Scriptum (32)*

    Balul ziariştilor (3)

Bleer se gândi că mulţi din cei prezenţi aici trebuiau să răspundă comenzii de a scrie a doua zi în ziarele lor despre Balul Ziariştilor. Oficialii dăduseră destule semnale că, organizând evenimentul, avuseseră în vedere o largă difuzare a acestuia în presă. „PROPAGANDĂ” era cuvântul care îi veni în minte. Pe de altă parte însă, poate că unii aveau intenţia să scrie din proprie iniţiativă, de ce nu, mai ales aceia care lucrau pentru publicaţii cu apariţie mai rară, să zicem, săptămânale sau lunare. În acelaşi timp, trebuia să admită că exista cu adevărat un spirit al balului, care nu se ştia dacă şi în ce măsură fusese anticipat de organizatori. Organizatorii poate că avuseseră în vedere un anumit spirit. Dar nu era deloc sigur că acela era spiritul pe care un ziarist serios s-ar fi cuvenit să-l descopere. Dacă mâine aveau să se scrie despre Balul Ziariştilor o mulţime de articole în ziarele ai căror reprezentanţi se aflau aici şi în acest moment se simţeau bine, Bleer ar fi fost curios să le citească pe toate şi să se distreze comparând între ele perspectivele, fără doar şi poate diferite, ale autorilor. Şi adăugă în gând: dacă ar fi fost să aibă deplină libertate să scrie aşa cum vedeau ei cu adevărat lucrurile. Ei da, poate că era un simplu exerciţiu mental. Se gândi: dacă vreau să redau cât mai exact spiritul, spre folosul cititorilor, sunt nevoit să fiu obscur. Căci spiritul nu este ceva care se deduce pe cale logică, în deplină claritate, ci se extrage ca dintr-o retortă, pe o cale obscură, făcând apel la imaginaţie şi la intuiţie. Dar dacă sunt obscur, puţini vor mai înţelege. Asta-i dilema. Aşa că poate al-doilea-redactor-desemnat avea dreptate când spunea că trebuie să te hotărăşti cărui public i te adresezi. Sigur, el avusese în vedere beletristica. Dar alegerea îţi stătea în faţă şi în cazul gazetăriei. Cel puţin într-o anumită măsură. Frazele simple, eliptice, nu însemnau neapărat simplitate. Obscurul „exact” se putea naşte şi din fraze simple. Căci în definitiv nu lungimea frazei creează obscurul. Senzaţia de obscur poate veni şi din structura textului, chiar şi atunci când recurgi la fraze în aparenţă dintre cele mai simple.

   Dar tu, tu cum ai descrie balul?
   Nu ştiu ce să spun. Încă nu s-a terminat...

   Cineva se opri lângă ei având aerul că îi căutase prin toată sala. Era un bărbat tânăr, înalt, simpatic, pe care nici el, nici Miruna nu îl cunoşteau. Îi învălui pe amândoi într-o privire binevoitoare, prietenoasă, înainte de a li se adresa.
   „Vreţi să veniţi cu mine, vă rog? Vreau să vă prezint cuiva.”
   Se uită fugitiv în jos, la punga pe care Bleer o ţinea în mână, şi o porni înainte în chip de ghid. Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire rapidă în care licări un strop de nelinişte şi îl urmară prin mulţimea de dansatori, vorbitori înflăcăraţi, râzători cu obraji îmbujoraţi şi ascultători distraţi, care nu le dădură nicio atenţie.

   De ce să se încreadă în el?
   Nu se ştie. Aşa se întâmplă. Dăm uneori unui necunoscut toată încrederea noastră. Din instinct...
   Ne înşeală instinctul?

   Ajunseră la o uşă lângă care un individ tânăr stătea ţeapăn, cu mâinile la spate. Departe de a arăta plictisit, părea că îi face plăcere să observe în jur ceva ce poate tuturor celorlalţi le scăpa.
   „Îmi cer scuze, spuse însoţitorul necunoscut întorcându-se spre Miruna. O rog pe domnişoara să aştepte aici.”
   Cum aşa?...
   Un bărbat ieşi pe acea uşă, în timp ce alţi doi participanţi la bal, luând oprirea celor trei în faţa uşii drept ezitare, se strecurară ocolindu-i şi intrară înaintea lor. Toate acestea puteau să însemne că dincolo de uşă nu era nimic neobişnuit, că nu pândea dintr-acolo nicio primejdie. Şi într-adevăr, se deschidea acolo un mic coridor, din care o altă uşă dădea în toaleta bărbaţilor.
   „Şi cui vreţi să mă prezentaţi?” întrebă Bleer păşind în micul coridor.
   Tânărul cel înalt îşi păstrase atitudinea binevoitoare.
   „Unui domn care m-a rugat să vă caut.”
   „Cum îl cheamă pe acel domn?”
   „Ramón Cuzco îl cheamă. Un diplomat peruan. Roagă să-l scuzaţi că nu v-a căutat în persoană, dar aşa a socotit Domnia sa că e mai bine.”
   Bănuiam eu, vru să spună Bleer şi simţi cum se duce fără să lase nicio urmă fiorul care îi golise inima într-un brusc reflux de emoţie. În acelaşi timp se simţi vinovat pentru neliniştea în care o lăsase pe Miruna, afară la uşă, la doi paşi de individul acela ţeapăn, cu ochi mobili, în hărmălaia petrecerii tovărăşeşti. Dar mareea bucuriei că iată, se află la distanţă de câteva clipe de împlinirea visului, restabili în interiorul său echilibrul. Uşa dinspre toaletă se deschise larg, Bleer apucă să vadă un colţ de chiuvetă şi coada unei mături rezemate de zid, în acel ungher de debara la vedere, tipic pentru Europa de Est, şi un domn în costum negru sau aproape negru, cu dunguliţe albe, desprins parcă dintr-un film american din anii interbelici, veni drept spre el, cu mâna întinsă.
   „Ramón Cuzco”, se prezentă. „Îmi pare bine să vă cunosc. Domnul Bleer, da?”
   Bleer se grăbi să schimbe toarta pungii din mâna dreaptă în cea stângă, şi să-i strângă mâna ataşatului cultural. Mâna îi era grăsulie şi încă uşor umedă de la spălat.
   „Putem ieşi pe aici. Sunteţi de acord?” îl întrebă pe Bleer, arătând spre capătul coridorului.
   Pe unde? Dumnezeule, acolo era o uşă? Un minut mai devreme fusese ferm convins că în partea aceea coridorul se înfundă.
    Se gândi numaidecât la Miruna şi avu o ezitare, pe care ataşatul cultural i-o ghici fără greş.
   „De prietena dumneavoastră se ocupă colaboratorul nostru.” Şi arătă spre tânărul înalt şi zâmbitor care îl adusese aici şi care încuviinţă prompt, cu neostoita sa bunăvoinţă. „Noi o să ne urcăm în maşină şi ne întâlnim cu domnişoara peste... cât să zicem... o jumătate de oră? Cred că nu durează mai mult.” A! mult mai puţin, răspunse Bleer în gând. Doar dacă nu ne întindem la poveşti. Ceea ce, sincer să fiu, după încordarea din ultimele ore, nu mi-aş dori. „Credeţi că în faţa Atheneumului e bine?”
   „E perfect”, răspunse Bleer într-un elan de recunoştinţă.
   Ataşatul cultural deschise uşa de metal şi se pomeniră amândoi pe pridvorul unei intrări laterale, în aerul răcoros al serii, sub lumina unui felinar de deasupra uşii.
   „Hei! se răsti o voce, e interzis p-aicea!”
   Era un miliţian, care se grăbi să le iasă în faţă tăindu-le calea, ameninţător.
   „Un moment, amigo, eu sunt diplomat din America de Sud.”
   Băgă mâna în buzunarul de la piept al sacoului, scoase portofelul, din care extrase un carnet de culoare bleumarin, paşaportul diplomatic, şi i-l întinse miliţianului.
   Bleer avu timp să se amuze în sinea sa la gândul că diplomatul evitase să spună Perú, încredinţat fiind că miliţianul n-avea habar că există pe lume o ţară cu un asemenea nume.
   „Şi el?” insistă miliţianul arătând spre Bleer. „Tot diplomat?”
   „El este împreună cu mine. Mă însoţeşte.”
   „Să văd punga!”
   „Dar ce, domnule, ieşim dintr-un magazin?” îl apostrofă Cuzco. „Ieşim dintr-o sală de conferinţe a Administraţiei.”
   „Nu contează! Se fură tot felul de chestii!” se oţărî miliţianul. „Se fură becuri de la veceu, foraibăre, da’ câte nu se fură!”
   „Punga e a mea, spuse diplomatul cu voce fermă, l-am rugat eu să mi-o ţină puţin.” Şi fără nicio ezitare îi luă lui Bleer punga din mână.
   Coborâră treptele spre noaptea umedă. Ceaţa subţire, luminoasă, era liberă să se lase purtată de boare, dar ea nu se clintea din loc. Stagna sub felinare şi puţin deasupra lor, nu mai sus de coroanele copacilor. Pe aici prin apropiere trebuie să fi fost muzeul de ceramică şi sticlărie, iar mai încolo, dincolo de intersecţie, o patiserie de unde Bleer îşi amintea vag că acum un an sau doi cumpărase un cozonac cu stafide de Crăciun. Iată, îşi spuse cu o vagă satisfacţie, nici chiar în împrejurări excepţionale nu mă părăseşte memoria.
   Era privilegiat señor Ramón Cuzco, că îşi permitea să păstreze faţă de autorităţile de aici din Europa de Est secrete de la el din ţară şi din lumea lor, a diplomaţilor, în timp ce autohtonii trebuiau să-şi despoaie sufletul în faţa oricui se răstea şi ameninţa cu gesturi indiscrete sau cu întrebări directe şi arţăgoase. „VENIN”, îi veni lui Bleer în minte. Iată însă că uneori, pentru scurte intervale de timp, veninul, atunci când diplomaţii binevoitori îşi aruncau în joc miraculoasa lor influenţă, părea să devină inofensiv. De nu cumva era o simplă iluzie pe timp de noapte.
   „Dar văd că ne vorbiţi bine limba, domnule Cuzco”, i se adresă Bleer plin de admiraţie după ce ajunseră la piciorul scării. „Fără niciun accent!”
   Diplomatul întinse braţul arătând în lungul străzii.
   „Acolo în capăt ne aşteaptă maşina.” Şi în timp ce se îndreptau spre locul indicat, pe sub coroanele copacilor, luminate de felinare de jos în sus, urmă răspunzându-i lui Bleer: „M-am născut aici. Aici am urmat şi şcoala primară, mai exact primele trei clase. Părinţi mei au fost şi ei diplomaţi. Se aflau în misiune la Bucureşti.” Era o scurtă mărturisire din partea diplomatului, deşi făcută pe un tot mai degrabă rezervat. Bleer se aşteptase ca odată ieşiţi din Casa Administraţiei Centrale, scăpaţi de supraveghere, să găsească în Ramón Cuzco un om perfect deschis şi plin de entuziasm faţă de el şi faţă de cauza lor, pe care singur se oferise să o slujească. Nu găsea acea deschidere. Diplomatul i se păru aproape la fel de protocolar ca şi cum întâlnirea lor ar fi fost una oficială.
   „Păi dacă-i aşa, începu Bleer în timp ce se îndreptau spre capătul străzii, să vă spun în două cuvinte despre ce-i vorba...”
   „În maşină”, îl temperă Cuzco.
   „Voiam doar să vă explic în două cuvinte, ca să câştigăm timp”, insistă Bleer. „Aveţi acolo o carte, despre ceva ce sunt convins că vă interesează...”
   „Îmi explicaţi în maşină, domnule Bleer”, îl întrerupse din nou diplomatul, încă şi mai categoric. „E mai sigur în maşină, credeţi-mă.”
   O nerăbdare de nestăpânit îl făcea pe Bleer să insiste.
   „Credeţi că aici în aer liber ne poate intercepta cineva?”
   „O, nu-mi vorbiţi mie de interceptări, domnule Bleer! Sunt mai obişnuit cu ele decât vă puteţi închipui. Tehnica interceptărilor a avansat mult. Nu mai poţi fi sigur nici în aer liber.”
   Strada era destul de lungă şi la bordură încă nu se vedea nicio maşină parcată.
   „Am presupus că vă interesează istoria Europei de Est...” spuse în continuare Bleer în timp ce îl însoţea de-a lungul trotuarului.
   „Am înţeles, ăsta era pretextul. Am înţeles bine, domnule Bleer?” vorbi Ramón Cuzco. „Sunt la curent cu intenţiile dumneavoastră. Fiţi sigur că mă interesează Europa de Est. Din toate punctele de vedere... Obiectele sunt înăuntru, da?”
   „O să vă rog să deschideţi cartea abia după ce ajungeţi acasă.”
   „Aşa am să fac.”
   „Asta e maşina?”
   Dincolo de cercul de lumină al ultimului felinar era parcată la bordură o maşină, cu botul spre ei. Ramón Cuzco păru că ezită.
   „Nu sunt sigur... Da, parcă aici am lăsat-o.”
   Maşina era neagră. Capota motorului şi parbrizul aruncau reflexe reci sub luminile străzii.
   „Până la Atheneum pot să mă duc singur pe jos, domnule Cuzco”, spuse Bleer. „Ajung acolo în câteva minute. Dumneavoastră poate că mergeţi în altă direcţie.”
   „Nicidecum, răspunse Cuzco, a rămas că o luăm de acolo pe prietena dumneavoastră. Nu ne răzgândim.”
   Orice s-ar spune, nu sunt lipsite de reticenţe relaţiile cu diplomaţii, îşi zise Bleer. De fapt se afla pentru prima oară între patru ochi cu un diplomat străin. Erau altfel decât în public, diplomaţii. În public afişau o anumită jovialitate şi, la nevoie, erau capabili de ironii mai mult sau mai puţin inofensive.
   Uitându-se mai atent la maşină, i se păru că vede sub parbriz un paravan de staniol întins peste bord, ca şi cum maşina ar fi urmat să rămână mult timp în acel loc, paravanul urmând să protejeze interiorul de razele soarelui a doua zi; deşi, din câte îşi amintea Bleer, zona era umbrită mai tot timpul zilei.
   Ramón Cuzco se aplecă şi întinse mâna să deschidă portiera din faţă. Dar în clipa aceea portiera se deschise parcă de la sine, împinsă pe tăcute. Un picior necunoscut se văzu coborând pe bordură şi din spatele portierei se proiectă în sus, cu o unduire abilă şi sigură, un corp cu alură sportivă, în timp ce o mână menţinu pe cap, cu trei degete exersate, o pălărie cunoscută: a locotenentului-major de securitate, vechea cunoştinţă a lui Bleer. În acelaşi timp, sincronizate perfect, alte două portiere ale maşinii se deschiseră. Nu prea mult: doar atât cât alţi doi tipi în civil să iasă prompt şi să rămână în picioare, în spaţiul îngust dintre portieră şi cadrul uşii, gata să intervină dacă ar fi fost nevoie. Odată ieşit din maşină, primul gest pe care ofiţerul îl făcu fu acela de a-i lua diplomatului din mână punga, pe care acesta i-o cedă fără nicio împotrivire, doar retrăgându-şi mâinile într-un gest de surprindere. Un gest comic, neaşteptat la un diplomat cu experienţă.
   Acum ofiţerul era în picioare la marginea trotuarului. Bleer îl văzu păşind spre el. Nu repezit: doar doi paşi ca şi cum ar fi pornit-o la plimbare.
   „Protestăm, domnule Iacob?”
   Bleer clătină doar din cap: nu avu puterea să i spună că nu îl chema Iacob
   „Împotriva cui protestăm, domnule Iacob?... Mi se pare mie sau am pornit-o într-o anumită direcţie? Încotro?” Se răsuci spre maşină şi îi deschise larg portiera de la spate cu un gest de curtoazie zeflemitoare. „Ia ziceţi! Unde mergem? La Atheneum? Foarte bine, la Atheneum să fie!”
   Bleer se pomeni aşezat lângă individul tăcut şi ursuz care adineaori ieşise cu un picior din maşină, în spatele şoferului la fel de tăcut şi de ursuz, care şi el ieşise cu două clipe înainte din maşină, într-un spaţiu străin care mirosea a tutun, a delăsare militărească şi a cuvinte porcoase. Se aştepta ca încă cineva să se aşeze lângă el şi să fie înghesuit la mijloc între doi handralăi. Nu se întâmplă aşa: Bleer rămas la margine, la portiera care fusese închisă pe din afară cu un pocnet de fierăraie groasă şi veche. Se uită afară pe geam şi nu îl mai văzu pe ataşatul cultural al republicii Perú. Pe trotuar, lumina felinarelor de sus proiecta umbrele coroanelor copacilor, care se topeau în umbrele nopţii, la piciorul zidului gros al Casei Administraţiei Centrale, unde la ore obişnuite nu aveai acces. Diplomatul străin se pierduse, ieşise din scenă pe tăcute şi de bună seamă odată pentru totdeauna. Pe scaunul de lângă şofer, ofiţerul ridică mâna şi aprinse lumina din plafon. În lumina aceea galben-cenuşie scotoci în punga lui Bleer pe care o ţinea pe genunchi, ca şi cum era de la sine înţeles că tot ce se afla înăuntru îi aparţinea.
   Maşina încă nu pornise. Ofiţerul deschise cartea şi, dând cu ochii de cele trei role de film, şuieră cu admiraţie zeflemitoare.

   Nu e de mirare că trotuarul spre care dă acea mică intrare secundară de pe latura dosnică a Casei Administraţiei Centrale, pe unde Bleer a ieşit cu diplomatul peruan, e pustiu şi neumblat: accesul pietonilor în toată acea zonă este restricţionat. Noaptea, cu atât mai mult: n-ar îndrăzni nimeni să încalce interdicţia. În timpul nopţii e un loc lugubru, ocolit de toţi, poate chiar şi fără nicio interdicţie. Dar ziua, pe lumină, Bleer se zbate, se smulge şi reuşeşte să iasă din maşina securităţii pentru a-şi agita deasupra capului, alergând, mâinile încătuşate. „MÂINE” este cuvântul care îi poate veni în minte. Mâine poate să nu mai existe nicio interdicţie. Depinde câtă răbdare ai să aştepţi. Trecătorii se pot opri pe trotuare, inclusiv pe cele alăturate Casei Administraţiei Centrale, şi se întorc să urmărească cu indignare scena în care doi indivizi în civil au ieşit în mare grabă din maşină şi se reped să-l înhaţe pe tânărul scăpat pentru moment din maşina care îl ducea spre arest.
   În fond, e foarte important cum se vede fiecare pe el însuşi, nu?
   Bleer e îndreptăţit să se întrebe dacă oamenii din jur îşi vor învinge teama şi vor protesta. Iar dacă acum încă nu au îndrăznit, vor îndrăzni oare cândva, în viitorul apropiat? La fel ca într-o scenă dintr-un roman de-al său — nepublicat, la fel ca şi toate celelalte volume — se va apropia de oamenii încremeniţi pe trotuar, cu câteva clipe înainte oripilaţi de brutalitatea şi de samavolnicia cărora le fuseseră martori, le va da ocol ca unor statui, privindu-i pătrunzător şi în acelaşi timp interogativ, şi se va întreba: merită oare să aştept vremuri mai bune? Merită oare să mă sacrific? Căci pentru Bleer — ca şi pentru noi toţi — nu există niciun indiciu că se vor trezi vreodată din letargie şi cu atât mai puţin în viitorul apropiat.
   Merită?

   De fapt, ofiţerul de securitate, acel locotenent-major încă tânăr, se amuza văzând cele trei role îngropate în culcuşul săpat în grosimea cărţii. De pe locul de lângă şofer, se răsucea spre Bleer, în spate.
   „Ingenios! Ha! Tu ai făcut chestia asta? De unde te-ai inspirat? Ai văzut aşa ceva prin filme? Sau a făcut-o târfa aia a ta?”
   Bleer nu şi-a dat seama nici când a sărit la gâtul securistului, nici când celălalt, tipul tenebros de lângă el, l-a lovit fulgerător cu pumnul.
   „De! Bleer”, îl căină ofiţerul de securitate, ştiind poate ce pumn de fier are colegul său şi cât e de aprig la mânie. „Ce să-ţi fac! Ţi-o cauţi cu lumânarea.”
   Bleer fusese proiectat cu capul de geamul portierei şi alunecase cu tot corpul, afundându-se în acea văgăună strâmtă şi jegoasă dintre bancheta de la spate şi speteaza scaunului din faţă, pe care şedea ofiţerul. Nu era exclus să fi avut chiar un moment sau două de pierdere a cunoştinţei — Bleer nu era sigur şi nici nu îşi dori să fie sigur. Cu urechea stângă zvâcnindu-i dureros, încercă să se salte sus pe banchetă. Maşina se afla în mers şi, după cât de tare era legănat dintr-o parte într-alta, trebuie că gonea. Gonea pe străzi, cum le stătea lor în obicei, căci totdeauna aveau prioritate peste tot: fără niciun însemn, fără niciun girofar sau sirenă, toată lumea le cunoştea şi se dădea în grabă la o parte din calea lor. Nici vorbă de vreo goană către Atheneum, la întâlnirea cu Miruna, căci Atheneumul era destul de aproape de Administraţia Centrală şi ar fi trebuit de mult să ajungă acolo. Bleer reuşi să se ridice cu bărbia până la ferestruica portierei de la spate.
   „Nu fi îngrijorat, Bleer, îi aruncă peste umăr, ironic, securistul, ai să te vezi cu târfa ta cât de curând. O să-i dăm drumu’ să vină la tine la vorbitor. De nu cumva o să fiţi amândoi şi mai norocoşi şi o să staţi în celule alăturate.”
   Nu mai avu puterea să se revolte.
   Se mustră în gând pentru atât de rapida descurajare de care se lăsase cuprins. „COMPASIUNE” fu cuvântul care îi veni în minte. Dar n-ar fi putut să spună: compasiune pentru cine? Pentru el însuşi? Sau pentru cei ce nu aveau puterea să înţeleagă ce se întâmplă. Se simţi oarecum reconfortat la gândul că, iată, şi în asemenea împrejurări îi veneau în minte cuvinte. „ESENŢIALE”, mai adăugă în gând. Era şi o umbră de umor aici, şi acum, când urechea îl ardea şi îi zvâcnea tot mai dureros. Cuvinte şi chiar frânturi de melodie. Oare nu exista nimic cu adevărat dramatic în viaţă? Cu adevărat tragic?... „CARAGHIOS”, îi mai veni în minte. Odios de caraghios. Chiar aşa, „ODIOS” era un alt cuvânt potrivit pentru o asemenea împrejurare. La fel şi „RAPID”. Puzderie de cuvinte îi veneau în minte, mai multe ca niciodată... Case mici şi trunchiuri de copaci fără culoare şi cercuri de lumină pe trotuare murdare goneau în noapte rămânând în urmă. Trecu în zbor şi o cabină telefonică şi, la mică distanţă după aceea, încă una. Goale amândouă şi inutile... Şi-o închipui pe Miruna aşteptându-l în apropierea Atheneumului, cu neliniştea tremurându-i în suflet, făcând paşi în dreapta şi în stânga pentru a-şi înşela neliniştea. Bineînţeles că atât ataşatul cultural cât şi tinerelul cu zâmbet prietenos, aproape cald, colaboratorul diplomatului, erau absenţi. Dispăruţi pentru totdeauna. Ce cuvinte li se potriveau? Bleer scotoci înlăuntrul său şi nu găsi decât cuvântul „PLÂNS”, doar atât. Plâns contra zâmbet cald, prietenesc... Poate că nu avea să se mai întoarcă niciodată, cine ştie. Şi dacă avea vreodată să se aştearnă la vorbă cu individul din maşină care şedea pe scaunul din faţa lui, sau cu cel din dreapta care îl lovise cu atâta brutalitate, şi cu alţii asemenea, prin cine ştie ce birouri amenajate special pentru mărturisiri şi cazne, înseamnă că nu mai era nimic de făcut. Nicio şansă... Geamul din apropierea lui Bleer era închis. Toate geamurile din maşină erau închise. Nu pătrundea în interior nicio adiere din aerul Europei de Est. Nici nu se mai ştia, nimeni nu mai ştia cum este de fapt aerul aici, în Europa de Est. Aici înăuntru stăruia un miros stătut, acru, de fum de ţigară de curând fumată şi mirosul ţigărilor fumate în ultimele zile, în ultimele luni. Stăruia mirosul greţos al cuvintelor porcoase.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (31)*

    Balul ziariştilor (2)

„...Şi vrem să trăim în pace şi bună înţelegere cu toţi vecinii noştri, cu toată lumea — continuă adjunctul Administratorului-general —, să ne cunoaştem mai bine, să cunoaşteţi realizările noastre, pe viu, cum s-ar zice. Nu din articolele scrise cu părtinire şi cu ură, care apar mereu prin ziarele capitaliştilor. Noi cerem de la ziarişti să scrie doar adevărul. Atâta cerem. Şi asta nu-i o noutate. De când s-a instaurat regimul democrat asta li se cere ziariştilor... Acum suntem toţi împreună şi suntem veseli. N-am uitat că ne-aţi ajutat când am fost în nevoie, cu cutremurul cel mare, n-am uitat...”
   Ce? La ce se referă? se întrebau ziariştii străini simţind că se ajunsese la ceva grav; căci organizatorii lăsaseră traducerea pe seama traducătorilor repartizaţi grupurilor. Se aplecau surprinşi spre colegii din dreapta şi din stânga, dar mai mult spre translator: Ce se-ntâmplă? Mm? Ce spune?... La mică distanţă, grupul destul de compact al ziariştilor est-europeni de la marile cotidiene şi de la alte ziare mai mici afişa satisfacţia blazată a celui familiarizat atât cu conţinutul cuvântării, cât mai ales cu tonul ei.
   Se înfierbânta rău adjunctul Administratorului-general.
   „...Ne-au bombardat şi americanii... Au adus mai repede sfârşitul războiului, trebuie să recunoaştem... Nu contează pagubele pe care le-au făcut, fiindcă au făcut bine ce-au făcut. La noi era un regim criminal, regimul Antonescu... E bine că ne-au ajutat de la distanţă să-i punem capăt... Ne-a revenit nouă să reconstruim... Nu putem să le facem pe toate peste noapte!... Un pic de răbdare! Nu-s nici zece ani de când s-a isprăvit războiul!... Tot petrolul s-a dus în străinătate! Trenuri întregi de cisterne! Nouă ce ne-a mai rămas?...”
   Ce spune, ce spune? se încruntau ziariştii străini. Translatorii nici nu mai îndrăzneau să traducă cuvânt cu cuvânt. Dar dacă rezumau cele spuse de vorbitor, exista pericolul ca ziariştii să rămână cu impresia că li se ascunde discursul; sau o parte importantă din el.
   Bleer nu avea timp să-i explice Mirunei: i se părea că îl aude pe bătrânul Linte, tatăl lui Simion, un personaj de-al său, de care nu îşi mai amintea dacă îi povestise ei sau nu — bătrânul fanfaron care confunda salonul celui mai luxos restaurant, unde lucra ca ospătar fiu-său Simion, cu cantina pentru săraci a oraşului şi găsea mereu scuze pentru încetineala cu care făcea investiţii noul regim pentru înlăturarea urmărilor războiului. Leit bătrânul Linte adjunctul Administratorului-general, ce mai! Nu se schimbase nimic. Chiar şi sala cea mare din Casa Administraţiei Centrale i se părea familiară: aducea întrucâtva cu salonul cel mare al restaurantului de lux, atâta doar că avea mai puţine ascunzişuri, mai puţine cotloane ascunse, unde să-ţi vină ideea să-ţi faci de cap... Ce înseamnă, domnule, anticiparea! Fantezia!... Noroc că se găsea cine să-l tragă discret de mânecă pe vorbitor, care începea, iată, să sară peste cuvinte... sărea şi peste încheiere, căci oricum nu îşi propusese să ţină un discurs în toată regula ci doar aşa, un cuvânt de întâmpinare. Mai ales pentru oaspeţii străini... Noroc de asemenea că exista într-adevăr şi bufetul, către care foamea neostoită îi mâna pe ziarişti, şi chiar şi celor străini le stârnea curiozitatea: oare cum se prezintă un bufet aici în Europa de Est?... După cele citite prin ziare despre lipsurile din Europa de Est... Hmm... Ia te uită! Sandvişuri cu salam, sandvişuri cu caşcaval, sandvişuri cu şprot, deci tot cam ca pe la noi pe-acasă... În definitiv şi la noi există lipsuri... Mare le era însă surpriza, ba chiar dezamăgirea, să se pomenească în faţa unui bufet unde toate erau contra cost. Şi încă şi mai mare era dezamăgirea ziariştilor autohtoni, care speraseră într-un gest de mărinimie din partea Administraţiei Centrale. Aşa că delegaţii străini se porniră să şuşotească critic între ei; mai puţin diplomaţii străini, care erau exersaţi în a-şi păstra feţele impenetrabile. Nu era sigur însă că aveau să rămână la fel de impenetrabile şi după un pahar cu vin, sau după câteva... Cum, se putea căpăta de la bufet şi un pahar de vin? se mirau ziariştii străini. A, da! se lăudau ziariştii autohtoni, avem soiuri de vin foarte bune, atât vin alb cât şi roşu. De cea mai bună calitate! Soiuri recunoscute pe toate pieţele din Europa şi din lume. Străinii nu erau luaţi prin surprindere de atâta laudă şi se grăbeau să se ducă şi ceară un pahar bufetierului pentru a se convinge personal. Acolo aveau însă parte de încă o surpriză: pentru a primi paharul trebuiau să lase o garanţie de doi lei. Şi asta nu pricepeau.
   „Garanţie? Adică cum garanţie? Ce fel de garanţie?” întrebau. Cuvântul le suna cunoscut, fiindcă avea aceeaşi rădăcină cu cuvinte din limbile lor, doar că nu înţelegeau cum se potriveşte în cazul de faţă. Nu prea era de râs, căci niciodată nu e de râs când ţi se cer bani.
    „Garanţie?”
   „Da, li se explica, vă duceţi la colegul meu de acolo de la capătul tejghelei, îl vedeţi? Îi lăsaţi doi lei, căpătaţi un pahar gol, după care eu vă umplu paharul cu vin. Dumneavoastră vă duceţi cu paharul unde doriţi în sală, îl beţi, mai repede sau mai încet, după pofta inimii, mai staţi de vorbă, vă priveşte, iar când vă-ntoarceţi la colegul meu, îi daţi paharul gol şi căpătaţi înapoi cei doi lei ai dumneavoastră. Asta înseamnă garanţie. Aţi înţeles?”
   „Da. Dar de ce?”
   „N-aţi înţeles.” Bufetierul făcea un gest de descurajare şi încerca să-şi păstreze calmul. „E foarte simplu! Dacă n-aţi lăsa garanţia, nu v-aţi mai osteni să vă-ntoarceţi cu paharul. Şi noi rămânem în pagubă.”
   „Nu ne întoarcem? Cum aşa?”
   „Nu vă întoarceţi... sau îl lăsaţi pe undeva... pe un pervaz, ce ştiu eu! şi nu vă mai pasă de el”, le explica bufetierul încercând să-şi păstreze calmul.
   „Nu ne pasă de el?”
   „Sau mă rog, plecaţi cu el acasă.”
   „Cum aşa?”
   „Adică îl furaţi!” Bufetierul începea să-şi piardă răbdarea. Mai ales că erau atâţia pe capul lui cerând cu insistenţă pahare cu vin şi sandvişuri. Dar ziarista străină încă nu se dumirise. Nici nu se prea descurca cu cuvintele.
   „Furăm? Cum adică?”
   Dar cuvântul se răspândi în toată sala. „GARANŢIE”. Deşi orchestra începuse să cânte şi câteva perechi de ziarişti, renunţând pentru moment la sandvişuri şi la paharul de vin, începuseră să danseze, în acelaşi timp în micile grupuri din preajma supraveghetorilor se vorbea în continuare de garanţie. Şi, precum la acel joc numit „telefonul fără fir”, când după câteva transmiteri consecutive se pierde sensul cuvântului spus la început, ba chiar acesta se deformează de la un jucător la altul, tot aşa ajunsese să se vorbească şi aici de garanţia drepturilor omului; ceea ce îi interesa şi în scotea din apatie chiar şi pe diplomaţi, mai ales pe cei din Occident, sensibili la această sintagmă. Deşi unii din ei se arătau sceptici, cei mai mulţi trăgeau nădejde că drepturile omului sunt garantate şi respectate şi aici în Europa de Est, la fel ca peste tot. Inventivitatea, la rândul ei apreciată, nu era totuşi de-ajuns: era de preferat să se renunţe — parţial — la inventivitate pentru a se îmbrăţişa stabilul, adică un principiu de nezdruncinat: principiul drepturilor omului. Oficialii Administraţiei Centrale, fără a se împrăştia prin sală, rămânând în grup compact, ca de obicei, se deplasau totuşi şi răspundeau la strângerile de mână ale participanţilor la bal; mai ales că nu totdeauna puteau să-i deosebească pe participanţii străini de cei autohtoni: strângeau mâini de-a valma; şi nu de puţine ori erau chiar ei cei ce întindeau primii mâna, inclusiv adjunctul Administratorului-general, fără să fi auzit dinainte sintagma cu pricina. „Drepturile omului”? N-a auzit-o? Ei, dar nu-i nimic, de aceea organizăm întâlniri tovărăşeşti din când în când, ca să învăţăm unii de la alţii. Chiar dacă suntem convinşi că la ei primează aspectul formal, las’ că ştim noi! Pe hârtie, una — în realitate, alta! Pe când la noi, în Europa de Est, lucrurile au profunzime şi un suport solid, nu-i aşa?
   „Hei, Bleer! cum îţi mai merge? Bine? Când mai facem un reportaj?”
   Bleer îl recunoscu pe colegul de la „Solidaritatea socială”, care se apropia de el strecurându-se printre participanţii la bal, destul de rari în locul acela, în mână cu un pahar cu vin roşu, din care deja rămăsese nu mai mult de două degete. Îi adresă lui Bleer un zâmbet colegial, dar în clipa următoare observă că nu are în mână niciun pahar şi făcu ochii mari: „Abstinent? Te păstrezi pentru marile reportaje? Ai citit interviul colegului de la «Secolul 20»?”
   „Nu, ce interviu?”
   „Cu Ramón Cuzco, ataşatul cultural al Perú-ului. Ai auzit de el?”
   Lui Bleer îi stătu inima în loc. Făcu un efort să-şi ascundă emoţia, dar cu tot efortul, nu fu deloc sigur că nu se albise la faţă. Miruna era alături şi el parcă simţi şi strângerea ei de inimă.
   „Ceva interesant?” întrebă cu o voce firavă, pe care nu şi-o recunoscu.
   Dar colegul de la „Solidaritatea socială” nu observase pe chipul lui nimic suspect.
   „Ai ocazia să-l întrebi”, îi sugeră lui Bleer.
   „E aici?”
   „Sigur că da!... Stai puţin, tu la cine te referi?”
   „La Ramón Cuzco.”
   Ziaristul de la „Solidaritatea socială” râse cu poftă.
   „Eu vorbeam de colegul de la «Secolul 20»! Ăla care i-a luat interviul. Dar poate că e şi Cuzco, habar n-am! Vrei să ţi-l caut eu?”
   Miruna îl trase de mână. Gest care îi aminti lui Bleer că uitase să i-o prezinte colegului ziarist. Se grăbi să-şi repare greşeala.
   „Uite, ea e Miruna, prietena mea. A lucrat înainte la «Convingeri comuniste».”
   „Ştiu, zise ziaristul, mi-aduc aminte. Să-nţeleg că acuma are alte convingeri?”
   Dar bancul ăsta se făcea mereu de către toţi cei cu care se întâlnea în ultima vreme, sau cărora Bleer le-o prezenta. Se lăsă tras de mână de Miruna. Se îndreptară amândoi răzbătând prin mulţime şi printre perechile de dansatori către latura opusă bufetului, unde sperau să întâlnească grupul diplomaţilor.
   „Hei, dar tu chiar te descurci binişor când e vorba de scenele cu mulţi oameni, trebuie să recunosc!” îl lăudă Miruna.
   El se lovi de o pereche de dansatori, îşi ceru scuze şi o trase pe Miruna într-o parte.
   „Din păcate, răspunse, mă descurc mai greu când vine vorba de persoane izolate. Şi greu de găsit.”
   „O să ne descurcăm”, îl încurajă ea. Şi îl privi drept în ochi. „Trebuie să avem răbdare.”
   El îi captă privirea şi păru brusc interesat de un amănunt:
   „Ce culoare au ochii tăi?”
   „Ochii mei?” Miruna râse amuzată şi făcu un gest unduindu-şi un pic corpul înainte de a se lipi de el cu umărul. „Nu ştiu. Cred că încă n-ai stabilit!” îi răspunse glumind cu drăgălăşenie.
   Deduseră amândoi că o voce sonoră care răsună în preajmă i se adresa lui Bleer:
   „Ai venit să te familiarizezi cu publicul, cetăţene Iacob? Să vezi dacă merită să scrii pentru el?”
   Bleer se întoarse încruntat către individul grăsuliu care cu siguranţă îl lua drept altul.
   „Nu mă cheamă Iacob”, îi răspunse cu răceală. „Mă confundaţi.”
   „Ei, pe dracu’! Ba nu te confund deloc! Ai fost la mine în birou nu mai departe de acum câteva săptămâni. Sigur, admit că poate din punctul dumitale de vedere sunt o figură ştearsă. Admit şi că poate ţi-ai dori să colaborezi c-un alt redactor. Dar deocamdată asta-i tot ce-ţi poate oferi editura. Eu! Colegele de birou îmi zic Teofil, iar eu nu le contrazic. Ştii, e bine să ai o atmosferă constructivă la locul de muncă. Apropo, aici ai venit în calitate de ziarist, sau de autor de beletristică?”
   „Domnule, eu nu...!”
   „Cetăţene!” îl corectă individul grăsuliu cu o ironie tăioasă, care era clar că îl satisface pe deplin. „Deocamdată ne adresăm cu «cetăţene»! Ce-o fi mai departe, om vedea.” Lui Bleer i se păru că îl vede schimbându-şi dispoziţia dintr-un simplu pocnet din degete. Ceea ce spuse în continuare nu fu decât ironic, nu şi tăios. „Dacă ai venit să vezi ce fel de public o să ai pentru prima dumitale carte, ai ajuns prea devreme. Nu cred să se-ntâmple mai curând de patruzeci de ani. Hm! mă rog, cu puţin noroc, poate vreo treizeci şi cinci, treacă de la mine! Dar chiar şi-atunci...” Deodată privirea îi căzu pe faţa Mirunei, pe care o văzu fierbând toată. Făcu ochii mari, prefăcându-se surprins şi înspăimântat: „Cetăţene Iacob, ai grijă, prietena dumitale pare că vrea să mă-nghită!”
   „Bleer, zise Miruna, tu îl cunoşti pe indivi...?”
   „A, Bleer! o întrerupse jubilând al-doilea-redactor-desemnat, asta îmi sună familiar! Anagrame, nu-i aşa?... Dar lasă-mă să continui. Ziceam că ai venit aici mult prea devreme, cetăţene Iacob — sau, mă rog, Bleer, dacă ţii neapărat — ai venit prea devreme să-ţi cunoşti publicul. Din informaţiile pe care le am şi din estimările mele, ai să-ţi poţi publica prima carte cam peste treizeci şi cinci de ani. Dar să-ţi mai spun ceva. Şi asta nu pentru aşa o să vreţi voi! Ai să fii cam bătrân atunci. Şi în plus nimeni n-o să mai vrea să citească ficţiune. Nimeni! Toată lumea o să dea năvală pe eseistică, memorii, ba chiar şi filozofie... chiar dacă o să fie o filozofie de doi bani! Ai ghinion, cetăţene Iacob, sau... mă rog... Bleer. Mode! Mode peste tot! Nu numai în vestimentaţie. Domnia modei se întinde şi peste beletristică, cetăţene Iacob! Cândva în viitor. Acuma avem alte mode!”
   „Hai să plecăm!” îi spuse Mirunei Bleer, ajuns la capătul răbdării.
   „Unde pleci, cetăţene Bleer?” îi strigă din urmă al-doilea-redactor-desemnat. „N-ai unde să pleci! Degeaba te frămânţi!”
   Un foxtrot, asta cânta orchestra — săltăreţ într-o sală vastă unde delegaţii străini, încă zâmbăreţi şi entuziaşti, abia începeau să se familiarizeze cu măruntele realităţi din Europa de Est. Se dansa, se târşeau tălpi pe pardoseala de ciment, care deja avea nevoie să fie măturată, iar muzica răzbătea prin ecouri goale.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (30)*

    Balul ziariştilor (1)

Lumea s-a întrebat dacă vor veni şi ziarişti străini la bal. Cineva a spus în glumă: Numai dacă vor face proba că au scris de bine despre regimurile din Europa de Est! În realitate, nimeni n-a ştiut de la început dacă balul urma să fie deschis şi străinilor, sau nu. Se puteau face tot felul de presupuneri despre cât de util era, în viziunea Administraţiei Centrale, ca Europa de Est să fie în relaţii bune cu restul Europei şi cu restul lunii. Se puteau face, dar nu s-au făcut, desigur.
   Cu sala nu era o problemă: balul avea să aibă loc într-o sală spaţioasă, poate chiar în sala cea mare a Casei Administraţiei Centrale, unde oamenilor de pază nu le-ar fi trecut prin cap să organizeze un control prea riguros, chiar dacă era vorba de străini, şi anume de ziarişti. Cum să îndrăznească cineva — şi-au zis organizatorii — să aibă documente sau cu alte obiecte compromiţătoare asupra lui? Compromiţătoare pentru cine? Şi chiar dacă ar fi avut asupra sa aşa ceva, ce ar fi putut face cu ele?...

   Ei, dar până la documente, compromiţătoare sau nu, mai este cale lungă...
   
   În vederea pregătirii balului orice altă acţiune merita să fie amânată, nu-i aşa? Inclusiv anchetele pentru lămurirea împrejurărilor în care se produsese cu ceva timp în urmă lansarea în spaţiul public a dezinformărilor despre „şubrezenia” subsolului unor clădiri importante ale Administraţiei Centrale. Organizatorii şi, împreună cu ei, serviciile de pază şi supraveghere nu excludeau posibilitatea ca o parte din acele clarificări să se producă, fără nicio anchetă, chiar în timpul Balului. Cu condiţia ca persoanele responsabile cu supravegherea să lucreze inspirat şi cu multă eficacitate. Adică să-şi facă meseria, cum s-ar zice. Şi să excludă orice înclinaţie către indulgenţă. Dar aici se amestecă lucruri: se face o confuzie între ceea ce putea ajunge la urechile publicului şi prevederile regulamentelor interne ale serviciilor de pază şi supraveghere: despre semnalmentele participanţilor — nu mai vorbim de nume!; despre cum aveau să fie plasaţi ziarişti antrenaţi pentru misiuni speciale în preajma ziariştilor acreditaţi la Administraţia Centrală, veniţi de Europa de Est şi din toată lumea; despre încăperile laterale, cu uşi ce dădeau în sala cea mare, destinată balului, unde ar fi putut avea loc, la nevoie, anumite discuţii confidenţiale; despre microfoanele care oricum erau plantate de mult în acea sală, în locuri bine mascate, indiferent de acţiunea care urma să se desfăşoare acolo; despre mesajul care avea să fie transmis participanţilor — căci, vorba aia, dacă-i bal, bal să fie; dar asta nu înseamnă să nu se transmită un mesaj; şi cine putea să fie mai nimerit pentru a redacta astfel de mesaje, dacă nu ziariştii, mânuitorii cuvântului, ai informaţiilor şi ai aşteptărilor, nu? Başca, că trebuia totuşi ca cineva să asigure antrenul şi toată lumea să se simtă bine, mai ales ziariştii străini, să vadă că aici în Europa de Est lumea se veseleşte, face bancuri şi e liberă. Şi în plus, cineva trebuia să se ocupe de cazarea ziariştilor străini, care era musai să stea la hotel, adică să nu le dea prin cap să se cazeze la persoane particulare; căci asta n-ar fi fost bine nici pentru ziarişti, nici pentru particulari; şi cine să se ocupe de cazarea ziariştilor, dacă nu aceeaşi armată, disciplinată, supusă şi tăcută, a organizatorilor, asistaţi de administratori şi contabili de toate gradele şi de toate rangurile?
   Lui Bleer, în mod ciudat, tocmai i se comunicase în ajun că interdicţia urma să i se ridice temporar pe durata balului, cu alte cuvinte că nu mai planau asupra lui suspiciuni din partea conducerii ziarului; şi, dacă din partea conducerii ziarului nu mai planau — pentru moment — suspiciuni, însemna că suspiciunile venite de sus se suspendau de asemenea. Era o ocazie nemaipomenită pentru el. Se întâlni cu Miruna la unul din micile localuri de pe bulevardul General Magheru, acelaşi local unde ei doi se mai întâlniseră de atâtea ori. Se uitară amândoi cu atenţie în jur să nu se trezească lângă ei cu tânărul locotenent-major de securitate, rămas deocamdată nedeconspirat; se uitară şi afară pe fereastră după maşina neagră, care nu era exclus să fie parcată pe undeva prin preajmă, cu sau fără om înăuntru — deşi faptul că ar fi putut-o găsi goală şi aparent părăsită nu însemna mare lucru; căci şoferul putea în orice moment să apară ca din pământ. Din fericire pentru ei însă, nu părea să existe în apropiere nicio maşină neagră.
   „Mă surprinde că au avut curajul să-i invite şi pe ataşaţii culturali”, spune Miruna. „De ce? Pentru că, spre deosebire de ziarişti, pe ataşaţii culturali şi pe ataşaţi în general n-au cum să-i controleze. Se bucură de imunitate diplomatică.”
   „Au făcut ei asta?” se minunează Blerr. „Eşti sigură?”
   Da, Miruna e sigură. Şi mai mult decât atât, scoate din geantă o carte, se uită temătoare în dreapta şi în stânga, ca şi cum ar vrea să se asigure încă o dată că nu îi urmăreşte nimeni, şi i-o arată lui Bleer. Acesta îşi mijeşte ochii:
   „Asta ce mai e?”
   „Asta, spune Miruna, este un cadou pentru señor Ramón Cuzco.”
   Bleer o priveşte nedumerit.
   „Cine e Ramón Cuzco?”
   „E ataşatul cultural al republicii Perú. Care va fi prezent la balul ziariştilor. Ce zici de-o asemenea surpriză?”
   „Chiar aşa, o ocazie rară! Şi cartea?” întreabă Bleer.
   „În carte am ascuns textele pe care până astăzi le-am ţinut ascunse. Şi filmele de asemenea.”
   „Cum adică şi filmele?” se arată el uimit. „Le-ai tăiat în bucăţi?”
   La care, în loc de răspuns, Miruna deschide cartea şi îi arată interiorul, unde el poate vedea o adâncitură decupată cu măiestrie, în care şi-au găsit culcuş cele trei filme, aşezate în şir, unul lângă altul. Mirarea lui Bleer nu mai cunoaşte margini. Vrea să vadă de aproape cuibul rolelor cu film, vrea să ştie cine a făcut asta şi se miră încă o dată aflând că e opera Mirunei; cercetează apoi coperta a ceea ce a mai rămas din carte. Cultura Europei — Renaşterea Estului. Dar diplomatul peruan ştie oare şi alte limbi decât spaniola? Dacă nu, iată un bun prilej să se apuce să înveţe. Miruna însă e de părere, e chiar aproape sigură, că Ramón Cuzco, ca orice diplomat care se respectă, vorbeşte şi limbi străine — mai întâi pe cele de circulaţie, desigur, dar şi, în calitate de ataşat în această zonă, pe cele din Europa de Est; sau măcar pe unele din ele. Tot acolo în carte, între copertă şi prima pagină, Miruna a strecurat şi textele lui Bleer. Îi înmânează cartea şi e sigură că Bleer va găsi momentul cel mai potrivit pentru a i-o dărui diplomatului, care este pus la curent, de bună seamă, însoţindu-şi gestul de câteva cuvinte cu dublu înţeles, menite să-l prevină asupra ceea ce cartea ascunde, şi să-l împiedice să o deschidă pe loc, în faţa sa; dimpotrivă, îl va sfătui să o deschidă abia după ce ajunge acasă. Miruna şi Bleer sunt deci înţeleşi: împreună au de realizat o treabă importantă. Ramón Cuzco, după ce va transmite textul şi filmele agenţiei lor de informaţii, care i-o fi numele, sau unor importante ziare de la ei din Perú, îşi va aminti câte zile va mai avea de Europa de Est şi va fi mândru că a putut contribui la „Renaşterea Estului”.
   Şi bineînţeles, din ziarele din Perú, agenţiile de presă vor prelua fotografiile şi textele şi le vor răspândi în lumea largă.
   Ca întotdeauna, supraveghetorii stăteau cu privirea aţintită la cei ce intrau în sala cea mare a Administraţiei Centrale. Aceştia, intrând, se mişcau încet între două şnururi groase, cum altfel dacă nu roşii, atârnate de picioare metalice cu piedestal greu; semănau cu cele întinse la intrarea marilor muzee de artă. Supraveghetorii se uitau ţintă la invitaţi cum se înfiinţează unul câte unul, ici şi colo câte o pereche, care, pentru a putea rămâne împreună în spaţiul strâmt dintre şnururi, se strecurau cu un umăr înainte; căutau să le prindă privirea ca să citească în ochii lor dacă se simt sau nu vinovaţi de ceva. Cartea pe care o ducea Bleer într-o pungă de hârtie nu părea a fi ceva suspect... Dar cât de mulţi erau invitaţii! Şirul nu se mai sfârşea. Iată-l şi pe malacul de la „Scânteia”, şi pe slăbănogul de la „Munca”, şi pe cel fără nicio particularitate — sau, mă rog, fără însuşiri, cum s-ar zice — de la „Gazeta literară”... Tot veneau, tot veneau, şi aveau un aer cât se poate de degajat, chiar vesel, supraveghetorii nu existau pentru ei, schimbau între ei cuvinte în timp ce se strecurau printre şnururile roşii, care îi scoteau în mijlocul sălii, unde era un covor, roşu şi el, dar cam mâncat de molii...
   Oficialii, pentru cine era dispus să observe, intrau pe o altă uşă, sau pe alte uşi, ascunse îndărătul unor draperii; intrând, oficialii dădeau acele draperii la o parte cu mâna şi se uitau cu un aer ce voia pară neutru la ceilalţi din sală, care alcătuiau mulţimea. Nimeni nu le cunoştea numele, doar atât că se ştia că sunt nume grele. Exista şi orchestră? Avea să se şi danseze? Exista şi un bufet pe undeva? Gratis pentru toată lumea? Sau contra cost? Oficialii lăsau impresia că nu sunt interesaţi de acest aspect, în timp ce ziariştii de rând căutau cu ochi lacomi în dreapta şi în stânga, ei care petreceau ore şi ore la reportaje, aşteptau în stradă cu orele să iasă personalităţile la vedere — chiar dacă vederea era strict supravegheată — şi totdeauna erau flămânzi. De ce n-ar fi fost la fel şi astăzi? Pentru diplomaţi era o chestiune, evident, minoră, ei care erau obişnuiţi cu dineurile, cu mesele festive, cu ceremoniile de inaugurare şi cu sărbătorile naţionale ale statelor lor, unde se serveau feluri de mâncare tradiţionale... şi aşa mai departe. Un belşug nemaipomenit, de care cetăţenii din Europa de Est uitaseră de mult.
   Avea să existe vreun oficial de rang înalt care să monopolizeze atenţia? Cineva din partea Administraţiei Centrale? Oricât ar părea de ciudat, până acum nicio astfel de persoană nu îşi făcuse apariţia, şi nici nu se răspândise vreun zvon cum că ar urma să vină. Şi dacă nici ziariştii nu erau la curent cu zvonurile, atunci cine să fie?
   Veneau în continuare: ziarişti de la „Convingeri comuniste”, de la „România liberă”, dintre cei ce fuseseră să facă reportaje şi să investigheze pe ascuns subsolul Casei Administraţiei Centrale şi alte subsoluri şi subterane, şi dintre cei ce nu fuseseră în niciun fel de investigaţie, tinerei cu ambiţii care li se citeau pe faţă, sau ambiţii ascunse, dar ştiau totodată prea bine că nu trebuie să iasă din cuvântul... mă rog, din tot felul de cuvinte, şi pentru care ar fi fost mai convenabil, desigur, să apară şi Administratorul-general în persoană, dar nu erau rău nici dacă se prezentau la bal ştabi subalterni ai acestuia; căci să fii subalternul Administratorului-general, ehei, nu era la îndemâna oricui!
   Era oare atmosfera ceva mai liberă la un asemenea bal decât aceea de la conferinţele de presă ale Administratorului-general? Fără îndoială că da. Iată şi ziariştii străini. De la „Pravda” şi de la „Rude Pravo”; ziaristul de la „Deutsche Volkszeitung”, un ochelarist la vreo patruzeci şi cinci de ani, se apleca în faţă să-şi examineze dungile de la pantaloni şi abia după aceea, sigur că totul e în regulă cu ţinuta sa, se uita în jur; apoi ziarista de la „Trybuna Ludu”, o doamnă elegantă, cu o eşarfă care semăna cu o cravată roşie de pionier, de nu cumva chiar era aşa ceva. Ziarista de la „Trybuna Ludu” sporovăieşte veselă cu ziaristul de la „Rude Pravo”, încât Bleer se miră că se pot înţelege atât de uşor unul pe altul, fără niciun translator:
   „Doamne, dar vorbesc aceeaşi limbă?”
   „Sunt pe-aproape”, zice Miruna, amuzată la rândul ei. „Noi toţi suntem pe-aproape.” E clar că atmosfera balului o încântă şi o face să uite de griji. Totuşi se uită în jos la punga pe care o ţine Bleer, un nor îi trece peste faţă: se întreabă când vor începe ei amândoi să-l caute prin mulţime pe señor Ramón Cuzco. Şi amândoi au emoţii.
   Sunt mai mulţi în grupul ziariştilor străini — iată-l şi pe cel de la „Słowo Polskie”, care, cine ştie de ce, se ţine departe de colega de la „Trybuna Ludu” şi de companionii acesteia. Ziaristul de la „Népszava”, un tip negricios, cu mustaţă, se bagă şi el în grup şi schimbă câteva cuvinte cu ochelaristul de la „Deutsche Volkszeitung”. Să nu uităm însă că mai există şi „Neues Deutschland”, care de asemenea şi-a trimis câţiva reprezentanţi la balul ziariştilor. Care, încetul cu încetul, devine Balul Ziariştilor. Ziariştii se uită în jur, zâmbitori şi senini cu toţii, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat şi nimic nu se va întâmpla; ziaristelor le arde de buze date cu ruj; deşi nu se poate spune că aşa au făcut toate.
   „Ăştia chiar se-nţeleg cu toţii, fără niciun translator?”
   „Poate că se-nţeleg într-o limbă străină, în germană sau în franceză.”
   Dar chiar atunci se intonează INTERNAŢIONALA şi toată lumea se răsuceşte spontan către tablourile agăţate sus pe perete, pe latura mică a sălii, ziarişti şi supraveghetori laolaltă, fără a se putea deosebi unii de ceilalţi; poate doar, dacă eşti atent, să observi că unii dintre bărbaţi, tineri şi solizi, nu îşi mişcă buzele împreună cu corul tuturor invitaţilor la bal...

           Hai la lupta cea mare
           Rob cu rob să ne unim...

...nu şi le mişcă şi nici nu stau cu ochii ţintă la tablouri — ceea ce la ziariştii adevăraţi ar putea fi socotit o adevărată blasfemie; dar ei au alte îndatoriri şi răspund în faţa altora...
   Cine e mai înalt poate vedea peste capetele celorlalţi că diplomaţii încă n-au apucat să se amestece cu mulţimea ci de la locul lor privesc cu încântare în jur, atinşi de fiorul solidarităţii; căci fără îndoială există aşa ceva: cei mai vârstă au simţit-o şi la Olimpiada din Germania, din 1936, pe vremea când Germania era una singură, şi când mulţi spun că a fost greu să te sustragi imensului Heil! ridicat într-un suflet, din toate piepturile, pe stadionul arhiplin, în ziua deschiderii. Diplomaţii străini privesc cu încântare şi cu înţelegere: Ce ţi-e şi cu ăştia! Au ei alt stil de viaţă, dar nu înseamnă neapărat că al lor e mai rău. Uite că se mai şi distrează, cântă cu toţii în cor Internaţionala şi nu se ştie cât o iau în serios. Noi, iată, încercăm să ţinem pasul cântând cu voi; doar că nu ştim limbile voastre, aşa că murmurăm şi noi cum ne pricepem, fiecare pe limba lui, nu degeaba i se zice Internaţionala. Poate că voi sunteţi într-adevăr totul, aşa cum zice cântecul.

           Sfârşiţi odată cu trecutul negru,
           Sculaţi, popor de osândiţi!
           Azi nu sunteţi nimic în lume,
           Luptaţi ca totul voi să fiţi!

   Deodată Bleer îl recunoscu în mulţime pe primul redactor desemnat cu care avusese de-a face la editură. Îi văzu faţa înălţată împreună cu ceilalţi spre portretele de pe perete în timp ce cânta cu însufleţire imnul muncitorilor de pretutindeni. Nu i se păreau oare lipsite de sens cuvintele

           Voi, osândiţi la foame sus!
           Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
           Să-nceapă al lumii vechi apus?

Nu se întreba oare de ce să fie cineva osândit la foame sus? De ce să faci foame sus? Şi cum adică să-nceapă „vechiul apus” al lumii? Nu putea să înceapă unul nou? Adică s-o ia mereu de la capăt cu distrugerea? Dar redactorul desemnat nu părea condus de acelaşi spirit critic de care dăduse dovadă în discuţiile pe textele lui Bleer. Aici se integra perfect în mulţime. Şi de bună seamă era pentru oricine cât se poate de reconfortant să fii una cu mulţimea. Mulţimea nu greşeşte niciodată; aşa că tu însuţi, cufundându-te în ea, nu te expui riscului de a greşi... Cuvintele nu se mai înţelegeau, străinii continuau să murmure fiecare în legea lui, dar entuziasmul care li se citea în ochi nu se stingea. Portretele de pe perete le erau cunoscute tuturor, poate mai puţin cele câteva figuri mai noi, din Europa de Est, a căror notorietate încă nu trecuse graniţele ţării.
   Era aşa cum se aştepta toată lumea: un cuvânt de bun-sosit la balul ziariştilor era inevitabil. Iar momentul, îndată după ultimul acord al Internaţionalei, era cum nu se poate mai potrivit. Nimeni nu îl cunoştea pe bărbatul pe care îl văzură urcându-se pe estradă. Estrada nu era prea sus, poate doar cu un cap peste capetele mulţimii, dar de-ajuns pentru a se face auzit şi văzut de toată lumea. Nimeni nu îi punea la îndoială autoritatea, care decurgea din însăşi prezenţa sa acolo. Delegaţii străini îl întâmpinară cu aceeaşi rumoare amuzată şi binevoitoare, dăruindu-le autohtonilor prietenia lor, cu rădăcini în istoria zbuciumată a Europei de Est, care merita din când în când o recompensă în comentarii şi zâmbete.
   „AUTORITATE” era cuvântul cel mai potrivit care îţi venea pe buze. Şi i se păru potrivit şi lui Bleer, care stătea şi privea alături de Miruna.
   Inspirat sau neinspirat? La ei nu aşa se pune problema. Nici dacă să fie atrăgător sau nu. Discursul, la el mă refer. Fiindcă atrăgător e oricum; obligatoriu. În sensul că toţi sunt prin definiţie atraşi, n-au de ales. Ceea ce trebuie să facă vorbitorul este să-şi ţină discursul în forţă şi toate cuvintele să fie adecvate. Şi sunt, desigur, atunci când e vorba de un subaltern nemijlocit de-al Administratorului-general.
   „Noi nu vrem să creadă lumea că suntem morocănoşi! Mai încape vorbă? Nu vrem! Cine ar vrea? Dacă am avut în ultimii ani unele acţiuni mai aşa, mai neînduplecate, ca să zic aşa, e fiindcă a trebuit! Cu duşmanii poporului nu poţi s-o scoţi altfel la capăt, asta se ştie. S-a ştiut dintotdeauna. Dar noi n-am uitam să fim veseli. Suntem un popor vesel!...”
   Miruna şi Bleer schimbară între ei o privire.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (29)*

    A dărui şi a primi

Lui Bleer îi veni un gând de bucurie că putea face în aşa fel ca să nu-i scape esenţialul şi totodată să găsească drumul pentru a reînnoda firul naraţiunii. Nu îi spuse Mirunei, păstră deocamdată în minte pentru el un peisaj de iarnă — deşi nu era încă iarnă şi, slavă Domnului, mai era destul până atunci —, din acelea cu planuri şi obiecte decupare din hârtie sau carton subţire, în relief, care se ridică şi ocupă fiecare o poziţie distinctă atunci când cartea se deschide, aşa cum avusese cu ani în urmă, în copilărie, unde fiecare detaliu prinde contur şi chiar, de nu cumva e o iluzie optică, un chenar de culoare; iar fiecare plan aruncă o umbră fină şi ascunsă asupra planului din spatele său, sporind senzaţia de relief. Şi totodată de mister. Când de fapt întreagă această vedenie plăcută i-o prilejuia, prin nu se ştie ce asociere mentală sofisticată, întoarcerea cu gândul la hotelul doamnei Varvara, unde se făcea că se va consuma drama trădătorilor de cuplu, partenere şi parteneri de viaţă — foşti cu toţii. Dar aici avea ceva de obiectat ca filozofie a vieţii şi prin urmare de transpus obiecţia în ficţiune. Tocmai se gândea la o voce potrivnică vederilor patroanei, care să încerce să explice de pe estrada luxosului restaurant, unde se întrunise încă din prima seară toată suflarea invitaţilor dinainte condamnaţi, că totuşi libertatea individului e mult mai preţioasă decât înlănţuirea pe viaţă pe care o presupunea căsnicia. Nu erau decât câteva precepte, e drept adânc înrădăcinate, de învins. Dar merita încercarea. Se bizui pe inteligenţa şi pe bunul-simţ ale Mirunei, în cazul când avea să-i povestească intenţiile sale literare, şi anume că ea nu va confunda logica ficţiunii cu logica vieţii şi nu se va lega de împrejurare pentru a-l suspecta pe Bleer că se foloseşte de povestea sa inventată pentru a-şi clama dreptul la libertate în cazul cuplului lor.

   Cam complicată exprimarea, nu? Asta e! Mizăm pe concentrarea cititorului... şi pe norocul autorului.

   ...Şi greşi căci, aşa cum se aştepta, la auzul cuvintelor sale, Miruna nu sări cu gura pe el ci se mulţumi să zâmbească nostalgic... „NOSTALGIC” era cuvântul potrivit? Da?
   „Şi ce îi lipseşte eroului tău, cel cu discursul de pe stradă, pentru a-şi împlini... visul de libertate? Doar acceptul partenerei?”
   „Mă tem că nu-i de-ajuns acceptul.”
   „Dar ce mai trebuie?”
   „Uite, Miruna... sincer să fiu, nu ştiu ce mai trebuie... Dar mă gândeam în primul rând la libertate... Mă gândeam la un personaj care să aibă curajul... şi să-şi asume riscul s-o înfrunte pe doamna Varvara, ştiind sau mai degrabă ghicind pentru ce au fost ei toţi invitaţi la hotel şi ce li se pregăteşte în final...”
   „Personaj în care bineînţeles că te vezi pe tine!” strecură Miruna o observaţie răutăcioasă.
   „Nu, în niciun caz”, o contrazise Bleer cu o mină serioasă. „Chiar nu mă văd pe mine într-o postură de erou romantic. Câtuşi de puţin. De-adevăratelea. Pot cel mult să spun că personajul meu e un tip simpatic şi că sunt de partea lui. Mi-l închipui suit pe estrada restaurantului şi îmi place să-l aud vorbind. Parcă aş fi acolo. Şi chiar sunt. Iată ce spune personajul: «Pentru Dumnezeu, nu accept, de dragul unor convenţii, să renunţ la viaţă. Vreau să trăiesc mereu minunea iubirii dintre bărbat şi femeie. Vreau ca iubirea mea să fie vie şi proaspătă, nu doar o amintire. Vreau să-mi ating obrazul de obrazul femeii iubite, să-l simt rece de la ger şi plin de prospeţime când mă întâlnesc cu ea pe stradă, într-o seară de februarie, când primăvara încă n-a venit dar deja pluteşte în aer. Vreau să-i văd părul lucind în lumina străzii şi s-o ştiu că se interesează de toate noutăţile, că ştie mărcile de cosmetice, că e la curent cu ultima linie a modei vestimentare. Vreau să mă încânte s-o văd că îşi trage mănuşile pe mâini, şi mâinile îi sunt elastice şi puternice. Şi, mai presus de toate nu vreau ca toate acestea să devină amintire printr un legământ la starea civilă!»... Nu, nu sunt eu acolo pe estradă, Miruna. Dar zău că îmi place să-l ascult.”
   Miruna rămase cu privirea pierdută undeva în depărtare.
   „Ce să spun, Bleer... A renunţa la viaţă înseamnă pentru personajul tău a te înhăma într-o căsnicie? Am înţeles bine?”
   „Aş vrea să n-am câte un singur răspuns pentru fiecare întrebare, Miruna. De-aia îl las pe el să vorbească în locul meu. Ca să nu mă acuzi tu de subminarea valorilor tradiţionale! Ale căsniciei în particular.”
   Bleer râse domol şi o privi cu interes.
   „Privilegiul scriitorului: să-şi expună opiniile prin gura personajelor. Iar dacă nu-i mai convin sau şi le schimbă, poate da oricând vina pe personaj!”
   „Dacă mă uit în jur, spuse Miruna, ceva mă face să cred că mai ai de aşteptat câteva decenii ca să se întâmple schimbarea pe care o aştepţi. Mă refer la eliberarea cuplului din jugul căsniciei.”
   „Stai puţin!” replică grăbit Bleer. „Uiţi că deocamdată nu-i vorba decât de ficţiune. E aşa cum ţi-am spus: mă bucur să rămân în umbră şi să-l las pe el să vorbească în locul meu. În privinţa «jugului căsniciei»... să mă mai gândesc. Rămâne de văzut dacă mi-aş dori cu adevărat ca opinia publică să se schimbe şi să accepte cu uşurinţă ideea că bărbaţii şi femeile nu sunt făcuţi pentru unire veşnică. Cred că mai degrabă nu mi-aş dori să triumfe o asemenea opinie. Mai ales în situaţia noastră nu mi-aş dori-o... ştii cum se-ntâmplă, nu mi-aş dori deloc să învingă efemerul!... Tot ce îmi doresc acum este să nu ne trezim cu o bătaie în uşă!”
   Miruna nu păru amuzată de uşurinţa cu care el trecea de la închipuire la o situaţie reală — a lor. Îl privi cu seriozitate adânc în ochi, din poziţia ei, de foarte aproape.

   Da, a fost o femeie care m-a privit astfel drept în ochi, într-o împrejurare asemănătoare. Şi chiar ne temeam amândoi, în acele clipe, că cineva ar putea să bată în uşă.
   Să vedem...

   „Cine ar putea să bată în uşă?”
   Miruna îşi dorea să pozeze într-o femeie stăpână pe sine, dar nu era în totalitate convingătoare.
   „Dragă Miruna, niciodată nu poţi să excluzi cazul cel mai rău. Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să iei în considerare toate posibilităţile. Trăieşti frica dar o priveşti şi din afara ei. Încerci să rememorezi şi ce reprezenta pentru tine o bătaie puternică în uşă cândva, demult, în copilărie, când spaimele sunt fără margine şi te gândeşti că sunt situaţii când nici chiar cei ce te protejează zi de zi, familia... ştiu şi eu... rudele, doctorul familiei, la un moment dat ajung dintr-un motiv oarecare să nu o mai poată face. Dar acuma nu-i vorba de copilărie. Suntem oameni maturi şi ne aflăm într-o situaţie delicată.”
   „Delicată? De ce?”
   „Sau poate eu mă aflu într-o situaţie mai delicată decât tine. Cel puţin dintr-un anumit punct de vedere. O bătaie în uşă cu siguranţă pe mine m-ar afecta în clipa asta mai mult decât pe tine.”
   „Cred că înţeleg de ce spui asta.” Miruna rosti acele cuvinte cu subînţeles şi râse înfundat, amuzată, şi el îi simţi trupul scuturându-se uşor, trepidând ca de un gungurit pervers.
   „Ai deja ceva experienţă în materie de bărbaţi, nu?” o provocă Bleer.
   „Ar trebui să n-am? M-ai dori mai inocentă decât sunt?”
   Alunecau împreună în tunelurile şi în luminişurile intimităţii şi încercau să fie atenţi la senzaţii.
   „Ceea ce pricinuieşte neplăceri este nerăbdarea”, observă Bleer.
   „Te referi la noi amândoi? Sau îndeosebi la tine? Din nou!”
   „Oricum, nerăbdarea nu ne scoate afară din casă aici, în Europa de Est.”
   „Nu ştiu cum de poţi să te gândeşti la asemenea lucruri generale în asemenea momente. Să însemne oare că tu le savurezi mai puţin?”
   „Ba nu. Le savurez, dar într-o manieră intelectuală!” glumi el. „Alte femei mi-au reproşat tocmai nemişcarea!”
   „Nemişcarea, sau nerăbdarea?” vru ea să ştie.
   „N-are importanţă. Pentru mine nemişcarea şi nerăbdarea sunt ambele ipostaze ale extazului!”
   „Eşti pus pe glumă, Bleer”, gânguri din nou Miruna. Era acelaşi tremur care lui, fizic, îi făcea o mare plăcere. Ar fi provocat-o uzând de orice mijloc, doar s-o facă să gângurească.
   „Îţi mai arde de textele tale când stăm aşa, împreună?” se interesă Miruna.
   „Dacă te referi la reportaje, la cele pentru străinătate, le ştiu la loc sigur!” glumi Bleer. „La conţinutul lor deocamdată nu mă gândesc, înţelegi Miruna? Aproape am uitat ce-am scris acolo. Apropo, nici nu te întreb unde le-ai ascuns fiindcă...”
   „Încetează să vorbeşti despre texte, Bleer”, îl rugă moale Miruna. „Dacă pe tine te aruncă în extaz, pe mine mă perturbă.”
   „Ai dreptate. Iartă-mă. De fapt şi pe mine mă perturbă.”
   Ea se încordă, acaparatoare.
   „De fapt de unde ţi-a venit ideea cu hotelul Varvarei? Ai fost infidel faţă de femei şi ai vrut să te purifici printr-o analiză? Să afli de la ce ţi se trage?”
   „Nu cred că am fost mai infidel decât alţii. Deşi ca ziarist, în contact cu fel de fel de oameni, eşti supus tentaţiilor de tot felul, eşti tentat, ştii şi tu, să duci o viaţă mai... liberă. Nu?”
   „La fel ca şi actorii!” îl completă Miruna, în vervă.
   „Exact. Sau ca şi balerinii. Apropo, am avut cândva un prieten care, ca să mai câştige un ban, s-a angajat să facă figuraţie la teatrul de operetă...”
   „A, da? Chiar mă întrebam cine sunt oamenii pe care îi văd uneori pe scenă făcând figuraţie. Îmi închipui că trebuie să ai aventura în sânge ca să te tenteze să faci figuraţie la operetă.”
   „E într-adevăr un tip aventuros. Ţi-o spun cu o jumătate de gură.”
   „De ce cu o jumătate de gură?”
   „Fiindcă tot ce vorbim noi acum, în situaţia noastră, se spune cu o jumătate de gură!”
   „Aşa să fie, cum spui tu!” acceptă Miruna.
   „Şi revenind la prietenul meu... Mi-a povestit cât de mult l-a surprins viaţa frivolă pe care o duceau actorii acolo, mai ales dansatorii, ce chestii fără perdea îşi povesteau, la ce pipăială se dedădeau, fără pic de jenă şi fără nicio reţinere... Sincer, nu m-au atras niciodată femeile, cred, mai mult decât pe oricare alt bărbat. Dar în teorie infidelitatea mă interesează foarte mult. Asta pot să ţi-o spun cu mâna pe inimă. Nu ştiu de ce. Aşa că am imaginat povestea de care ţi-am spus. Nu-mi propun să fac niciun fel de descoperire scriind. De altfel, cred că ţi-am mai spus, în ficţiune orice «descoperire» mai mult strică. Ţin cont de asta şi îmi dau silinţa să scriu texte care să nu dea niciun răspuns. Şi nu doar în ficţiune strică «descoperirile». De multe ori dăunează chiar şi în viaţă. Lucrurile e de preferat să nu fie foarte clare...”
   „Asta s-ar putea să-i placă chiar şi Administratorului-general!”
   „A! nu mă refer la viaţa publică. În viaţa publică lucrurile ar trebui să fie perfect clare, sunt de acord cu asta.”
   Miruna îşi asemui mişcările aproape involuntare ale corpului cu cele ale vâslitului, când barca îşi ia avânt şi iese cu uşurinţă în larg. Iar mişcările lui erau concordante cu ale ei. Îşi încolăci braţele elastice pe după ceafa lui.
   „Spune-mi, Bleer, tu te consideri un bărbat cu experienţă? Sau, ca să nu mă acuzi că fac aluzie la sex — deşi, trebuie să recunoşti, am toată îndreptăţirea s-o fac! —, te consideri un om cu experienţă?”
   „Nicidecum”, răspunse el cu simplitate. „Dar din punctul meu de vedere, dacă ţi-ai dorit ceva şi n-ai obţinut, asta tot experienţă se cheamă că este. Experienţa neîmplinirilor. Sau a frustrărilor. Chiar aşa, nu diferă cu nimic de experienţa pozitivă.”
   „Dar ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată?”
   „Şi ceea ce nu ţi-ai dorit niciodată tot experienţă ar putea fi. Cu condiţia să ştii ce nu ţi-ai dorit!” glumi Bleer.
   „Te mai aştepţi să bată cineva în uşă?” îl întrebă Miruna după câteva clipe de tăcere.
   „Ei, nu stau chiar cu inima cât un purice, dar am în vedere o asemenea eventualitate neplăcută”, mărturisi Bleer. „Orice împrejurare are în general mai multe ieşiri, ştii cum se spune. Şi viaţa are mai multe ieşiri. Nu poţi să le neglijezi. Câte speculaţii nu se pot face despre direcţiile în care o poate lua viaţa! Toate acele speculaţii se cheamă literatură, eu aşa cred. Dacă în istorie speculaţiile în general n-au ce căuta, adică în istorie n-are ce căuta «dacă», în schimb ficţiunea nici nu-i de conceput fără «dacă». Asta cuprinde şi bătaia în uşă!”
   „Dar nu te afectează prea tare, nu?”
   „Ce anume?”
   „Bătaia aşteptată în uşă.”
   „Asta ar trebui s-o simţi tu însăţi!”
   „Ceea ce simt eu este că da, nu te afectează”, îi făcu Miruna pe plac să recunoască. „Doar că te simt destul de încordat!”
   „Dar asta e bine, nu? Se spune că oamenilor nu le prieşte să se elibereze de orice frică.”
   „Înseamnă că noi aici, în Europa de Est, suntem în elementul nostru. Numai buni de invidiat!”
   „Mă simt aşa de bine împreună cu tine, spuse Bleer, încât uneori mă întreb de ce simt nevoia să mă manifest public. Toate planurile mele, sau aproape toate, ţi le-am împărtăşit, eşti la curent cu aproape toate personajele mele, nu-mi rămâne decât să le cizelez şi să le finalizez. Oare asta n-ar trebui să-mi ajungă?”
   „Sper că sunt o ascultătoare atât de bună încât să te stimulez să duci la bun sfârşit parte din scrierile tale.”
   „Absolut!” încuviinţă Bleer cu convingere. „Nu numai faptul că eşti o bună ascultătoare, ci simpla ta prezenţă mă inspiră. Mâine-poimâine o să începem să ne completăm reciproc, să scriem împreună.”
   „A, nu! asta nu!” protestă Miruna amuzată.
   „De ce nu? Au mai fost cupluri care au creat împreună.”
   „Au fost? Poţi să-mi dai vreun exemplu?”
   Bleer se gândi câteva clipe, dar gândul nu i se putu concentra la numele eventualelor cupluri pe care istoria literară le consemnase ca fiind de succes.
   „Nu-mi vine în minte niciun exemplu, dar te asigur că există. Şi chiar dacă n-ar exista, n-am nicio reţinere în a fi primul care o încearcă. Şi în general, pot să-ţi spun că nu mă prea descurajează contraexemplele. Dacă cineva a eşuat în cutare întreprindere, dacă de exemplu că n-a avut succes la revistele literare sau la edituri...”
   „Cum adică succes la edituri, Bleer? Păi la noi nu-i o singură editură în toată ţara?”
   „Aşa este, la noi scriitorul nu are de ales. Mă refeream la scriitorii străini, care au la dispoziţie nu-ştiu-câte edituri. Nu merge la una, încearcă la alta. Şi tot aşa.”
   „La noi adevărul e unul singur!” rosti Miruna cu o prefăcută sentenţiozitate. „Inutil să fie mai multe edituri şi acelaşi adevăr peste tot. Înţeleg că felul cum te exprimi, stilul — ceea ce se cheamă stil — e cu totul secundar!”
   Valul de râs care urmă îi făcu întregul corp să tresalte ademenitor. Dar pe Bleer nu îl luă pe nepregătite.
   „Într-adevăr, completă el, câţi redactori-desemnaţi atâtea gusturi, nici mie nu mi se pare normal!” Şi la rândul lui fu scuturat de un hohot de râs. „Trebuie să existe un gust universal, unul pentru toată lumea!”
   „Tot e bine că am uitat amândoi de ameninţarea bătăii în uşă! Şi văd că tu te menţii cât se poate de bine. Simt asta. E un exerciţiu benefic, la care cu toţii ar trebui să recurgem. În toate sferele vieţii cotidiene! Exerciţiul te oţeleşte! Nu mai tresari la orice stimul negativ. Nu-i aşa, dragă Bleer?”
   „Şi cuvintele care mă obsedează din când în când, şi pe acelea ţi le împărtăşesc. Deşi ele nu au semnificaţie decât în capul meu, în măsura în care se leagă de planurile şi de atracţiile mele, unele chiar nemărturisite.”
   Bunăoară acum, expresia care poate că s-ar fi potrivit cel mai bine ar fi fost: ZBUCIUMUL CORPULUI. Nu i-o împărtăşi însă Mirunei, chiar dacă ea ar fi acceptat-o negreşit, printre altele fiindcă era deja prea târziu să mai schimbe cursul firesc. A DĂRUI şi A PRIMI erau la rândul lor cuvinte foarte potrivite. Literele, de-ar fi fost să citească de pe o foaie de hârtie, i-ar fi jucat în faţa ochilor, ba chiar ochii s-ar fi închis — şi ochii lui, şi ochii ei. Dăruirea şi primirea trecură dintr-una într-alta şi nu mai trebuit decât să se aştearnă pacea. Pacea plină, care se săvârşea în intimitate şi, cu puţin noroc, fără bătaia bubuitoare în uşă. De data asta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Felix mundi* **

Indiferenţă benignă
   Sabin ar putea crede că s-a trezit întins pe-o bancă la întâmplare, dar dacă face un efort să se adune un pic, îşi spune că banca nu este una oarecare ci exact cea pe care şi-a luat-o drept ţintă cu ceva timp înainte — cu cât, nu se ştie —, că împrejurimea are unele particularităţi, că zacerea lui acolo are o istorie. Locul, acum că s-a trezit, îi este ca şi necunoscut, iar istoria nu se arată deloc plăcută pe măsură ce amănuntele ei îi revin în minte — exceptând poate începutul după-amiezii.
   Dar începutul după-amiezii a fost hăt, cândva.
   Deasupra se înalţă coroana înaltă a unui copac, iar în jur, prin umbra zilei toride, poţi să recunoşti un colţ dintr-o periferie a oraşului. La mică distanţă, clădirea veche a unei halte pe unde la orele dimineţii se perindă navetişti. Îşi aminteşte că îndreptându-se spre bancă, a trecut pe lângă acea clădire. Păduricea dintr-o latură a gării îi este oarecum familiară; gunoaiele care zac aruncate printre copaci sunt aceleaşi ca peste tot. Altădată ar fi ocolit pe departe un asemenea loc dar acum, în situaţia lui, banca i s-a ivit în cale ca un binevenit refugiu. Momentele mai îndepărtate ale istoriei lui de azi şi le aminteşte ca prin vis: a nimerit aici după ce a străbătut, clătinându-se, străzi complet necunoscute, cu totul în afara traseului obişnuit către serviciu. Servieta şi-a pus-o într-un capăt în chip de pernă, cu tot ce e înăuntru, s-a lungit ameţit şi epuizat, şi-a dorit să fie întâmpinat cu ceea ce ar putea numi indiferenţă benignă; totul în jur ar trebui de fapt să-i fie indiferent şi benign; iar acum se gândeşte la terasa unde în urmă cu ceva timp vacarmul creştea, tot mai confuz, cu fiecare pahar pe care el şi colegii săi îl dădeau pe gât.

Cuvintele mai întâi au fost importante. S-a vorbit de delictul de delaţiune, cineva a fost de părere că în acest caz este important în folosul cui este delaţiunea, altul a spus că delaţiunea e delaţiune şi că tot ce contează este perturbarea activităţii organizaţiei, Ce fel de organizaţie? a întrebat Petcu, e cumva Securitatea o organizaţie? Bineînţeles că da, metodele la care recurge sunt perfect legitime atâta vreme cât se încadrează în limitele Legii! Dar lucrător al Securităţii e una, şi delator cu totul altceva! Şi aşa mai departe. Chelnerii veneau tot mai des la masa lor să se intereseze de cerinţele clienţilor, şi nu doar că veneau, dar mai şi zăboveau suspect de zeloşi... Apoi cuvintele n-au mai contat deşi au continuat să zboare peste masă de la unul la altul, a contat doar zgomotul şi tăria, responsabilitatea dădea un pas înapoi, doi paşi, trei — chelnerii veneau şi plecau, se uitau cu un reproş viclean şi slugarnic dar unul nu scotea o vorbă; apoi n-a mai venit nimeni...
   Ia să le fi zis cineva că se uită la clienţi cu reproş viclean şi slugarnic! Să vezi ce s-ar mai fi îmbăţoşat! Instantaneu. Sunt cu toţii egali, astăzi. Dumnezeule, egali!
   Egali cu cine?
   Promisiunile adresate sieşi cu ceva vreme înainte, că avea să facă un efort să se debaraseze de viciu, s-au dovedit a nu avea bătaie prea lungă: poate că uneori e bine să te laşi dus de viciu, iar cei puternici şi hotărâţi n-au decât să-şi ia morala la pachet şi să se ducă dracului...
   Sabin se gândeşte la patul său de-acasă, la draperia pe care ar trage-o la fereastra dinspre stradă, la liniştea şi la izolarea din cameră. Ar fi minunat să se afle acolo. Să se închidă în camera lui şi nimeni să nu intre peste el. Nimeni... Dar până acasă e drum lung şi mai ales întortocheat. Partea proastă e că, la fel ca-ntotdeauna când trece peste o limită cu băutura, de îndată ce se-aşează îl cuprinde o ameţeală vecină cu leşinul. Aşa că n-are încotro, trebuie să meargă pe jos. Şi mergând, speră să-i mai treacă beţia. Totodată însă îi e groază să se imagineze străbătând pe jos tot oraşul, dintr-un capăt în celălalt. O metropolă întreagă plină de maşini, zgomot şi oameni închiondoraţi...
   Un chin nesfârşit.
   O rază de soare îi încălzeşte piciorul, gamba dezvelită între marginea şosetei şi manşeta pantalonului care s-a tras puţin în sus, undeva departe, în prelungirea trupului. Trupul său e acum la fel de lung cum şi-l vedea în copilărie prin binoclul aşezat la ochi invers, cu ocularul îndreptat spre lume.
   Sabin a închis ochii, a îndoit un braţ ca să ţină servieta strâns, să nu i-o tragă cineva de sub cap, având în acelaşi timp conştiinţa confuză că unei agresiuni brutale n-ar avea forţa să i se împotrivească. Întinzându-se pe bancă, a mizat însă pe lipsa de interes pentru persoana sa. Şi visele, şi speranţele au logica lor... Speranţele sunt probabil deplasate, dar visele nu, aici la periferie, unde străzile se golesc de lume la ora plecării la serviciu, şi se animă din nou pe înserat. Aici în lumea periferiei beţia e un lucru obişnuit, nu atrage atenţia. Probabil că pe asta a şi mizat. Dar dacă cineva de prin partea locului s-ar opri să-l studieze cât de cât, ar observa negreşit că, în ciuda situaţiei sale deplorabile, e îmbrăcat totuşi altfel, arată altfel şi deci nu-i unul de-al lor. Ceea ce n-ar fi în favoarea sa...
   A aţipit din nou?...
   Somnolenţă, sau vertij? Sabin alunecă dintr-una într-alta, ca într-un joc pentru copii cu traseu presărat de capcane şi de stimulente, unde mărimea saltului figurinei de plumb este la cheremul zarului. Uneori nu se mai împotriveşte. Timpul, aici la margine de oraş, se scurge altfel. Te fură... Plăcerea şi amărăciunea se confundă cu durerea şi cu regretul...
   Nimic nu durează dar, în acelaşi timp, din transă nu poţi să ieşi. Ieşirea durează, nu se mai sfârşeşte, prelungind chinul şi transa. Ceea ce simte mişcându-se la o oarecare distanţă sunt oare oamenii în drum spre gară? Navetiştii? Sau cei ce deja au ajuns pe peron şi aşteaptă ca trenul să fie tras în mica haltă fără puncte cardinale? Dar oamenii, din păcate, nu se mai mişcă. Dacă s-ar mişca, ar putea fi sigur că nu-i dau atenţie. Ceea ce şi-ar dori mai mult decât orice. Nu, nu mai mult. Mai mult decât orice şi-ar dori să fie în patul său, cu draperia de la fereastră trasă, despărţindu-l de lume...
   În jurul lui sunt acum oameni. Oameni care nici nu se îndreaptă spre peron, nici nu par a aştepta trenul. Mai degrabă îl aşteaptă pe el să se trezească din beţie. Ceea ce era cel mai rău s-a întâmplat.
   Sabin întredeschide ochii.
   Acei oameni stau la o oarecare distanţă, cu privirea aţintită spre el. Simte că le trezeşte nu interesul ci mai degrabă ostilitatea. Poate şi dispreţul... totuşi. Ar putea evita, ar putea fugi din calea dispreţului lor. Ar fi poate de-ajuns, dacă ar fi s-ajungă la un schimb de cuvinte cu ei, să nu facă vreo aluzie la studiile lui înalte pentru a nu le trezi invidia. Dar cine se gândeşte la aluzii? Oamenii simpli, la fel ca şi cei de odinioară, din cartierul unde a copilărit, s-ar arăta reticenţi dacă, printr-o întâmplare neplăcută pentru toată lumea, ar ajunge să-i cotrobăiască prin geantă şi ar da de formularele cu antetul Baroului. Nu doar reticenţi, ci de-a dreptul ostili. Are nevoie de intuiţie, de inspiraţie. Pentru ei, el nu este decât un intrus, pe seama căruia sunt înclinaţi să pornească dintr-o clipă într-alta comentarii deşucheate, încă înainte să-l vadă trezindu-se din somnul lui alcoolic... Nu dorm, oameni buni, îi vine să spună... Somnul alcoolic e doar pe jumătate somn şi niciodată nu seamănă cu ceea ce fiecare crede că îşi aminteşte din propria sa experienţă. Aici propria experienţă nu are nicio valoare... Degeaba vă gândiţi la servieta mea de sub cap. Va trebui să vă gândiţi mai întâi serios la semnificaţia cuvântului tâlhărie în instanţă. Judecătorii sunt foarte sensibili la acest cuvânt, şi opinia publică nu mai puţin. Nici să nu vă treacă prin cap vreo circumstanţă atenuantă. Nu există aşa ceva, credeţi-mă pe cuvânt! Mutaţi-vă gândul de la circumstanţa atenuantă...
   Sabin nu îndrăzneşte să deschidă ochii. Dar dacă totuşi o face, în jurul său nu zăreşte pe nimeni.
   Iuţi la vorbă de felul lor, sunt iuţi de multe ori şi la faptă...
   ...Cum era şi tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelarul, la două case distanţă, pe strada lor. Unde stăpâni erau bărbaţii. Unde femeile erau absente din viaţa străzii, iar fetele, care încă nu deveniseră femei, îşi înfrânau până şi curiozitatea. Nimeni de pe strada lor nu spunea vreodată Am avut noroc, decât doar dacă ieşea teafăr dintr-o încăierare cu cuţitele.
   Am avut noroc? Nu exista aşa ceva...
   ...După cum nici astăzi Sabin nu găseşte vreun motiv să spună Am avut noroc. Presupune doar că oamenii aceia se holbează la el şi simte, ştie, că dacă ar veni din partea lui vreo întrebare, nu s-ar grăbi să răspundă... Ştie că un singur lucru l-ar putea salva de la dezastru: să strângă servieta cu mâna dar în acelaşi timp să n-o facă prea ostentativ, pentru a nu-i stârni. Nici acum, nici cu ani în urmă, în copilărie, nimeni din oamenii aceia nu avea vreo temere că ar putea spurca vreun lucru prin purtarea lor, prin ce spunea sau prin ce făcea. Tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelaru’, mătăhălos cum era, cu ceafa grasă, ca de porc, mereu cătrănit, provoca pe stradă scandal după scandal, după care se retrăgea fără prea multe regrete prin fundătura lui, acasă, în maiou, cu capul în pământ. Sabin nu s-a întrebat niciodată care erau motivele acelor scandaluri, din ce anume se iscau. Dacă astăzi, amintindu-şi, se întreabă, pe atunci toate acele întâmplări stăteau în firea lucrurilor: tatăl lui Titi Rujoiu, Măcelaru’, trebuia să facă scandal pe stradă şi să se încaiere cu vecinii şi cu verii săi. De bună seamă nici alţii nu se întrebau prin vecini, doar ieşeau pe la garduri zgâindu-se ca la spectacol. Şi numai dacă se ajungea la cuţite, se încumeta să iasă în stradă câte unul mai curajos şi să sară să-i despartă.
   Şi totuşi lui Sabin, Măcelaru’ nu i-a adresat niciodată vreun cuvânt răstit. N-avea timp de el. Şi-l aminteşte ieşind duminica la braţ cu consoarta, mama lui Titi, îmbrăcat îngrijit, parfumat, proaspăt ras, cu acel obraz negricios, caracteristic bărbaţilor încă tineri, cu barba foarte deasă. Iar în noaptea de Înviere, se întorcea acasă, în mână cu lumânarea aprinsă, ferindu-i cu mâna flacăra de vânt, având un comportament de elefant domesticit. Titi pe lângă ei, şi el cu o lumânare aprinsă, împreună cu maică-sa şi cu tot familionul, care arăta mai unit ca niciodată; uitau de gâlcevi şi de ameninţări.
   Era şi Mişu Bratosin, vărul lui Titi, pe-acolo prin vecini. Venea acasă la ei şi mama lui Sabin, curioasă, l-a întrebat o dată cu ce se ocupă taică-său. E croitor, răspundea Mişu. Mama lui Sabin era în continuare curioasă şi se interesa dacă atelierul de croitorie are firmă; grăbindu-se să adauge şi totodată să se scuze: Nu te întreb asta cu gândul la fisc, puiule, Doamne fereşte, stai liniştit, nu-i treaba mea. Doar că n-am văzut acasă la voi niciun fel de activitate, clienţi să vină la croitorie sau să plece cu haine noi şi aşa mai departe, mă-nţelegi? Sau poate nu lucrează acasă?... Ba da, întărea Mişu, tata lucrează acasă, cum să nu! Puteţi să veniţi şi dumneavoastră să comandaţi la noi... Şi imediat, fâstâcindu-se, se corecta: Adică vreau să spun, la tata! Tata nu se ascunde de nimenea. Coase pentru toată lumea şi nimenea nu s-a plâns niciodată că nu lucrează bine... N-am zis că n-ar lucra bine, puiule! îl asigura, prevenitoare, mama lui Sabin...
   ...E ciudat că toate acele discuţii de pe la începuturile copilăriei i s-au păstrat în amintire. Aproape cuvânt cu cuvânt.
   ...Ba chiar lucrează pe bani foarte puţini! se însufleţea Mişu, mult prea volubil pentru un copil de vârsta lui, în a-i aduce elogii tatălui său. La mulţi nici nu le ia bani! Deloc!... Cum aşa! se minuna mama lui Sabin, privindu-l cu drag, molipsindu-se, generoasă, de entuziasmul copilului... Nu le ia niciun ban la ăi mai săraci, vreau să zic, explica Mişu Bratosin. Le face paltoane şi pantaloni golf. Pe degeaba, zău, nu vă mint!...
   ...Oamenii de la periferie stau în jurul lui, şuşotesc, de fapt sunt mai degrabă tăcuţi, nu înaintează spre el, păstrează o oarecare distanţă, dar cât e de sigură neintervenţia lor?...

   Indulgenţă universală
   Maică-sa a rămas pe gânduri. Încearcă să înţeleagă dacă generozitatea croitorului Bratosin se explică prin asocierea în cooperativă, de care se vorbea tot mai insistent de o vreme. Oamenii nu îşi prea băteau capul să înţeleagă. Pentru ei totul se reducea la gratuitate: gratuitatea era o victorie şi nu se gândeau că orice gratuitate îşi are preţul ei. Pentru mama lui Sabin era vorba de o îndulcire a asperităţilor sociale printr-o anume indulgenţă universală a unuia faţă de celălalt. Nu îi putea explica unui copil cum vedea ea lucrurile în profunzime, dar s-ar fi mulţumit să vadă că o lume nouă prindea contur. În definitiv periferia, unde locuiau pe atunci şi ei, era mare, aproape necuprinsă, nu era necesar să se cunoască chiar toţi între ei...
   În lumea lor periferică beţia e păcatul cel mai puţin greu dintre toate. Îl acceptă până şi nevestele, inclusiv lăsându-se bătute şi neîndrăznind să-şi spună oful decât cel mult una alteia, peste gard, la ore când bărbaţii nu le sunt acasă, pe şuşotite şi cu teamă... Acum ele, femeile, nu sunt de faţă... Niciodată nu sunt de faţă în asemenea situaţii când domină curiozitatea faţă de câte un intrus...
   Şi Sabin a fost parte din lumea periferiei înainte să se ridice, împreună cu alţii câţiva, foarte puţini, care au reuşit să părăsească pentru totdeauna acea lume. Ar fi poate înclinat să spună că s-a smuls dacă nu şi-ar aminti că de fapt totul s-a produs cumva de la sine, aproape fără nicio zbatere, şi, în plus, că ceea ce lăsa în urmă nu-i stârnea defel aversiune. Cum ar fi să se lase cuprins de aversiune faţă de unii cu care a bătut mingea pe stradă cât au fost vacanţele de lungi? Cum ar fi să simtă aversiune faţă de Titi Rujoiu, vecinul său cam de aceeaşi vârstă, poate doar cu vreun an-doi mai mare, fecior de măcelar, c-un tată mătăhălos şi cu ceafa groasă şi mereu cătrănit dar care...
   ...Şi aşa mai departe.
   Întredeschide ochii şi, în voltele ameţelii, îi vede pe oamenii periferiei cumva apatici. Nu-i mai acordă aproape nicio atenţie. Pare că au uitat de el şi că stau de vorbă între ei despre ale lor. Doar că n-au plecat. Niciunul nu mai stă cu privirea aţintită spre el.
   La fel ca şi acum...
   ...Sabin stătea întins... dar nu pe scândura tare a băncii ci în mijlocul terenului de fotbal, pe burtă, cu faţa într-o parte şi braţele întinse în cruce. Iarba gazonului era rece şi mătăsoasă şi tremura uşor în adierea vântului. Razant cu firele ierbii vedea dintr-un unghi neobişnuit piciorul gardului de plasă de sârmă care împrejmuia terenul separându-l de tribună şi de galerie; vedea băncile de jos ale tribunei, picioarele băieţilor de-o seamă cu el, goale până mai sus de genunchi, dincolo de plasa de sârmă, stând în picioare, cu toată atenţia lor jucăuşă îndreptată spre joc, tuşa trasă peste iarbă, care de foarte aproape se vedea ca o fâşie de stropi albi, ca o cale lactee de var... Închidea ochii... Auzea strigătele înfierbântate ale jucătorilor prinşi în dansul vijelios al jocului, bufniturile surde ale ghetelor izbind mingea, toate la distanţă de el, ocolindu-l într-un soi de vârtej care, câtă vreme stăteai cu urechea lipită de pământul rece, nu părea să aibă vreo logică...
   ...Sabin nu numai că l-a crezut pe cuvânt pe Mişu Bratosin în privinţa mărinimiei tatălui său, dar îşi aminteşte că el însuşi a beneficiat de ea când, peste vreo doi ani, părinţii i-au comandat croitorului Bratosin, pentru el, o pereche de pantaloni bufanţi. Sabin era pe-atuncea un băiat de vreo treisprezece ani şi deja începuse să nu-i fie indiferentă croiala îmbrăcămintei, cum se-ntâmpla până de curând. Iar când să-i plătească, croitorul i-a spus tatălui său Lasă, vecine, îmi dai altă dată banii. Sau poate îmi faci şi dumneata un serviciu, cine ştie. Şi-atuncea suntem chit — a râs el. Şi a adăugat în încheiere: Trebuie să ne ajutăm unu’ pe altu’, ca-ntre vecini!... Dar de vreun serviciu Sabin nu îşi aminteşte să se fi ivit vreodată ocazia ca ai lui să i-l facă pentru a fi chit.
   Dar veneau şi alţi meşteri de prin cartier...
   Desigur, legăturile şi întâmplările îi priveau aproape numai pe cei mari. Sabin era însă nevoit să recunoască şi totodată admira la ei puterea de a trece peste simpatie şi antipatie; ceea în lumea lor, a copiilor, nu se prea întâmpla. Trecând dincolo de simpatie şi de antipatie, oamenii mari aveau negreşit un ţel — totdeauna îl aveau —, pe care îl urmăreau cu perseverenţă, spre deosebire de ei, copiii, care se lăsau duşi de pripeală şi de câştigul imediat. Oamenii mari, pe lângă că făceau tot felul de munci de mare folos pentru semenii lor, erau profesori şi doctori; Sabin avusese deja de multe ori ocazia să vadă cu câtă abnegaţie îşi puneau priceperea în slujba celor mulţi şi neajutoraţi.
   La nevoie, domnul Tudoroiu, tatăl lui Sabin, chema fel de fel de alţi meşteri, ba să le repare instalaţia de apă, ba să le verifice racordul la gaz metan; sau pentru cine ştie ce alte lucrări... Sabin îşi aminteşte de Zisu — meşter bun la toate. În salopeta lui albastră, mereu spilcuit, atât cât poţi fi spilcuit într-o salopetă (dar meşterul Zisu era!), mereu cu zâmbetul pe buze sub mustaţa stufoasă şi încă aproape neagră, căra după el trusa de scule, o cutie pătrăţoasă, rigidă, de piele înnegrită şi scorojită, fără capac, pe care o ţinea de o curea trecută peste umăr. Toate cele zdrăngăneau în ea când o cobora de pe umăr şi o trântea jos la picior — chei fixe, chei tubulare, cleşti, şurubelniţe, cutiuţe şi borcănaşe cu unsoare, şaibe şi mufe de toate mărimile — un tezaur de luciri metalice şi unsori acea cutie de-a dreptul magică a meşterului Zisu... Tatăl său îl chema uneori să le repare un robinet care picura, sau să le desfunde o chiuvetă, sau să le întărească balamaua de la o uşă; şi invariabil vizita meşterului se termina cu întrebarea venită din partea tatei Ei, meştere, ia zi, cât îţi datorez?... La care Zisu răspundea de fiecare dată A fost plăcerea mea, domnule Tudoroiu... Tatăl lui Sabin nici că insista. Ceea ce nu-l împiedica s-o ia de la capăt la următoarea vizită a meşterului şi să-l întrebe cât îi datorează. Iar după plecarea acestuia se lansa în tirade elogioase la adresa meşterilor care înţelegeau să-i ajute pe semenii lor la nevoie, şi ajungea bineînţeles la generalizări dulcege despre toţi oamenii şi despre toate meseriile, pe care Sabin le împărtăşea cu inima încălzită de soarele spiritului de caritate universal.
   Ei, dac-ar fi toţi aşa!...
   Păi stai să vedem, poate că sunt!... Lucrurile nu se opreau aici.
   Toţi aceşti meseriaşi — Zisu, la fel ca şi croitorul Bratosin, care era cumnat cu măcelarul Rujoiu, soţiile lor fiind surori —, alături, poate, de alţi meseriaşi de prin cartier, se întâlneau la fiecare sfârşit de săptămână acasă la meşterul rotar Pantazi, fostul meşter de fapt, fiindcă cu vreo doi ani înainte suferise un atac cerebral care făcuse din el un handicapat şi nu mai era în stare să-şi ţină gospodăria, nici chiar cu ajutorul neveste-si. Fiindcă sunt într-o gospodărie treburi cărora femeia nu le poate face faţă. Şi atunci toţi acei meseriaşi îl ajutau la treburile gospodăreşti, adică îi tăiau lemnele şi le aşezau în stive pentru la iarnă, îi săpau grădina, curăţau pomii de omizi şi de uscături, coseau iarba, dregeau gardurile vechi, şi toate celelalte munci necesare într-o gospodărie. Toţi acei meseriaşi îi erau prieteni devotaţi fostului meşter Pantazi şi nu-i cereau niciun sfanţ pentru toată osteneala lor de sâmbătă seara şi duminică dimineaţa. După care, pe vreme frumoasă, după ce se isprăveau muncile se aşezau cu toţii în curte, fiecare pe câte o buturugă, rezemaţi cu spinarea de zidul casei, şi sporovăiau liniştit la un pahar de vin. Căci din fericire atacul cerebral îi lăsase meşterului Pantazi intactă capacitatea de a vorbi. Lui Sabin vorba lor domoală, pe care o auzea de fiecare dată când trecea prin dreptul curţii meşterului Pantazi, îi era cu adevărat plăcută. Încetinea pasul doar ca să-i audă sporovăind, ba chiar zăbovea pe trotuar, în apropierea gardului, prefăcându-se că aşteaptă pe cineva, şi trăgea cu urechea. Niciodată nu mai întâlnise Sabin oameni care să stea la taifas înconjuraţi de atâta linişte.
   La ei în cartier toţi se cunoşteau între ei, peste mai multe case, uneori chiar peste câteva străzi. Un vecin de pe strada Arcaşul-Nou, unul Ivănescu, a avut ideea să organizeze un fel de troc cu alimente între locuitorii cartierului. Ivănescu a avut iniţiativa să facă o listă cu ce-i prisosea fiecăruia pe la gospodărie. Şi încă o listă cu nevoile fiecăruia, astfel ca oamenii să poată face schimburi între ei, totul fără niciun ban: tu îmi dai mie, eu îţi dau ţie şi socotim că toată lumea iese în câştig. Mai mult decât atât, acelaşi vecin inimos s-a oferit să ţină la zi cele două liste pentru ca cineva în nevoie să nu fie obligat să umble din poartă în poartă şi să-ntrebe. Omul în nevoie urma să vină la Ivănescu şi să-l întrebe cine are disponibil alimentul cutare, după care să se ducă drept la ţintă. Pentru o asemenea iniţiativă nu era nevoie să fii meşter. Se ştia că vecinul este contabil la o fabrică de tricotaje. A fost întrebat dacă la el la fabrică se practică sistemul schimburilor. Ivănescu a răspuns că şi salariaţii de acolo au în vedere un troc cu alimente în viitorul apropiat dar că deocamdată toată atenţia lor se îndreaptă spre cantină şi spre o creşă pentru cei cu copii mici, ambele gratuite, vezi bine.
   Mai era un vecin, unul Vidraşcu, pe strada Secerei, paralelă cu Arcaşul Nou, care a avut ideea să facă un inventar al camerelor disponibile pentru a primi în gazdă călătorii veniţi cu diverse treburi la ei în cartier...
   O, Doamne!

   Lumea uneltitorilor de bine
   ...Sabin nu mai e sigur că ar vrea să ajungă în patul său drag de-acasă, sau ar prefera mai degrabă să se întoarcă cu ani în urmă, în lumea uneltitorilor de bine de odinioară. I se topeşte sufletul de dragul acelor planuri ţesute în jurul său pe vremea când era băietan... acum, că trăieşte o experienţă aproape psihedelică pe drumul său către casă; fiindcă totuşi, mai devreme sau mai târziu, va ajunge şi acasă — un drum de hotar între Infern şi Paradis. Şi de ce Paradis? Pentru că totul este la urma urmei ca un vis straniu, printre oameni care nu se ştie dacă mai trăiesc, cărora le pasă sau le-a păsat de starea semenilor, chiar şi de beţia lor, de umbletul lor pe şapte cărări şi n-au avut nicio intenţie să jefuiască.
   ...Tot felul de iniţiative s-au ivit atunci, cu ani în urmă... Sigur, a fost cât se poate de binevenită ideea de a oferi celor veniţi cine ştie de pe unde o cameră unde să stea în gazdă, mă rog, o zi sau două — sau trei. Şi să nu mai arunce banii pe hotel; unde condiţiile de cazare poate că erau mai bune, dar cu siguranţă nu cu mult mai bune; fiindcă oferta hotelului includea şi singurătatea, nedorită, trebuie spus — singurătatea pe care periferia o excludea din capul locului în modul cel mai prietenesc cu putinţă. Nu-i aşa?...
   Dar ce să mai spunem de iniţiativa vecinului Găvoiu, de pe strada Aurorei, care s-a gândit la mijloacele de locomoţie? Şi nu la automobile s-a gândit, fiindcă prea puţine automobile existau pe atunci în cartier. Ci la biciclete. Cele modeste şi poate şi vechi; dar cu cât drag îngrijite de proprietarii lor! dar care nici ele nu erau prea multe la număr. Aşa că vecinul Găvoiu, care era inspector şcolar, vorba aceea, om dedicat educaţiei şi bunelor rânduieli la şcoală, dar şi în afara ei, s-a gândit la o listă a bicicletelor disponibile în cartier. Nu şi la o listă a celor care aveau nevoie de biciclete fără să aibă una a lor. Căci de bicicletă de cele mai multe ori nu poţi să ştii din timp dacă şi exact când o să ai nevoie. Pur şi simplu te trezeşti că ai un drum ceva mai lung de făcut în oraş. Să iei taxiul? Te costă de te usucă!... Sigur că lista cu bicicletele disponibile a fost cât se poate de folositoare. Nu era un schimb, adică cei ce nu aveau biciclete nu puteau oferi nimic în loc. Dar oare nu tot aşa a fost şi în cazul pantalonilor bufanţi pe care Sabin i-a primit în dar — s-ar putea spune — de la croitorul Bratosin, tatăl lui Mişu? Deşi în acel caz darul a constat doar în manoperă, nu şi în material, pe care părinţii lui Sabin l-au cumpărat de la un magazin de textile de pe Strada Principală. Contraserviciul din partea beneficiarului bicicletei împrumutate se amâna, cum s-ar spune, până la o dată neprecizată; dar care în niciun caz nu condiţiona tranzacţia, tocmai în asta stătea frumuseţea gestului. Şi frumuseţea tuturor gesturilor de acest fel, care au fost făcute în acei ani, în cartier... Dumnezeule mare!
   ...Nu vreţi să mergeţi acasă, domnule? Sabin aude întrebarea venind dinspre grupul de oameni care continuă să-l înconjoare păstrând acea minimă distanţă, ca la început. Întredeschide ochii şi îşi înalţă un pic capul — nici nu poate prea mult. Cineva s-a desprins de grup şi s-a apropiat de banca pe care el stă întins. Necunoscutul nu pare convins că intrusul căruia i se adresează — adică Sabin — l-a auzit. Întinde mână, îl atinge uşor pe umăr, şi repetă oferta: Am putea să vă ajutăm dacă doriţi. Sabin murmură Mulţumesc... Imediat... Doar un pic vă rog să mă aşteptaţi... Celălalt se apleacă spre Sabin: Ce-aţi spus, domnule? Se pare că de data asta chiar nu l-a auzit.
   ...Se aştepta cineva ca ei, oamenii şcolii, să rămână de-o parte? Sabin nu îşi aminteşte să fi venit vreo sugestie de întrajutorare din partea profesorilor. Pur şi simplu ei, elevii cei mai buni din clasă, trebuiau să vadă ce şi de ce nu merge cu unii din colegi şi să-i ajute pe cât posibil să ajungă cu bine la capăt de an. Măcar fără corigenţe, dacă note bune era prea mult să le ceri. Sabin îşi aminteşte că în calea bunelor sale intenţii s-au ivit piedici neprevăzute. Cineva a avut o obiecţie. Să fi fost Dorel Stanciu?... Cum adică să-i ajutăm pe cei slabi? Ce înseamnă slabi? Nu-i ajută mintea, sau nu au destulă voinţă? Nu-i drept să-i discriminăm băgându-i într-o categorie suspectă. Poate că dacă unii nu-s buni la matematică, în schimb se descurcă perfect la ştiinţele naturii. Şi invers... Da, Stanciu avea dreptate, era şi ăsta un punct de vedere. Din fericire însă, piedica n-a fost una persistentă, fiindcă foarte curând au găsit calea cea mai bună să le vină în ajutor. Şi pe deasupra s-au ales şi cu o discuţie interesantă despre defectele şi meritele unor colegi de clasă pe care poate că până atunci îi priviseră cu indulgenţă. Şi indulgenţa, da, ea era degradantă. Nimeni nu merita să fie privit cu indulgenţă. Sau cu nepăsare. Şi ăsta a şi fost câştigul. Pentru toţi, nu numai pentru colegii de clasă, ci şi pentru ceilalţi, din toată şcoala. Şi poate şi din celelalte şcoli din cartier...
   Ehei, ce vremuri au fost!...
   ...Hei, domnule!... Sabin n-are nevoie să i se reamintească ce trebuie să facă. Ştie că oamenii periferiei îi oferă ajutorul lor... Capul liniei e la doi paşi, i se spune. Tramvaiul 10. Vă convine 10? Cu el ajungeţi chiar în centru, la Piaţa Decebal. Staţi în centru? În ce cartier staţi?... Sabin mormăie ceva şi se ridică anevoie de pe bancă, rămânând aşezat... Să nu vă uitaţi geanta, îi atrage atenţia necunoscutul care încearcă să-l ajute.
   Toată acea mulţime de oameni se pune încet în mişcare, astfel că Sabin ştie încotro trebuie să se îndrepte: în aceeaşi direcţie în care se deplasează mulţimea. Caldarâmul e denivelat, cu gropi pline cu apă, şi Sabin se întreabă când dumnezeu a plouat... Puteţi să mergeţi? e întrebat. Din mulţime nu vine nicio vorbă ironică, doar şoapte fără nicio coloratură personală. Îl încearcă, pentru prima oară după mulţi ani, un ciudat sentiment de solidaritate cu toţi aceşti oameni străini de lumea lui. Da, sigur, ar putea exista un asemenea sentiment, de ce nu? Urmăreşte sub pasul său piatra cubică pe jumătate acoperită de noroi uscat a caldarâmului. Şi îşi urmăreşte propriile-i picioare. Îşi încordează atenţia şi se uită în jos cum piciorul său se îndreaptă spre o anumită piatră cubică şi până la urmă ajunge să calce pe alta. Capra calcă piatra... Hălci de caldarâm fug pieziş şi se clatină fără niciun zgomot. Piatra crapă-n patru... Cu groază îşi surprinde conştiinţa spunându-i că e mai rău decât înainte de a se întinde pe bancă în acea margine de periferie de metropolă cu oameni sărmani ataşaţi de interioarele caselor lor mai mult decât modeste, pe care probabil nu-i va fi dat să le vadă vreodată. Dar măcar sunt ale lor, şi sunt aici, la îndemână, şi oamenii periferiei se pot bucura şi chiar se bucură de ele. Mai mult ca oricând ar vrea să fie la el acasă şi să vadă veioza aprinsă la capul patului, cu lumina ei odihnitoare de sub abajurul roşu... Şi nimeni să nu-i tulbure odihna însingurată...
   Nimeni...
   Aveţi un tramvai chiar acum în staţie. 10. E bun 10?... M-aţi mai întrebat, îi vine să le răspundă. Oricare e la fel de bun dacă...
   S-a gândit că va trebui să străbată tot oraşul pe jos şi iată-l acum suit într-un tramvai. La un capăt de linie care nu se ştie nici unde începe, nici unde se termină. Dacă se termină undeva. Ei bine, fie ce-o fi.
   Într-adevăr, o experienţă psihedelică...
   Dacă acasă o să fie întrebat ce-i cu el, o să ceară păsuire pentru răspuns. Lasă-mă până mâine, o să-i spună. Deşi a doua zi dimineaţă ştie că o să se trezească singur... Fără nicio durere de cap... Speră Sabin... Dumnezeule, dar până mâine dimineaţă o veşnicie întreagă trebuie să se scurgă însoţindu-i enorma dificultate a a-şi duce viaţa...
   Se vorbeşte cu glas coborât în tramvai, chiar în şoaptă, capete se leagănă pe linia denivelată, toate în acelaşi timp — şi probabil şi al său odată cu celelalte —, fiindcă aici la periferie toate cele sunt denivelate şi dezechilibrate, de nu mai ştii nici până unde ţine periferia şi nimeni nu poate să tragă o linie de demarcaţie clară şi să spună gata, până aici a fost periferia, s-a terminat odată cu strada cutare... Nu, nimeni nu poată să tragă un asemenea hotar... Noroc pentru Sabin că a găsit măcar loc pe scaun, fiindcă aici n-are cine să facă liste cu cei ce au nevoie stringentă de locuri şi cu cei ce au de oferit locuri, temporar, cât se află omul în mare dificultate...
   Strident răsună sirena unei ambulanţe, care negreşit salvează o viaţă în timp ce trece prin apropiere, îndreptându-se spre un loc unde oamenii au făcut liste pentru troc, unii care au nevoie de viaţă, şi alţii care au de dat, ce? Nu, nu o viaţă, ci pricepere şi dragoste spre a veni în ajutorul semenului... E ca şi cum ar sta lungit pe iarba gazonului, în centrul terenului de fotbal — ar sta lungit, cu mâinile întinse în cruce, părăsit şi mai ales neajutorat, şi jucătorii, deşi prinşi cu tot sufletul în joc, ar arăta o minimă atenţie pentru persoana lui şi ar avea grijă să-l ocolească în timp ce aleargă urmărind cu înverşunare mingea, şi nu l-ar lovi din greşeală fiindcă lor, în starea lor de veghe supraconştientă, nu le vine greu să constate că pe lume mai e cineva în suferinţă, cineva căruia îi prinde bine chiar şi cel mai mic semn de... De dragoste? Nu, doar un semn de solidaritate, care nu costă nimic...

   Plute prea mici
   M-am săturat să te tot văd pozând în victimă! Pozează de-aci înainte în faţa pereţilor goi! Din câte te cunosc, nu cred că te interesează unde am plecat. De aceea sunt sigură că n-ai să mă cauţi. Cu atât mai bine. Săptămâna viitoare trimit pe cineva după o parte din lucrurile mele. Le-am pus de-o parte lângă şifonier. La fel şi pe cele de la bucătărie. Sper să nu avem pretenţii absurde.
   În viaţă se mai comit şi greşeli. Dacă ţii neapărat, îmi asum eu totul. Nu mi s-a părut că tu ai fost vreodată în stare să-ţi asumi ceva.
   T.

   Sabin desprinde bileţelul de pe rama cuierului.
   E adevărat că lucrurile cele mai urâte se spun de la distanţă? Din biografie lipsesc fragmente. Se păstrează ce a fost frumos, cele înjositoare şi umilitoare se şterg de la sine. Dacă ai scrie câte un bileţel pentru fiecare, n-ai şti cine l-a scris, cui îi este destinat şi cine se minte pe el însuşi. Are vreun rost să alegi?
   Bărcuţe de hârtie... în ploaia de primăvară. Stropi mari le înmoaie şi le scufundă. Una câte una se duc la fund şi apar lacunele memoriei...
   Sabin presupune doar că uneori gândurile se citesc, poate chiar şi de la distanţă, şi dorinţa lui să vadă lumina de la veioză aşternându-se odihnitor de sub abajurul roşu uite că i s-a împlinit... Există şi aici câteva lacune ale memoriei. Poate că până la urmă cineva l-a adus cu taxiul până la uşa blocului, poate chiar l-a însoţit în lift până la etajul... Şapte? Şi l-a lăsat în faţa propriei sale uşi închise. Poate că l-a ajutat şi să-şi scoată cheile din buzunar...
   Dar acum e în pat, în fine. Şi, slavă Domnului, patul stă nemişcat. Trupul şi-l simte greu şi inert, gata să fie primit dintr-o clipă într-alta în uitarea somnului... Tot a fost el învinuit că nu-şi asumă nimic. Nu şi-o asumă nici pe asta. Într-adevăr, nu-şi asumă nimic.
   Unele vinovăţii sunt o nimica toată în comparaţie cu altele. În ciuda greutăţii de plumb a corpului, totuşi somnul se lasă aşteptat. La ce să se gândească mai întâi? Amintirile din trecutul recent sunt plute prea mici ca să se agaţe de ele. Meşterii din trecutul îndepărtat au rămas prea departe... Ziua de ieri? Oricât ar fi fost de complicată, Sabin simte că, infiltrată în el, încă nu s-a consumat în profunzimea fiinţei sale şi că în zilele următoare se va tot scurge, puţin câte puţin, din el, şi tot nu-i sigur că nu va lăsa nicio urmă în anii ce vin...
   Sabin se întoarce pe spate şi priveşte în tavan, destins... Ceasul său drag ticăie imperturbabil... Imagini şi gânduri din ajun încep să i se perinde prin minte... Ce gară să fi fost aceea în vecinătatea căreia s-a întins pe bancă? În ce comună suburbană? În ce cartier?... Sabin n-are nicio intenţie să încerce să reconstituie traseul începând de la terasa unde s-a întins la băutură cu colegii. Mai bine aşa, să rămână totul învăluit în mister. Probabil că nu va povesti niciodată nimănui nimic din ce i s-a întâmplat... De unde oare acea mulţime de oameni de la periferie? A fost reală sau doar i s-a năzărit?... Apoi gândul îi zboară senin la cartierul periferic unde a locuit în copilărie, la prietenul său Mişu. Tatăl său parcă era într-adevăr croitor. Dar la el să-şi fi lucrat oare perechea aceea de pantaloni bufanţi? Ce modă caraghioasă pe-atunci! Pantalon prins sub genunchi cu elastic şi gamba lăsată doar în ciorap, iarna pe ger. E drept că acel elastic, şi odată cu el cracul, putea fi coborât şi până deasupra ghetei, dar nimeni n-o făcea. Nu era şic. Numai pe strada lor puteai întâlni vreo trei ateliere de croitorie şi niciunul din ele n-avea firmă, nici gând să-şi plătească taxele la fisc. Numele lor nu şi le aminteşte, doar pe al lui Bratosin, fiindcă era tatăl lui Mişu şi locuiau chiar alături de casa lor. În niciunul nu puteai să ai încredere, te duceau cu vorba, te amânau de la o probă la alta, aducându-te la exasperare, până ce aproape că trecea iarna. Singurul lor gând era să te cureţe de bani. În rest, un cuvânt dat era marfă de lux...
   ...Sabin şi-a pus palmele încrucişate sub ceafă şi continuă să privească în tavan, unde vede reflectându-se luminile difuze şi mişcătoare ale străzii. E reconfortant să n-ai nicio obligaţie faţă de nimeni.
   ...Avea într-adevăr vreo treisprezece ani pe-atunci. O vârstă când ţi se pare că începi să desluşeşti unele din mecanismele complicate ale lumii şi să începi să te împaci cu dezamăgirile. Nu mai eşti destul de mic pentru a pretinde îngăduinţă din partea celor adulţi şi de fapt niciunul din adulţi nu se mai grăbeşte să se arate îngăduitor cu adolescentul care începi să fii... Grosolănii, înjurături, scandaluri... Locuia la vreo câteva case mai încolo un măcelar... Sabin nu-şi aminteşte numele lui — să fi avut vreo legătură cu prietenul său Titi Rujoiu, vărul lui Mişu?... În orice caz, era zurbagiul cartierului, asta era — unul din numeroşii scandalagii, care scoteau lumea din case cu răcnetele şi ţipetele lor, cel puţin o dată pe săptămână, mai ales duminica, după ce se întorceau întărâtaţi de la meciurile de fotbal, cu sticla de ţuică din care mai rămâneau două degete atârnând înclinată în buzunarul lărgit al sacoului jerpelit. Într-o zi, măcelarului Rujoiu, când a venit acasă, îi lipsea o mânecă întreagă de la sacou. Croitorul Bratosin a ieşit în prag şi i-a strigat peste capete: Să treci pe la mine să-ţi pun o mânecă nouă!... Nu de puţine ori se lăsa cu capete sparte şi cu sânge... Câteodată, după ce scandalagiii se întorceau cu toţii în case, Sabin ieşea împreună cu alţi băieţi de prin vecini şi se apropiau cu o strângere de inimă de locul încăierării, să cerceteze petele de sânge picurat pe trotuar, în faţa curţii, şi să se îngrozească aţâţaţi.
   Asta era lumea periferiei...
   Sabin se ridică într-un cot şi stinge veioza care a stat aprinsă toată noaptea.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri „Răzgândire”, în pregătire. (Varianta a 2-a şi, până la proba contrară, definitivă)
** Publicat și în Vatra, nr. 9-10, 2016, într-o formă anterioară ultimei revizuiri