmbetul de satisfacţie de pe faţa ei acum nevăzută. Cât avea să dureze? Optimistă înnăscută, vroia să fie fericită toată viaţa. Cum? nu-şi punea întrebarea.
S-o găsi o cale...
Ai plecat... am zâmbit, dar ce mult te-am iubit... n-ai să ştii niciodată!...
vineri, 29 aprilie 2016
Scriptum (8)*
Mi-a fost imposibil să scriu un singur rând în cele treizeci de zile de concentrare. N-am fost niciodată capabil să-mi petrec multe ore scriind neîntrerupt, aşa cum i-au auzit pe alţii că se laudă. Cu atât mai puţin într-o cazarmă, în prezenţa unei adunături de rezervişti de toate categoriile, dispuşi să testeze toate metodele din lume de a omorî timpul, o bună parte din ei reuşind asta cu mult succes. Din câte am auzit, alţii pretind că îşi petrec multe ore în faţa hârtiei, nu neapărat scriind ci mai degrabă „construind” în minte ficţiunea. Cu alte cuvinte, perseverând, exersând imaginaţia şi aşteptând, ce? Desigur, momentul prielnic. Dar când o ficţiune nu se lasă construită, stăruinţa nu mi s-a părut că ar fi de prea mare folos. Fiindcă nu puterea de concentrare este cea care începe să lipsească la un moment dat, ci capacitatea de a vedea cumva difuz, dincolo de imediat. Îmi vine în minte comparaţia cu acele imagini care dau iluzia de relief, când nu concentrarea ochiului pe detaliu e cea menită să realizeze relieful imaginii din planeitatea foii, ci tocmai o privire oarecum difuză, oarecum ameţită, când razele vizuale se focalizează dincolo de foaie. La fel şi în privinţa construcţiei ficţiunii. Faptul că ficţiunea refuză să se închege — în felul dorit — mă pune în gardă nu că trebuie să mă concentrez ci că, dimpotrivă, e bine să întrerup lucrul, să mă debarasez de detaliile prea concrete pentru a reuşi să cuprind dacă nu ansamblul, cel puţin o zonă ceva mai largă. Toate acestea erau valabile acasă. La cazarmă, tot ce puteam face era să fur câteva momente de neatenţie din partea celorlalţi şi să-mi notez câteva gânduri. Aveam la mine o servietă pe care ofiţerul-comandant, intrând la un moment dat în sala unde mă aflam, a cerut imperativ, de faţă cu toţi ceilalţi, să-i vadă conţinutul. Altfel spus, percheziţie. Era furios şi uitase momentele de la început când mă silise să accept o discuţie neoficială între noi. Acum era mai mult decât oficial. Era superoficial. Şi-a băgat mâna în servieta mea şi a început să... *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Apropo, am scris mai sus că „Mi-a fost imposibil să scriu un singur rând în cele treizeci de zile de concentrare”. Va trebui să modific şi să înlocuiesc cu: „un singur rând de proză în treizeci de zile de concentrare. Doar câteva notaţii disparate am reuşit.” Atâta vreme cât scrii ficţiune, nu contează dacă lucrurile s-au întâmplat întocmai sau nu. Dar ideile trebuie să fie totuşi necontradictorii. Deşi toată lumea este de acord că logica strictă omoară proza...
...Aşadar, ofiţerul-comandant şi-a băgat mâna până la cot în servieta mea şi a început să arunce hârtii afară, pesemne aşa cum văzuse prin filme că se face în cazuri de percheziţie. Sau, de ce nu, poate că participase el însuşi la percheziţii reale, fiind deci la curent. Cum spuneam, armata lucra mână în mână cu miliţia şi cu securitatea. Nu că miliţia sau securitatea aveau nevoie cadre militare ca martori. Dar orice mijloc era legitim din punctul lor de vedere pentru a intimida... Îşi închipuia pesemne că însemnările mele fac parte dintr-o activitate de spionaj. De fapt, în mod sigur nu îşi închipuia ci doar voia să sugereze asta. Ostentativ. Era absolut ridicol. Mă uitam la el şi comparam în minte atitudinea lui de acum, de om furios — tocmai scrisese „turbat”, dar am fost nevoit să recunosc că era exagerat —, cu cea sarcastică dinainte. Nu îşi făcea scrupule că sarcasmul este în totală disonanţă cu furia. Nici nu ştiu ce este de preferat.
„Sergent Iacob, te avertizez că te afli aici ca să foloseşti timpul cât de afli în concentrare pentru a-ţi servi Patria, nu pentru însemnări personale care n-au nicio legătură cu armata!”
Identificase deci în hârtiile pe care le arunca în sus, cu furie, însemnări personale; bun, şi atunci cum putea în acelaşi timp să pretindă că face asta cu scopul de a găsi dovezi de spionaj?... „Ură”, „vremuri noi”, „dimineaţă neliniştită” şi „seară neliniştită”, „debit verbal” şi „maşinărie”, „Curtea Marţială”, „plutonul de pedeapsă”, „gimnastica forţei”, „искажение”, „bravadă”, „pumnul în piept”, „stereotipie”, „pedeapsă” şi „execuţie”. Oricât ar părea de neverosimil, chiar şi acum aveam la ce să mă gândesc. Pentru că din fericire, pentru a rumega cele întâmplate nu aveam nevoie de vreun răgaz special ci o puteam face în plină desfăşurare a exerciţiilor militare.
Fuma deja, ofiţerul-comandant, în momentul când părăsea sala percheziţiei şi răspândea un iz de transpiraţie prin stofa fină a uniformei. Îmi întorsese spatele şi rumega la rândul lui ceva: ura.
„De campanie”, „efecte militare”, „relaxat”, „acasă”, „lumina serii”...
Iar eu rămâneam cu ale mele.
Personajele au totdeauna un anumit grad de previzibilitate şi nici nu poate fi altfel. De pildă dacă un personaj îl întreabă pe un altul: „Ştii anecdota cutare?”, celălalt nu-i poate răspunde: „Da, o ştiu.”... Încă un pic, şi aveam să mă dezobişnuiesc pentru totdeauna să-mi fac însemnări pe hârtie, de teamă să nu mă deconspir la un control inopinat, când un braţ era vârât până la cot în servieta care îmi aparţinea; îmi aparţinea, dar, adusă în incinta unităţii militare, căpăta, zice-se, un fel de marcă de bun colectiv; aşa că mă întrebam dacă mai pot emite pretenţii de posesiune asupra ei. Aşadar gândurile care îmi veneau aveam să le păstrez în memorie timp de treizeci de zile... ba nu, treisprezece, deoarece şaptesprezece deja trecuseră. Iar a doua zi dimineaţă mai rămăseseră numai douăsprezece...
Nu l-am mai văzut niciodată de aproape pe ofiţerul-comandant. În zilele care au urmat s-a mărginit să inspecteze de la distanţă careul de dimineaţă — la distanţă de noi rezerviştii — o dată la câteva zile. Se oprea într-o margine a careului, cu alte cuvinte evita locul central, de onoare, comandanţii-inferiori se prezentau pe rând în faţa lui şi îi dădeau raportul cu mâna la cozorocul chipiului. Nimeni nu trebuia să facă exces de zel. Dar se făcea. Se întorceau cu salut cu tot stânga-mprejur şi abia după aceea, îndepărtându-se, îşi coborau mâna de la cozoroc, aşa o cerea regulamentul. Iar ce îi raportau ei acolo ofiţerului-comandant rămânea necunoscut pentru trupă căci schimbul de cuvinte se petrecea cu voce coborâtă, cu anumit fel de discreţie militară, care vă asigur că există, cu condiţia să fii pregătit să accepţi fel de fel de extravaganţe de popotă, care nu se consemnează nicăieri.
N-a fost de faţă nici la ispăşirea termenului de treizeci de zile, când m-am revăzut, ne-am revăzut cu toţii în efectele civile — efectele! ca să vezi unde poate duce obişnuinţa şi stereotipia de care vorbeam cândva; aşa că, dând dovadă de o oarecare bunăvoinţă, ar fi trebuit să înţeleg şi cantonarea ofiţerului-comandant şi a ofiţerilor inferiori în viaţa de cazarmă şi să admit că pentru unii aceasta se putea împăca foarte bine cu viaţa civilă, cu întoarcerea acasă, seara, în sânul familiei, după o zi epuizantă. Doar că nu eram eu acela care să împac cele două. Lucrul cu care n-am putut niciodată să mă obişnuiesc în viaţa lor militară era că pur şi simplu nu puteau să se ignore unul pe altul atâta vreme cât se aflau în incinta cazărmii — dar nici pe stradă — şi nu pentru că regulamentul militar le-ar fi cerut-o neapărat, ci aşa, în virtutea unei filozofii a solidarităţii militare întru uniformă şi servirea Patriei. Aşa că ceea m-a izbit când am părăsit unitatea militară şi am fost din nou în stradă, a fost că acolo aveam voie să ne ignorăm între noi civilii şi că nu eram obligaţi la niciun fel de solidaritate. Lumea era liberă. Şi când mă gândeam la asta, aproape că reuşeam să ies din tiparele mentale ale Europei de Est, a cărei parte eram, şi mă identificam pentru o scurtă perioadă cu Vestul liber. Exact ca atunci când mă aflam în faţa foii de scris şi, vorba unora, mă simţeam în stare să mă dedau visării şi aşteptam să am ocazia să-mi folosesc propriile-mi amintiri, cel puţin pentru început; propriile-mi amintiri, care, odată întrebuinţate într-o lucrare, vor fi ars ca nişte artificii. Adică definitiv. Nu mă mai puteam întoarce la ele nici în scris şi nici măcar cu gândul, spre a le retrăi. Iată o întrebare: eram oare capabil să adaug şirului de întâmplări din viaţa mea altele noi, susceptibile a se transforma în amintiri măcar în ritmul în care epuizam amintirile vechi? Nu excludeam nici cele treizeci de zile de concentrare. Spune cineva că amintirile trebuie să fie neapărat romantice şi plăcute? Cele neplăcute sunt oare mai puţin potrivite în ficţiune? Nicidecum.
Eram liber să mă întorc la ale mele.
Trebuie să spun că aveam o adevărată manie a însemnărilor: subiecte, personaje, situaţii, gânduri, fraze, cuvinte de anagramat şi de transformat în nume greu recognoscibile. Şi dacă aveam atât de multe însemnări, trebuie să recunosc că asta se explica prin faptul că nu le prea fructificam. Ceva tot se alegea însă. Le reciteam din când în când, iar pe unele, găsindu-le neinspirate, depăşite, scriam deasupra lor, vizibil, cu roşu: DATAT! ca să nu mai revin asupra lor la următoarea lectură. Nu mă puteam abţine însă şi le reciteam. Nu le ştergeam pentru că însemnările aveau pentru mine şi valoare de amintiri. Deasupra altora scrisesem: Sirop de coacăze! Adică subiecte siropoase, care nu se pretau — ziceam eu — la o dezvoltare care să ducă la un rezultat vrednic de luat în seamă. Dar cât de mult mă înşelam uneori! Pentru că subiectele nu aşteaptă altceva decât o cheie potrivită cu care să le abordezi. Cheie pe care nu o găseşti uneori decât peste ani, aparent din pură întâmplare, dar de fapt, poate, pentru că între timp ceva s-a maturizat, ceva s-a copt în viaţa ta. Ceva s-a maturizat în tine. Astfel că se putea întâmpla ca o însemnare etichetată Sirop de coacăze să devină deodată serioasă şi interesantă. În definitiv, de ce Sirop de coacăze? Doar pentru că o agentă a nu ştiu cărui serviciu, trimisă în misiune să îl „anihileze” pe recalcitrantul jurnalist X — recalcitrant şi care îşi bagă nasul în treburi care nu îl privesc — sfârşeşte prin a se îndrăgosti de el? Lucruri dintr-acestea se întâmplă... Şi înainte de toate nici nu-i sigur că se va îndrăgosti... Dar problema mea — una din ele — este că mă văd pus în situaţia de a mă răzgândi: după ce am hotărât că dintre personajele mele unul singur va avea un nume, trebuie să recunosc că un jurnalist care tinde să devină unul de prim-plan nu poate vieţui fără nume. Totodată trebuie să mai adaug că nicio introducere care pare că prejudiciază, prin tertipuri scriitoriceşti, autenticitatea evenimentelor nu trebuie să inducă în eroare pe nimeni. Evenimentele îşi urmează cursul lor. Scriitorul este preocupat să păşească cu dreptul atunci când începe o lucrare de ficţiune. Îi trebuie, cum spuneam, o „cheie” şi un minim de anticipare a acţiunii. Şi totuşi nu-i totul să începi bine o lucrare. Mai trebuie să o şi continui şi, eventual, s-o şi închei. Este exact ceea ce unui ofiţer-comandant îi este peste putinţă să înţeleagă. La fel ca şi Administratorul-şef. Ofiţerul-comandant se consideră un om de acţiune şi, atunci când primeşte ordin, îşi trimite neîntârziat subordonaţii să intervină acolo unde s-a stabilit că este nevoie. Dacă din asta are sau nu are vreo satisfacţie, alta decât sentimentul datoriei îndeplinite, este greu de spus. Dacă însă cel sau cei pe care îi are în supraveghere sunt ceea ce el consideră a fi intelectuali cu ifose, satisfacţia lui este neîndoielnic dublă faţă cea pe care i-o prilejuieşte misiunea dusă la bun sfârşit. El nu are de unde să ştie de la bun început care sunt intenţiile intelectualului cu ifose, ce plan şi-a făcut acesta şi nici măcar că este jurnalist. El urmează să intre pe fir mult mai târziu, dar — se speră — nu prea târziu. Când spun asta îl am în vedere pe el, ofiţerul-comandant de armată, sau, în egală măsură pe ofiţerul de miliţie sau pe cel de securitate; căci cu toţii sunt — sau vor fi — implicaţi la un moment dat.
„Rebel” e un cuvânt bun? Realitatea este uneori voluntară, nimeni să nu se mire sau să se sperie de această trăsătură, mai puţin acceptată, a realităţii, dar nu mai puţin prezentă aici în Europa de Est. Din cuvântul „Rebel” se poate face prin anagramare numele „Beler”, dar, întrucât are o sonoritate mai ciudată, mai bine să ne oprim — ca să ştim o socoteală — la „Bleer”; să nu uităm niciodată ce are în spate şi ce ascunde. Şi să nu mă acuze nimeni că recurg la camuflare cu aceste nume cu sonoritate străină, în intenţia mea perversă de a induce în eroare cu privire la locul acţiunii. Nu, locul acţiunii este aici, în Europa de Est.
Rămâne deci Bleer? Păi, de ce nu? Deşi oricui lucrează în Administraţie, ca şi altora, deopotrivă, le poate trezi suspiciuni diverse, inclusiv cu privire la originea socială şi la trecutul interbelic al părinţilor, la angajamentele politice ale acestora, eventual şi la averea lor, care, ca orice avere, este considerată dubioasă în Europa de Est. Să zicem însă că toate aceste suspiciuni au contat mai mult în şcoală, în studenţie şi poate chiar şi la angajarea în branşa ziariştilor, dar de o vreme încoace suspiciunile s-au atenuat, au intrat pe un făgaş al rutinei; rămânând doar riscul să răbufnească din când în când, la vreo acţiune nesăbuită a personajului.
Bleer nu se teme de nesăbuinţă — de nesăbuinţa sa — sau mai bine zis este dispus să rişte. Pentru că ceea ce se întâmplă cu subteranele, ceea ce Administraţia Centrală încearcă să ascundă sau să prezinte deformat este după părerea sa intolerabil. Misiunea sa la Casa Administraţiei Centrale, cea oficială, este cu totul alta. Să îl abordeze pe adjunctul Administratorului-şef şi să-i ia un interviu despre reducerea preţurilor la o serie de alimente de bază — carne, lactate, ouă, băuturi nealcoolice etc.
Şoferul îl lăsă la intrarea principală a Casei Administraţiei Centrale. Bleer coborî din maşină, urcă grăbit impunătoarele trepte prefăcându-se că se îndreaptă ţintit spre uşa masivă de fier, dar după ce se asigură că maşina ziarului a dispărut dincolo de rondul de la capătul aleii centrale, coborî iute de pe platformă şi dispăru pe gangul ce ducea în spatele clădirii.
miercuri, 27 aprilie 2016
Urma scapă turma (8/17)*
Opt...
Cu primul salariu în buzunar, ce poţi să cumperi, Simion Linte? Să-ţi risipeşti banii pe toate fleacurile? Un sac albastru de sport? Asta, da! Cu miros de pânză, proaspăt ieşită din fabrică. Neatins de mână de muritor... Confecţionat în atelierele raiului, tivit cu piele galbenă moale şi catifelată... Sau ce zici de-un portofel? Nu? Unde ai să-ţi ţii banii? Fiindcă de-aci înainte or să tot curgă... Banii într-o despărţitură, buletinul în alta, carnetul de asociaţie. Metalul!... Scos din buzunarul de la piept... Deschis ca o cărţulie, mereu la aceeaşi filă unde ai pus semn — o hârtie de-o mie! Şi încă multe altele înăuntru. Cui ai să-i rupi gura? Ce muieruşcă o să depindă de banii ăia? Să se pisicească pe lângă tine ca să capete din când în când câte ceva... Ai mai intrat vreodată într-un magazin, să cumperi ceva cu banii tăi, Simion Linte? Nu te mai chinui să-ţi aminteşti: acuma e prima dată. Deci ţine minte — vineri trei februarie 1950... *** *Capitolul 8 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit
Nenorocirea era că ieşise schimbul întâi de la toate fabricile. Puhoi de oameni. Asaltau toate magazinele unde nu era nevoie de cartelă. Merceriile, papetăriile, marochinăriile, parfumeriile... Pe strada Avram Iancu, Simion Linte fu nevoit să aştepte un minut-două la uşa unei marochinării ca să-şi poată face loc înăuntru. Călcaseră în picioare şi împrăştiaseră pe toată duşumeaua lemnele şi surcelele pentru godinul aşezat aproape de mijlocul magazinului. Te împiedicai de ele la tot pasul. Se îmbulzeau s-ajungă la tejghea ca să vadă de aproape că în rafturi nu era nimica de văzut. Rafturi goale. Încă nu se obişnuiseră. Câteva sacoşe de piaţă atârnate într-un cui. Sacoşele făcute de Mariana? Adevărate opere de artă pe lângă mizeriile alea. În alt cui, câteva curele înguste atârnate de cataramă. Din carton, sau din ce dracu’ erau făcute? Valize de carton presat, cu câte două şipci de lemn puse de-a curmezişul capacului, sunând a gol. Medalia de campion într-o valiză ca aia, Simion Linte? Pe peronul Gării de Nord? Prin aburul locomotivelor, s-ar fi destrămat ca fumul în vânt... Curgând tot ce era înăuntru... tricouri, chiloţi, tot... Şi medalia de campion — aur strălucind sub ghetele călătorilor — călcată în picioare. Panglica de mătase, pleoştită şi ca vai de ea în mâzga primăverii... Biata valiză de carton...
Ce altceva să mai vezi în rafturi?
Ajuns la tejghea, nu-ţi venea să te cari cu una, cu două după ce-ai dat atâta din coate ca s-ajungi acolo. Nimenea nu întreba nimica. Vânzătoarea se uita plictisită într-o parte, afară pe geam, peste capetele celor ce căscau gura la vitrină rânjind. Dar dacă totuşi?... Dacă totuşi, undeva pe rafturile de jos, sau sub tejghea — comori de marochinărie ascunse? Piele veritabilă?... A! uite şi-un ghiozdan! De câţi ani, Simion Linte, n-ai mai purtat aşa ceva în spate? prins în curele petrecute peste umeri? Zdrăngănind în el penarul de lemn şi tăbliţa de gresie, la fiecare pas pe strada I.C. Brătianu, cât e ea de lungă... Frizeria mereu prosperă a lui Mişu Dobre, brutăria pe-atuncea întreagă a meşterului Iordan, garajul fraţilor Bunea în plină prosperitate, coşurile înalte ale Rafinăriei, turnul de răcire cu ploaia lui de picături mărunte abătute de vânt peste stradă... Mihalache venind din susul străzii Haşdeu după ce trecuse podul peste liniile ferate, mic şi jigărit, cu genunchii veşnic murdari...
— Ascultă bă, tu nu cumperi nimica? Dă-te la o parte dacă nu cumperi nimica! Lasă pe alţii, un pic de bun-simţ!
O voce ca din butie, Simion Linte se întoarse şi privi peste capete. Un taur cam cât greul Negulescu. Dar ca vârstă, oho! trebuie c-avea cinzeci pe puţin. Îi dădea zor mai departe, vocifera. Mânios foc! Din ochi scăpăra scântei pe sub sprâncenele stufoase. Vai, vai! Bineînţeles că găsise numaidecât vreo câţiva să-i cânte-n strună. Merita să te iei în beţe cu ei? Simion Linte le întoarse spatele şi-i ceru vânzătoarei un portofel de piele.
— N-avem, veni răspunsul. Numai aşa ceva, dacă te interesează. Şi-i puse pe tejghea un portofel de pânză.
Nicio licărire omenească în frumoşii ei ochi albaştri. Cum să-i explici?... Fată dragă, eu sunt boxer. Mănuşile la noi sunt de piele fină. Punching-ball-ul, para... Sacul cu nisip, mingile medicinale, capra — toate-s de piele. E o plăcere să le-atingi. Piele moale şi totodată solidă. Bovină. Ştii tu ce-nseamnă asta? N-ai avut niciodată în magazinul ăsta nenorocit piele atât de bună. Cum îţi închipui c-aş putea purta în buzunar un portofel de pânză?
— Dar un sac de sport... cu şiret?
Fata clătină din cap.
— Încearcă la materiale sportive. Da’ nu prea cred să găseşti. Noi n-am mai primit din august anul trecut.
Taurul vocifera iarăşi. Mugea, ameninţător. Afară, dacă nu cumperi nimica! Ţaţele, hodorogii... mulţimea îi ţinea isonul. Afară! Afară! Golan! Derbedeu! Încurcă-lume!... Directorul, profesorul de istorie Lăzărescu, inspectorul Groşescu, trei barosani, aliniaţi în faţa clasei... Prestanţă... Drepţi ca lumânarea... Badea şezând pe-un scaun, un sac de grăsime plin de prestanţă... Drăgoi, mai-marele-peste-toţi... Elev Simion Linte, eşti exmatriculat din toate şcolile din România!... Matricola smulsă. Spada frântă de genunchi... Pentru jigniri grave aduse corpului didactic, pentru lovirea premeditată a unui cadru didactic, pentru rezultate slabe la învăţătură, pentru purtare execrabilă în şcoală şi-n viaţă!... Afară! Afară!...
Ceva mai încolo, pe-aceeaşi stradă, la magazinul de materiale sportive — ia să vedem, ce-i de găsit? Hanorace de pânză de cort, pe umeraşe, înşirate pe-o bară, toate kaki. Treninguri albastre de bumbac. Tricouri de vară — brr! te lua cu frig... În schimb, nu erau decât vreo trei clienţi în magazin. Puteai să te plimbi în voie. Haltere mici, palete şi mingi de ping-pong. Mingi de tenis... Tentaţie mare. Albe, pufoase... sărind pe zgura roşie a terenurilor de la Astra... Ecoul loviturilor cu racheta... Sticle desfundate de şampanie... Viţa sălbatică atârnând peste zidurile vilelor, de jur împrejur... O-Mie-De-Ani, moşul cu barbă albă, gârbovit, c-o boccea în spinare trecând şontâc-şontâc pe strada I.C. Brătianu... Tot mai bătrân, tot mai pământiu la faţă... În arşiţa secetei din patruşşase abia târându-şi picioarele... Un colţ de pâine... Avea o minge de tenis şi-o dădea pe-un colţ de pâine... Mingea de tenis nou-nouţă în mâna lui neagră şi murdară. Furată? Cui îi păsa? Puştii de pe stradă îl priveau cu ochi mari. Amuţiseră. Nimenea n-avea un colţ de pâine să-i dea pe minge. Să crăpi de ciudă, nu alta! Un vis! Cea mai grozavă afacere din viaţa ta, băiete, ţi-aduci aminte? Ţi-a scăpat printre degete. Bătrânu’, nici să n-audă. Foc şi pară!... Pâine? Vită ce eşti! De unde pizda mă-ti vrei să-ţi dau pâine? Ai văzut tu prin casă vreo bucată?... O-Mie-De-Ani se îndepărta agale în susul străzii ducând cu el mingea de tenis... albă şi pufoasă, dispărută pentru totdeauna...
Puteai să vezi şi mingi de oină pe-un raft... Mingi medicinale umplute cu păr, ca la sală, dar nou-nouţe... Chiar şi mănuşi de box, atârnate într-un cui. Piele adevărată... Mirosea frumos înăuntru.
— Doreşti ceva?...
Simion Linte zâmbi. Avea să vină şi urmarea numaidecât... Dacă nu doreşti nimica, hai, poftim afară!... Dar nu. Tăcere. Doi clienţi ieşiră din magazin. Mai rămăsese unul singur, pierdut printre hanorace, scotocind. Lumea nu se prea dădea în vânt după sport. O grămadă de intelectuali în ultimul timp! Se întoarse către tejghea. O femeiuşcă un pic cam coaptă. Cât să fi avut? Treizeci? Oricum, altă specie decât alea de duzină. Fire domoală, se vedea cât de colo. Ştia să zâmbească, şi nu-i stătea rău. Parcă nu-ţi venea să-i întorci pur şi simplu spatele şi să ieşi afară în frig. Din buzunar, Simion Linte scoase carnetul de asociaţie şi-l puse pe tejghea.
— E la zi, puteţi să controlaţi. Aicea e ultima viză. Vedeţi? Cu data de 17 noiembrie.
— Sunt sigură că-i la zi. Pune-l la loc deocamdată. Mi-l arăţi dacă te hotărăşti să cumperi ceva.
Să te hotărăşti? Hm! Uşor de zis, când te ispiteau cam toate. Dar de unde bani? Un trening... sau chiar două, ca să ai de schimb după o alergare de-o dimineaţă-ntreagă, singur pe malul lacului... peste rumeguşul moale aruncat în grămezi de la Fabrica de mobilă, pe lângă gardul dosnic al Fabricii de sticlă în sus, şi mai departe către dealurile Plaiului... la primăvară... Şi chiar şi una din valizele alea nenorocite, de carton presat, cu şipci de lemn de-a curmezişul capacului... pentru deplasările obişnuite prin ţară... Paletele de ping-pong... şi mingile Barna şi Villa... O bicicletă Mifa... Cine poate visa la aşa ceva?...
— Un sac de sport m-ar interesa. Din alea cu şiret.
Vânzătoarea zâmbi... Hm!
— Ai ambiţii mari... Încearcă săptămâna viitoare. Pe marţi, pe miercuri. De obicei lunea primim marfă. Poate... cine ştie?
— Şi dacă nu primiţi saci de sport?
— În cazul ăsta rămâi c-o pierdere de-o juma’ de oră! E prea mult pentru tine? Sau, în cel mai rău caz, mă mai vezi înc-o dată!
Oho! asta da, invitaţie...
— Să mă mai gândesc. Bănuiesc că merită.
— Mai gândeşte-te. Aicea mă găseşti... Stau şi te-aştept!
Începuse oare un pic de dezgheţ afară? Sau era o simplă părere? O adiere cu miros de primăvară din sud, dinspre câmpie? Ei, nu! Hai să nu ne amăgim, Simion Linte!...
Ieşi din nou în strada Republicii... Vasăzică, aşa... pe marţi, pe miercuri, săptămâna viitoare... după balul de la F.M.E... Încă trei zile de aşteptare... Pe strada Bălcescu se opri la vitrina unei parfumerii... Cutiuţe, sticluţe, borcănaşe... Farmec, Liliac, Lăcrămioare, Violete, Opera... Un cadou pentru Georgeta? Ce zici de ideea asta, Simion Linte?... O sticluţă cu parfum!... După bal, în toiul nopţii, în adierea înmiresmată a primăverii, pârâiaşe susurând de-a lungul rigolelor... Îmbrăţişaţi, în drum spre strada Caraiman, agale... Pustiu şi linişte... Un tren în noapte undeva în depărtare... Un cadou pentru tine, iubito!... Degetele ei sprintene deşurubând dopul. Unghiile lăcuite lucind în luminile străzii... O! ce frumos miroase!... Vino!... Perne şi covoraşe în casă peste tot... Draperii roşii de catifea, cuverturi de atlaz brodate cu fir aurit... Ciucuraşi atârnând... Tingire de aramă... în umbra coloanelor... Cald şi bine... Veşminte vaporoase, cu mâneci largi, dezumflându-se încet... pe duşumea... Soarele şi luna... Ce frumos miroase!... Două lune albe cu miez roşu aprins, plutind, lăsându-se în jos printre perne moi... Vino, iubitule!... Simion Linte îşi ridică privirea către firmă. Milu Veniamin. Parfumerie. Autorizaţia numărul... O mie nouă sute patruzeci şi opt. Clinchet de clopoţel deasupra uşii... rămas de pe vremuri... Un vânzător în halat vernil, c-un stilou în buzunarul de la piept — se vedea agăţătoarea de aur. Vasăzică aşa, Milu Veniamin. Chel, o mutră de farmacist dichisit... Cine ştie ce statuete de porţelan avea acasă, pe strada Prutului... sau pe strada Siretului... Nevastă-sa trebuie că era o doamnă, care toată ziua nu făcea nimica. Iar el — un burghez sadea. Să fi îndrăznit doar să poftească la Mioriţa. Badea l-ar fi dat pe loc afară c-un şut în cur...
— Da, vă rog. Cu ce vă servim?
Pe raft, cutiuţe roz, cu arabescuri aurii în relief. Ce dracu’ era în ele?... Un parfum?... Dar care?... Opera? ... Georgeta ar fi pufnit în râs!... Farmec?...
— Aş vrea o sticlă de parfum, dar...
— O sticlă?... Mici cute ironice i se iviră la colţurile gurii. Ce dracu! aicea trebuie să fii atent să nu faci gafe?... — Cam cât de mare să fie... sticla?
— Păi, nu prea mare... O sticluţă.
— A! o sticluţă. Deci un flacon. Asta-i cu totul altceva. Ce marcă doriţi?
— Păi... să zicem... Farmec.
— O luaţi pentru dumneavoastră?
Ei, drăcie! Ăsta vroia acuma să ştie tot? Ce şi cum? Toată povestea, de-a fir a păr?... Pentru cine şi pentru ce?... Cutele ironice de la colţurile gurii i se adânciră un pic.
— Nu vreau să fiu indiscret. Dar Farmec este o apă de colonie pentru domni. Sau, mă rog, pentru tovarăşi. De aceea v-am întrebat. Dumneavoastră poate că doriţi ceva pentru doamne.
— Atunci... Lăcrămioare.
— Da, Lăcrămioare este pentru doamne. Costă două sute treizeci de lei. Vă împachetez un flacon? Sau poate mai doriţi şi altceva. O pudră? Da? Pentru ce ten?
Sfinte Sisoe! cu ăsta n-o scoteai la capăt! Ţinea cu orice preţ să te facă zob. K.O.!... Te număra... Unu... Doi... Trei... Patru...
— Pentru ten deschis... Te ridicai de la podea, rânjind... Nu m-ai înfundat, scârbă! Pentru ten deschis!...
— În cazul ăsta, vă recomand Diana. Cea mai fină pudră din câte avem! Costă trei sute optzeci de lei... Oho! o grămadă de bani. Un tip, la capătul tejghelei, aştepta în tăcere. Numai ochi şi urechi. Cum naiba să-i spui că parcă nu-ţi dă mâna s-arunci atâţia bani pe fereastră?... — Vi le împachetez împreună? Sau separat?... Împreună, foarte bine! Şase sute zece lei în total...
Ieşind — clinc! clopoţelul deasupra uşii — Simion Linte mirosi pacheţelul... Mda, merge... Lăcrămioare... O primăvară un pic cam trasă de păr... surogat... Să zicem că merge... La bal avea să... Sfinte Cristoase! Băiete! Unde ţi-a fost capul? Ce-ai să pui pe tine la bal? Haina aia a ta de-acum cinzeci de ani? Roasă-n coate? Strâmtă în umeri?... Cap sec!... Vită-ncălţată!... Încheieturi osoase ieşind la vedere din mânecile rămase prea scurte?... Să vadă toată lumea! Uite! Campionul! Zdrenţărosul!... Sau, te pomeneşti, un costum bleumarin cu dunguliţe albe!... Unde e? La magazin? Sau încă n-a ieşit pe poarta fabricii?... Lucrează la el, muncitoarele harnice, în schimbul de noapte! Ca mâine-i gata! Să-l cumpere Simion Linte, din leafa lui de ajutor de ospătar la restaurantul Mioriţa, cel mai luxos din oraş!... Larg în umeri, cu revere tari... Pantalonii proaspăt călcaţi... la dungă! Şi c-o garoafă roşie la butonieră!... Hai, Simion Linte, ce mai stai? Du-te înapoi la Milu Veniamin, autorizaţia numărul — du-te şi spune-i că te-ai răzgândit. Nu mai vrei parfumul Lăcrămioare... Şi nici pudra Diana pentru ten alb... Ai nevoie de bani!... Şi nici banii ăia nu-ţi ajung. La malul mării, cheamă-l pe peştişorul de aur şi spune-i că nu trei dorinţe vrei să-ţi împlinească! Una singură! Un costum bleumarin cu dunguliţe albe...
Pe strada Haşdeu în jos, spre sală, cu pas grăbit... Sub turnul de răcire, colţ cu strada I.C. Frimu, ploaia rece şi măruntă de iarnă susurând zi şi noapte... De unde să faci rost de bani, Simion Linte? Ia zi, ai vreo idee? Să jefuieşti Banca Naţională de pe bulevardul Ştefan Gheorghiu?... Să-i ceri lui Cotruş, cu împrumut? sau poate maestrului Nicodim?... Încă n-ai împlinit şapteşpe ani, dar vezi şi tu cât trebuie să te zbaţi pe lumea asta pentru orice rahat!... O luptă-i viaţa! Deci te luptă!... Îţi dă inima ghes să i te spovedeşti maestrului Nicodim?... Sub patrafir, în miros de tămâie?... Dă-i drumul, ia-o de la capăt cu exmatricularea... Mai adaugă şi chestia cu Mioriţa... Cel mai luxos local din oraş!... Şi la urmă cere-i bani. Frumos, nu?
Trecu pe sub lumina de la întretăierea cu strada Dimitrie Cantemir. Umbra i-o luă înainte şi se căţără iute pe zidul unei case... Mirosea a primăvară? Sau era doar aburul din conducte răspândit pe străzi?... Te pomeneşti că iar o să aibă de aşteptat în hol, la uşa zăvorâtă a sălii...
Dar nu, maestrul venise. Îmbrăcat în trening, singur în sala cu toate luminile aprinse, muncea de zor; apucase deja să tragă în mijloc cam jumătate din saltele...
— Bună seara, maestre.
— A, Linte! Noroc. Du-te şi schimbă-te. Mai stăm de vorbă până vin băieţii.
În vestiar, trecând printr-un coridor de dulapuri de metal, cenuşii şi la fel toate... În despărţitura de sus — nicio poză cu fete, niciun ban ascuns. Puse acolo pacheţelul cu cadouri... Costumul? Ducă-se dracului! Chiar mâine-dimineaţă avea să se ducă la Georgeta: Ştii ce, fetiţo? Am pierdut invitaţia! Aşa că nu mai mergem nicăieri! Poate altă dată... Se uită lung la invitaţie. Fabrica de Motoare Electrice. Comitetul Sindicatului. Uniunea Tineretului Muncitoresc... Vă invită la o SEARĂ DE DANS... Sâmbătă 4 februarie 1950... BALUL GHIOCEILOR... Vasăzică aşa. Balul ghioceilor... Crispat, o apucă de margine cu ură şi cât pe-aci s-o rupă. Se răzgândi. O puse la loc în buzunarul de la palton. Ce importanţă mai avea balul de mâine faţă de ce se întâmpla astăzi aici? În chiloţi, cu bluza de trening se întoarse în sală. Împreună mutând în mijloc ultimele saltele... Era ceea ce se cheamă o împrejurare prielnică...
Maestre... Mă gândeam la lista aia pe care aţi trimis-o la comitetul judeţean... Poate că n-ar strica să faceţi o mică îndreptare. Dacă se mai poate... Ştiţi, ocupaţia mea... s-a cam... schimbat...
Cu piciorul, Nicodim alinia ici şi colo saltelele.
— N-am de făcut nicio îndreptare, Linte. Tu figurezi acolo ajutor de ospătar. La restaurantul Mioriţa. E corect?
Hei, Simion Linte! De ce-ai rămas ca un zevzec, cu gura căscată? Trezeşte-te! Doar eşti bărbat în toată firea! Mâine-poimâine, major!
— Uiţi, dragule, că noi n-avem secrete. Nu vezi? Toată lumea e gata să-ţi dea o mână de ajutor. Şi nu doar gata. Chiar şi obligată! Cum vrei să te-ajute omul dacă ascunzi că ai probleme? Nu-i logic? Tu îmi ascunzi că te-ai angajat la restaurant, deci nu mai eşti elev! Iar mie ce-mi rămâne de făcut? Cea mai mare speranţă a asociaţiei? Tocmai ea să fie descalificată? Să risc eu una ca asta? Pentru falsuri în acte? Noroc că-s alţii care mă informează despre ceea ce tu binevoieşti să taci!...
Mda... Ce rost mai are să-ntrebi cine şi cum? Cine se bagă cu neruşinare în viaţa ta particulară vrea să te-ajute cum s-ar zice! Şi încă şi reuşeşte, asta-i culmea! Ce poţi să mai zici? Oricum, un şut în cur nu poţi să-i dai fără să ştii cine e!... Nimeni şi toată lumea!... Mai ai de învăţat, Simion Linte. Nu le ştii chiar pe toate!...
— Ei hai, las-o moale cu remuşcările. Mai bine zi, cum e, te descurci? Te-ai împăcat cu lumea? Ai bani? Ai ce mânca? Ai tot ce-ţi trebuie?... E mare lucru-n ziua de azi. Nu de plângem! Sus capul!
Nu te trăda niciodată maestrul. Dar cine-l cunoştea bine... Te uitai la el şi-ţi venea să pufneşti în râs...
Da, maestre, ca de obicei aţi nimerit-o. Să mă plâng? De ce? Într-adevăr, nu-mi lipseşte nimica. Bani, mâncare... berechet! Femei? Cliente, admiratoare, amante... claie peste grămadă. În fiecare noapte alta!... Prieteni de nădejde! Şefi înţelegători şi cu simţ al răspunderii! Alimentaţia publică se sprijină pe umerii lor... şi pe umerii noştri, bineînţeles!... Ventilaţie bună... Motoare A.E.G. care nu s-au mai oprit de-un deceniu şi mai bine — duşmani înrăiţi ai aburului şi-ai fumului... Informaţii la zi din ziarele centrale! În fiecare zi la ora douăşpe, în bucătărie! La şcoală n-am avut parte de-aşa ceva. M-au primit chiar din prima clipă... Din salon am păşit pe coridor cu dreptul, ştiţi şi dumneavoastră o veche zicală românească!... M-au întâmpinat cu glume, m-au bătut prieteneşte pe umăr, le-am răspuns cu glume şi nimenea nu s-a supărat! Ancheta castraveţilor a fost distractivă ca un careu de cuvinte încrucişate!... M-au învăţat să pliez în triunghi şerveţele de hârtie fină, m-au învăţat să schimb faţa de masă, să şterg cu şervetul rujul de buze de pe pahare... Am cărat un milion de sticle goale, am umplut un milion de pahare... Mi-au dat prieteneşte peste mână când am întins mâna să servesc prin faţa clientului — ştiţi şi dumneavoastră, aşa ceva nu se face!... M-au felicitat că fac box. Mi-au spus că fără mine ar fi scăpat nepedepsiţi o sută de clienţi năbădăioşi... o sută de rău-platnici care încearcă în fiecare zi să se fofileze din salon... Apropo, dumneavoastră poate nu ştiţi: unii îşi lasă haina pe spetează şi ies, chipurile pân’ la closet. Nu se mai întorc niciodată... Nici să-şi ia haina, nici să-şi achite nota de plată! Nici eu n-am crezut până n-am văzut cu ochii mei! Dragă maestre, închipuiţi-vă că o masă bună face mai mult decât o haină-mpuţită!... Ce să vă mai spun? Notaţi-vă toate astea în carneţel, dumneavoastră care ţineţi câte-o fişă cu datele personale despre fiecare. Şi mai notaţi acolo că-n adâncul sufletului sunt mâhnit, maestre. Pe mine nu mă serveşte nimenea niciodată! Şi asta nu-i drept!
Nicodim îl atinse în umăr c-un pumn uşor. Era vesel.
— Bravo, băiete. E-n regulă. Cel puţin, de-un lucru sunt sigur acuma. Dacă cineva vreodată o să te pună la podea, n-o să fie nevoie să te-ajute alţii să te ridici. Nici n-o să aibă cine. Când simţi că te lasă puterile în ring, toţi ai tăi sunt departe. Orice le-ar plăcea unora să zică, ziariştii şi alţii asemenea, în ring n-ai decât un singur prieten de nădejde: tu însuţi.
Să nu-ţi iasă din cap, Simion Linte, nu alta!
Ce om! De când o fi ştiind? De-o lună? De două? Atâtea antrenamente împreună, câte trei pe săptămână, lunea, miercurea şi vinerea. Şi să nu scoată o vorbă! Sfinte Sisoe, cum se poate una ca asta? De ce? Sigur că toţi ai tăi sunt departe de tine. Cu asta a nimerit-o! Şi nu numai pe ring... Ai tăi! Cine dracu-s ăia? El, maestrul, în colţul ringului, între reprize, asta da! Atâta! Şi-n sală, în fiecare seară de antrenament... Norocul tău, Simion Linte... Ar mai fi şi profesorul de sport... Damian. Dar cine-l mai vede? Poţi să dai o raită pe la şcoală, numai aşa, de dragul lui, fără să-ţi iasă în cale toţi guşaţii ăia de la Marele Stat-Major? Nu poţi, bineînţeles! Ăia păzesc tot! Patrulează prin hol, cu schimbul, stau cu ochii pe tine — nu cumva să treci nepăsător pe sub tablourile istorice! Mai bine să-ţi cadă în cap o piatră de la Posada decât să te vadă ei că nu te trece niciun fior de mândrie!... Ce putea să se schimbe din octombrie până acuma? Nimica. O fi uitat întâmplarea? Aş, ţi-ai găsit! La fiecare lecţie de istorie, el şi cu isteţii clasei trebuie că răsuflau uşuraţi... Locul gol al lui Simion Linte, în ultima bancă, pe rândul de la perete... Uite, acolo a stat barosanu’! Golanu’! Câh!... Pata de cerneală din scobitura pentru toc... zgârieturile... scrijeliturile cu briceagul... VOLEY, BUM-BUM! CARTOF... Toate le făcuse Simion Linte! Cum altfel?... Un Y cu coadă lungă, pictat cu cerneală roşie... Cine să se mute pe locul lui, la dracu-n praznic, ca să aibă-n faţă alt barosan, Cojan-Chioru? Să stea cu ochi-n ceafa lui jegoasă... Nimeni, bineînţeles. În curând aveau să deschidă ferestrele. Să se-mprospăteze un pic aerul împuţit din clasă... Corul... Geamurile vibrând...
Noi la braţ cu Tinereţea
Vom străbate munţi şi văi...
Cine trecea pe sub ferestre îşi închipuia, te pomeneşti, că ardeau de nerăbdare s-o ia peste dealuri... Ciripit de păsărele, pomi în floare, pârâiaşe clipocind... Aiurea! Rahat! Nimic din toate astea!... Colţul ierbii, zumzet de albine... Cine să-i mai creadă? Drăghici, Stamate, Nanu... erau în stare să-şi scoată ochii pentr-un zece! Zgâriau, se păruiau, plângeau! Se pârau între ei! Război în toată legea! Paşnici? Diplomaţi? Te umfla râsul auzindu-l pe Lăzărescu! Îngheţau de frică îndărătul ecranului, la radioscopie, în lumina verzuie... Doborât la pământ Mihalache, îl loveau cu picioarele în coaste, turbaţi, jubilând... Urmaşii Romei... nu contribuiseră cu nimica! VOLEY, BUM-BUM! CARTOF... Linte era de vină! Oalele sparte, ţapul ispăşitor...
Te plângi, Simion Linte? Rău ai ajuns!... Gata! Ora şase şi-un sfert. Alergare uşoară... Fereastra deschisă către acoperişul în dinţi de fierăstrău al halei. Atelierele Centrale. Se plânge cineva de frig? Papanaş, Buzatu, Coteţ, ei care obişnuiesc să mai cârtească, azi n-au nimica împotrivă... Un-doi! Un-doi! Un-doi!... Miroase a primăvară? Sau a petrol?... Înţeapă nările?... Pe strada Haşdeu în sus, până la turnul de răcire... Susură... Aburi... Dincolo de strada I.C. Frimu, pe lângă rezervoarele uriaşe, înconjurate de-un zid înalt... roşu, de cărămidă, se-ntinde până-n Tianşan, în China... Ţi se pare prea departe, băiete? Hai să n-o luăm prea în tragic. E-adevărat, au desfiinţat boxul profesionist în România. Dar poate cândva, cine ştie?... Centura de campion al lumii... bătută cu diamante... Spune, mai ştii unde-i Ursa Mică? Steaua Polară, în vârful oiştii?... Şapte laturi de palmă pe bolta cerului, pornind de la Ursa Mare, pe poza din manual... Orchestra de la F.M.E. face ultima repetiţie înainte de serată... Balul Ghioceilor, să-i ia naiba!... Auzi toba? Sau poate e trenul, jos în vale?... Roţi de oţel în goană peste şine de oţel... Taca-ta-tam! Taca-ta-tam!... Ultimul vagon, două luminiţe roşii dispărând în noapte. Ce se vede dincolo de bariera care se ridică încet? Cale liberă!... Din alergare, un-doi-trei... Cinci paşi, un-doi!... Cinci paşi, un-doi!... Lateral, săritură, un-doi! Lateral, săritură, un-doi!... Dar costumul?...
Pe strada Avram Iancu magazinele s-au închis... Vitrine luminate, manechine masculine tunse boxer zâmbeau cu privirea aţintită în gol, prin sticlă, către dugheana lui Clincea de peste drum, lângă frizerie — „Reparaţii obiecte casnice, râşniţe, patefoane, gramofoane”... c-un patefon Columbia scos pe-o măsuţă afară în stradă... Inimăăă, de ce nu vrei să-mbătrâneşti?... Manechinul, veşnic tânăr, în costum bleumarin cu dunguliţe albe, doar c-o crăpătură în ghips după ureche şi un deget lipsă la mâna dreaptă întinsă către trotuar... Cădeau stropi rari de ploaie în băltoace... Parfumerie, Confecţii pentru femei, Confecţii pentru bărbaţi... Un costum gri închis, tocmai bun pentru un semigreu, culcat pe jumătate în fundul vitrinei, c-o mânecă îndoită peste rever, goală şi pleoştită... Încălţăminte. Sfinte Sisoe, numai ghete de iarnă şi pantofi cu feţe de pânză! Poate, în aprilie, pe peronul Gării de Nord, după finală, să meargă pantofii ăia de pânză... Dar mâine, la bal?... În ghete de box, uşoare şi moi, din cea mai bună piele, pe pâsla ringului... Uşor ca fulgul... dansând... până luni-seară la ora şase...
Pe strada Haşdeu, în drum spre casă... Ploaia cădea pieziş, te izbea cu stropi reci drept în faţă... Fulgi mari, grei de apă, încă şi mai reci. În dreptul turnului de răcire, dând s-o cotească pe strada I.C. Frimu, se opri deodată în loc.
Fane! La dracu’, de ce nu? Putea să-i dea cu-mprumut un costum pentru o seară! Una singură. Fratele mai mare, mândria familiei! Zidar! Duminică-dimineaţă avea să-l capete înapoi, întreg şi nevătămat. O coti deci la stânga, spre centru. Alex Stroe şi Sorin Măgură veneau imediat în urma lui. Scandal şi bună dispoziţie. Numai gura lor în tot oraşul! Îl surprinseseră şovăind la întretăiere. Râzând, îl ameninţaseră cu degetul... Pezevenghiule! Du-te acasă! Nu mai bate drumurile pe la curve!...
Nicio grijă, băieţi... Grăbit, trecea prin dreptul şcolii de fete. Deasupra castanilor, catargul unde în zilele de sărbătoare înălţau tricolorul. Acuma vârful lui se pierdea sus în nori... Staţia de amplificare transmitea în centrul pustiu — difuzoarele înşirate de-a lungul străzii Republicii, în vârful stâlpilor. La clubul de la întretăierea cu bulevardul Ştefan Gheorghiu sunetul ajungea cu întârziere... Aici Bucureşti-eşti-eşti-eşti... Transmitem pe lungimile de undă-ndă-ndă-ndă... Când va bate gongul va fi ora douăzeci şi unu-unu-unu... Bang!-ng!-ng!-ng! A fost ora douăzeci şi unu-unu-unu... Radiojurnal-nal-nal-nal... Ora douăzeci şi unu deci. Cam târziu pentru un zidar harnic care se culcă odată cu găinile. Mâine-n zori începea reconstrucţia oraşului... Simion Linte o coti la dreapta pe strada Plevnei... Radiojurnalul venea acum de departe. Răzbătea greu prin lapoviţă... Reconstrucţia — cărămidă cu cărămidă Casa Poporului, arsă în 1939. Totul a pornit cică de la filmul de celuloid, uscat şi încins. Operatorul a sărit pe ferestruică şi s-a făcut zob... Cutremurul cel mare din zece noiembrie 1940... Raidurile americane, care au făcut din Rafinărie un câmp de fiare vechi... Zidarul Ştefan Linte cocoţat pe schelă, pe cap c-o bască decolorată de soare, fără moţ. Alături de stiva de cărămizi, ultimul număr din România liberă. De citit în pauză. Cărămizile vechi — cine le aruncă din mână-n mână? Cine le curăţă de mortarul vechi şi le aşează în stivă? Zidarii, nu! Hei-rup! hei-rup! hei-rup! BUM! În lupta de brigadier! Elevii din ciclul doi, funcţionarii de la Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri şi de la Banca de Investiţii şi de la Banca Agricolă... Zidarul Ştefan Linte cu mistria aruncă mortarul precis, c-o mişcare iute şi unduioasă. Pleosc! O cărămidă deasupra, cu muchia paralelă c-o sfoară întinsă. Necalificaţii privesc cu gura căscată. Mai mult, mai repede, mai bine!...
Iată în sfârşit şi strada I.L. Caragiale, povârnită, cu lumini rare, pierzându-se în bezna pădurii.
De, Simion Linte, ce să-i faci! Se mai întâmplă. Ud din cap până-n picioare, ai mai fost numărat până la zece! K.O.! Înfrângerea doare, orice-ar zice maestrul Nicodim... Coborând strada I.L. Caragiale, înapoi spre casă, cu costumul sub braţ, învelit în ziare, într-o mie de foi una peste alta, nu cumva să-l ude ploaia... Căpătat cu împrumut până duminică-dimineaţă... Ai remarcat zâmbetul de pe buzele lui Fane? Zâmbetul victoriei, abia reţinut, perfid... Altminteri, numai miere, fratele ăl mare!... Da, băiete, sigur că da! Îţi dau costumul, nu-i nicio problemă! Dacă nici pe frate-tu nu poţi să contezi la nevoie, atuncea pe cine? Azi te-ajut eu, mâine poate că m-ajuţi tu. Ca-ntre fraţi, ce dracu’! Ai grijă de el. O să fie înghesuială acolo la bal. Vezi, fereşte-te de ăia care fumează. Nişte golani! Po’ să te trezeşti c-o gaură-n rever când nici nu te-aştepţi! Când şezi, vezi nu sta picior peste picior. Ştii şi tu, nici una nici două, se şifonează: Aşa e ştofa! Când ai nevastă să ţi-i calce, nu-i nicio nenorocire. Da’ când n-ai tre’ să dai fuga la croitor. Şi ăia atâta aşteaptă! Te jupoaie, chiar şi pentr-o călcătură! Şi vezi, nu te freca de pereţi. Numai eu ştiu cum lucrează zugravii-n ziua de azi! Sunt în stare să pună şi căcat în varul ăla, numai să le iasă lor câştigul mai gras! Aşa că abia te-ai atins de-un zid şi te-ai şi făcut alb din cap până-n picioare!... A, era să uit! După dans... mă rog, nu ştiu ce aranjamente ai tu... poate că te duci c-o muieruşcă, de! la ea acasă, cum se-ntâmplă. E treaba ta, nu m-amestec. Da’ vezi... înfierbântat... nu arunca hainele cum îţi vine la mână! Strânge frumuşel pantalonii pe dungă... şi haina pune-o pe spătar. N-o fi foc dacă mai întârziaţi şi voi un minut-două...
Te ia cu greaţă, Simion Linte? Las’ că-ţi trece... În sală, pe sub uşă, cât a durat antrenamentul, prea a venit miros de la cantină. Sau poate că prea te-ai îndopat azi la bucătărie cu varză călită cu cârnaţi!... Un zâmbet triumfător? Abia mijit, dar cu-atât mai dezgustător, ţanţoş, Robinson Crusoe cu piciorul pe ceafa lui Vineri, doborât la pământ, în patru labe, umilit ca un câine... Aşa spunea maestrul... Dar dacă l-ai avut şi tu, Simion Linte... pe ring când arbitrul ţi-a ridicat braţul? Ia gândeşte-te! Nu? Eşti sigur că nu? Eşti sigur că n-o să se-ntâmple în meciurile viitoare? În finală şi la ultimul meci din finală?... Jură!
Centrul pustiu... Nu mai ploua... Bătea doar vântul îngheţat. Difuzoarele amuţiseră. Lumea se culcase. Chiar mirosea oare a primăvară, la-nceput de februarie? Sau fusese doar o amăgire?
luni, 25 aprilie 2016
Scriptum (7)*
Un prieten de-al meu, cunoscându-mi pasiunile literare şi având pesemne el însuşi o anumită înclinare, nemărturisită, către literatură, mi-a împărtăşit odată o idee de-a lui. Ce-ai zice — m-a întrebat el — de cineva, un personaj, care îşi descoperă la un moment dat o înzestrare ciudată? Ce visează noaptea se înfăptuieşte ziua. Sigur, ar putea fi pentru el un motiv de bucurie dacă ar fi vorba de întâmplări plăcute. Dar personajul meu are coşmaruri. Visează evenimente înspăimântătoare şi nu ştie ce să mai facă să împiedice ca ele să se înfăptuiască. Nu reuşeşte şi astfel, noapte de noapte şi zi de zi, văzând că nu poate face nimic, viaţa lui devine un calvar. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Poate că ideea nu era nouă, dar nu aveam chef să scormonesc prin enciclopedii pentru a mă asigura de autenticitatea ei. În definitiv, prietenul meu nu era o persoană prea citită, aşa că cel puţin de un lucru puteam să fiu sigur, că nu se inspirase de la alţii, că ideea îi aparţinea lui sută la sută.
Am făcut imediat o legătură între ideea prietenului meu şi literatură. Până la urmă, scrisul este un mod particular de a visa, nu? De obicei scrii schimbând într-un fel sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, ceea ce întâlneşti în lumea reală. Dar n-ar fi deloc exclus, ba chiar ar fi foarte interesant, să se întâmple şi invers, să ai surpriza să întâlneşti la un moment dat în lumea reală ceea ce ai imaginat în scris, bazat numai şi numai pe imaginaţie — mă rog, dacă poate exista aşa ceva. Cu deosebirea că visele au autonomia lor, sunt până la urmă incontrolabile, în timp scrisul este o activitate ţinută sub control — cât de cât...
Coşmar, ziceam?
Exact ca în povestirea mea „Un munte de ghete”, unde eroul — n-am să-i dau numele, căci nu are importanţă — îşi petrece o după-amiază şi o noapte întreagă, cea de sâmbătă spre duminică, acasă, pradă neliniştii că jos în holul blocului, în cutia de scrisori, l-ar putea aştepta arzătorul ordin de mobilizare. Exact la fel, spuneam, mi s-a întâmplat şi mie, precum eroului meu. Poftim de mai respinge ideea de premoniţie! Aceeaşi nelinişte acută care îl încercase pe eroul meu în ajunul primirii ordinului de mobilizare o resimţeam acum în coşul pieptului eu însumi, la capătul unor intuiţii sumbre de-a lungul unei zile întregi. Coboram şi eu în holul blocului la miez de noapte, găsindu-l pustiu, anticameră a răcorii şi a umezelii nopţii. Întâlneam acolo în hol lumina albă, orbitoare, rece şi tăcută, cea pe care o cunoşteam atât bine, dar de astă dată necunoscută şi neliniştitoare, aparţinând în egală măsură blocului şi străzii, prima lumină, aş putea spune, din şiragul nesfârşit al luminilor nocturne ale străzii: îndemn, ba nu, obligaţie să mă întorc sus în apartament, să-mi fac bagajul şi să plec neîntârziat într-acolo unde voiau ei. Da, era ordinul de concentrare, în cutia de scrisori, lăsat acolo fără să mi se pretindă din partea curierului armatei semnătura de primire regulamentară, dar nu mai puţin imperativ. Căci, o ştiam din experienţă, de ei nu puteai scăpa, te găseau oriunde ai fi încercat să te ascunzi. Şi de fapt gândul că te-ai putea ascunde de atotputernica armată nu era decât o iluzie. Instituţiile statului şi îndeosebi miliţia şi securitatea conlucrau cu ea şi o serveau pe baza principiului serviciu contra serviciu. Asta era! Mi se întâmpla în viaţa reală exact ceea ce scrisesem cu ceva timp în urmă: o călătorie lungă cu un tren de noapte până la localitatea indicată pe ordin, prezentarea la unitatea militară, ceea ce echivala cu prezentarea la locul de detenţie pentru ispăşirea unei pedepse date pentru o vină vagă dar nu mai puţin gravă. Kafka în toată legea!
Îi cunoşteam pe militari. Nu aveam nicio aşteptare să întâlnesc acolo, la unitatea militară, în răstimpul de o lună cât aveam să fiu „încarcerat”, vreun ofiţer înclinat să accepte ideea de compasiune. Căci oricare unitate militară era un loc unde se dădeau ordine şi se aduceau de îndată la îndeplinire. „Hotărât”, „fermitate”, „disciplină”, „prompt”, „a executa”, „subordonare”, „susţinut”... Neexecutarea unui ordin te putea trimite drept în faţa instanţei tribunalul militar.
Goodbye life, goodbye happiness...
Şi ce sentiment de frustrare! Cum de mă aleseseră tocmai pe mine dintre atâţia? Lumea din afară continua să existe, cu toate ingredientele ei cotidiene, a căror importanţă o realizai abia atunci când te trezeai că îţi lipsesc — tramvaie, pietoni, magazine, trotuare, intimitatea de acasă, iar tu, claustrat aici, într-o altă lume, unde faptul că pomii dădeau în floare aproape că nu mai conta, fiindcă important era ca trunchiurile lor să fie date cu var şi aliniate, la fel şi brazdele împrejmuite de nuiele înfipte în pământ în formă de arce, aleile din cazarmă măturate şi dichisite, mărginite de benzi albe de var mereu proaspăt; şi mai ales cadrele militare care treceau pe acele alei cu pas grăbit, în cizme lustruite, într-o ipocrizie necondiţionată, în care se mima copios ocuparea totală a timpului, se făcea mult caz de absenţa birocraţiei, trecându-se sub tăcere faptul că lipsa hârtiilor, poate într-adevăr reală, era înlocuită aici cu o birocraţie mult mai frustrantă, cea a gesturilor şi a cuvintelor. Primăvara exista, poate, undeva, într-un loc îndepărtat, abia întrezărit, dar aici... Nu poţi numi primăvară anotimpul ostracizat când copacii sunt constrânşi să stea aliniaţi, iar albinele să iasă din stup şi să se întoarcă după un orar riguros stabilit, a cărui superioritate faţă de programul liber nimeni nu o poate explica în chip convingător. Pe alei nimeni nu vedea pe nimeni, exceptându-i pe ofiţeri, cărora nu le scăpa niciodată că soldaţii şi gradaţii umblă brambura şi trag la fit. Trecând pe alee, s-a uitat şi la mine chiorâş un ofiţer. „Neîncredere”, „suspiciune”, „vrajbă” şi tot restul cuvintelor dintr-o aceeaşi familie — acestea îţi veneau în cap. Şi dacă stăteai să te gândeşti, cuvintele nu se refereau numai curtea cazărmii, se potriveau cu întreaga ambianţă, incluzându-i pe ofiţeri, pe soldaţi, popota, pălăvrăgeala gălăgioasă de acolo, tot. Aici nimeni nu avea nume. Chiar m-am gândit că dacă în noul roman francez era la modă anonimatul total, corespunzând chipurile anonimatului lumii reale, eu de ce să nu am libertatea să mă limitez la un singur nume — al meu? Ofiţerii din acea cazarmă chiar nu aveau nume — orice nume te-ai fi gândit să le dai, niciunul nu li se potrivea. „Ofiţerul” — să nu se supere nimeni, „ofiţerul şi-atât” —, avea un ascendent asupra mea.
„Sergent Iacob, hai să stăm puţin de vorbă înainte de a trece la instrucţie. Şi ca să ştii de ce faci instrucţie.”
Intrarăm amândoi într-un hol vast, cu tavanul scund, cu tot felul de afişe cazone lipite pe pereţi, care de care mai stupid, şi de acolo trecurăm într-o sală asemănătoare cu o sală de clasă, doar că mult mai austeră. Nicăieri nu există ierarhii mai bine stabilite decât în armată, încât mă aşteptam ca el să se aşeze la masa ce ţinea loc de catedră, iar eu să fiu obligat să iau loc într-o bancă. În loc de asta, preferă să se aşeze şi el într-o bancă din şirul alăturat, într-un gest de popularitate de doi bani. Se răsucea spre mine si se rezema cu un cot de pupitrul dindărăt şi cu celălalt de pupitrul băncii unde se aşezase, fixându-mă cu un zâmbet de o familiaritate suspectă, cum se uită ofiţerii la inferiorii lor în rarele momente când sunt bine dispuşi. Mă irita postavul aspru al uniformei mele, îmbrăcate pentru prima oară în acea dimineaţă, asprime care îmi ofensa pielea nedeprinsă, şi tocmai mă gândeam la stofa de bună calitate a uniformei lui şi la toate celelalte „efecte”, nu? parcă aşa li se spune, centura, diagonala, bineînţeles cizmele, toate fine şi meşteşugit lucrate. Îţi venea să te întrebi: de ce o asemenea deosebire? De ce nu le păsa că te puneau într-o asemenea situaţie de inferioritate? De ce nu le păsa că, abia la începutul perioadei de concentrare, în prima zi, mi se părea că n-or să treacă niciodată cele treizeci de zile de consemn? Şi mă întrebam cum ar reacţiona la impoliteţea mea de a fi eu cel ce îi adresează primul o întrebare, când regula la ei era: nu vorbeşti până nu eşti întrebat, nu zâmbeşti dacă nu ţi se zâmbeşte? Pentru că într-adevăr merita să-l întreb dacă n-ar fi fost avantajos pentru toată lumea, şi mai ales pentru ei în calitate de reprezentanţi ai statului, să nu insufle aversiunea faţă de serviciul militar, ci mai degrabă să-şi dea silinţa să ne câştige drept parteneri? Dar următorul gând a fost că ei trebuie să fi fost prea acomodaţi cu uniforma şi cu efectele militare pe care le primeau gratuit şi cu toate celelalte avantaje, ca să accepte că rezerviştii merită să-şi petreacă luna de concentrare ceva mai motivaţi.
„Poţi să stai jos, sergent Iacob. Nu avem o convorbire oficială.
Mă uitam la el: nu era obosit. Ştiam însă prea bine că îşi petreceau la cazarmă ore întregi — cu ce folos, nu pun în discuţie —, de multe ori erau nevoiţi să rămână acolo şi peste noapte; aşa că, în condiţii de igienă personală precară, uneori se întâmpla prin uniformele lor de stofă fină să miroasă un pic a transpiraţie, nu mult, atât cât să nu depăşească izul de mascul disciplinat.
„Ai ocazia acum să vezi cum e de-adevăratelea, sergent Iacob.”
Ofiţerul avea un zâmbet satisfăcut în timp ce mă fixa cu privirea, mizând — cu succes, aş zice — pe nedumerirea mea.
„Ce vreţi să spuneţi?”
„E uşor să imaginezi tot felul de lucruri despre armată, spuse continuând să mă fixeze cu aerul acela de satisfacţie nedisimulată. Alta este însă când eşti în armată. De-adevăratelea. Şi ca să nu crezi că noi aici suntem neinformaţi, am să-ţi citez un titlu. «Un munte de ghete»! Îl recunoşti? Un munte de ghete n-o să ai niciodată şansa să-l vezi în realitate, sergent Iacob. De asta pot să te asigur. A fost doar o închipuire de-a dumitale. O închipuire nefericită! Aşa că, vezi, e o idee preconcepută că noi cadrele militare nu citim.”
„Eu n-am publicat niciodată povestirea cu titlul pe care l-aţi citat.”
„Eşti sigur?”
„Absolut sigur.”
„Poate că ai trimis-o totuşi la o revistă. N-ai trimis-o?”
„Asta nu pot să vă garantez. Ceea ce sunt sigur este că povestirea nu a fost publicată. De cele mai multe ori redactorii nu se ostenesc să-ţi răspundă când le faci o ofertă. Dar dacă ai răbdare şi eşti atent la numerele următoare ale revistei, poţi să afli dacă s-a publicat. A mea nu a fost publicată niciodată.”
„Mă rog, poate că nu s-a publicat, spuse ofiţerul, dar asta nu însemnă că poţi să pui în fanteziile dumitale tot ce-ţi trece prin cap. Vreau să spun, chiar şi atunci când scrii ceva nedestinat publicării. Ceea ce, oricum, nu e cazul dumitale. Întâi şi-ntâi, nu pricep de ce atâta suferinţă când primeşti acasă un ordin de concentrare! În fond îţi serveşti patria, nu? Ar trebui să fii fericit! De unde atunci atâtea gânduri negre la eroul dumitale?”
„Înţeleg că nu mă întrebaţi ci puneţi doar o întrebare retorică...”
„Nici nu mă mir că nu ţi-a publicat-o nicio revistă. Eroul dumitale, concentrat fiind, se plimbă de la o unitate militară la alta şi face un fel de propagandă pentru desfiinţarea armatei...”
„Nicidecum! l-am contrazis vehement. Dacă ziceţi că aţi citit povestirea, sau, mă rog, cunoaşteţi conţinutul ei, ar trebui să vă amintiţi că el însuşi s-a oferit să se angajeze în armată, chiar şi fără nicio remuneraţie.”
„Da, dar numai pentru o perioadă limitată.”
„Avea viaţa lui în civilie, avea o profesiune, nu puteţi să-i cereţi să renunţe la tot şi să ia viaţa de la capăt la o vârstă când te acomodezi mai greu cu noutăţile.”
„Şi mă rog, ce profesiune avea?”
„Asta n-am precizat în proză.”
„Dar de ce n-ai precizat, sergent Iacob?”
„Nu mi s-a părut important. Eu am dorit să transmit un alt mesaj.”
„Ce mesaj? Că toţi tinerii urăsc armata?”
„N-am vorbit de niciun fel de ură acolo.”
„Atunci cum îţi explici că toate cazărmile au rămas goale? Cum îţi explici că au aruncat cât colo toate efectele militare şi s-au grăbit să plece în momentul când s-a anunţat că armata nu mai este obligatorie, iar cu ghetele au ridicat un munte, cum spui dumneata? De fapt, nu sunt ghete ci bocanci, să fim bine înţeleşi! Şi apropo, strict tehnic vorbind, aşa ceva e cu neputinţă. Ca să faci un munte nu ţi-ar ajunge nici bocancii de la trei divizii! De-aia ziceam, te-ai dezlănţuit cu toată fantezia, iar cu raţiunea ce-ai făcut? Ai agăţat-o în cui?”
„Muntele e doar o metaforă. Eu n-am stat să număr perechile de ghete. Poate că se adună prea puţine perechi de la un singur regiment...”
„O metaforă?”
„Da, am vrut să sugerez prin asta amploarea exodului care ar avea loc dacă într-o bună zi s-ar da o lege că armata nu mai este obligatorie.”
„Aşa crezi dumneata? Păi ai văzut la conferinţa de presă că lucrurile stau cu totul altfel.”
„Care conferinţă de presă?”
„Cum care! Cea pe care a organizat-o Administratorul-şef despre subsolul Casei Administraţiei Centrale. Ai avut ocazia să afli la acea conferinţă de presă că marea majoritate a cetăţenilor sunt dornici să-şi slujească Patria şi nu ezită să se înroleze în armată.”
De unde naiba să-mi aduc aminte! Agenda oricărui jurnalist e plină de conferinţe de presă, iar a unuia din Europa de Est, de conferinţe de presă din lumea occidentală. Iar dacă jurnalistul mai este şi scriitor pe deasupra, însemnările este foarte probabil să fie amestecate. Pas de le descâlceşte!
Eu nu puteam fi făcut responsabil de ceea ce uitam din avatarurile eroilor. Oricât aş fi ţinut socoteala datelor biografice, altminteri născocite de mine însumi, şi cu oricâtă meticulozitate le-aş fi notat în carneţele, atâta vreme cât nu făceau parte din trecutul meu, strict vorbind, oricând puteam să le întorc destinul într-o direcţie sau într-alta. Iar logica succesiunii evenimentelor nu se afla printre preocupările mele de căpătâi. Personaje impredictibile? Cu atât mai bine. Épater le lecteur! Cele care cer mereu socoteală altor personaje, acestea da, sunt predictibile. Dar nu satisfac criteriile mele de simpatie. Ale mele şi ale cititorului. Dacă recurg la ele, este doar fiindcă fac parte din viaţă, sunt mereu prezente şi din păcate ne controlează existenţa. Şi atunci ce putem face? Să renunţăm la ele ar însemna să deformăm viaţa. Iar dacă vorbim de armată, ei bine, armata abundă în asemenea personaje. Fiindcă în armată totul este şi trebuie să fie previzibil. Căci altminteri armata şi-ar rata menirea.
Deci ce i s-ar fi putut răspunde ofiţerului?...
Oricum, nici el, nici ceilalţi ofiţeri de la unitatea militară nu erau interesaţi de literatură. Pornit cu intenţia de a dezvolta anumite aspecte, nimic nu mă împiedica să îmi îndrept la un moment dat atenţia într-o altă direcţie. Şi uite-aşa se nasc lucrurile noi, prin înlănţuite.
Lucrurile noi — istorisirile noi...
Experienţa îmi spunea că cele treizeci de zile de instrucţie nu erau chiar atât de nesfârşite cum se înfăţişau la prima impresie. Părerea mea proastă despre armată n-avea însă cum să se schimbe. Decât, eventual, în şi mai rău. O convingere fermă trebuie să rămână fermă, nu? „A drege busuiocul” era o expresie care putea să mă amuze la o adică, şi chiar să-i găsesc poate aplicare. Dar nu aici, în Europa de Est. În niciun caz.