Scriptum (11)*

   Buncăr

...Ce ți-e și cu amănuntele astea, se gândi Bleer. Niciodată nu trebuie să uiți de ele, căci în lipsa lor, lucrarea îți iese scheletică și schematică și în ultimă instanță fadă. Nu e recomandabil să le născocești, fiindcă oricât de credibile te-ai strădui să le inventezi, tot nu vor fi, în cea mai mare parte, convingătoare. Trebuie să le iei din viață. Numai luate din viață au strălucirea autenticului. De aceea trebuie să-ți faci un obicei din a observa amănuntele din viața ta, fie că ai în vedere o anume lucrare pe care ai început-o și suferi că stagnează, fie că nu ai încă niciuna în vedere. Orice fel de amănunte merită să fie reținute: cuvinte, gesturi, expresii ale feței, circumstanțe, aspecte ale zilei, zgomote, replici amuzante, desenul colorat de pe o față de masă, o cană de ceai din care ai băut cândva sau doar ai văzut-o la cineva când ai fost în vizită. CĂMARA CU AMĂNUNTE, se gândi Bleer... Și nu te teme, scriitorule, că amănuntele tale le vor fi altora străine. Ai fi uimit dacă ai avea posibilitatea să afli cât le sunt ele de familiare cititorilor tăi atunci când te vor citi... Tot secretul e să-ți revezi notele din când în când, să-ți împrospătezi memoria, ca să știi pe ce poți conta atunci când ai nevoie. Dar în același timp amănuntele pot fi o povară și o piedică. O povară, fiindcă odată întrebuințate, trebuie să nu uiți unde le-ai plasat și să ai grijă ca de fiecare dată când reiei scrisul după o întrerupere mai lungă să nu repeți amănuntele pe care deja le-ai folosit. Or, această permanentă ținere la zi a „registrului amănuntelor” chiar poate fi obositoare. I se întâmplase nu o dată să-și facă fișe pentru anumite părți dintr-o lucrare și apoi, după o perioadă de întrerupere, să fie nevoie să-și împrospăteze memoria recitindu-le, și să constate că pe unele le uitase cu desăvârșire: îi deveniseră ca și noi. Unele fișe conțineau schițe grafice, cum ar fi schița cu manechinele pe care eroul principal dintr-o anumită poveste scrisă printre ultimele le-a scos dintr-o vitrină și le-a așezat pe Calea Victoriei, direct pe carosabilul pustiu. Reprezentase pe hârtie cele șase manechine prin cerculețe și alături scrisese numele fiecăruia. Deși nu era tocmai sigur că cei ce eventual ar fi ajuns să citească povestea, cândva, într-un viitor incert, ar fi putut înțelege atașamentul lui pentru manechine. Dar, ce să-i faci, riscurile meseriei!... La fel se întâmpla și cu replicile. Replicile veneau în minte te miri când și trebuiau notate neîntârziat. Chiar și atunci când nu era nevoie să le pună în gura personajelor din povestirea la care tocmai se întâmpla să lucreze. Era însă foarte probabil ca într-o bună zi să li se potrivească mănușă unor alte personaje. Doar că acele personaje încă nu căpătaseră existență.
   Bleer se gândi la îngrămădeala de scânduri care masca intrarea spre următorul nivel al subsolului Casei Administrației Centrale, nivelul minus cinci. Pentru reportajul său neautorizat trebuia poate să-i explice prezumtivului său cititor din afara Europei de Est ce amănunt l-a făcut să presupună că dincolo de acea îngrămădeală de la nivelul minus patru se afla deschizătura căutată către nivelul inferior. Ceea ce îl făcea să stăruie și să-și pună toată inventivitatea la bătaie era tocmai insistența cu care administratorul, la primul reportaj, încercase să-i convingă pe ziariști că nu mai există niciun alt nivel sub nivelul minus patru. Când toate zvonurile spuneau că trebuie să existe încă un nivel dedesubt, de unde ar fi pornit un lung tunel către un punct îndepărtat unde nimeni nu ajunsese vreodată... Bleer regretă că nu o invitase pe colega și prietena sa Miruna, de la „Convingeri comuniste”, să-l însoțească în incursiunea sa clandestină în subterană. Pentru prima dată îi fu dor de ea, deși o cunoștea abia de puțin timp. Ar fi putut continua cu ea discuția pe teme literare, de care Miruna se arătase în mod atât de neașteptat și de îmbucurător interesată. I-ar fi putut mărturisi, printre altele, preferința sa de a evita alineatele noi în anumite circumstanțe, cu scopul de a-l face pe cititor să treacă fără să observe dintr-o secvență într-alta, dintr-un loc într-altul, sau dintr-un timp într-altul. Și asta, în ciuda faptului că o lucrare cu prea puține alineate noi — cum avusese ocazia să întâlnească nu o dată — putea să pară obositoare. Textul fără alineate noi i se părea că îi propune cititorului șuvoaie de vorbe spuse pe nerăsuflate, dar poate nu de puține ori cu beneficii certe, de care cititorul devine însă conștient abia cu oarece întârziere. Era, i se părea lui, o stratagemă asemănătoare cu aceea prin care un adult șiret dar bine intenționat o folosește cu un copilaș care, să zicem, tocmai și-a strivit degetul în ușă: în timp ce copilul strigă de durere, se repede și îl amețește cu un puhoi de vorbe, chipurile al naibii de importante, reușind astfel să-i abată copilașului, pentru moment, gândul de la durere...
   Apoi, i-ar fi putut povesti Mirunei despre „estetica urâtului”, de care el fusese atras în primii ani de după facultate și pentru care subterana oferea un câmp de aplicare cum nu se poate mai nimerit. Urât exista în jur din plin. Nu-i mai trebuia decât să extragă din acel urât un filon de plăcere estetică, pornind de la un detaliu oarecare, pe care rigoarea rațiunii putea să-l cedeze simțirii pentru a clădi în jurul lui un cocon afectiv de cel mai bun augur. Printre altele, estetica urâtului — i-ar fi explicat Mirunei — te învață să nu respingi nimic din realitatea înconjurătoare care îți repugnă la primul contact. Așteaptă... mai așteaptă, și poate ceea ce vezi îți va apărea, cu un mic efort, într-o altă lumină. Ghena de gunoi este, nu-i așa? o priveliște dezagreabilă pentru individul educat — și nu numai; cu atât mai dezagreabilă cu cât este, printre altele, nu de puține ori, locul unde scormonesc oamenii străzii, cei aproape complet lipsiți de mijloace de existență; dar care, în treacăt fie zis, pentru ziaristul din Europa de Est nu există — și nici nu trebuie să existe, în optica autorităților. Însă aceeași priveliște mizerabilă care îl indispune, cu un dram de har îi poate îndrepta omului educat gândul spre momentele de tihnă de care scormonitorul în gunoaie poate că are parte când ajunge acasă, oricât de sordidă și de puțin diferită de ghenă ar fi acea casă...

   Bleer vorbea cu propria-i voce interioară închipuindu-și că stă de vorbă cu Miruna...

...Deci, după părerea ta, tot așa-i și cu „estetica urâtului”? ar fi vrut să știe colega și prietena sa Miruna... Cred că da, de ce nu, i-ar fi răspuns Bleer în timp ce tocmai se strecurau, încovoiați de spate, prin borta din perete, până cu câteva clipe înainte ascunsă de îngrămădeala de scânduri vechi. Se pomeneau în capul unei noi scări, ultima, care cobora în hruba umedă și rece, cu miros de grotă, a nivelului minus cinci al subsolului Casei Administrației Centrale... Bleer îi vorbi Mirunei în continuare, captându-i bunăvoința, despre chinuitoarele sale poticneli într-ale scrisului, care însă, odată învinse, îl incitau să se dedea unui delicios joc literar. „De-a șoarecele și pisica” — îl numea el. Delicios, sau nițel pervers? Acela de a amâna punerea pe hârtie a continuării proaspăt găsite a poveștii, delectându-se un timp cu bucuria pură a reușitei în suflet... Bleer îndreptă înainte fasciculul lanternei. Priviră fascinați șirurile nesfârșite de piloni groși de beton armat, fără niciun perete despărțitor, care susțineau uriașa clădire... Trepida oare?... Piloni cât vedeai cu ochii... Lumina lanternei, cât era ea de puternică, se pierdea în beznă ca o coadă de cometă în spațiul intergalactic.

    ...Deci, cum e? Stratagema distragerii atenției pentru a sări dintr-un loc într-altul, dintr-un timp într-altul, se poate spune că a funcționat?

   O observară amândoi în același timp: calea ferată îngustă, care se întindea între două șiruri de piloni, până departe, cine știe unde. Asta însemna ieșirea din subterană? Se sfătuiră între ei. Nu, nu însemna neapărat ieșirea din subterană, dar ieșirea din subsolul Casei Administrației Centrale, cu siguranță da. Își amintiră că riscul era parte a meseriei lor.
   Ajunseră la capătul șirurilor de piloni urmând calea ferată. Ce distanță să fi străbătut oare? Două sute de metri? Sau mai mult? Abia acolo dădură de un zid de beton, unul care urma de bună seamă conturul construcției, iar calea ferată ieșea printr-o deschizătură în acel zid și se pierdea în bezna subpământeană.
   Se întâmpla exact așa cum se așteptau. Dacă n-ar fi fost aici, ar fi trebuit să le întâlnească mai departe, în tunel: vagonetele. Dar nu era doar vagonete. O mică platformă pe roți avea un nume: drezină. O recunoscură după pârghia de acționare a vehiculului de deasupra platformei, cu care erau familiarizați din filme și poate și de la Muzeul Căilor Ferate. Nu stătură mult pe gânduri. Lanterna lui Bleer fu fixată pe cadru, în partea frontală, în chip pe far. De dat la manetă ar fi putut să dea doar Bleer, dar Miruna nu fu de acord să fie doar pasager pe drezină, așa că puse și ea mâna de partea cealaltă, stând cu spatele spre direcția de înaintare.
   În scurtă vreme fură doar ei doi și zgomotul roților ruginite pe șinele care se adânceau în tunel. Bolta armată cu bârne a tunelului le trecea pe deasupra capetelor, ca într-o mină. Printre bârne se prelingeau picături de apă ce cădeau peste ei, în mers, ca o ploaie rară și rece.
   Mergând pe jos, omul străbate cu pasul cam patru kilometri într-o oră. Dar cu drezina cât de repede să fi călătorit? Greu de spus. Simțul timpului e distorsionat aici în adâncuri. Trebuie să fi fost deja vorba de câțiva kilometri. Nu aveau ce să pună pe ei peste îmbrăcămintea cu care plecaseră de acasă și începuse deja să fie cam frig. Se întrebară dacă tunelul cu aspect de galerie de mină avea legătură cu clădirea Administrației Centrale, sau cu altceva. Cu ce anume?
   Se bucurară când în calea lor, la perete, se ivi o plăcuță triunghiulară cu chenar roșu, având în mijloc un semn al exclamării. Nu era însă neapărat motiv de bucurie. Își dădură seama că ei doi erau aici investigatori neautorizați și că oricând puteau să fie luați la întrebări. Căci semnul exclamării trebuia să însemne ceva. Ce anume? Deasupra capului lor încetaseră să defileze bârnele care armau galeria: un zid prăfos, doar pe jumătate finisat, zgrunțuros, le luase locul și îi însoțea acum pe drumul către un capăt nesigur.
   Primul care observă lumina slabă argintând vag peretele galeriei fu Miruna, deși ea călătorea cu spatele. Primul lor gând fu că ceea ce vedeau proiectat pe perete era lumina zilei. Și se bucurară, de astă dată cu multă speranță în suflet.
   Nu era însă lumina zilei. Ajungând la un cot al galeriei, se dovedi că lumina venea de la un bec agățat în perete, la o palmă de muchea cu tavanul. Și nu era singurul. Mai departe se vedeau alte lumini, rare, de-ajuns însă să le lumineze calea. Astfel că după încă o bucată de drum Bleer opri drezina și coborî să stingă lanterna. Zgomotul ei îi putea da de gol.
   Își continuară drumul pe jos.
   Iată-le și pe ele: cablurile. Nu puteau să lipsească: erau întinse de-a lungul peretelui grunjos, negre, urmând o linie neregulată, chiar neglijentă, sub semnul provizoratului. Și înainte să întâlnească mai multă lumină în galerie, auziră zgomotele. Pășeau între șinele subțiri și pe măsură ce înaintau, zgomotele creșteau: scrâșnete, scârțâieli, un zgomot de motor, poate un generator electric, toate dominate de autoritatea tehnologică a picamerului. Era șantier acolo, într-un loc care încă nu se vedea. „Un șantier de care nu știe nimeni”, avea să scrie Bleer în reportaj. Iar ce alte amănunte avea să dea, urma să afle în curând.
   Iată, după următorul cot al tunelului se ivi și lumina: o adevărată risipă, lumină a giorno, galbenă, cu un miez alb, incandescent, acolo unde părea să fie miezul șantierului: un spațiu vast, în care dădea galeria. Când se apropiară, văzură însă că de fapt galeria nu se oprea ci se prelungea cu o pasarelă, în plină lumină, traversând la înălțime o incintă în construcție. Linia ferată miniaturală continua pe pasarelă, trecând pe deasupra unei încăperi compartimentate, care se adâncea mult sub ei, vastă, cât o hală industrială. Cei doi ziariști se lăsară în jos, tupilându-se pe după parapetul pasarelei. Parapetul nu îi prea ascundea însă, nefiind decât un grilaj. Iar jos, muncitorii erau ocupați cu treburile lor. Nimeni nu se uita în sus. Bleer și Miruna le văzură căștile galbene mișcându-se dintr-o parte într-alta, îi văzură făcându-și semne și adresându-și cuvinte, dar cuvintele nu se înțelegeau din cauza zgomotului. Sfârâiau artificiile flăcărilor oxiacetilenice care sudau una de alta armături metalice, pe lângă cofraje între care rețele duble și triple de armături urmau să fie înghițite curând de ciment. Într-o margine a incintei în construcție, lângă un perete proaspăt turnat, un milițian cu o armă automată la umăr stătea de pază. Stătea țeapăn și îi supraveghea pe muncitori. Bleer și Miruna se traseră către marginea cealaltă a pasarelei. Dar în partea aceea a incintei, jos, la piciorul zidului opus, un alt milițian stătea la rândul lui de pază. Oriunde ai fi încercat, nu puteai să te ascunzi. Niciunul din milițieni nu sesiză însă vreo mișcare sus pe pasarelă când cei doi ziariști se furișară iute până la capătul ei, străbătând restul drumului peste incinta-șantier. Ajunși într-un loc mai puțin expus, zăboviră un pic, cât să facă Bleer câteva poze fără să folosească blițul.
   Miruna era convinsă că nu-i de glumit cu niciunul din oamenii aceia de jos. Nu era ea însă femeia care să se piardă atât de ușor cu firea. Avu chiar puterea să glumească întrebându-l pe Bleer dacă nu crede că ar putea uza de experiența sa literară pentru a scoate cele două „personaje” — adică pe ei doi — din încurcătură trecându-le pe nesimțite în alt timp și în alt loc, preferabil afară pe stradă. „Sau, Bleer”, continuă ea, „poți face altceva. Dacă tot te lauzi că ai căpătat ceva experiență... Ia-le capacitatea de reacție tuturor «personajelor», cu excepția celor doi «protagoniști»! Fă ca ceilalți să rămână încremeniți un timp, timp în care cei doi să se poată strecura afară trecând pe lângă ei ca printre niște statui! Și apoi, după ce noi vom fi afară, la adăpost, poți să pocnești din degete și să le redai mișcarea! Deși unii dintre ei ar merita să rămână pe veci împietriți. Ce zici, Bleer?” El reținu ideea și își propuse să o folosească cândva. Ba chiar făcu în minte o paralelă cu manechinele, pe care le caracteriza de asemenea nemișcarea.
   Trăiau însă într-o lume reală!
   SIMETRIE, îi veni în minte un cuvânt. Fiindcă într-adevăr trebuia restabilită o simetrie. Era necesar și în același timp plăcut să-ți lași mintea deschisă pentru cuvinte care veneau la momentul potrivit și zăboveau atât cât era nevoie, unele mai puțin, altele mai mult. Cuvintele veneau precum visele: trebuia — și era de asemenea plăcut — să le deslușești tâlcul... Și îi mai veni în minte cuvântul GRABĂ, care îi provocă un fel de înfrigurare în tot corpul.
   Începând din acel loc pasarela nu mai era nici tunel, nici galerie, ci devenea coridor. Coridorul se deosebea prea puțin de coridoarele unei clădiri administrative obișnuite. Lui Bleer îi stătu inima în loc când una din ușile din apropiere se deschise deodată și vreo trei indivizi ieșiră pe coridor, antrenați într-o discuție. Reacționă prompt: se întoarse brusc spre cea mai apropiată ușă de pe partea opusă prefăcându-se că scotocește în buzunar în căutarea cheii, ca și cum ar fi fost de-al casei. Iar Miruna îl imită, aplecată să scotocească în geantă. Cei trei trecură prin spatele lor fără să-i bage în seamă și se îndepărtară, îndreptându-se către șantierul incintei compartimentate pe deasupra căreia cei doi ziariști tocmai trecuseră.
   Un grilaj închidea coridorul pe toată lățimea sa, înalt până în tavan. În el: o ușă glisantă. Lucrători se vedeau totuși circulând dincolo de grilaj. Probabil că trebuia să cunoști un cod special ca să poți deschide ușa din grilaj.

„Am căutat o ieșire — avea să scrie Bleer în reportajul său — și am găsit o ușă laterală care dădea spre o scară. Două paliere mai jos am ajuns la nivelul încăperii în construcție, la mică distanță de aceasta. Se deschidea un alt coridor acolo. Dinspre incintă veneau zgomotele șantierului, inclusiv păcănitul nervos și autoritar al picamerului, pe care îl auzisem încă din depărtare, pe când ne apropiam de șantier. Câteva rame cu uși metalice rezemate provizoriu de zid, masive, grele, de multe tone fiecare, prevăzute cu zăvoare securizate, speciale, așteptând să fie montate, mi-au confirmat bănuiala că ceea ce se construiește acolo în subterană este un adăpost antiatomic.”

Două secunde se opriră în fața unei uși de oțel pe care recunoscură bine-cunoscutul semn de avertizare pentru radiații nucleare: o bulină neagră înconjurată de trei raze late în interiorul unui triunghi galben.
   „Ai văzut?”
   Nu era timp de comentarii. Trebuiau să găsească mai repede ieșirea din tunel.
   Se intersectau pe coridor cu muncitori. Îi vedeau trecând câte unul sau câte doi, sau câte trei. Alții arătau ca niște funcționari din administrație. Cu toții păreau să se îndrepte spre incinta cea mare în construcție. Doar Bleer și Miruna mergeau în sensul opus. GRABĂ. GRABĂ... Totdeauna o mutră de novice, candidă, sare în ochi printre mutrele blazate, marcate de meserie și de rutină. FIZIONOMII CONTROLATE, asta trebuiau să-și compună cei doi ziariști, și nu e ușor să mimezi rutina și blazarea când totul în interior clocotește, pentru intrus, de noutate, de uimire și de teamă. Reușiră totuși ca, ajunși la capătul coridorului, să nu fi atras atenția nimănui. Se opriră la ușa unui ascensor, la baza peretelui înalt. Era un grup de lucrători acolo, în jurul ușii, care așteptau la rând să iasă din subteran. După ce cabina sosi și ușa se deschise, liftierul, un tip morocănos și autoritar, le dădu voie să intre primilor dintre cei ce așteptau împingându-i ușurel de la spate unul câte unul spre cabină în timp ce îi număra... „Zece. Gata.” Cu o voce autoritară și plictisită liftierul delimită grupul celor admiși pentru cursă, împiedicând-o pe Miruna să intre: „Cursa următoare!” Înainte să închidă ușa, liftierului îi căzură ochii pe fața lui Bleer, pe care o cercetă cu atenție, întârziind cu o secundă sau două închiderea ușii, de parcă ar fi avut o bănuială că ceva nu-i în ordine cu el... Așteptând întoarcerea cabinei, Bleer și Miruna schimbară între ei, discret, o privire neliniștită. Ea îl luă de mână pe furiș, la adăpostul trupurilor apropiate ale celor din jur. Bleer fu nevoit să recurgă la toate resursele sale de stăpânire de sine pentru a nu ceda impulsului de a o rupe la fugă împreună cu Miruna. Impulsul veni și trecu... Liftierul de șantier se dovedi a avea memorie scurtă, sau poate că nici înainte nu avusese nicio suspiciune, căci la întoarcerea cabinei, nu mai dădu niciun semn că cu doar câteva minute înainte figura lui Bleer îi sărise în ochi. O împinse de spate pe Miruna, spre cabină, și pe Bleer după ea, și, la fel ca la cursa dinainte, fu auzit rostind exact aceleași cuvinte:
   „Zece. Gata. Cursa următoare.”
   Între ghidajele improvizate, urcând, cabina se zgâlțâia cu putere.
   „Nou p-aicea?”
   Un tânăr muncitor, alături, lângă umărul său, atingându-l chiar, îl fixa pe Bleer cu o privire prietenoasă. În lumina chioară din plafon, toți, aici înăuntru, stăteau parcă aliniați, cu fața spre deschizătura cabinei fără ușă, așteptând oprirea la suprafață.
   „Da. Doar de trei săptămâni”, îi răspunse Bleer, nonșalant.
   Se minună el însuși de propria sa dezinvoltură. Cum de îi venise pe limbă să spună „trei săptămâni”? De ce tocmai trei? Apropierea eliberării de tensiune îi deschidea apetitul să joace riscant.
   „Zău, trei săptămâni, zici?” Celălalt râse ca de o glumă bună. Și, cuprins la rândul său, cumva, de o vioiciune subită, adăugă după câteva secunde: „Ce zici, ne plătesc ăștia orele suplimentare?”
   „De ce nu!” se avântă Bleer din nou, orbește, în jocul său necunoscut. „La o chestie așa de importantă!”
   Cabina își reduse viteza cu câteva secunde înainte de oprire, podeaua se poticni sub ei și însoțitorul de lift spuse, cu vocea sa tărăgănată de rutină:
   „Regula rămâne valabilă, da?”
   Înainte ca ușa să se deschidă, Bleer apucă să-i observe cu coada ochiului pe tovarășii săi de cabină, pe unii dând ușor din cap la cuvintele liftierului, pe alții neavând nicio reacție. Ușa se deschise larg, liftierul se dădu într-o parte.
   „Știu că știți, băieți”, adăugă el aproape căscând. „Nu-mi fac decât datoria să vă reamintesc. Pe mâine.”
   Se pomeniră ieșind într-un fel de galerie întunecată. Pe Bleer îl izbi drept în față aerul proaspăt și răcoros de afară. Dar de ce tot în beznă? Abia în clipa următoare își dădu seama că între timp afară se lăsase întunericul.
   Oricum ar fi fost viața lor de ziariști, la fel ca și viața atâtor altor oameni, oricât ar fi fost cu toții de supravegheați și de încorsetați, totuși după toate temerile pe care le trăiseră în subteran, după toate riscurile pe care le înfruntaseră, noaptea de afară sub cerul înstelat venea ca o binecuvântare. Era un „vânt de libertate”, de care nu puteai să nu te bucuri.
   Tânărul cel simpatic zăbovi pe lângă ei. Bleer nu-i vedea fața. Doar conturul. Și acel contur îi zâmbea hâtru:
   „Să știi că noi am reluat lucrul abia de-o săptămână!”
   Conturul întunecat al feței aștepta amuzat ca vorbele sale să-și facă efectul. Bleer rămăsese fără glas. Conturul adăugă în chip de explicație: „Ne-au chemat de-acasă după o pauză de-un an... Nu-ți face griji! Am avut baftă, n-au căzut ăia la-nțelegere.”
   Lui Bleer inima îi veni la loc.
   „Cine n-a căzut la-nțelegere?” întrebă el. Simțea cum îi revine gustul pentru joc și aventură.
   „Am înțeles c-au dat-o-n bară cu nu știu care acord nuclear. Barosanu’ a băgat-o pe mânecă și a zis: Păi dacă-i pe-așa, dați-i tare înainte cu buncăru’, băieți! Până-n iarnă să fie gata! Așa că s-a reluat lucrul. Asta a fost. Norocu’ nostru.”
   „Dar cu regula cum e?” se interesă Bleer.
   „Care regulă?”
   „Liftierul a zis ceva de-o regulă.”
   „A, da! E vorba de ieșirea din șantier. Printr-un fort al armatei, de pe vremuri.”
   „Zău?”
   „Păi ăsta-i fortul armatei, nu v-ați prins?” Îl observă amuzat pe Bleer, apoi, la fel de amuzat, se întoarse spre Miruna.
„O chestie veche, din Primul Război. Au făcut intrarea în șantier anume prin fort, ca să mascheze șantierul, înțelegeți? Regula e că nu tre’ să iasă grupuri, ca să nu bată la ochi c-ar fi vreo lucrare în subteran. Toată lumea știe de fort. Și mai știe că fortul e părăsit de ani de zile! Deși prin zonă nu trece mai nimenea. Cine naiba să umble, mai ales noaptea, pe șoseaua de centură!”
   Bleer nu își putu ascunde surprinderea:
   „Șoseaua de centură?!”
   Fu rândul tânărului să se arate surprins:
   „Păi voi pe unde ați intrat? Nu tot p-aicea?”
   Surprinderea tânărului muncitor lucra în întuneric și parcă tindea să dea în suspiciune. Ce să-i răspundă? Ceilalți lucrători ieșiți din ascensor împreună cu ei dispăruseră. Un gând prostesc îi trecu prin minte lui Bleer. Ce-ar fi să-i aplice tânărului o lovitură fulgerătoare în maxilar, să-l lase lat, acolo pe loc, și să fugă împreună cu Miruna? Gândul nesăbuit se volatiliză, din fericire. Gustul aventurii îl ispiti iarăși. Își asumă riscul lungii sale ezitări. Îi răspunse deci tărăgănat:
   „Nu. Am găsit o altă intrare.”
   Tânărul nu comentă. Îi aruncă doar o privire neutră.
   Străbătură acea primă parte a galeriei din Fortul Armatei și se pomeniră într-un fel de alee adâncită, cu iarbă pe jos, ca un canal de mult secat, mărginit de ziduri înalte de cărămidă veche, pe jumătate năpădite de vegetație.
   „De-aci încolo se-aplică regula: nimenea de pe stradă să nu se prindă că cineva lucrează jos în buncăr. Bărbații... Domnișoara să mă scuze, poa’ să iasă din fort făcându-se că s-au dus să se ușureze, mă-nțelegeți... Adică, așa, cum să spun, să se-ncheie la șliț de ochii lumii. Iar dacă-s câte o pereche, așa ca voi, deși eu unul n-am prea văzut perechi pe-acolo prin șantier, dar, mă rog, or fi... Poa’ să zică că s-au dus pentru... alte chestii, mă-nțelegeți!”
   „Noi nu suntem o pereche”, îl contrazise cu o oarecare asprime Miruna, „suntem colegi.”
   Era un pic mai multă lumină, venind de la cerul înstelat, sau poate de la o stradă mai îndepărtată. Zâmbind a îndoială, tânărul mai întâi privi în jos, apoi, când își ridică privirea, avea fața schimbată și râse cumva moale, înțelegător, întorcându-se către Bleer ca și cum tot ce ar mai fi așteptat ar fi fost confirmarea venită din partea lui, a unui bărbat, singura cu greutate.
   „Așa e”, confirmă Bleer. „Nu suntem decât colegi.”
   „Te cred!” acceptă tânărul muncitor. Și îl lovi ușor pe Bleer cu palma peste braț, mai jos de umăr, cu-n gest familiar, de solidaritate masculină. „Ziariști?” întrebă el înainte de despărțire. „Hai, că nu vă torn!” se grăbi să-i liniștească. „Străini?”
   „Nu străini”, răspunse Bleer simplu. Și nu consideră necesar să dea alte amănunte.
   „Aveți grijă ce scrieți”, ținu să le dea tânărul un ultim sfat. Deja se îndepărta.
   Aleea adâncită, mărginită de ziduri verticale, coti la un moment dat și reflexele luminilor șoselei apărură argintii pe rândurile de cărămidă veche din partea de sus a zidului. Sau poate era lumina lunii. Aleea urca ușor, ca o rampă, înălțimea zidurilor descreștea, urma alinierea cu nivelul străzii. Când ajunseră să treacă cu capetele peste creasta zidului și putură să vadă ceva mai departe, o adâncitură uriașă a pământului li se ivi înaintea ochilor, într-o parte: o adâncitură de formă circulară, ca o pâlnie, care în mijloc ajungea cu cel puțin cinci metri sub nivelul străzii. Un câine vagabond tocmai se zorea să iasă din acea adâncitură. Era un dulău negru și abia se distingea de tenebrele nopții. Arăta ca și cum ceva l-ar fi speriat îngrozitor și se grăbea din răsputeri, gâfâind, să scape din acel loc.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu

[Rescris în ianuarie 2020]

Urma scapă turma (12/17)*

Doisprezece...

Să nu te mai încrezi niciodată în semne de primăvară, Simion Linte. Asta e!... O bătălie pierdută. Crivăţul se-ntorsese cu toate batalioanele lui cenuşii dând iama pe străzi. Cearşafuri şi cămăşi atârnate pe frânghie se legănau îngheţate, trosnind, plesnite de vânt. Cum să te bucuri de mirosul lor când, aduse în casă, se dezgheţau pe-ncetul? În care casă? La urma urmei iarna mirosea frumos, mai ales dacă îţi aduceai aminte că te afli oricum cam pe la capătul ei, când ălălalt capăt, începutul, se pierdea în negura trecutului. Şcoala? Doamne fereşte, cine să-şi mai amintească de ea? Şi apoi, chiar şi iarna circulau trenurile. Cu pieptul lor negru şi încins de foc de cărbune şi de abur fierbinte, locomotivele înfruntau bărbăteşte vântul îngheţat. La ora nouă dimineaţa ziarele se şi aflau în chioşcuri. Iar la ora douăşpe fix, în bucătărie Sismani punea mâna pe ziar şi începea să citească. Prin ochelari, Vinţescu, îl fixa încruntat pe Simion Linte şi molfăia din buze nemulţumit. Manole se apleca peste umărul lui Sismani şi se chiora cu interes la poza de pe pagina întâi: Vîşinski, aşezat, semna tratatul în timp ce Stalin, în picioare în spatele lui, îl supraveghea atent să nu facă vreo prostie.
   Uniunea Sovietică şi Republica Populară Chineză au semnat un tratat de prietenie şi asistenţă mutuală... Mitroi îşi muta privirea de la unul la altul, discret, pe buze c-o umbră de zâmbet îngheţat.
   Distribuirea raţiilor de paste făinoase şi griş pentru trimestrul I. Se anunţă că începând de la douăşdouă februarie nouă sute cinzeci se vor distribui pe cartelă paste făinoase pe trimestrul unu pe nouă sute cinzeci, pe baza bonului număru’ doişpe Diverse din luna februarie a.c. cu următoarele raţii: cartelele de tip a, be-unu mai jos...
   — Poftim?
   — Aşa scrie aicea: be cu un unu un pic mai jos.
   — Adică be-unu!
   — Mă rog, be-unu... şi ce vor primi câte una mie grame de fiecare bon. Cartelele de tip de-unu şi de-doi vor primi câte cin’ sute grame de fiecare...
   — Lasă asta, tovarăşe Sismani. Poa’ să vadă după aia fiecare cât are de primit. Citeşte ce-i mai important. Veştile zilei. Să le discutăm, dacă-i nevoie...
   Sever, Mitroi îl punea la punct. Ochii lui Sismani alergau peste foile ziarului, căutând disperat.
   Concurs de micromodele la Cluj. Aeromodeliştii de la Bucureşti, Cluj, Târgu-Mureş şi Câmpina. Ariton Casian din Câmpina a învins la proba de micromodele construite din foiţă.
   — Dumneata, tovarăşe Sismani, îţi baţi joc de noi toţi? Micromodele construite din foiţă?
   Procesul spionilor anglo-americani din Republica Populară Ungară. O ruşinoasă provocare a fasciştilor-titoişti împotriva echipajului unui vas bulgar...
   Dintre toţi, doar pe Georgeta n-o privea procesul spionilor anglo-americani. Înainte de ora douăşpe isprăvise pentru totdeauna tot ce avea de şuşotit cu Viorica şi acuma îi făcea ochi dulci lui Simion Linte... Ministrul plenipotenţiar al Statelor Unite la Sofia conducea activitatea criminală... O mârşavă provocare a aţâţătorilor la război americani împotriva Republicii Populare Bulgare. Nota guvernului bulgar în legătură cu măsura arbitrară a guvernului Statelor Unite de a rechema personalul misiunii sale de la Sofia şi de a cere rechemarea personalului legaţiei bulgare din Washington... Muncitorii cer norme juste. Lucrând după norme umflate ne furăm singuri căciula...
   Mitroi era mulţumit.
   Îi prinseseră pe toţi. Reduşi la tăcere, spionii anglo-americani stăteau neputincioşi după gratii în duba miliţiei care se îndepărta în goană. Gata pe azi cu citirea ziarului. În jurul lui Sismani zăboveau ca să afle amănunte: pastele făinoase şi grişul. Câte o mie cin’ sute de grame pe baza bonului numărul treişpe Diverse din luna februarie a.c. din cartelele de alimente tip D2. Hait! era cu ghinion treişpe! Vinţescu bătea scurt din palme... Gata, tovarăşi! La muncă. În salon aşteaptă consumatorii!... Masa de prânz pentru muncitorii care peste o oră jumate intră în schimbul doi la Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri. Fabrica de sticlă, Fabrica de Motoare Electrice...
   Georgeta îl ajungea din urmă pe Simion Linte, fâşneaţă, pe coridor, în drum spre salon.
   — Nu vrei să facem pace?
   Treceau prin dreptul vestiarului şi ea îşi arunca privirea într-acolo. C-un zâmbet ademenitor îşi muta privirea la faţa lui Simion Linte, pe care o vedea din profil. O invitaţie mută. Mai departe, îşi calcula bine următoarea lovitură menită să încheie pace. Intrând în salon, rămânea exact în uşă, împiedicând-o să se-nchidă. La niciun pas în urma lui. El n-o putea lăsa în uşă ţintuindu-l c-o privire conciliantă şi supusă. Trebuia s-o asculte. Doar două vorbe, Simion Linte. Chiar şi supărată, o femeie poa’ să rămână cu zâmbetul pe buze. Numai voi bărbaţii, una-două, vă burzuluiţi.
   — Poţi să-mi spui şi mie cu ce ţi-am greşit?
   Cosma venea val-vârtej către uşă. Turbat. Trebuiră să-i facă loc. Tăbărâseră cu gura pe el că o jumate de oră nicio mutră de chelner nu se arătase prin salon. Îl auziră bombănind în timp ce se îndepărta pe coridor... Numai la burtă se gândesc! Dar presa? Nu tre’ să citim presa?... Din fundul coridorului se ivea figura lui Mitroi. Venea agale cu mâinile la spate, intra în salon şi făcea un pas lateral, atâta. Acolo încremenea, cercetând salonul cu privirea lui pătrunzătoare. Unde să scapi de el?
   Simion Linte o luă către ferestre unde ca de obicei nu se aşeza nimeni.
   — Ai fi vrut să mă port cu tine ca o curvă?... Georgeta nu-l slăbea nici acolo. Devenea pătimaşă, nu-i păsa că atrage atenţia... Spune! Îţi închipui că orice chelneriţă tre’ să fie neapărat şi curvă?
   Simion Linte îşi aruncă privirea către uşa din fund. Mitroi stătea cu ochii pe ei. Îţi venea să răstorni mese, să sfărâmi scaune. Unde dracu’ să te duci? Se uită la Georgeta, s-o înghită... Dar ce vină avea ea? Şi la urma urmei, chiar aşa, cu ce-i greşise?... Simion Linte o vedea pentru întâia oară. Se uita la ea cu mirare.
   — Vino! se auzi spunându-i. Am ceva să-ţi dau.
   Şi o porni grăbit către uşa din fundul salonului. Nu împinse uşa ci o trase spre interior cu furie dându-i un brânci către Mitroi. Strivit între perete şi uşă, Mitroi rămase perplex sub sticlă, cu ochii cât cepele...
   Pe coridor Georgeta abia se putea ţine de el. Cotruş trecu pe-alături. Din urmă îi strigă:
   — Simion, vreau să stăm un pic de vorbă...
   Cine să-l asculte? Se pierdea în depărtare pe coridor. Tot mai mic, dispărea.
   Simion Linte dădea năvală în vestiar. Scotea din buzunarul de la palton pacheţelul. Parfumul Lăcrămioare şi pudra pentru ten deschis Diana. Era un măgar şi jumătate dacă le arunca. Pentru cine le cumpărase? Uite-o, Georgeta. Era aicea, cu el. Pentru ea le cumpărase de la parfumeria de pe strada Bălcescu... Alergase după el pe coridor, dar aici înăuntru nici nu îndrăznea să se-apropie. Stătea încordată la doi paşi distanţă şi se holba la el c-un zâmbet incert. Oare când îi cususe nasturii de la vestă? Acum câţi ani? Între timp venise Aura. Îşi petrecea la ea fiecare noapte. Avea în buzunar o cheie de la locuinţa ei de pe strada Gorunilor numărul 7, dar nu se dusese încă niciodată în lipsa ei pe-acolo. Abia dacă mai dădea pe-acasă... Claudia zâmbind cu subînţeles la aflarea veştii, Tudor holbându-se la el cu ochii lui de viţel nevinovat...
   — Ia-l, îi spuse Georgetei. Era pentru tine. Am vrut să ţi-l dau la Balul Ghioceilor dar am uitat... Sau... am scăpat ocazia.
   Pacheţelul era la ea în mână dar ea ezita. Să-l deschidă numaidecât? Îl lăsa însă jos pe-un colţ de ladă îndoindu-şi genunchii c-un gest plin de graţie. Îi sărea de gât şi-l strângea tare, îl acoperea de sărutări şi de şoapte fierbinţi la ureche, întretăiate de suspine. Nu-i păsa de Aura, habar n-avea de ea. În sfârşit, din nou în vestiar, şi-l dorea pe Simion numai pentru ea. Dar clipele treceau şi Georgeta nu simţea strânsoarea braţelor lui Simion Linte. Brusc se opri şi îşi aţinti privirea în ochii lui.
   — Nu mă mai iubeşti chiar deloc? Nu? Deloc?
   Înălţată pe vârfuri, agăţată de gâtul lui, aştepta de la el un da. Femeie fierbinte, cu răsuflarea ameţitoare... Simion Linte cobora de pe ultima treaptă a vagonului şi o lua în braţe. Sub soarele călduţ, adia zefirul scuturând petale din florile prunilor. De câte ori cânta cucul în zăvoi? Ani mulţi să trăiască. O porneau de-a lungul peronului strângându-se de mijloc, pe sub ferestrele vagoanelor. Pudra pentru ten deschis Diana. Zâna pădurilor... Din nou i se înteţise răsuflarea. Îi sorbea lacom tot aerul de jur împrejurul gurii deschise. Acuma ştia ce-i aia o femeie. Foc lăuntric... pe care îl simţeai dogorind prin vestă... pe sub vestă... pe sub bluză. Dar nu. Mijlocul ei... piele moale şi catifelată... şi mai sus spatele ei... care se lăsa moale, îndoit sub strânsoarea mâinii... era răcoroasă toată.
   — Vino la mine! îi şoptea. Vino în seara asta! Mama se duce la cinema. Am să fiu singură!
   — Azi nu pot. Am antrenament.
   — Şi dacă lipseşti o dată? O singură dată! Se-ntâmplă ceva?
   Cum să-i explici? O singură dată? Tocmai azi, la ultimul antrenament înainte de douăzeci februarie?
   — Nu pot, începe campionatul peste două săptămâni. De luni sunt scos din producţie, mi se pare că ţi-am mai zis. Pe patru martie am primul meci, în faza pe oraş.
   — Sper să nu scapi tocmai lecţia când vă-nvaţă cum s-ajungi campion!
   — Nu-i de-ajuns să nu scap lecţia asta. Cred că nici n-am scăpat-o. Da’ mai sunt şi alte condiţii. Poate o să ţi se pară caraghios... Avem o regulă acolo... Cu două săptămâni înainte de campionat nu mai pui mâna pe femeie.
   Georgeta tresări. Să-l creadă? Îi venea să râdă.
   — Chiar aşa? Două săptămâni? Carantină sută la sută?... Dar tu ai pus mâna!
   — Începând de mâine sunt două săptămâni.
   — Aha! Vasăzică azi e ultima zi când se mai poate!... Era consternată... Ai socotit bine? Să nu fi greşit cu vreo câteva ore!
   — Nu, n-am greşit.
   Se răcise de tot... Toată dogoarea ei dispăruse. Măsura duşumeaua cu paşi mici, privind în pământ.
   — Spune-mi, Simion, tu eşti mulţumit de viaţa pe care duci?
   Nu se grăbea să iasă. Nu-i mai era teamă ca altădată că cineva ar putea să deschidă uşa în orice moment...
   Mulţumit cu viaţa pe care o duci? Ce puteai să-i răspunzi? De unde atâta mulţumire? La două mii de ani după olimpiadele din Grecia antică... Competiţii, azi? Ce competiţii? În mijlocul ageamiilor de la galele de box... Cristian Rucăreanu, Stamate, Drăghici, toţi tremurau ca varga când sora medicală intra val-vârtej în clasă cu cutia nichelată plină cu ace de seringă sterilizate. Chiar şi Miclea tremura, cât era el de fecior de doctor... doar c-o făcea pe deşteptul... pe buze c-un zâmbet îngheţat. Ţi se făcea milă. Rostea ca un papagal cuvinte învăţate de la taică-su. Hipermanganat de potasiu... Albastru de metilen... În toiul agitaţiei din clasă se ţinea pe lângă uşă, gata s-o şteargă în orice clipă. Duhul blândeţii lui Lăzărescu îşi arăta roadele în persoana doamnei Bratu, care ciripea drăgăstos aplecată peste catedră, clipind des, cu gura rotunjită ca un cur de găină: Să fiţi curaţi, copii! Să fiţi totdeauna curaţi! Sărăcia nu-i o ruşine, copii. Sărac, da’ curat! Compătimea în dreapta şi-n stânga, vărsa lacrimi de înduioşare... Vai, vai, vai, copii! Sufletul vostru e curat ca lacrima! Voi poate nici nu vă daţi seama. Chiar şi cei mai răi dintre oameni poartă în adâncul sufletului o scânteie sacră de omenie... Mda...
   Dar într-o zi tot avea să vină. Ziua Competiţiei. Când doamna Bratu avea să lipsească. La fel şi Lăzărescu, bietul de el. Cu amintiri neplăcute după patruşde ani de profesorat, avea să se retragă în casa lui, pensionar, acrit de viaţă. Prin jaluzelele coborâte abia dacă avea să răzbată duruitul motocicletelor lansate în cursă pe strada I.C. Frimu dând colţul în dreptul răcitorului, pe lângă sacii de nisip îngrămădiţi la piciorul stâlpului de fier... în jos pe strada Haşdeu... Fete în rochiţe albe de tenis abia acoperindu-le chiloţii aveau să treacă în centru pe strada Republicii, în sunet de fanfară, împreună cu piramide de tineri în costume albe de gimnastică ciorchine pe câte două motociclete în mers lent...

          Noi la braţ cu Tinereţea
          Vom străbate munţi şi văi...

Jonglerii şi acrobaţii pe monocicluri, în vânt cu mânecile largi de mătase albă, clovnii pe picioroange şi urşii... Asul motociclismului, Bondrea, ieşind în trombă din garajul fraţilor Bunea... direcţia stadion... pe lângă şiruri lungi de steguleţe tricolore de hârtie, agitate cu chiote şi strigăte, echipat în costum de piele, pe cap cu o caschetă şi vizieră de plexiglas peste toată faţa, lansându-se în mijlocul terenului de fotbal de pe-o trambulină de scândură direct printr-un cerc în flăcări... Ziua Competiţiei... cu ghirlande de brad întinse din stâlp în stâlp... Alergătorii de maraton întinşi pe tot lungul bulevardului Ştefan Gheorghiu... Toţi laolaltă... Stamate şi Nanu, Miclea... toţi... Donose, Tocineanu, Cojan-Chioru... cu numere de concurs pe tricourile roşii... Cotruş, Velicu, Lovin... Leontin, cu ţurloaiele lui slabe ca nişte beţe... Manole, Cosma şi Sismani... Stelian... şi toată secţia de box a grupării sportive Metalul... în frunte cu greul Negulescu, puternic ca un taur... Coteţ şi Papanaş... Buzatu, Borş... cu încălţări moi de competiţie, obişnuiţi să calce pe pâslă groasă de 1,5-1,9 centimetri acoperită cu prelată perfect întinsă... Ion Salva, Ştefan Belcu, Gheorghe Aelenei... toate categoriile... Titus Ambrozie, Ion Petrescu şi Sorin Măgură... dincolo de capătul bulevardului Ştefan Gheorghiu, unde se termină castanii şi începe drumul prin soare... urcând lin către Cimitirul Eroilor... şi mai sus către obelisc, în vârful dealului — Monumentul Eroilor înconjurat de turnuleţe şi lanţuri grele... în forfota zilei de nouă mai... coroane de garoafe cu ferigă şi panglici tricolore...
   Dar drumul nu se termina acolo. Patruzeci şi doi de kilometri o sută cinzeci de metri... către sud... peste munţi şi văi... pe lângă corturile taberelor de vacanţă, instalate pe plaiuri în vecinătatea sălbăticiei pădurii... Codrii de aramă... Strămoşii, tinerii războinici daci dănţuind sub luna argintie, cu steagul de metal în vârf de băţ — trup de balaur cu cap de lup, jurând răzbunare... sete de sânge...
   Simion Linte trânti uşa şi o luă pe coridor către salon. Uite-l, venea. Cotruş, cu tava goală de pe care cădeau picături de ciorbă. Dâre de grăsime de la bucătărie până la intrarea în restaurant, zilnic, pe care femeia de serviciu nu prididea să le spele. Mirosul de bucătărie se întindea cu fiecare zi, cu tot ventilatorul A.E.G. care funcţiona fără întrerupere de doişpe ani şi trei săptămâni.
   — Linte, vino un pic... Cotruş îl lua de braţ şi îl trăgea după el în salonaş, dincolo de draperie... Era grăbit, intra direct în subiect. Deşi mai ezita o clipă înainte să deschidă gura. Ştii de ce te-am chemat, da? Cotizaţia, lua-o-ar dracu’ de cotizaţie! Mi-ai scos peri albi! Din cauza ta primesc o grămadă de bobârnace. Spune-mi, omule, de ce eşti încăpăţânat? Câştigi ceva? Sau pierzi? Ţi-ai făcut o mică socoteală? De luni nu mai vii la lucru, corect? Da’ leafa merge. Ştiu ce vrei să spui. Că n-o capeţi din buzunarul lui Badea. Dar nici de la vicepreşedintele Onchiş n-o primeşti, e bine să ştii treaba asta. Onchiş e cu asociaţia Metalul, salariul tău nu-l priveşte. Nici salariul tău, nici al meu, al niciunuia din băieţii de la box. Fiecare se descurcă la el acasă, cu şeful lui. Cam aşa stau lucrurile...
   Foarte bine. O lună jumate n-avea să mai vadă mutra lui Badea. La întâi aprilie avea să se mai întoarcă la restaurant, primăvara, cu medalia de campion în buzunar şi c-o păcăleală — foaia de transfer pe care avea să i-o pună lui Badea pe birou. Transfer, unde? N-avea nicio importanţă. Locuri de muncă puteai să găseşti destule. Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri, Fabrica de Motoare Electrice, Fabrica de sticlă, chiar şi la Rafinărie — să te umfle râsul — sub comanda bătrânului Linte... dând glas unei vechi chemări în familie. Sau departe de bătrânu’ Linte, la Atelierele Centrale, muncitor la presele uriaşe care zguduiau o jumătate întreagă de oraş, noaptea, fără încetare până la ora şase treizeci când sirena prindea glas din şuvoi de abur şi se revărsa peste acoperişurile îngheţate. Cu mâinile negre de unsoare, somnoros după o noapte de muncă, intrai în vestiar, unul la fel ca ăla de la sala de antrenament. În zdrăngănit de uşi metalice, aplecat la chiuvetă lăsai sub şuvoiul de apă călduţă mizeria de-o noapte-ntreagă. O bucăţică subţiată de săpun de rufe pe marginea chiuvetei, la dispoziţia tuturor. O salopetă jegoasă rămânea în dulap în loc de tricou şi trening. Ieşeai în dimineaţa cenuşie c-o adiere călduţă de primăvară drept în faţă pe tot lungul străzii Haşdeu până la întretăierea cu strada I.C. Frimu. Şi de-acolo... unde? Acasă la Aura, în buzunar cu cheia de la locuinţa ei de pe strada Gorunilor... în aşternutul curat şi proaspăt aerisit... în aşteptarea săptămânii minunate când aveai să lucrezi iarăşi în schimbul întâi.
   Simion Linte deschise uşa în biroul şefului. Îl văzu ridicându-şi ochii din hârtiile de pe masă. Buhăit, alături de Mitroi care arăta ca o stafie. Îl fixă pe Simion Linte întrebător preţ de câteva clipe. Servise mulţi clienţi în viaţa lui înainte s-ajungă şeful celui mai luxos local din oraş. Avea experienţă. Se pricepea să-ţi citească pe faţă. Simţea când eşti la pământ, descurajat, tânăr şi scârbit de viaţă. Gata să cedezi... Mulţumirea prevestitoare de bine i se aşternu pe faţă.
   — Mitroi, fii bun şi lasă-ne un pic singuri. Te chem eu dup’ aia.
   Dup’ aia, bine zis. Cum să te războieşti cu toţi? Nimic de făcut. Cu ură în privire, chelnerul trecu pe lângă Simion Linte atingându-l cu umărul.
   — Da, Linte. Te ascult.
   Sigur... Era numai ochi şi urechi. Se lingea pe buze. Ce-i păsa lui de banii ăia pe care îi căpăta de la Simion Linte? Bani avea destui... şi camionul care venea zilnic de la baza de aprovizionare... la dispoziţia lui... Ca şi camionul de la fabrica de gheaţă. Doar să le-ncarce cu marfă şi să le trimită colo şi colo după pofta inimii. Satisfăcut, ghiftuit, jubila... Aha, Linte, prea departe n-ai putut să fugi de mine! Am strâns laţul în jurul tău! Spăsit, iată-te întors! Cu ce te lauzi? Cu boxul? Forţa brută? N-ai ce să faci cu ea în viaţă, ascultă la mine, drăguţule!...
   Aşa că dacă te asculta, ce puteai să-i spui?... Simion Linte scoase din buzunarul de la pantaloni o hârtie mototolită de o mie. Un ghemotoc. Să i-l arunce în nas? O netezi încet pe biroul lui, o tot netezi şi apoi i-o împinse sub nas la fel de încet.
   Badea îşi drese glasul, hm-hm, tuşi... încurcat. Să mori de râs — încurcat, el! Îşi arăta măiestria anilor de meserie. Fost chelner de înaltă clasă. Învăţase să atragă compasiunea clienţilor şi — mai ştii! — poate şi simpatia unora. O lume în care totul era cu putinţă... C-un gest neglijent strecură hârtia în buzunar.
   — Cum mai merge, Linte? Poenaru îmi spune c-ai început să te descurci. Bravo. Asta-i şi părerea mea. Greşesc? Să ştii, băiete, mie rar mi se-ntâmplă să greşesc. Am nas de copoi. Să-ţi faci datoria, asta-i tot ce vreau de la tine, Linte. Ce-ai făcut în trecut nu mă interesează. Ştii la ce mă refer, da? Dă-o-n pizda mă-sii de şcoală. Ascultă-mă pe mine, asta d-aicea de la restaurant e a mai bună şcoală. Ce-ajungeai acolo? Un hârţogar!... Oamenii muncii... aicea vine, să-şi petreacă o seară plăcută. Am dreptate?... Trec peste ce n-ai vrut tu să faci pentru mine. Ştii la ce mă refer, da?... Poate te mai gândeşti, vezi tu... Iar banii ăia... ţi-a spus Cotruş, da?... Am unele cheltuieli acuma. Tu să nu-ţi faci griji, am să ţi-i dau înapoi.
   Da, da... ştiu. Am să vin să ţi-i cer înapoi într-o zi... cu vârf şi-ndesat. Plus dobânda... Poate la anul... Poate peste zece ani. Poate altă dată. Într-o zi când nici n-ai să te-aştepţi... Eu nu uit niciodată nimica.
   Buf! se deschise uşa, larg, izbindu-se de perete. Mitroi. Agitat, alerga direct la Badea şi se apleca la urechea lui c-un puhoi de şoapte. Ascultând, şeful îşi mijea tot mai preocupat ochii înecaţi în grăsime şi atenţia i se concentra într-un punct undeva pe la picioarele lui Simion Linte.
   — Ăă... Băiete, poţi să pleci. Poţi să pleci.
   Atâta. Expediat. În clipa când ieşea pe uşă, Badea întindea precipitat mâna după telefon... Alte secrete. Trebuie că din nou explodase un rezervor cu benzină. Capacul rezervorului, aruncat în aer, trebuie că se-ndrepta în cădere drept spre restaurant, pe deasupra, ţiuind ca o bombă.
   Dar în salon nimenea nu părea să aibă habar de pericolul ce plutea deasupra capului lor. Georgeta şi Viorica stăteau şi se zgâiau la cineva de pe rândul de la fereastră unde clienţii nu se aşezau decât doar dacă se ocupau toate celelalte locuri. El era singurul care şedea acolo, un moşulică de vreo sută de ani, zgribulit şi gârbov, pe cap c-o căciulă neagră de astrahan, întors cu spatele la salon. Mamă, şi ce guler avea la palton! Trebuie că tot astrahan era şi ăla. Curios, Manole trecea chiar pe lângă masa lui. Cu capul întors după el, câţiva paşi mai încolo se lovi de piciorul unei frapiere.
   — Georgeta, Viorica! veniţi încoace!... Din uşă Vinţescu le făcea semne disperate. — Ce tot staţi şi vă holbaţi la el! Plecaţi de-acolo şi vedeţi-vă de treburile voastre!
   Badea se oprise în spatele uşii pe coridor. Nu vedea prea bine din unghiul ăla, aşa că se apropie cu faţa periculos de mult de uşa ce încă mai pendula după intrarea furtunoasă a lui Vinţescu, astfel că Mitroi, grijuliu cu nasul lu’ şefu’, se repezea s-o oprească. Grăbit, agitat Vinţescu se întorcea iute dând să iasă din salon. Se ciocneau toţi trei acolo în uşă. Dar se nimerea numai bine fiindcă se pare că aveau multe să-şi spună. Statul-major al restaurantului Mioriţa. Blocaseră coridorul. Nici dracu’ nu mai putea să treacă pe-acolo. Şi totuşi Cotruş, venind de la bucătărie, se strecura cu chiu cu vai frecând spinarea lui Mitroi cu muchia tăvii. Toţi clienţii din salon se zgâiau la babalâcul de la fereastră. Era chemat şi Cosma de la Statul-major al restaurantului. Numai el mai lipsea de-acolo. Îl trimiteau urgent să vadă ce pofteşte moşul.
   Cotruş se oprea lângă Simion Linte şi îi şoptea conspirativ la ureche:
   — Îl cunoşti? E Ilarion Dornescu, fost naţional-ţărănist, fost deputat. Badea a telefonat la miliţie, da’ nu-i interesează. Cică-i prea bătrân ca să-l mai trimită la zdup. Are aproape nouăşde ani.
   Scandal. Badea şi cu ăilalţi doi ieşiseră din coridor şi se opriseră înaintea uşii. Numai Cosma ştia de ce discutase atâta cu babalâcul, aplecat peste căciula lui de astrahan. Şeful îl lua în primire cu şoapte răstite.
   — Ce tot te ploconeşti atâta? Ce vrea?
   — Cică vrea o cafea naturală.
   — Cafea naturală!... Badea spumega indignat. Se sufoca... Cafea naturală! De unde pizda mă-sii vrea să i-o scot! Du-te şi spune-i să se care dracului! N-am nevoie de duşmani ai poporului în local! Du-te şi spune-i! Să-şi ia tălpăşiţa imediat! Auzi colo, cafea naturală!
   Manole făcea încă o cursă pe lângă masa fostului deputat, de astă dată în sensul celălalt. Îl studia. Nu-şi putea înfrâna curiozitatea. Cotruş îşi dusese comanda şi se întorsese. Erau acolo toţi chelnerii în afară de Sismani, şi toţi ajutorii de ospătar.
   Aşa vasăzică. Fost naţional-ţărănist şi fost deputat. Aproape nouăzeci de ani. Simion Linte nu-i vedea faţa... Duşman al poporului... Georgeta se nimeri iarăşi lângă el, un pic mai în spate. Îi şoptea la ureche.
   — Vii diseară la mine? Nu te mai rog decât o singură dată.
   Dar Simion Linte se uita fix la spinarea gârbovită a babalâcului. Ce dracu’ făcea acolo? Răsfoia un ziar?... Se ridica de la masă... Încet, pas cu pas, ţinându-se de balustradă, cobora treptele de scândură ale podului peste liniile ferate. Se oprea în cotul scării şi vântul îi flutura pulpana paltonului... Hei, băiete! dă-mi un pol!... Vântul îi smulgea din mână o hârtie de zece lei şi o azvârlea departe, din vârtej în vârtej, printre garniturile de vagoane... Ce se-ntâmpla? Nimica. Bastonul bătrânului, pe care îl rezemase de masă, aluneca de-a lungul muchiei prăvălindu-se cu zgomot pe ciment. Stelian schimba o privire cu Viorica şi amândoi pufneau în râs. Babalâcul încerca să ridice bastonul, dar nu reuşea nicicum. Ruginise tot, încheieturile îi erau de mult anchilozate. Şi el tot nu renunţa. Întindea în jos mâna, icnind, dar mâna nu era destul de lungă. Toţi în jur stăteau şi se hlizeau. Să nu-ţi vină dracii?... Poftim, moşule, ia-ţi bastonul. Şi vezi să nu-ţi scape iară, ţine-l bine...
   Sfinte Sisoe, ţi se uita în ochi cu ochii lui cenuşii din care pierise cu anii toată vlaga. Jucase tot... şi pierduse tot.
   — Mulţumesc, tinere, mulţumesc... Prea multe cuvinte nu putea să spună — obosea. Dădeai să pleci, dar el schiţa anevoie un gest să mai rămâi... Lucrezi aici, tinere?... Te văd îmbrăcat în jiletcă roşie... Fii matale drăguţ şi aminteşte-i chelnerului că am comandat o cafea naturală. Şi spune-i să n-o îndulcească. Aş vrea zahărul alături, dacă se poate.
   Fost naţional-ţărănist. Duşman al poporului... Se uita drept în ochii tăi şi de bună seamă vedea că nu te clinteşti din loc. Dar nu îndrăznea să te repeadă. Nici măcar să-ţi aducă aminte că te-a rugat ceva. În mintea lui înceţoşată îşi făcuse loc înţelegerea că ceva s-a schimbat. Dar exact ce, asta nu ştia. Şi nici n-avea să mai afle vreodată.
   Băţos, Badea stătea lângă masa lui, aprig, gata să explodeze.
   — N-avem cafea naturală! Te rog să pofteşti afară din local!... Bâţâind din toate alea, babalâcul îşi aduna ziarele, bastonul şi tot ce mai avea pe-acolo. Ascultător ca un copil cuminte. Să mori de râs, nu alta! Mitroi se înfiinţase şi el alături de şeful lui, cu fulgere în priviri... — Mai repede! Afară! Ştim noi cine ai fost! Ăsta-i local pentru oamenii muncii! Nu pentru îmbuibaţi!... Babalâcul îşi târa picioarele către ieşire, cu căciula lui de astrahan într-o parte. Cât făcea el cinci paşi, Badea făcea doi în urma lui fără să-l slăbească o clipă. Gâfâia, se sufoca... Valea! A trecut vremea voastră! La lada de gunoi a istoriei! Aţi trăit destul pe spinarea poporului! V-aţi închis taraba, gata! La ocnă! Să nu vă mai prind p-aicea că vă rup picioarele!...
   Se închideau porţile la garajul fraţilor Bunea. Pe platforma de ciment de la stradă, pătată de uleiuri, prin crăpături, se iveau fire de iarbă. Apunea soarele dincolo de halele Fabricii de Motoare Electrice, înroşind cerul. Ultima seară. Dintr-un cauciuc aerul scăpa abia auzit prin ventil şi maşina se lăsa încet într-o rână...
   Casa părintească! Hm!... Simion Linte se ducea să-şi ia niscaiva lucruri fiindcă două săptămâni n-avea să mai dea pe-acasă. Poate chiar până la sfârşitul campionatului... Seara se stingea focul în cuptorul de la brutăria lui Iordan. Pe lespedea de piatră nu mai rămânea decât doar spuza. Plecase ultimul transport de chifle la restaurantul Belvedere. Vărsaseră în malaxor ultimul sac de făină albă. Şi cu asta, basta. Un lacăt greu atârna la poarta brutăriei... pentru totdeauna. Dar brutarul Iordan?... Ce rost ar mai avea să-l caute cineva? În lungul străzii I.C. Brătianu se îndepărta încet întorcându-se acasă pe-nserat. O casă pe care n-o ştia nimenea în oraş.
   Ultimul drum.

***

^*Capitolul 12 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Urma scapă turma (11/17)*

Unsprezece...

La magazinul de materiale sportive, sub tejghea, ia uite, Simion Linte, ce vezi acolo? Trei saci de sport. Nu unul. Trei! Asta da, surpriză! Albastru, roşu, kaki. Puteai să ghiceşti că există atâtea culori? Nici nu ştii la ce să te uiţi mai întâi — la ăia trei saci, sau la Aura? De unde au picat? Când au picat? Moş Crăciun i-a adus? Cât a întârziat? Două luni? Sau şapteşpe ani? În zadar te holbezi. Nu-i niciun pom de Crăciun pe tejghea. Nici în vitrină. Şi nici afară în stradă. Cu toate că miroase a brad ca-n pădure. Hm, ce zici? Panglici de poleială, lanţuri de hârtie, beteală, steluţe şi globuri strălucitoare... Nimic din toate astea. Crăciunul s-a dus de mult. A sosit într-o seară mohorâtă, anul trecut în decembrie şi a plecat în aceeaşi seară, un pic mai târziu, fără să lase nicio urmă... Şi cu toate astea sacii sunt aicea. Strălucesc mai puţin ca globurile? Deloc... Hai, îndrăzneşte, Simion Linte. Întinde mâna şi ia-l. Pe care-l alegi? E drept că atâtea luni n-ai visat decât sac albastru. Da’ ia uite-aici. Roşu! Nici el nu-i de lepădat. Cu piele galbenă, fină ca de căprioară. Tot fundul, rotund, galben ca luna într-o noapte de vară... Sau ălălalt. Hm? Kaki, exact ca un rucsac, căptuşit la fund cu piele de-un galben ceva mai închis, ca roata de şvaiţer. Bineînţeles că i-ai vrea pe toţi. Da’ ştii şi tu că nu se poate. De unde atâţia bani? Şi apoi, hai s-o spunem p-a dreaptă, nici n-ai nevoie de trei saci, Simion Linte. Ce să faci cu trei? Unu’ singur... şi gata. Rămâne doar să te hotărăşti pe care-l alegi. Ce importanţă are?... Dar Aura... Dacă a făcut ea asta, înseamnă că ţine la tine...
   Se hotărî deodată pentru sacul albastru. Şi ce dacă toţi ăilalţi aveau şi ei saci albaştri? Nu putea să renunţe aşa dintr-o dată la toate visele care îi umpluseră o toamnă întreagă — cea mai nenorocită toamnă din viaţa lui.
   — La cât închizi? o întrebă.
   — De ce, vrei să vii să mă iei? La şase închid.
   Era drăguţă cu el. Dar lucrurile nu se potriveau.
   — Abia la opt ies de la antrenament.
   — Şi regreţi, da? Nu lipseşti niciodată de la antrenament...
   Cum ar fi putut? La şcoală, oho! acolo să-i fi cerut să lipsească! Dar aicea? Cotruş avea dreptate: când începeai ceva trebuia să fii atent să păşeşti cu dreptul.
   — La opt şi-un sfert. Spune-mi unde-ţi convine şi te-aştept.
   — Chiar aşa? Oriunde? Nu ţi-e frică de-ntuneric?
   Simion Linte mângâia sacul de sport. Ţesătura era aspră şi totuşi lunecoasă. Dar când palma atingea pielea... o adevărată încântare. Catifea caldă.
   — De-ntuneric, da, mi-e frică. Da’ dacă vrei, putem să ne-ntâlnim sub un felinar.
   Aura râdea cu poftă. Dezarmată. Fie, treacă de la ea. Convinsă că nu-i de glumit cu antrenamentele. Fără să vrei, o comparai cu Georgeta. Şi cine ieşea în câştig? Aura trebuie să fi fost o fată săracă. O întrebai dacă a fost şi ea atuncea, cu ani în urmă, de ziua eroilor la cimitir... în mulţimea aia de fetiţe cu zulufi blonzi, zbenguindu-se la picioarele soldatului cu moletiere de bronz. Lipsise, nu? Georgeta era altfel. Ea nu putea să lipsească dintr-un loc unde era rost de zbenguială, chiote, hohote de râs, chiar şi la piciorul soldatului de bronz care îşi dăduse viaţa pentru patrie. Ei nu-i păsa de nimica. Ar fi înveselit şi-o înmormântare. Chiar dacă o apucau câteodată furiile... nu era furioasă decât când n-o lăsai să se veselească după pofta inimii... Pe când Aura n-ar fi râs în ruptul capului la cimitirul eroilor. Cântase oare la corul şcolii? Poate că da. Dar când ajungeau la refren... Noi la braţ cu Tinereţea... nu se poate să nu-i fi bătut şi ei inima un pic mai repede.
   Sacul de sport, albastru, stătea agăţat în dulapul metalic, în vestiar. Cel mai nou, şi cel mai albastru. Aşa-i că-l aştepţi cu nerăbdare la sfârşitul antrenamentului, Simion Linte? Întâlnirea cu el... şi peste înc-o jumate de oră întâlnirea cu Aura. Azi poate n-ai face box... Ai tot zburda... încins ca un cazan, doar c-un tricou de bumbac pe tine, în luminile oraşului, pe strada Republicii cât e ea de lungă, cu pieptul bătut de vântul îngheţat... Fiindcă, hai s-o recunoaştem, Simion Linte băiete, tu nu te-ai săturat de stadioane. N-ai avut când. Pe stadion ai alergat singur... de câte ori? De două ori? De trei ori?... Singur pe dinaintea tribunei goale... SPORT ŞI SĂNĂTATE, scris cu alb pe fond roşu, sus pe acoperişul tribunei întâi... Tribuna goală... Câţiva colegi risipiţi de-a lungul pistei... Priviri pline de invidie. Sau răuvoitoare. Clasa voastră de băieţi. Nicio fată de pe la şcolile de fete. Unde erau toate alea de la cimitirul eroilor, cu ochi albaştri care nu vedeau pe nimeni în afară de mămicile lor şi de învăţătoarele lor şi încă vreo două-trei colege care meritau atenţie?... Cui i-a păsat pe-atuncea de spectatori? Premianţii clasei? Rucăreanu, Miclea şi toţi ăilalţi? Din poartă... priveau îndărăt. Ducă-se! Afară! Nimeni n-avea nevoie de ei pe stadion!
   Câte zile mai sunt până la 20 februarie? Exact două săptămâni socotind şi ziua de azi. Şi apoi, din lunea aia, 20 februarie, adio restaurant, adio Georgeta... Scos din producţie... Începeau antrenamentele zilnice... Supraalimentaţia, o chestie care îţi dă fiori, băiete. Azi când atâta lume stă la coadă ca să capete o pâine plină de tărâţe, coaptă în forme, aproape fără drojdie, tu să te lăfăi la restaurant. Friptură în sânge, supă de găină, macaroane cu tocană, toate astea într-un salon rezervat, unde ţi se cere licenţa pe anul în curs ca să-ţi dea drumul înăuntru.
   Auzi ce zice maestrul Nicodim. Cică nu-i bine să te-ndopi cu pâine. N-ai voie să pui kilograme pe tine. Doar fibră aţoasă! Friptură în sânge. Carne crudă dacă s-ar putea. Maestrul Nicodim vrea să scoată fiare din voi. Fiare stăpânite de raţiune... cu suflet bun. Da?... Iar tu, Simion Linte, o să ai cale liberă înainte. Mereu. Niciodată n-o să intri într-o fundătură. Maestrul o să vegheze să nu ţi se-ntâmple aşa ceva. Ai toate motivele să zburzi. Ai tot dreptul să fii şi tu măcar o dată în viaţă fericit, nu?... Duşul fierbinte, când, în aburi deşi, arzi de nerăbdare să te desparţi de băieţi. Hai strânge-i mâna maestrului, nu-l lăsa să stea cu mâna-ntinsă... şi fuga! Ora opt şi-un sfert... La ora opt jumate să fii pe bulevardul Ştefan Gheorghiu, la casa cu lei înaripaţi. Un drum lung pân’ acolo, prin centru... Piaţa... strada Avram Iancu, pe lângă vitrinele luminate unde manechine vechi nu mai au nimic de arătat... Dar le e şi lor dor de niscaiva ţoale elegante. Tânjesc, se vede limpede pe feţele lor de ipsos vopsit. Costume negre cu revere de atlaz, stofă fină, rochii albe de voal, ca pe timpuri... cândva în viitor, cine ştie când... La un banchet cu multă veselie... Valuri de şampanie... în lumea boxului din înalta clasă... Comisia Centrală de Box... Preşedintele asociaţiei, vicepreşedintele, Colegiul de antrenori, Comisia de competiţii şi clasificări, Comisia de disciplină... Toţi în păr, sosiţi în vagoane de clasa-ntâi... Trandafiri roşii la butonieră... Doamne adevărate, cu spatele gol, ultima modă, ameţite de şampanie, îmbujorate doar atâta cât să-i stea bine unei doamne... Persoane oficiale, ziarişti... Doar o singură dată, cândva într-o zi din viitor, după câştigarea campionatului la individual seniori...
   Era beznă pe bulevardul Ştefan Gheorghiu, dar în faţa casei cu lei înaripaţi un felinar arunca pe trotuar un cerc umed de lumină. Umed, bine zis. Când oare aveau să se zvânte în sfârşit străzile? Pista de zgură roşie de pe stadion? Aici, în pustietatea bulevardului, fără să vrei te uitai chiorâş la fiecare trecător. Suspiciune în toată legea. Dar pe cine să-ntâlneşti? Nici ţipenie. Te gândeai doar: să aibă oare suflet trunchiurile astea bătrâne de castani?... Simion Linte ieşea agale din cercul de lumină... şi se întorcea înapoi... Aura. Venea bocănind, toc-toc-toc. De departe îi recunoscu zâmbetul în firicelul de lumină ce străpungea bezna. Acelaşi de la magazin. Îl poftea să-şi aleagă mărfuri după pofta inimii. Ce bine că nu erau la restaurant, cu toţi ăia de faţă!
   Vasăzică venea.
   În clipa aia îşi aminti de invitaţia ei: Treci pe la magazin săptămâna viitoare. Aicea mă găseşti. Stau şi te-aştept... Cum s-o iei? Chiar ca pe-o simplă glumă? Nu, bineînţeles. Ele vedeau totdeauna departe, prevedeau tot, cu săptămâni de zile înainte, cu ani de zile. Îţi venea s-o întrebi: Hai, spune-mi, cum o să-mi meargă treburile? Iau medalia de aur? Când o să vină ziua aia norocoasă? Poftim, ia-mi mâna şi ghiceşte-mi chiar aicea sub felinar.
   Dar timp era destul înaintea lor. O viaţă întreagă. Pentru ghicit şi pentru toate.
   Se adânciră amândoi în beznă, în lungul bulevardului, depărtându-se de centru, de difuzoarele ce transmiteau ştiri în gura mare. Ecouri pierdute...
   — Cred că pot să fiu sinceră cu tine. Am luat plasă de multe ori, da’ nu contează. Eu nu mă plâng... M-ai cam speriat cu vârsta ta. Eu am douăştrei de ani. Tu câţi ani ai? Nouăşpe? Spune drept! Sau mai puţin? În sfârşit, nu contează, între timp m-am mai liniştit... Unde mergem? Vedem un film, sau mergem la mine-acasă?
   Sfinte Cristoase, chiar aşa? Ce dracu’ să căutăm la film? Ce film? Alioşa, davai avtamat, nemţî na uliţe! La dracu’!... Hai, Simion Linte, spune ceva! Ce-ai rămas stană de piatră? Ia uite la Aura, râde! E pentru prima oară când are în faţa ochilor un zevzec ca tine!... Douăştrei de ani? Mamă doamne, câte tre’ să ştie la vârsta asta, îţi dai seama, Simion Linte! Descleştează-ţi gura! Turuie!...
   — Ascultă, poate ţi s-a părut ciudat că mă interesez de box...
   — Nu mi-ai răspuns încă. Mergem la mine?
   — Da.
   — Atunci, hai.
   Aura i se agăţa de braţ şi îl răsucea... ca pe-un manechin. O porneau înapoi... Uite şi cercul de lumină din faţa casei cu lei înaripaţi... Treceau din nou pe sub felinar. Acelaşi felinar şi acelaşi cerc de lumină. Dar era o altă lume acuma. Trecând, te uitai pe ferestrele caselor şi înăuntru era o baie de lumină în fiecare casă, familiile se reuneau la cină, toată lumea era bine dispusă, voci cristaline râdeau vesel. La primul colţ, la Banca Naţională, o coteau la stânga pe Plevnei...
   — Poate ţi s-a părut ciudat că mă interesez numai de box...
   — Nu mi s-a părut ciudat.
   — Adică vreau să spun că nu mă interesez numai de box. Mi-a plăcut să-nvăţ la istorie. Am făcut istoria cu Lăzărescu, îl ştii, nu?
   — Eu n-am făcut şcoala aicea în oraş.
   — Mai bine. N-ai pierdut nimica. Doar că n-ai văzut holul. Era plin de tablouri de jos până sus. Puteai să stau acolo ore-ntregi. Nu te plictiseai...
   Aura îl trăgea de braţ, pe strada Plevnei în mare viteză, pe lângă şcoala de fete numărul doi, cu toate ferestrele întunecate...
   Agăţată de braţul lui, îl silea deodată să meargă mai încet, îşi potrivea pasul după al lui şi îşi înălţa gura spre el. Se sărutau din mers... trei paşi, patru paşi... nu le mai ţinea socoteala... mulţi paşi... Zoreau din nou, tot mai departe către mahala, în aerul argintiu al nopţii, tot mai sus... Zona Sud... era o mare de luminiţe... departe peste munţi şi văi... pe întinderea nesfârşită a nopţii... într-o baie de lumină... Joe Louis... Un individ urca scara hotelului învârtind nepăsător pe deget cheia primită jos la recepţie... Pe nisip, sub soarele fierbinte, vântul se juca zglobiu cu foile cărţii... Hei, Simion Linte, eşti sigur c-ai înţeles bine unde mergeţi, tu şi cu Aura?... Ia uite, poate că în partea asta a oraşului n-ai mai fost niciodată pân’ acuma. Nici chiar când băteai străzile astă-toamnă după ce te-au exmatriculat de la şcoală... treizeci şi unu octombrie, şi a doua zi începea să plouă mărunt... Zile-ntregi, una după alta, cenuşii... Un transformator, o siluetă întunecată în noapte, ca o uzină în miniatură, în mijlocul unei piaţete, bâzâind fără-ncetare... Unde dracu’ ai ajuns, Simion Linte? Peste câteva clipe ai să intri într-o casă străină... Aura se oprea la o poartă şi îşi strecura mâna printre uluci ca să ajungă la zăvor pe partea ailaltă. Ţac... Poarta se deschidea scârţâind uşor. Un câine se pornea să latre în fundul curţii... Aura deschidea uşa şi îl trăgea înăuntru. Iute îi dădea un brânci închizând-o şi răsucea cheia de două ori în broască. Asta e, prins în cursă, Simion Linte! Acuma să te vedem când ai să mai scapi de-aicea!... Scoate-ţi ciumpeiul tău de palton... cu pata dreptunghiulară rămasă de la matricolă pe mânecă. Mai bine veneai în uniforma de chelner. Roşu şi negru... cu nasturi aurii. Piccolo. Atârnă-ţi paltonul în cuier şi ascunde mâneca stângă... Aura? Tipa de la materiale sportive? Una şi-aceeaşi?
   Se poate?...
   Îşi scotea şi ea paltonul şi îl atârna alături. Rămânea într-o rochie cadrilată, alb şi gri, largă în poale, căzând în falduri pe rotunjimile şoldurilor. Perniţe. Iarăşi o compari pe Aura cu Georgeta? Eşti un zevzec, Simion Linte! Fiecare femeie e unică în felul ei, poţi să-l crezi pe frate-tu Fane. Un tip cu experienţă...
   Aura îşi trecea mâinile pe după ceafa lui şi îi râdea drept în ochi. Vroia să danseze sau ce dracu’ vroia?
   — Strânge-mă. Tare. Mai tare... Nici nu te-am întrebat, poate ţi-e foame? Sau mâncăm după?
   Sfinte Sisoe! După...? Sigur că mi-e foame! De douăzeci şi patru de ore n-am pus nimica-n gură! Plus alea două ore de antrenament când am tras ca un bou la jug! Cinci kile am dat jos de pe mine, ce crezi! De ani de zile visez o masă îmbelşugată... pe care n-o ştiu decât din filme... sau de prin cărţi. Basmele populare ale românilor. Basme!... Aura, fato, ani de zile am visat noapte de noapte să mă satur într-o bună zi. Să simt că plesnesc! Să nu mă mai pot ridica în picioare! Luni, douăzeci februarie, ştii ce-i asta? Data când intrăm în supraalimentaţie. Abia peste două săptămâni. Cum dracu’ să nu-mi fie foame?
   Dar ea nu-şi lua mâinile de pe ceafa lui.
   — Spune drept, ai mai fost vreodată c-o femeie?
   Hai, vino cu mine...
   Din săliţă îl trăgea după ea în cameră... Aşa-i că n-ai nici optişpe ani? Spune drept. Minor! Dumnezeule, am s-ajung la tribunal cu tine!...
   Ce-i asta? Dormitor? Dintr-o ochire, Simion Linte observa patul... plapuma grena, cearşaful prins în nasturi de jur împrejur, alb ca neaua... Dar Aura nu-l trăgea către pat. Îl lăsa deodată în mijlocul camerei şi se repezea să acopere geamul c-o pânză albă. Şi gata, asta era tot.
   Se descotorosea de pantofi scuturându-şi un picior, apoi celălalt. Singură se descheia iute la nasturi şi rochia luneca la pământ. Rămânea doar într-un combinezon roz...
   — Hai, nu sta! Dezbracă-te...
   Roz, mamă doamne! Douăştrei de ani? Toate femeile trebuie c-aveau pe dedesubt câte ceva roz. Dar ciorapii? Ia uite! Aura ştia exact unde să caute fiecare bumb la fiecare jartieră... în faţă... şi lateral, săltând un pic poala combinezonului. Descheia jartierele din bumbi. Materiale sportive? La dracu’ Ciorapii lunecau şi ei pe picior în jos... Nu ţi-ai închipuit de-atâtea ori dezvelirea trupului de femeie, Simion Linte? Nu-i exact ca-n vis?... Combinezonul scos peste cap... Şi ce mai rămânea pe ea? Chiloţii şi sutienul. Dar... ia uite! îşi îndoia mâinile ducându-le la spate, sus, în dreptul omoplaţilor... contorsionism! Umerii îi ieşeau în relief... claviculele. Scăpat din cheutoare, sutienul de destindea ca o praştie...
   Soarele şi luna. Doi sori...
   Venea spre el legănându-şi bazinul, cu mişcări forfecate ale coapselor...
   Locul neatins vreodată de razele soarelui... Sânii... semeţi...
   Ia aminteşte-ţi, Simion Linte, s-a-ntâmplat vreodată să nu-ţi dea ascultare trupul? Niciodată! La prima întâlnire cu maestrul Nicodim, între corzi, la încercarea reflexelor... Forţa... Balonul spirometrului ridicându-se impetuos... Turelă de submarin ieşind la suprafaţă din apele mării... Câteodată trebuie să-ţi pui stavilă avântului, asta da... Cureaua de la pantaloni scoasă vijelios din cataramă plesnindu-te cu capătul peste dosul mâinii. Îţi vine să rupi nasturii de la cămaşă? Doamne fereşte, Simion Linte, stăpâneşte-te şi descheie-i unu’ câte unu’. Calm. Aruncă pantalonii şi cămaşa, descotoroseşte-te... de tot ce te-mpiedică. Sub greutatea trupului tău, crezi că Aura n-o să se răstoarne pe spate? Nici nu doreşte să-ţi reziste. Voi amândoi, tu peste ea, vă adânciţi în salteaua de puf...

După baie îl cuprinse somnul greu, ca în ziua cealaltă. Zâna cea cu părul frumos de aur iarăşi se arătă. Se apropie de dânsul, îl sărută, îl alintă cu iubire nesfârşită, căută prin tot felul de farmece ce ştia să-l trezească şi împăratul nu se trezi. Atunci vizitiul care, păscând caii în apropiere, văzuse cele petrecute, nu se mai putu răbda şi spuse împăratului cum îl cercetează pe când doarme o fată frumoasă ca soarele, ce iese din fundul apei, cum îl sărută şi cum dânsul doarme dus, fără să ştie nimic din toate astea.

   Maestrul Nicodim... unde era, să-l vadă pe elevul lui?... Gol, c-o pătură în spinare... Şi Aura la fel, goală şi ea, şezând amândoi la masă, c-o foame de lup lângă ceaunul aşezat în mijloc pe-un fund de lemn, unde încă mai sfârâiau cârnaţii într-o baie de grăsime... băşicuţe domolindu-se încetul cu-ncetul... Cine ar mai fi avut timp să facă piure sau cartofi prăjiţi?... Aura... douăştrei de ani... Zăcuse în pat câteva minute... După... cu capul dat pe spate, peste pernă, aşteptând să i se domolească respiraţia... Cartofi prăjiţi? Altă dată. Erau de-ajuns murăturile. Şi cine mai gustase vreodată asemenea minunăţie de murături? Ardei graşi umpluţi cu felioare mărunte de morcov, ţelină rasă fideluţă, pătrunjel alb, felioare de roşie, căţei de usturoi, fiecare ardei legat c-un lujer de ţelină. Se desfăcea în farfurie şi se ridica din el o aromă de te lua cu ameţeală. Lumea era plină de lucruri minunate. Doar să le descoperi. Într-un borcan înalt cu untură puteai să pescuieşti cu furculiţa bucăţele de carne şi cârnăciori afumaţi, cât degetul mic... atâta. Nici nu trebuia să ai prea mult noroc, fiindcă se găseau în borcan cu duiumul... Costiţă şi jumări... Zeamă de varză murată ca să nu ţi s-aplece, într-un pahar. Başca ţuică, în păhărele cu dungă aurie la buză. Douăzeci februarie? Ba nu. Încă de pe-acuma începea supraalimentaţia lui Simion Linte. Dar şi consumul de energie era mare. Aura îl lua de mână şi îl trăgea din nou în pat. Masa putea să mai aştepte. Cădea pe spate şi îl trăgea peste ea. Închidea ochii de plăcere. Beznă. Mâna ei îi alerga pe spinare, apăsându-l, fermă. Respiraţia i se-nteţea...
   O noapte întreagă înainte.
   Bătrânu’ Linte avea ceva împotrivă ca fi-su să-şi petreacă noaptea în străini? Prima lui noapte? N-avea decât să se spânzure dacă nu-i convenea. Şi toţi împreună cu el.
   Tot pământul n-avea decât să se scufunde...
   Relaxată, Aura se ridica într-un cot şi îl învăluia c-o privire în care înflăcărarea domolită încă mai ardea mocnit. Aramă încălzită. Jar.
   — Hm! S-ar zice că boxul îţi prieşte!
   Într-adevăr, era o noutate. Chiar şi pentru Simion Linte. Maestrul Nicodim îi avertizase: modestia înainte de toate, băieţi.
   Aura se interesa de viaţa lui. De fiecare zi din viaţa lui dacă s-ar fi putut. Fiecare zi... Erau multe de spus. Chiar şi dintr-o viaţă încă netrăită. Proiecte de viitor. Pe Aura o interesa tot. Antrenamentele... Cum erau băieţii de pe-acolo... Cantina... şi fetele care serveau... Râdea amuzată... Chiar n-au nimica pe dedesubt? Sau voi bărbaţii ne dezbrăcaţi pe toate cu privirea! Nu ne lăsaţi nimica! Nicio şansă! Tre’ să fii perfectă ca să nu ne găsiţi voi bărbaţii niciun cusur!... Apoi, după antrenament venea oboseala grea ca plumbul, când nu-ţi mai doreai nimica. Un pat... şi-atâta... Chiar şi într-o casă unde n-aveai un colţişor al tău. Unde să nu dea nimenea buzna peste tine. Toropit, Simion Linte se lăsă încet pe spate afundându-se în salteaua de puf... De obicei acolo jos găseai murături după pofta inimii, în butoaie mai mari şi mai mici... împreună cu gheaţă, o adevărată binefacere pe vremuri de zăpuşeală. Ai fi dat orice pentru un petic de umbră în jurul străzii Bolintineanu, pe unde te îndepărtai de I.C. Frimu trecând pe lângă brutăria lui Iordan. Dar acolo, laolaltă cu sacii de făină albă ca zăpada, îngrămădiţi unii peste alţii până sus în tavan, începea belşugul. Mărfuri cât era depozitul de lung. Magazinul Agneta. Roţi de caşcaval... Penteleu, trapist, şvaiţer, tilsit... într-o lumină galbenă. Guguloaie roşii de brânză de Olanda. Stalactite şi stalagmite. Asta era, peştera bunăstării. Sticle cu vinuri vechi, prăfuite, aruncând luciri rubinii, uitate aici de zeci de ani. Cotnari şi Murfatlar. Valea Călugărească. Pinot noir şi cabernet sauvignon. Grasă şi fetească. Busuioacă de Bohotin. Băbească de Niculiţel. Iată şi mobilă de terasă, masă rotundă şi fotolii adânci din împletitură de rafie, scârţâind uşor la aşezare sub apăsarea trupului. Doar să te-aşezi şi să zaci la nesfârşit. Aburi ridicându-se alene dintr-o ceşcuţă cu cafea naturală. Butoiaşe de icre negre, lădiţe cu stafide. Scrumbii de Dunăre afumate. Ciorchini de banane atârnând, doar să-ntinzi mâna şi să te-nfrupţi. Cald şi bine. Treceai absent, înfundându-ţi picioarele leneş în nisipul fin. Vântul răsfoia neglijent foile cărţuliei. Joe Louis. Te lăsai în şezlong, cu capul dat pe spate şi nu-ţi mai păsa de nimica. Şopotea marea. Treceau chelneri în haine albe de pânză, cu pantaloni negri, şi te-mbiau c-o limonadă rece servită pe tavă. S-o iei? Să n-o iei? Goale, ieşeau din mare gagici frumoase. Ieşeau încet şi c-un braţ lăsat s-atârne moale îşi treceau degetele prin apă c-o răsucire leneşă din mijloc. Împroşcau uşor apa. Ieşite din mare, se lăsau în genunchi şi se prăvăleau răsturnându-se pe spate, c-un genunchi rămas îndoit în sus. Ce-ţi mai trebuia? Puteai s-o iei pe oricare, la alegere.
   Dar soarele ardea în înaltul cerului.
   Văpaie plăcută ţintuindu-te în şezlong...

***

^*Capitolul 11 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit

Scriptum (10)*

   Editura, dragostea mea

„Iarăşi nume străine, domnule Iacob!”
   Redactorul desemnat îşi luă coatele de pe manuscrisul aşezat în faţa lui pe masă — manuscrisul meu — şi se sprijini de spetează; braţele urmară mişcarea spatelui şi îi căzură pe lângă trup: era dezamăgit.
   „Bleer? domnule Iacob. De ce tocmai Bleer? Vă asigur că dacă cineva se numeşte de-adevăratelea Bleer, chiar are dificultăţi cu acreditarea ca ziarist. Nu ştiaţi asta? Şi după ce că îi daţi un asemenea nume, îl mai şi trimiteţi într-o misiune imposibilă. Reportaj în subsolul clădirii Administraţiei Centrale, spuneţi dumneavoastră? De capul lui! Cu alte cuvinte, clandestin! Dumneavoastră aţi fost vreodată acolo, sau ştiţi din auzite? Sau poate doar vă imaginaţi? Caz în care, trebuie să vă spun că imaginaţia dumneavoastră dă semne de neurastenie... Personajul dumneavoastră are nevoie de o cură de dezintoxicare. V-a trecut vreodată prin cap că ceea ce îi lipseşte este o concentrare de treizeci de zile la o unitate militară, aşa, ca să fie reobişnuit cu asprimile vieţii? Pe care se pare că începe să le uite. De unde şi comportamentul lui asocial. De fapt, comportamentul asocial este al dumneavoastră, domnule Iacob.”
   „Să nu exagerăm”, i-am replicat.
   „Nu exagerez deloc!”
   „Nu chiar totdeauna scriitorul se confundă cu personajul său.”
   „Da, dar despre persoana dumneavoastră eu pot să trag unele concluzii judecând după personajele dumneavoastră. Nu degeaba se spune că dacă nu toate personajele, măcar cel principal este un alter ego al autorului. Madame Bovary c’est moi, a spus Flaubert. Vă amintiţi, nu?”
   „Nu vreau să fac niciun fel de speculaţii despre A Doua Republică Franceză sau despre Al Doilea Imperiu, dar mă îndoiesc că miniştrii de interne din acea vreme, cine şi câţi or fi fost, erau interesaţi de Flaubert prin prisma personajelor sale. Poate că le-a plăcut «Madame Bovary» sau ce altceva a mai scris Flaubert, sau poate că nu le-a plăcut. Nici despre serviciile secrete de atunci nu cunosc mare lucru, dar mă îndoiesc că trăgeau concluzii despre suspectul Flaubert pornind de la personajul madame Bovary.”
   „Dumneavoastră nu sunteţi suspect, domnule Iacob. Cine spune asta? Aici e vorba de prevenţie. De ce credeţi că vi se cere să vă prezentaţi la miliţie şi să înregistraţi caracterele maşinii de scris?”
   „N-am nici cea mai mică idee.”
   „N-aveţi nici cea mai mică idee... Jucaţi un joc care nu vă prinde, domnule Iacob. Tot aşa cum caracterele maşinii de scris se înregistrează pentru a putea fi identificat un eventual text neconform pe care aţi avea proasta inspiraţie să-l difuzaţi fără autorizaţie, la fel şi trăsăturile personajului dumneavoastră sunt un indiciu al propriului dumneavoastră caracter. Mă înţelegeţi?”
   „Încerc.”
   „Încercaţi... Bine faceţi! Personal, eu nu sunt pentru înregistrarea caracterelor, să ştiţi. La maşina de scris mă refer. Eu, dacă mă întreabă cineva, aş miza pe simţul responsabilităţii.”
   „Nu vi se pare că sunteţi un pic fanatic?” l-am apostrofat.
   „Fanatic ori eşti, ori nu eşti! Nu poţi să fii doar un pic fanatic.” Redactorul desemnat se adună la loc, punându-şi din nou coatele pe manuscrisul meu de pe masă şi îşi împreună mâinile a bunăvoinţă. „Domnule Iacob, dacă vedeţi în mine un duşman, vă înşelaţi. Să ştiţi că eu vreau să vă ajut.”
   „Da? Cum anume?”
   „Hm. Deci nu m-am înşelat. Judecând după tonul dumneavoastră, vedeţi în mine un duşman.” Din nou dezamăgit, redactorul desemnat... Era însă — nu-i aşa? — un domn şi nu îşi retrăgea bunăvoinţa oferită. „Ceea ce trebuie dumneata să ştii, înainte de toate, este că oricare lucrare literară poate fi transformată fără să schimbi prea mult. E de-ajuns să vrei! Lucrarea poate să arate cu totul altfel şi cu toate acestea să rămână aceeaşi. Şi aici este ajutorul pe care vreau să ţi-l ofer. Te rog să mă crezi că am ceva experienţă în domeniu. Am obţinut publicarea unor lucrări care la prima vedere n-aveau nicio şansă. Uite, îmi amintesc de un mic roman cu o fetiţă care, însoţită de un aşa-zis bunic, călătoreşte tot aşa, prin nişte subterane, pe unde văd că îţi place şi dumitale să-ţi pui eroii să hălăduiască. I-am spus autorului, Domnule povestea dumitale n-are nicio şansă să fie aprobată. Hai să vedem ce se poate face. Vrei pentru eroii tăi o călătorie fantastică? Sau vrei o călătorie reală? Dacă îţi doreşti una fantastică, eu îţi spun că aşa ceva nu se poartă la noi. Dar dacă totuşi ţii cu tot dinadinsul să-i trimiţi într-o călătorie fantastică, hai s-o transformăm într-una măcar în aparenţă reală. Şi nu prin tuneluri, grote, subsoluri şi mai ştiu eu ce. Că niciun om cu mintea sănătoasă n-o ia aşa, razna, pe sub pământ, precum cârtiţele. Să le dăm o şansă să călătorească pe la suprafaţă, pe cer senin, în plin soare. Personajelor poţi să le păstrezi numele, n-am nimic împotrivă. Dar fă-le să călătorească pe drumuri, pe calea ferată... cea adevărată, ştii la ce mă refer! Să străbată munţi şi văi... ca în cântecul acela de pe vremuri... Noi, la braţ cu tinereţea, Vom străbate munţi şi văi! ... O frumuseţe de cântec, ar trebui să-ţi aminteşti, că doar nu eşti cu mult mai tânăr ca mine... Lasă-i, omule — i-am spus autorului —, lasă-i să se bucure de soare, de aer curat, să colinde munţii, să tragă la cabane unde tot omul are acces, nu pe la nu ştiu de castele dubioase de pe vremuri sau prin hoteluri de lux! Asta nu dă bine!... Ştii cum e, domnule Iacob, o călătorie reală poate să pară fantastică dacă îi adaugi câteva ingrediente. Cum spunea un mare critic literar: realul, în literatură, se construieşte cu cărămizi fantastice, iar fantasticul se construieşte cu cărămizi reale! Dar noi — i-am spus autorului cu pricina — vom putea construi, dacă eşti de acord, o lume reală cu cărămizi reale. Doar cu nişte mici... cum să le spun... ciudăţenii! Protagonista cine e? O puştoaică! Câţi ani are? Nici nu vreau să mă gândesc! S-o compar, cu cine? «Lolita» încă n-a fost tradusă în engleză...” Redactorul desemnat pare că a pierdut contactul cu realitatea şi deodată vrea să se dezmeticească. Le întreabă pe cele două colege: În ce an suntem?... Pe cele două colege întrebarea nu le miră, de parcă le-ar fi întrebat în ce zi a săptămânii suntem? Miercuri, sau joi! Bosumflate, ridică din umeri... „Oricum, reia redactorul desemnat, protagonista călătoreşte însoţită de un bătrân după părerea mea dubios! Îi spun autorului, Domnule, ce caută individul ăsta împreună cu puştoaica? Nu vezi că nu se potrivesc! De ce să ne pierdem vremea cu un pensionar cu un trecut îndoielnic — negustor, sau ce pretinde c-o fi fost! Nu mai lipseşte decât să-mi spui că-i Humbert Humbert în persoană! Fă-l, domnule, un personaj simpatic şi integru, care să se ocupe de educaţia morală a tinerei sale însoţitoare! La hotel să se cazeze în camere separate, iar ca vârstă să nu aibă, domnule, mai mult de... ştiu şi eu... patruzeci de ani, să zicem! O persoană activă, necăsătorită, dar cu simţ moral! Puştoaica să fie atrasă de însoţitorul ei, că, de! se află la vârsta la care simţurile unei tinere se trezesc şi îşi cer drepturile. Dar el să spună, Nu! Eu nu îmi permit să mă port cu tine ca un porc! Treaba mea e să te predau părinţilor tăi la sfârşitul călătoriei, teafără şi neprihănită!... Asta i-am spus autorului, domnule Iacob. Şi te rog, să mă crezi, în final totul a ieşit perfect. Autorul a modificat totul conform sugestiilor mele... La fel şi cu eroul dumitale... care în niciun caz nu poate rămâne — cum i-ai zis? Bleer?... În niciun caz nu poate rămâne Bleer! Cu un nume nou, adecvat, rămânând ziarist — n-am nimic împotrivă —, trebuie să găsească un loc mai prielnic de explorat, un loc mai prietenos. Există o sumedenie de locuri simpatice şi prietenoase. De ce tocmai un subsol care probabil că nici nu există. Te întreb încă o dată, eşti dumneata sigur de existenţa acelui subsol? Nu, sunt sigur că nu eşti! Şi atunci de ce îl trimiţi acolo pe acel Bleer al dumitale? Este evident pentru oricine că i-ar prinde mult mai bine un loc mai luminos, mai deschis, fără capcane, fără atâtea trosnete şi bufnituri mai mult sau mai puţin închipuite. De ce să presupui că există neapărat lucruri ascunse, pe care autorităţile vor să le ţină departe de ochii opiniei publice?”
   Greu de suportat atâta bunăvoinţă din partea redactorului desemnat:
   „Dacă ştiţi aşa de bine ce trebuie şi ce nu trebuie să facă un ziarist, de ce nu scrieţi dumneavoastră un alt roman?”
   Mă fixă cu reproş. Reproşul dură câteva secunde.
   „Deci nu putem să avem o discuţie colegială! Să ştiţi că eu nu vă ţin cu forţa la editura noastră. Puteţi să încercaţi la altă editură, sau puteţi cere audienţă la Administraţia Culturală. Dar eu vă spun un lucru: dacă speraţi că veţi întâlni acolo o altă poziţie, vă înşelaţi. Cu toţii avem în vedere ce este mai potrivit pentru cititorii noştri, ce contribuie la educaţia lor, dragă domnule Iacob.”
   Colega–din–stânga nu se mai putea păstra în neutralitatea pe care de bună seamă şi-o propusese. Înălţa capul şi se hotăra să intervină. Ochii îi scăpărau scântei.
   „Pentru dumneavoastră ar trebui să se înfiinţeze edituri cu plată!”
   Nu mi se adresa pe nume fiindcă manuscrisul în discuţie nu era treaba ei ci a colegului ei. Nici feminitate nu avea, niciun pic. Şi fiind şi cam trecută, te puteai întreba dacă avusese vreodată feminitate. Femeile şi bărbaţii sunt făcuţi să se atragă unul pe celălalt, dar ea se pare că reuşise să se sustragă în totalitate acestei atracţii demne de repudiat.
   „Sigur că da! completa Colega—din–dreapta. Ca să vă puteţi debita toate inepţiile care vă trec prin cap. De ce s-o faceţi pe banii noştri ai tuturor?”
   Cele două îl luaseră prin surprindere chiar şi pe redactorul desemnat, care, lăsându-şi privirea în jos, se pare că tocmai le ceda iniţiativa.
   „Păi nu-i deloc obligatoriu s-o facă pe banii noştri! Cineva trebuie să-i pună picioru-n prag!”
   „În capitalism nu iese niciun redactor să stea de vorbă cu autorul dacă ce propune el n-are nicio valoare. Bate câmpii? E treaba lui! Redactorul n-are timp pentru asta. O cheamă pe-o lucrătoare care se ocupă de împachetatul cărţilor, dacă se-ntâmplă să treacă pe-acolo, şi o pune să-i dea autorului manuscrisul înapoi. Aşa, fără nicio vorbă.”
   „Păi sigur! Manuscrisul nu merită să fie publicat, i l-ai dat înapoi şi cu asta, basta!”
   „De fapt, nu ştiu de ce să se obosească să i-l mai dea înapoi!”
   Redactorul desemnat se amesteca totuşi în discuţie:
   „Păi noi tocmai prin asta ne deosebim de lumea capitalistă şi îi suntem superiori. Noi stăm de vorbă cu autorul şi căutăm să-l aducem pe calea cea bună.”
   „Eu nici pe banii lui n-aş fi de acord să i se publice asemenea trăsnăi!” insistă cea dintâi.
   Erau atât de iritate că se hotărâră pe dată să iasă să fumeze o ţigară pe hol.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Urma scapă turma (10/17)*

Zece...

Curios, Georgeta parcă plecase într-o călătorie la capătul lumii... de unde avea să se-ntoarcă într-o bună zi măritată c-un tip ca Johnny Weissmuller. Niciun pic de nerăbdare s-o vezi mai repede înapoi. Dimpotrivă, c-o uşurare-n suflet, reîntâlneai dimineaţa în zori uriaşul salon... Înaintea coloanelor, cartea de istorie se deschidea de la sine la paragraful Stilurile în arta Greciei antice... Coloane dorice, ionice sau corintice?... Căutai cu ochii statuia lui Apollo într-o absidă... Apollo, ori Bacchus? În timp ce amoraşi ghiduşi zburătăceau sus prin colţuri, la o înălţime ameţitoare...
   Totul ca-n prima zi. Un adevărat templu! Deschizând uşa, te simţeai copleşit. Cotruş! îţi venea să strigi. Încotro s-o iau? Vino iute şi scoate-mă din încurcătură!... Noroc cu Petre. Pe băiatul ăsta nu-l impresiona nimica. Un-doi, îşi punea uniforma şi se-ntorcea în salon, la treabă. Lăzărescu ar fi avut de ce să fie încântat!... Iată un exemplu! Fecior de oameni nevoiaşi! Dar care nu s-au grăbit să se mute la oraş ca ştim-noi-cine! Sperând să-ntâlnească acolo haite de câini cu covrigi în coadă! Au rămas la ţară! Glia! Ce ne-nvaţă istoricul antichităţii, Strabon? Dar Herodot?... Dacii, mari cultivatori de cereale! Cal şi călăreţ nu se vedeau din lanul de grâu!... Lemn, ceară şi miere de albine... Hărnicia strămoşească! Noroc că se mai găseşte câte unul să spele ruşinea. Să nu se teamă de muncă! Ăsta era băiatul de la ţară. Uite-l! Petre. El nu se dădea în lături de la muncă. Bravo lui! Un pic cam papă-lapte, dar altminteri băiat de nădejde. Să fi rămas oare cu gura căscată când a păşit pentru prima oară pragul restaurantului? O fiinţă bicisnică la piciorul uriaşelor coloane, sub candelabrul cu un milion de zorzoane de cristal? Ce importanţă mai are? A rămas, e drept, un pic cam sperios. Dar ameţeala i-a trecut. Oamenii de felul lui se obişnuiesc repede cu orice.
   Uite-l şi pe Cotruş. Simte când îţi face plăcere să-l vezi şi se arată la momentul oportun. La fel ca şi-n sala de antrenament. Talentul lui. Din fundul salonului, pe culoarul central, se apropie cu pas vioi. Zâmbeşte.
   — Nu vrei să stăm puţin de vorbă?
   Ba da, cu plăcere, să mă schimb mai întâi...
   — Lasă, te schimbi dup-aia. Nu-i nicio grabă.
   Iată-vă deci şezând la o masă, departe de culoar, la adăpost de toată lumea. Restaurantul încă nu s-a deschis, chelnerii încă nu şi-au făcut apariţia şi chiar dacă ar intra vreunul în salon, nici prin cap nu i-ar trece să-şi deranjeze colegii. Discreţie — la chelneri asta e regula numărul unu.
   Cotruş se interesează de toate în dimineaţa asta. Familia... Cu zâmbetul pe buze, pune întrebări.
   — Ce mai face Bătrânu’? Cum vă mai împăcaţi? Ce mai fac fetele? Ce mai face Tudor? Dar Claudia? Premianţi amândoi, ca şi-nainte?... Îşi ridică privirea, dar n-o ţine în ochii tăi mai mult de-o secundă. Găseşte numaidecât două-trei firimituri de împins de colo până colo cu degetul arătător pe faţa de masă... Nu mai găseşte nimic de zis. Cu durere-n suflet se vede nevoit să schimbe subiectul... — Omule, zău, îmi pare rău că trebuie să-ţi aduc aminte. Da’ parcă ne-am înţeles altfel. Că doar am vorbit abia deunăzi, ce dracu’! E vorba de Badea. O chestie neplăcută ştiu, îmi dau seama. Adică neplăcută pentru tine! Alţii nu-şi fac atâtea probleme. Spune şi tu. Hai, fii sincer! Chiar nu po’ să te lipseşti de câţiva lei acolo? Nu câştigi destul? Ai ceva să-mi reproşezi că te-am adus aicea? Doar ţi-am explicat! Şi n-ai avut nimica-mpotrivă. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Tu crezi că-s bani pierduţi? Dacă aşa crezi, află de la mine că te-nşeli! Îi dai, e-adevărat! Da’ îi dai ca să te simţi împăcat! De fapt, dacă vrei să ştii, îţi cumperi liniştea cu ei, omule! Şi o cumperi ieftin, te rog să mă crezi! Îţi calci pe inimă? Asta vrei să zici? Dar tu uiţi, băiete, câte are pe cap! Ţi-am mai zis... Organizarea!... Răspunderea!... Inspecţiile!... Tu crezi că-i uşor?... Dar igiena?... Când vine inspectorul, cui crezi că-i încheie proces-verbal? Ţie? Sau mie?... Da’ creşterea porcilor? E ca şi cum ai avea o turmă de porci pe cap! Doar ştii şi tu. Nici una, nici două, te pomeneşti cu camionul de la fermă. Mort-copt, să-i scoţi resturile din pământ! Plan! Nu-s resturi, rupi de la gura clientului şi de la fabrici! Poate nu ştiai!...
   Cotruş ţipa? Îşi ieşise din papuci? Nu, nici pomeneală! Niciodată nu-şi ieşea el din fire. Dar câteodată ştia să fie al naibii de convingător... Şi doar îi părea rău când nu pricepeai ceva ce în ochii lui era limpede ca lumina zilei. Un pic nervos, atâta tot.
   Dar ce-i licărea oare în ochi? Nu se simţea la largul lui? Şiretenie să fi fost? Nu, mai degrabă un fel de stânjeneală. Vai-vai-vai, bietul Cotruş...
   — De ce nu te gândeşti un pic mai departe? Vrei să pleci de la noi? Sunt sigur că nu. Ai o viaţă-ntreagă înainte. În trei-patru ani ajungi chelner. Poate chiar mai repede! Fruntea sus! Azi chelnerul nu mai e slugă!... Perspectivă, da... Vorbea frumos Cotruş... şi cu patimă reţinută... Înalt şi bine făcut, te strecurai printre mese ocolindu-le colţurile cu mişcări elegante. Tava plutea peste capete. În uniformă neagră, cu pantalonii strânşi pe şolduri. Un dirijor la pupitru, cu cozile fracului în vânt. Mustăcioară neagră şi părul dat pe spate, lins şi lucios de briantină. Tăcut şi misterios. Puteai să oferi clienţilor — unor clienţi — mai mult decât stătea scris în meniu. Distins, puteai să te joci cu vorbele. În sfârşit, după mulţi ani de trudă, puteai să-ţi permiţi să dai din când în când sfaturi discrete unor clienţi de soi. Elita chelnerilor... Lat în spate, dar cu o burtică respectabilă de la o vârstă încolo. Sfătos ca bătrânu’ Linte, dar fără gura aia bogată a lui. Politicos, refuzai un pahar de vin de la un client sentimental. Scuzaţi, niciodată în timpul serviciului! După ora închiderii, cu multă plăcere... dacă aveţi atâta răbdare! Sau poate mă invitaţi într-o zi la un alt local. Asta da, nu vă refuz...
   — O să vină o vreme când o s-agăţi mănuşile-n cui. Te-ai gândit vreodată, omule? Sau ţi se pare că ziua aia e atât de departe că nici nu merită să-ţi baţi capul? Vezi să nu faci vreo prostie! Un loc mai bun ca ăsta n-o să găseşti nicăieri. Cald, curat... Stai să vezi cum e vara! Răcoare în salon! E singurul loc din oraş unde găseşti un pic de răcoare!... Concediu... Ai bani să te duci unde vrei! Sinaia, Predeal, Eforie... Ascultă ce-ţi zic eu până n-o să-ţi pară rău. Aşteaptă pân’ la vară! O să vezi câţi bani ai să strângi pân’ atuncea! Nici n-o să-ţi vină să crezi! O să te duci la Sinaia, o să vezi fostul cazinou şi o să-ţi vină să-ţi dai cu pumnii-n cap că s-a închis! Da’ tu să nu faci una ca asta. Dă-l în mă-sa de cazinou! Eu fac altceva. Un tur prin oraş. Localurile cele mai de soi. Le iau la rând, mă aşez la masă şi aştept să fiu servit! Îţi dai seama? Ălora nici nu le trece prin cap că au de-a face cu unul din branşă! Toată chestia e să nu te dai de gol! Îi laşi să creadă că eşti ageamiu! Tu ştii bine cam cât poa’ să coste un escalop şi cum tre’ s-arate! Şi toate alea! Fiecare gogonea, fiecare castravecior murat, fiecare vârf de cuţit de sare! Închizi ochii şi te distrezi! Nu? Mi-ajunge cât îi servesc pe alţii! O dată pe an, două săptămâni, vreau să fiu şi eu servit! Plăcerile vieţii! Nu le au mulţi, să ştii de la mine! Majoritatea îşi numără banii, asta fac toată ziua. Eu doar îmi pipăi portofelul ca să văd cam cât e de gros. Duc mâna la piept, pipăi şi constat! E o diferenţă! Nu? Tre’ să recunoşti.
   Se lăsase dus pe aripile vântului Cotruş, retrăindu-şi cele două săptămâni de concediu, la Sinaia, din local în local, turul oraşului, câte puţin din fiecare. Era fericit. Dar undeva se pornea să bată o pendulă. Ora nouă. Restaurantul îşi deschidea porţile. Şi el îl ţinea de vorbă pe Simion Linte. Bietul băiat încă nici nu se schimbase. Uniforma — roşu şi negru cu nasturi aurii. Din pricina întârzierii şefu’ avea să-şi facă despre el o impresie încă şi mai proastă.
   — Te conduc la vestiar, vrei? Tot n-am altceva mai bun de făcut... Şi iar se trezea în impas, Cotruş. Dădea din colţ în colţ... Coridorul... Se încrucişau cu ospătarii. Pescaru, Velicu, Lovin, cu Poenaru în frunte, în pluton compact. O delegaţi-întreagă îndreptându-se solemn către intrarea principală, în pas de paradă... Foarfecele pe o perniţă de pluş roşu purtată de Leontin, cu care Poenaru avea să taie panglica: Poftiţi, tovarăşi consumatori! Consumaţi! Poftiţi şi consumaţi!... Cei doi boxeri — aparte ca de obicei. Opinie separată. Pe cine să mire? Grupul îşi vedea de drum către intrare, cei doi — către vestiar. Între ei creştea distanţa. Gol şi distanţă...
   Cotruş îi deschidea uşa de la vestiar şi îl lăsa să treacă înainte. Părinteşte. Aici, da, erau amândoi ca la ei acasă cum s-ar zice. Simion Linte îşi scotea ciumpeiul lui de palton şi îşi punea uniforma. Roşu şi negru...
   Şi de fapt ce vroia de la el Cotruş? Nimic alta decât să-l trimită să stea de vorbă cu Badea... şi să-i dea de-nţeles că n-avea să fie tocmai plăcut. Nu, nu era vorba de „cotizaţia” aia. Altceva...
   — De ce n-ai puţină răbdare? Ai să vezi. În definitiv, de ce nu? poate c-o să-ţi şi placă! Depinde de tine. Depinde cum vezi lucrurile... O singură chestie pot să-ţi zic: dacă te cheamă la el, înseamnă că-i bine! Nu te-a pus pe lista neagră. Dimpotrivă! Simion, sfatul meu e să nu zici nu! Măcar de data asta! Profită de ocazie! Nu mă-ntreba nimica. Ai să vezi tu singur despre ce-i vorba. Nu-i dracu’ chiar aşa de negru, doar ştii şi tu. Hai, du-te la el. Scapi de-o grijă, asta vroiam să-ţi zic...
   Pe coridor, nu mai aveau drum împreună. Cotruş îi făcu semn cu mâna cam de prin dreptul bucătăriei, de hăt-departe... Singur la uşa lu’ şefu’, crezi că-i cazul să mai zăboveşti, Simion Linte? Să nu zici niciodată: De-aş adormi în clipa asta şi să mă trezesc dracului peste-o săptămână... sau peste-un an. La ce bun? Te trezeşti peste un an şi constaţi că nu s-a schimbat nimica. De ce vroiai să scapi n-ai scăpat. Te trezeşti şi prima mutră care îţi apare înaintea ochilor a cui crezi că e? Mai ai vreo îndoială?...
   Iată-l, Badea, ăsta e... Cu ochii mijiţi, buhăit, cu veşnicul lui guturai, înconjurat de hârţoage, organizează alimentaţia publică...
   — A! Linte... Ia loc, băiete...
   Ai văzut, te-a recunoscut... după ce? După mers? Nici nu şi-a ridicat ochii! Ocupat până peste cap, ce să mai vorbim. Iţele alimentaţiei publice din mâna lui pornesc. Pe toate le ţine strânse-n pumn... Undeva la subsol trepidează cazanele centralei termice. Vuietul injectoarelor... Dar el nici nu le bagă-n seamă... În sfârşit îşi face un pic de timp şi, punând jos creionul, se lasă pe spetează.
   Ce-i asta? Zâmbeşte binevoitor? Nu se poate!
   — Vasăzică aşa, Linte... E bine c-ai venit. Chiar vroiam să te chem să mai stăm un pic de vorbă... Lăsat pe spetează, şefu’? Puţin zis. Tolănit! Ăsta-i cuvântul. Nici dracu’ nu-l clintea din scaunul lui! În vecii vecilor!... Ia zi, Linte, cât ai de când lucrezi la noi? Trei săptămâni? Doar atâta? Hm! ca să vezi cum trece timpu’! Da’ tu te-ai obişnuit repede. Vezi, n-a fost dracu’ chiar aşa de negru. Te-am mai muştruluit eu de vreo câteva ori, da’ ţi-a prins bine. Am dreptate? În fond, Linte, tu ce eşti aicea? Ucenic, cum s-ar zice, nu? Greşesc? Vreau să zic că nu-i nicio ruşine să-nveţi de la unu’ mai în vârstă. Asta-i părerea mea... Ucenic! Meseria nu se-nvaţă, se fură! Ştii de câte ori am auzit treaba asta? De-o mie de ori, nu exagerez! Şi am furat-o, ce dracu’ era să fac? Sigur, azi sunt alte vremuri. Să furi meseria? Nu, drăguţule! Dacă vrei să-nveţi, cin’ te-opreşte? Poftim! Învaţă! Ce ştiu eu ştii şi tu. Dacă ai un pic de bunăvoinţă! Ce-i al meu e şi-al tău! Ai văzut ce scrie în ziare. Roata istoriei nu se mai întoarce! Chiar dacă unii aşa ar vrea!... Unii!... Cine-s ăia? Sunt sigur, Linte, că-i ştii şi tu. I-ai şi văzut. Foşti! Din lada de gunoi a istoriei! Scrie-n ziare, negru pe alb! Din când în când mai vin pe la local şi-acuma. Se-aşează pe la câte-o masă, aşa, mai departe, şi ce fac? Şuşotesc! Sabotaje! Îşi închipuie că nu-i aude nimenea. S-au mai înşelat o dată. Şi se-nşeală şi-acuma. Fiindcă noi, Linte, îi auzim! Nu? Trecem pe lângă ei, îi servim... fiindcă n-avem încotro. Sigur, am putea să-i dăm afară. Da’ ce-am câştiga cu asta? Nimica! Ascultă-mă pe mine, Linte, cu ăştia nu merită să te porţi cu mănuşi! Ştii câte rezervoare au sărit în aer luna trecută? Două! Benzină curată!
   Măi, ce dracu’ vrea să spună ăsta?
   Simion Linte se uită la el şi se încruntă.
   — Un tren de cisterne într-un singur rezervor! — continuă Badea tot mai aprins. Asta-nseamnă să fii zevzec! Sabotaje, Linte! Am dreptate? Îi auzi că vorbesc la masă şi treci mai departe! E-o crimă să treci mai departe! Stai lângă masa aia şi trage cu urechea! Ascunde-te după coloană! Fă-ţi de lucru la măsuţa de serviciu! Orice! Ascultă-mă pe mine, merită! Cine are de câştigat? Să-ţi zic tot io! Toată lumea are de câştigat! Poporul! Mie nu-mi convine să sară în aer rezervorul! Nici ţie nu-ţi convine! Fiindcă-i benzina mea, şi benzina ta! A noastră a tuturor! Asta să-ţi intre bin-în cap, Linte!... Obosise, şefu’. Sufla greu. Sta să-şi dea duhul, ce mai! Da’ măcar avea toate motivele să fie mulţumit. Putea cineva, în tot restaurantul Mioriţa, să explice mai bine toate chestiile astea? Dracu’ putea mai bine! Îţi venea să-ţi dai cu palma peste frunte — cap prost! cum de nu mi-a trecut prin minte până acuma?...
   — Linte, ştii ce vreau de la tine. Ai înţeles acuma, da? Asculţi, bagi la cap şi nu sufli o vorbă. Nu vorbeşti nici cu Cotruş! Nici cu el, ai înţeles? Cu nimenea! Nici cu mine! Nicio vorbă! Doar o dată pe lună, a doua zi după chenzina-ntâi, vii la mine şi-mi laşi pe birou o foicică de hârtie. Atâta! Câteva rânduri! N-am nevoie de polologhie, mă-nţelegi? Scurt şi cuprinzător! Asta, asta, asta şi asta! În ziua cutare, la ora cutare, am auzit cutare de la cutare. A! bineînţeles că dacă auzi pe vreunu’ că la noapte vrea să puie foc la fabrica cutare, la instalaţia cutare, atuncea nu mai aşteptăm o lună, drăguţule! Vii fuga la mine! Alarmă! Tu doar eşti băiat deştept, ce dracu! nu tre’ să-ţi explic eu ţie toate chestiile astea, nu? Vii la mine imediat... da’ nu strigi în gura mare nici atuncea! Doamne fereşte! Mă tragi de-o parte şi-mi spui tot ce-ai auzit. În şoaptă. După aia, ce fac eu cu ce aflu de la tine, asta-i treaba mea. Tu ţi-ai făcut datoria, Linte iubitule... Şi de ce toate astea? Tânăra republică — îi explica Badea. Duşmanii poporului... Plescăia din buze, nările i se dilatau ameninţătoare... Exploatatorii de ieri. Foştii!... Ce-ţi închipui tu? N-au pierit peste noapte!... Uneltiri... Dar, era clar, pân’ aici le-a fost! Ningea peste ei pe coperta revistei Urzica. Uite-i! Pe bună dreptate se temeau că or să se prefacă în sloiuri de gheaţă la atingerea fulgilor de nea... în timp ce copiii creşteau nestingheriţi, ba chiar alergau voioşi să prindă fulgi pe limbă. Viitorul ţării! Trecut şi viitor!... Ei, foştii, cu mutrele lor aristocratice... Unde-s?... Simion Linte îi căuta prin salon, la mesele mai depărtate, dar habar n-avea cum ar fi trebuit s-arate tipii ăia. Trăsături fine? Nas şi buze subţiri? Mustăcioară îngrijită?... Sau poate că erau ca din topor? Nu putea fi vorba de nicio împăcare! Duşmani de moarte pe viaţă, noi şi ei!... Vuia tot salonul. Te-ntrebai de ce. Dar iată, pe strada Republicii trecea val-vârtej, în dangăt de clopote, maşina pompierilor. Iarăşi ardea. Iarăşi puseseră foc... duşmanii poporului. Nu-i răbda inima că tânăra republică se descurcă fără ei... Puseseră foc... Încă o maşină de-a pompierilor trecea afară pe stradă, în goană, pe urmele celei dintâi... Şi imediat după ea încă una!... Sabotau peste tot... Poate că Rafinăria ajunsese iarăşi un câmp de fiare vechi, la fel ca-n timpul războiului. Oare se auziseră exploziile?... Clienţii şuşoteau. Tot salonul zumzăia. Uite-l pe Cotruş şoptindu-i ceva lui Velicu. Pe neaşteptate Leontin îl înhăţă de braţ.
   — Linte, pentru ce te-a chemat şefu’?... Speriat de moarte, ştia tot. Îl fixa pe Simion Linte cu doi ochi rotunzi ca de bufniţă... Tot castraveţii ăia? Tot n-a uitat de ei? Dar lui îi era de-ajuns să-nceapă să turuie ca să uite tot! Asta era!... Ai făcut o greşeală mare cât capul tău, Linte! Zău! De ce? Nu-i nicio ruşine să recunoşti! Ai făcut-o de oaie! Nu că i-ai trimis lu’ şefu’. Da’ nici lu’ Poenaru nu trebuia să-i trimiţi. Nici castraveţi, nici nimica! Nici lu’ Vinţescu!...
   Te uitai la el şi te-ntrebai: Oare şi pe el l-a chemat Badea la el în birou într-una din primele zile când s-a angajat aicea?... Îl căutai din ochi pe Petre? Unde era? Şi el... la fel? Toţi? La fel? Îţi venea să te duci şi să-i iei de rever. Dom’ Lovin! Şi mata? Dom’ Velicu! Zi! Ce i-ai răspuns lui şefu’ când te-a chemat la el? Tot a doua zi după chenzin-întâi?... Unde era mai bine? Aicea? Sau la şcoală?... Cel puţin acolo, dacă într-o zi n-aveai chef, nu te duceai şi gata. Puteai să târâi pe străzi ghiozdanul legat cu cureaua de la pantaloni. Unde? Peste tot... prin oraş... afară, pe coclauri... Te chema la ea doamna Bratu, în cancelarie şi se pornea să te muştruluiască. Ceasul de deasupra uşii îşi vedea de drum. Şi tu la fel. Te ameninţa cu repetenţia. Ruşine! Huo! Da’ bineînţeles că vorbea cu blândeţe în glas. Tu, Linte, zicea, tre’ să ştii că fără ştiinţă de carte... aşa şi pe dincolo... nu realizezi, cum s-ar zice, nimica-n viaţă. Şi-apoi, Linte, zău că mă faci curioasă. Ţie de colegi chiar nu ţi-e ruşine? Ei să meargă înainte... şi tu să rămâi de căruţă?... Da, se minuna doamna Bratu. Şi ce-i mai plăcea să tot arunce pastila aia a ei cu sărac da’ curat!... Peticit, cusăturile bine călcate cu fierul încins ca să crape dracului toţi păduchii! Sărăcie şi curăţenie!... Vorbea cu atâta poftă că parcă începeai să te gândeşti cu părere de rău: mie cine o să-mi calce cu fierul încins toate cusăturile? Marta?... Îţi venea să plângi de dorul mamei ascultând-o...
   Aşa că unde era mai bine? Să te muţi naibii la Întreprinderea de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri? La fabrica de sticlă? La F.M.E.?... Cotruş îl lăsase pe Velicu şi se apropia întins, cu privirea încă de departe întrebătoare. Murea de curiozitate. Dar cu el nu te mai aşteptai la nicio surpriză. Ştiai dinainte tot ce avea să-ţi spună.
   — Ai răbdare, omule. Hai, înc-un pic! Încă două săptămâni. Şi încă două! Şi tot aşa... N-o să-ţi pară rău, ascultă-mă pe mine, nu-i dracu’ chiar aşa de negru... Şi să-ţi mai spun ceva... Conspirativ, îl lua pe Simion Linte de braţ şi-l trăgea încet către uşa din fund. Misterios. Să nu-l audă nimenea... Dacă nu-ţi face plăcere poţi să nu dai ochi cu el, ştii la ce mă refer. Bileţelul... mi-l dai mie... a doua zi după chenzină... şi eu i-l duc lui. Nu tre’ să-ţi faci griji. Nu mă interesează ce scrii acolo. Şi cu asta, gata, nu mai vorbim niciodată de treaba asta. Şi-aşa am vorbit prea mult...
   Cine mai trecea pe la Badea în fiecare lună? Petre? Oare şi el? Leontin? Nu se poate! Ce putea să-i scrie zăbăucul ăla? Era în stare de orice. Da’ trebuia să fii dus cu pluta să crezi măcar un cuvânt ieşit din gura lui... Un grup de spioni americani! Stăteau la masa aia, uite-acolo! Pe onoarea mea, şefu’, vorbeau englezeşte! Căutau să-şi ascundă-n saci paraşutele cu care picaseră din cer! Le îndesau acolo, i-am văzut cu ochii mei! Şi sacii i-au aruncat pe fereastră! Dacă nu-s acolo jos în stradă, înseamnă că i-a şterpelit careva!... Era în stare de orice, licheaua aia de Leontin... Să stai să-i asculţi toate năzbâtiile, doamne fereşte! Un batalion întreg de paraşutişti americani! Complotau împreună cu oamenii lui Rădescu şi Sănătescu, pe faţă, în salonul cel mare al restaurantului Mioriţa! Şi nu se mulţumeau c-o explozie-două. Toată industria românească! Petrolul! Căile ferate! Îi pofteau pe foştii proprietari să-şi ia în stăpânire înapoi fabricile! Boxul... Scopul lor ăsta era: din nou profesionism! Toate afacerile tenebroase de care abia am scăpat, dedesubturile, culisele, putreziciunea — pe toate le doreau întoarse înapoi... În floare, ca pe vremuri!... Dar Leontin veghea! O NOUĂ DEMASCARE A MANEVRELOR IMPERIALISTE ÎMPOTRIVA ŢĂRILOR DE DEMOCRAŢIE POPULARĂ... Cu litere mari pe toată pagina a treia... Procesul spionilor imperialişti!...
   Simion Linte înainta pe strada Haşdeu, cu vântul în faţă. Către casă? Nu. Ce să caute acasă? Trecuse de turnul de răcire. Vântul îi scutura poalele paltonului. Ciumpeiul lui de palton. Când avea să-şi cumpere altul? La dracu’, ce importanţă are?... Cati, Jenica, Rafira — ele nu intrau în contact cu publicul consumator. Atunci stăteau cu ochii pe cine?... Şi nea Boeru? Treceai pe lângă el cu amândouă mâinile ocupate şi atuncea dânsul binevoia să-şi ridice curul de pe scaun şi să-ţi ia bonul din buzunarul de la piept... Sau de-a dreptul din dinţi. Fiindcă nicio comandă nu ieşea din bucătărie fără bon! Dar ce scria pe bon? NOTIŢĂ INFORMATIVĂ. Nu era treaba lu’ nea Boeru să ia notă de conţinut. Notiţa era conformă... sau nu era conformă?... Sfinte Sisoe, toţi? Chiar toţi?...
   Mai avea un pic şi ajungea la podul peste liniile ferate. Cu toată umezeala zilei, vântul zvântase trotuarul. În mijlocul străzii zvântase caldarâmul. Dar ploaia parcă sta să-nceapă din nou dintr-o clipă într-alta. Ce mai aştepta? Poate doar să cadă înserarea, numaidecât, într-o jumate de oră...
   Urca treptele de scândură groasă, întărite cu bandă de fier, zvântate şi ele de vânt. Mai jos de primul cot al scării, un babalâc trenţăros se ţinea cu amândouă mâinile de balustrada îngheţată. Nemişcat, îl ţintuia pe Simion Linte c-o privire arzătoare.
   — Hei, băiete! Dă-mi un pol!
   Ia uite la el! Poruncitor! Zbârlit tot, bărbos şi îngălat. Toate zdrenţele i se zbăteau în bătaia vântului. Înrăit în cerşetorie. Puteai să-l bagi în mă-sa sau puteai să nu-l învredniceşti măcar c-o privire. Dă-mi un pol, cică! Se uita de sus... câteva trepte mai sus de locul unde se oprise Simion Linte. Arţăgos, cu sămânţă de ceartă, numai că nici el nu credea să iasă ceva din toată mascarada asta. Campionul cerşetorilor! Juca totul pe-o singură carte. Da’ uite că se pricepea să citească în sufletul oamenilor. Simţea numaidecât orice şovăială, oricât de mică. Mâna dusă la buzunar îi dădea aripi. Îl însufleţea. Poate c-ar fi trebuit să ceară mai mult. Da’ nu! Era domn! Domnu’ cerşetor... cu privire arzătoare. Ţinea să se dezvinovăţească. Să explice.
   — Doctoru’ mi-a dat să iau niscaiva doftorii!...
   Nu făcea niciun pas, nu se dezlipea de balustradă. Trebuia să te apropii tu de el. Simion Linte îi întinse douăşde lei, pe care bătrânu’ îi înhăţă c-un gest nervos şi într-o clipă, hocus-pocus, îi făcu să dispară în buzunar... ghici în care! Din palmă, înainte s-apuce să bage la loc în buzunar restul banilor, vântul îi suflă lui Simion Linte o hârtie de zece lei, pe care mai întâi i-o lipi de piept şi abia după aia i-o suflă de-acolo departe peste pod, jos între două garnituri de cisterne. Bătrânu’ — acru şi nemulţumit.
   — Mai bine mi-i dădeai şi p-ăia!
   Încă un pic şi avea să cadă înserarea umedă şi vântoasă... Sus pe pod scândurile clămpăneau sub paşi. Pe la mijloc se zbătea, bătută de vânt, o bucată de tablă prinsă de parapet doar la colţurile de sus. Ruginită, înnegrită de fum de locomotivă... Zdrang-bang-zdrang... Şi pe lângă trântituri şi bufnituri — fier de fier — dacă stăteai s-asculţi, dacă îţi plecai urechea, auzeai placa de tablă gemând uşor... Şcâncind... Ce naiba stătuse scris pe ea... acum un secol? TRECĂTORULE, IA SEAMA! E PERICULOS SĂ SARI DE PE POD!... Simion Linte se rezemă de parapet. O clipă de tihnă. Periculos? Pe sub pod treceau încet vagoane deschise de marfă... acoperite cu prelate din foaie de cort... vagoane cu nisip. Niciun pericol! Puteai să sari oricând... şi să te trezeşti oriunde. Nicăieri nu putea să fie mai rău. S-o iei de la capăt cu şcoala. Dar fără toţi guşaţii ăia de la Marele Stat-Major. Groşescu şi toţi ăilalţi... Să stai undeva la un internat. Unde? La capătul lumii... lângă o bază sportivă cu terenuri cu zgură roşie. Terenuri de orice fel, numai de tenis, nu! Să n-ajungă şi pe-acolo zmeii clasei, cu rachetele lor, să le tot şteargă coada cu prosopul. Nanu, Stamate, Rucăreanu, Miclea... cu sportul lor nobil!... Aplecat peste balustradă, Simion Linte privea în jos. Treceau încet pe sub pod vagoane cu nisip. Să sari dracului şi să te strecori sub o prelată... Să ţi-o tragi peste cap şi să adormi, cu tot frigul de afară... Să te trezeşti cine ştie unde, în ţările calde, în zorii unei dimineţi trandafirii, cum n-a mai fost pe-aicea de luni şi luni, în ciripit de păsărele, cu frunze de palmier sus deasupra capului...
   Adică să fugi, Simion Linte?... Arena întreagă fremătând nerăbdătoare... În limitele categoriei semigrele, la juniori, vor boxa: Simion Linte de la gruparea sportivă Metalul — colţul roşu, şi Dumitru Gologan de la gruparea Locomotiva — colţul albastru... Vocea cronometrorului... Ecoul hoinărind, pierdut, sus peste capete, dezorientat... Colţul albastru... Tot mai stins, în timp ce clocotul sălii creşte şi creşte. Iar tu, Simion Linte, nicăieri! Laş! Nu de Gologan ţi-a fost frică! Nu de box! Şi nici de restaurant! Ci de viaţă!... În ţările calde? Unde nu-i niciodată nici frig nici viscol? Unde niciodată nu se răspândeşte mirosul de mercaptan? Unde nu îngheaţă niciodată picăturile de apă luate de vânt de sub turnul de răcire şi abătute peste stradă. Să nu mai treci niciodată pe lângă frizeria lui Mişu Dobre, unde iarna se trage peste fereastră o pânză albă şi, în lipsa clienţilor, se aud dinăuntru rostogolindu-se zarurile în cutia de table... Să nu mai treci niciodată prin dreptul brutăriei lui moş Iordan — un morman de ruine, grinzi prăbuşite de la explozia unei bombe americane... o gaură uriaşă în planşeul etajului întâi, pe unde puteai să sari direct pe duşumeaua de la parter, înclinată şi ea ca o stivă de scânduri rezemate de perete... Curse de motociclete în ţările calde? Nici pomeneală! Asta să fie ultima ta iarnă pe strada I.C. Frimu? Adică la primăvară, când or să-nceapă iarăşi cursele de motociclete, să nu le mai vezi pe surorile Dumitrescu — babele alea două nebune — ieşind în balcon şi blestemându-l pe dumnezeul motocicliştilor?... Cine să te mai cicălească acolo, în ţările calde? Cine să te mai înjure? Crezi că ai să mai găseşti acolo vreo putoare de beţivan ca bătrânu’ Linte? În ce căsuţă împuţită ai să te mai întorci în fiecare seară? Cine o să-ţi mai sforăie noaptea în cameră şi o să-ţi otrăvească aerul cu damf de alcool? Cu cine ai să te cerţi? Cine o să te mai dea afară de la şcoală? În fiecare noapte o să ţi se-arate inspectorul Groşescu în vis! El şi cu directorul şcolii, şi cu Lăzărescu... şi ai să te trezeşti cu faţa de pernă udă de lacrimi! Ce crezi?... Boxerul Simion Linte a pierdut prin neprezentare... Nu, mulţumesc. Se dezlipi de balustradă şi o porni mai departe pe pod, peste liniile de cale ferată.
   Ultimul vagon cu nisip se depărta încet afară din oraş, înghiţit de înserarea mohorâtă.
   Iată o movilă de fiare vechi la capătul celălalt al podului, la piciorul castelului de apă de lângă poarta Întreprinderii de Reparaţii Şasiuri şi Boghiuri. Simion Linte cobora agale, cu mâinile în buzunar... Lighene cu fundul mâncat de rugină, bidoane de gaz turtite, un butoi de tablă ondulată, ruginit tot, ciuruit de schije, plin de gunoaie. O potaie prăpădită, cu labele dinainte sprijinite de buza butoiului, cotrobăia prin gunoi. Îi mirosea ceva? Speranţă deşartă. Simion Linte izbi cu piciorul într-o tinichea de la marginea grămezii. Câinele o tuli ca din puşcă. Mai bine. Ce dracu’ să găsească în mizeria aia?... Ia uite! Se topea zăpada şi mizeria ieşea la iveală de peste tot. Garduri putrezite — nu se mai îngrijea nimenea de ele. Le cârpeau cu bucăţi de carton. Cât putea să ţină un carton? Bineînţeles că se fleşcăia după o singură iarnă. Cârpeală peste cârpeală! Nu mai scăpai niciodată de mizerie şi de sărăcie... Gunoaiele oraşului... abia aşteptau primăvara ca să-nflorească, să-nceapă să duhnească şi să fumege pe-nserat... tonele de gunoi ale oraşului, cârpele şi bulendrele şi gioarsele aruncate, castraveciorii stricaţi, fulgii de găină opărită, mâţele moarte... munţi întregi. De câţi ani alergai printre toate astea, Simion Linte? Oare chiar nu ţi-a păsat cândva? Sau te-ai obişnuit aşa, să calci peste arcuri rupte de canapea, peste cuie ruginite, peste boturi căscate de ghete putrede? Să-ţi sfâşie picioarele şi tu nici să nu simţi durerea... Sticloanţe, vezi? Peste tot. Oare câte din ele s-au golit în burta lu’ Bătrânu’? Fiindcă undeva trebuiau s-ajungă pân’ la urmă, nu? Au ajuns aici... uite! scursorile oraşului, izvorând de sub munţi de gunoi, bolborosind printre ciulini şi mătrăgună, clăbuci... fără pic de petrol în jur pe-o rază de-un kilometru, să-nvioreze un pic aerul... Alergi pe fundul văilor de gunoi, pe malul gârlei care trece pe-aicea cu scârbă... se ţine de nas şi sughite din adâncul prundişului. Tot malul fumegă... în zadar. După un secol de fumegat, s-ar isprăvi cu gunoaiele? Aiurea! Dimpotrivă, s-ar adăuga tone de zdrenţe noi peste alea vechi, zoaie noi, scursori noi...
   O lanternă i se aprinse în ochi.
   — Buletinul!
   Hait, razie! Împresurat! Prins! Cum să mai scapi? S-o iei la goană? Câţi paşi apucai să faci? Curcanul avea automat în spinare. Doar cât să-l dea jos de-acolo. Ta! ta! ta! ta! ta! ta! Ciuruit de gloanţe, te prăbuşeai la piciorul gardului... Prostii, de ce dracu’ să fugi? Uite, în buletin scrie negru pe alb: Numele — LINTE. Prenumele — SIMION. Prenumele tatălui — ION. Prenumele mamei — ANA. Data naşterii — 21 decembrie 1933. Şi aşa mai departe. Ajutor de ospătar la restaurantul Mioriţa. Legitimaţia de serviciu încă n-a căpătat-o. Trebuie să-şi facă zilele astea drum pe la Cadre — strada Avram Iancu, în centru. Legitimaţia de membru al asociaţiei sportive Metalul. 166 de membri. Secţia box. Categoria semigrea, juniori. Perimetru toracic — 101. Înscris în campionatul naţional individual, 1950. Elev al antrenorului Nicodim. Tânără speranţă a clubului, confirmată de preşedintele asociaţiei, Rădoi, de vicepreşedintele asociaţiei, Onchiş — întrebaţi-i! Întrebaţi-i pe toţi colegii — Petrişor de la muscă, Salva — la fel, Iordache şi Belcu de la cocoş, Aelenei, Moraru de la semimijlocie şi aşa mai departe... Vencov, Ambrozie, Tibor, Sorin Măgură, Stroe... Întrebaţi-i pe Borş, pe Coteţ — ce să mai vorbim! — Buzatu, Papanaş... Negulescu taurul. Toţi într-un glas — unanimitate: Simion Linte, tânără speranţă! Medalia de aur a şi ieşit de la ştanţare! Panglica de mătase, tricoloră, a şi ieşit pe poarta fabricii de ţesături şi se află într-un sertar din biroul preşedintelui Comisiei Centrale de Box. Se aşteaptă festivitatea de premiere — ultima zi a finalei. Locul întâi... şi campion al ţării pe anul una mie nouă sute cinzeci... la categoria semigrea... Simion Linte de la gruparea sportivă Metalul!... Ovaţii! Nu mai auzeai nimic! Vacarm!
   — Văd că eşti domiciliat în strada I.C. Frimu! Ce treabă ai p-aicea?
   Sfinte Sisoe! Cum ce treabă am p-aicea? Am auzit eu bine? Cum ce treabă are dincolo de pod, în cartierul Lacului, boxerul Simion Linte? Bineînţeles că n-are nicio treabă! Pe un boxer să nu-l întrebi niciodată o tâmpenie ca asta! Se reculege, aşa cum zice maestrul Nicodim. N-are o odaie a lui unde să se odihnească înainte de meci... înainte de campionat. Dar are în schimb tot oraşul. Toate străzile. Întunericul... Şi nu te mai închiondora atâta! Pe pod n-a fost decât o rătăcire de moment! Să fugă? Simion Linte? Unde să fugă? Doar nu-i tâmpit, ce dracu’!
   Nu erau decât doi curcani, dar nu le scăpa nimica. Amândouă trotuarele şi mijlocul străzii — îţi tăiau calea pe oriunde ai fi încercat să te strecori. Cine o lua pe calea asta ocolită ca s-ajungă la Rafinărie... la rezervoarele cu benzină? Venind dinspre centru, nici nu era nevoie să treci podul. Cu valijoara sub braţ, o luai de-a lungul liniilor de cale ferată şi ajungeai numaidecât la rampele de încărcare, unde lucra bătrânu’ Linte. Iar de-acolo nu mai era decât un pas. Ia pune valijoara jos şi saltă capacul! Ce-i asta? O maşină infernală? Încă două ore... încă o oră... încă un sfert de oră. Şi... Bum! Maşinile pompierilor se-ndreptau deja către locul incendiului. Roşii, strălucitoare, goneau pe străzi ţinând-o într-o bătaie de clopote... Frizerul Mişu Dobre ieşea în prag. Cu mâinile în buzunare, privea lung şi fluiera a pagubă. Nu-i lucru curat! Din locu’ ăsta de-aicea nu m-am mişcat de douăşde ani! Am văzut tot! Înainte de război nu erau atâtea explozii. Sigur, acolo, o dată sau de două ori pe an, cui nu i se-ntâmplă? Da’ nu ca acuma. Nu-i lună fără incendiu!
   O duduiţă trecea sprintenă şi grăbită fâţ-fâţ! Putea curcanul s-o lase să-i scape? Uită brusc de Simion Linte şi c-un singur pas, mare şi elastic, îi tăie calea. Ce fel de pas? Milităresc? Aş! numai milităresc nu era pasul ăla!... Buletinul dumneavoastră! Simion Linte o recunoscu numaidecât: vânzătoarea de la materiale sportive... Dar ea cu ce greşise? Se vedea de la poştă că nu greşise cu nimica. Un cercel i se legăna la ureche. Strălucea în lumina străzii... Poftim şi băgaţi-vă nasu-în buletin! Binoclaţi-vă cât vreţi! Bine c-aţi învăţat să citiţi cu toţii! Hai, mai aproape de felinar! Mai aproape! Eu n-am nimica de-ascuns!... Cu mâna întinsă aştepta mândră să-şi capete buletinul înapoi. Avea răbdare cu duiumul. Ce fel de zâmbet fluturase pe buzele ei? Hai — zicea. De data asta v-o trec cu vederea, dar altă dată să nu se mai întâmple, ne-am înţeles?... Trânti buletinul în poşetă. Clap! Sub ureche cercelul tresări nervos. În clipa aia îl zări pe Simion Linte. — A! tu... Faţa i se lumină. Cu ce ocazie pe-aicea?
   Nepăsător, Simion Linte ridică din umeri.
   Facem câţiva paşi împreună? Sau te grăbeşti?
   Lăsau în urmă curcanii cu razia lor cu tot. Alţi muşterii veneau la rând, undeva în urmă, şi le picau drept în labă tremurând din toate mădularele. Dar ei doi — tot înainte, braţ la braţ cu Tinereţea! Pe-o străduţă întunecată — dracu’ îi mai ştia numele... Deci nu se grăbea. Bun...
   — Îmi spui şi cum te cheamă? Sau rămânem două persoane misterioase?
   — Prea misterioasă eu una n-o să pot fi. Dacă vii la magazin îmi găseşti numele în vitrină.
   — Pe-al meu sper să-l găseşti în ziare, peste vreo lună. Simion Linte, ai reţinut? Urmăreşte la rubrica de box. Te-aş invita şi la gală dac-aş şti că-ţi face plăcere. La faza pe oraş. Mai departe nu-ndrăznesc să te chem ca să nu te pun la cheltuială. Trenul, hotelul, restaurantul, toate astea costă. Şi tu, cu materialele tăle sportive, nu prea cred să te scalzi în bani.
   — Mă descurc, nu-s prea pretenţioasă.
   — Aş putea să bag mâna-n foc că nu ştii mai nimica de box. Lumea vorbeşte vrute şi nevrute. Una-două, îţi aruncă-n faţă: Brută! Bestie! Nici ăia care vin pe la gale nu se pricep. Foarte puţini se pricep. Ar trebui să-l cunoşti pe maestrul Nicodim. Ţi-ai schimba pe loc părerea despre box.
   — Da’ eu n-am zis că am o părere proastă despre box.
   — Nici nu ţi-ar sta bine. Cum vine asta? Să vinzi materiale sportive şi să zici că boxu’ e-o barbarie? E un sport vechi! Cunoscut din antichitate. Pugilatul! Ştii cine a fost primul campion olimpic de box? Onomaste din Smirna, la olimpiada a douăzeci şi treia, în anul 688 înainte de era noastră! Îţi dai seama? Acum două mii cin’ sute de ani şi mai bine! Toate astea le ştiu de la maestrul Nicodim. Ascultă-mă pe mine, merită să vii într-o zi să-l cunoşti. Mulţi vin la gale numai ca să-l vadă pe el. Câteodată rămânem după antrenament şi ne povesteşte. De unde crezi că ştiu toate astea? Olimpiadele din Grecia şi toate astea? De pildă atleţii greci... Concurau goi, ştiai? Goi puşcă! Şi nu se scandaliza nimenea! Şi ce crezi că primea învingătorul? Bani? Aiurea, nici pomeneală! Primea o cupă cu untdelemn! Ce zici de asta?
   — Ştiu şi eu... Depinde la ce preţ era untdelemnul pe vremea aia...
   — La noi în ţară ştii când au fost primele meciuri de box?
   — Ţii să-mi vorbeşti numai şi numai de box? Încă n-am apucat nici să-ţi zic cum mă cheamă. Parcă asta vroiai să ştii.
   — M-am obişnuit cu ideea c-o să mă uit mâine în vitrină.
   — Ştiu că bărbaţii stau cam prost cu răbdarea. Da’ poate că voi boxerii faceţi excepţie.
   — Văd că te interesează tot felul de amănunte. Vrei să vii la un meci de box? Nu? Nici măcar la un antrenament? Te pomeneşti că te ia cu leşin când vezi sânge!
   — Nici nu ştiam că ajungeţi pân’ la sânge.
   — Se mai întâmplă. Da’ nu prea des. Deci cum ziceai că te cheamă?
   — Ar fi mai bine dacă m-ai convinge că te interesează şi altceva decât boxul.
   — Vrei să vorbim de altceva? N-am nimica-mpotrivă. Despre ce? Propune tu.
   — Nu tre’ să te simţi obligat să faci conversaţie cu mine. Ne-am întâlnit întâmplător, facem câţiva paşi împreună fiindcă m-ai invitat tu şi n-am vrut să te refuz... Da’ dacă nu-ţi mai face plăcere putem să ne vedem de drum. Fiecare de-al lui, se-nţelege.
   — Asta-i perioada de tatonare cum s-ar zice. La fel ca pe ring. Nu-ţi cunoşti adversarul... Nu-i bine să te-arunci. Tre’ să vezi mai întâi ce şi cum... Îl studiezi... Înţelegi?
   — Tot box? Chiar nu mai ştii altceva?
   — M-ai luat prea repede. Dă-mi un pic de timp să mă obişnuiesc. Până acuma nici n-am ştiut că poa’ să fie şi altceva interesant pe lume.
   — Pe toate le-ai cucerit la fel? Cu boxul?
   — Care toate? N-am avut când.
   — Ai fost prea ocupat?
   — Ascultă, dacă mă exmatriculau de la şcoală acum doi ani, era altceva. Aveam timp destul. Da’ ideea le-a venit abia astă-toamnă.
   — De la şcoală? Astă-toamnă?
   Era uluită. Încetinise pasul... Aproape că se oprise.
   — Luaţi-vă de mână, tu şi cu inspectoru’ Groşescu... şi cu directoru’. Şi ei la fel ca şi tine, să n-audă de box!
   — Nu-i adevărat, ai înţeles greşit. N-am nimic împotriva boxului... Acuma o luase la picior — chiar prea repede. Ce naiba o apucase de gonea aşa?... Olimpiada nopţii... Vânzătoarea de la materiale sportive gonea pe străzi. Femeia fără nume... Ascultă, în Grecia antică nu concurau decât bărbaţii. Atleţii greci. Femeile stăteau în tribune şi se holbau de-acolo. Fremătau, cică. Focoase, femeile din Grecia antică.
   — Tre’ s-ajung mai repede acasă. Am uitat — azi-dimineaţă am lăsat mâncarea de cartofi fiartă doar pe jumate. Treci mâine pe la magazin. Pe la amiază. Poate primesc ceva marfă. Un sac de sport, asta parcă ziceai că te interesează.
   Gonea, gonea — abia puteai să te ţii de ea. Toate goneau la fel. Ce dracu’ vroiau să demonstreze cu asta?
   — Ascultă, ai nimerit-o cu bărbaţii. Chiar că n-avem pic de răbdare. Uite, ţi-o spun pe şleau, o să mă zvârcolesc toată noaptea-n pat şi o să mă tot întreb: cum dracu’ o chema pe tipa aia de la materiale sportive?
   Se opri brusc. Sfinte Sisoe, cu asemenea ruperi de ritm puteai să câştigi fără probleme orice meci de box... Îl privi drept în ochi.
   — Aura mă cheamă...
   Mamă doamne, un nume ca ăsta puteai să-l spui cu fruntea sus. Aura. Medalia olimpică! Atârnată de panglica tricoloră, medalia de campion al ţării. Te aplecai de pe podium şi preşedintele Comisiei Centrale de Box îţi trecea panglica pe după gât. O strângere de mână, ca-ntre bărbaţi...
   Şi totuşi ea îşi rostise numele c-o furie rece. Nici abur nu-i ieşise din gură.
   — Aura. Sună bine. Drept să-ţi spun, o surpriză plăcută. Da’ hai să lămurim lucrurile. Cu ce te-am supărat? Boxul, am înţeles. Nu mai suflu o vorbă, dacă te calcă pe nervi.
   Alta, acuma: şovăia. Alerga, se oprea brusc, şovăia, dădea din colţ în colţ. Asta era femeia, după cum ziceau toţi. Fragilă. Vezi cum te porţi cu ea, Simion Linte. Niciodată nu ştii de ce-o apucă din senin veselia, niciodată nu ştii ce-o indispune brusc. Te umileşti, îi cauţi în coarne. Da’ câteodată merită, zău. Uite, Aura... În lumina felinarului, aici, departe de casa ta şi poate şi de casa ei, se uita la tine, cum? Cu blândeţe? Îl mângâia cu privirea. „Cum să-ţi explic eu ţie tot ce simt, puişor? Nu pot! Mai bine lasă, ai să mai creşti şi într-o bună zi, cine ştie, poate c-o să stăm de vorbă”...
   Aura... Ai fost un prost, Simion Linte. Iarăşi ai fost un prost! Ai văzut-o sub felinar, moale, neajutorată... Ce-ai fi vrut mai mult?... Aştepta. Trebuia s-o săruţi. Ele, toate, îl aşteaptă pe învingător. Şi spre deosebire de bărbaţi, au răbdare cu duiumul. Învingător la tragerea cu arcul. Tinerii războinici daci, cu blană de lup pe spinare, încordându-şi muşchii... Noaptea, în poiană, săgeata otrăvită zburând sub lună, abia atingând cu suflul ei ucigător câteva frunze de stejar. Şi — drept în ţintă!... Sărbătoarea victoriei, a doua zi, sus pe muntele Caraiman, aproape de soare. Tinerii războinici alegându-şi miresele cu coroniţe de mărgăritar pe creştetul capului...
   În beznă acum, Simion Linte trecea înapoi podul. Cerşetorul bătrân dispăruse. Locul lui: pustiu în noaptea umedă. Chiar şi de-aicea se vedea aburul ridicându-se uşor deasupra turnului de răcire... Marele zid chinezesc de pe strada Haşdeu, înconjurând Rafinăria, până la întretăierea cu strada I.C. Frimu.
   Undeva jos, între şine, trebuie că zăcea murdară de păcură, de nerecunoscut, hârtia de zece lei pe care vântul i-o smulsese din mână lui Simion Linte. Bătrânul trenţăros n-avea cum s-o fi găsit, oricât de rău i-o fi părut după ea şi oricât şi-o fi bătut capul s-o caute.

***

^*Capitolul 10 din romanul „Urma scapă turmă”, publicat la editura Ararat, în 1997. Text revizuit