Pseudo-Solenoid (M. Cărtărescu). Fragment virtual

„Nu o construcție ci un șantier”                                          Nicolae Manolescu

„Mă rog, de gustibus”                                                eu

Șurubul pe care l-am primit de la nea Mikola, părticică din instalația uriașă cu magneți unipolari, de sub pământ, de sub temelia casei, era dat cu unsoare — o unsoare negricioasă care îl acoperea, îl năclăia, distingându-i reflexele chihlibarii, sau mai curând de țiței gros, cu reflexe de sticlă topită, scos din adâncuri, cum era, unde zăcuse cine știe câte milioane de ani — poate miliarde —, fără să vadă lumina soarelui, simțind doar, din plin căldura pământului, acea căldură de infern, căruia nimeni de până acum nu i-a deslușit pe deplin legătura cu mișcarea de rotație a globului pământesc. Și nici nu e sigur că există vreuna. Cert este că unsoarea se scotea pe atunci, de către oameni dedicați, din adâncului pământului — și nu de azi, de ieri, ci de veacuri, după ce, cu sute de ani în urmă, țâșnise de la sine dintr-o crăpătură dintr-o prăvălitură de lângă o vâlcea, undeva prin codrii Vrancei, unde vin cutremurele cele mari o dată la șaizeci-șaptezeci de ani, de se împrăștie de acolo, în unde vuitoare, pe toată suprafața țărilor române, fără ca cineva să aibă o cât de mică idee de ce se întâmplă asta. Apoi industria extractivă avea să desăvârșească rodul întâmplării, aceeași industrie care avea să înnegrească locurile, altădată verzi, dar de astă dată sub oblăduirea principelui, devenit rege în 1881, cel din stirpea Hohenzollernilor, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914, Sinaia, Prahova, România), și care avea să pună și bazele Căilor Ferate Române; și odată cu negrul uleios al țițeiului ce putea fi văzut scurgându-se din robinetele cisternelor umblătoare de-a lungul căilor ferate avea să aducă și prosperitatea și mai în ales sectorul imobiliar, inclusiv în zona mea de interes, unde aveam, eu, pe atunci un nimeni, să cumpăr această casă ciudată de pe strada Maica Domnului. Am pus șurubul la loc în cutia primită de la nea Mikola, să-l am pentru când mi-o trebui.

Trec vase. Aval

Trec vase pe Dunăre — lungi
   Sau poate e un alt fluviu
Semnalizează îndelung sirena mare
Glas bătrân vibrează grav
   între maluri ierboase
Alte sunete — melodioase puncte
   în aerul solemn și stagnant
Unii vorbesc de șenale navigabile
Alții doar privesc spre zare: romanticii
Nimeni nu se gândește la vreo avarie
Totul clocotește ritmic undeva în adânc
Deasupra însă trec în zbor stoluri de păsări
Își leagănă dezinvolte aripile necunoscute
Prova spintecă foșnind smaraldul mâlos al apei
   La concurență cu unda înceată a fluviului.
Aval...

Tombola

Ideea cu tombola mi-a venit peste noapte. Nu că neapărat aveam nevoie de bani, dar era păcat să nu folosim o asemenea ocazie pentru a face un pic de senzație. Aveam toată partea aia de curte la dispoziție — cea unde nimeni altcineva n-avea nicio pretenție. Nu trebuia să fac niciun stelaj pentru obiecte: stelajul era pentru bâlci și pentru trasul la sorți. Aici, nu. Deși tot de tras la sorți era vorba, nu era nevoie să expunem obiectele — oricum, cele mai multe bilete urma să fie necâștigătoare. Iar cele câștigătoare nu trebuiau neapărat expuse. Părerea mea.
   — Foarte bine, a spus tata. Cu alte cuvinte, era de acord. Eu pun la bătaie ceasul deșteptător, fiindcă m-am săturat să mă trezesc în fiecare dimineață cu noaptea-n cap și să mă duc la serviciu. Ai înțeles, da? Sigur că înțelesesem, ce era așa greu de înțeles? Dar tata a continuat: Când zilele seamănă toate una cu alta te întrebi pentru cine te zbați atâta. Pentru cine și pentru ce... Poate c-am spus o prostie. Tu, băiete, să nu te simți vinovat că am făcut vreun sacrificiu pentru tine. N-am făcut. Copilul n-are nicio obligație față de părinți, pe când părintele are față de copil toate obligațiile din lume. Doar că rămâi, așa, c-un fel de nostalgie.
   Mama a venit și ea în completare:
   — Eu pun la bătaie oala cea mare de supă. Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, le-aș pune la bătaie pe toate. Toate celelalte vase! Și tacâmuri, și răzătoare, și tigaie, și cuțitul de curățat cartofi, și tot. Fiindcă m-am săturat să fac în fiecare zi de mâncare. Mai ales că în fiecare zi stau să-mi storc creierii ce să mai inventez și de unde și cu ce bani... Tu n-o să te superi că îți spun asta!
   — Tocmai îi explicam că părinții au față de copil toate obligațiile din...
   — Bineînțeles, l-a întrerupt mama cu calm și înțelepciune.
   — Bună idee! Am intervenit și eu. De ce să mă supăr. Doar că cine are să facă de-aci încolo de mâncare? Așa, ca idee. Dumnezeu, cu mila!
   — Am și eu dreptul la un pic de variație, a explicat mama cu același calm.
   Vecina noastră de pe aceeași parte a străzii, de la numărul 31, madam Leonora, n-a stat o clipă în cumpănă să intre și ea în joc. Ea era întotdeauna slobodă la gură.
   — Eu pun la bătaie, a zis, bucuroasă de parcă abia așteptase un prilej, toate fotografiile de la nuntă! Fiindcă nu vreau să-mi mai amintesc niciodată de tâmpenia pe care am făcut-o măritându-mă cu nenorocitul ăla de Toader, care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să fugă în Italia cu boarfa lui! Dacă stau să mă gândesc, a continuat ea cu nostalgie în voce, nici nu-i posibil să te-ndrăgostești de cineva pe care nu l-ai cunoscut în copilărie. Trebuie să ai ceva în comun, să ai la ce să te gândești și să-ți pară rău când gândurile o iau razna. Sigur, poți să ai în vedere și o fotografie din copilărie a individului și să stai să ghicești ce și cum. Dar e complicat.
   A mai venit și vecina de peste drum, de la 42, madam Robescu, care se săturase de făcut pasiențe în lipsa bărbatului ei camionagiu de cursă lungă, care lipsea cu săptămânile.
   — Îmi mănâncă tot timpul afurisitele de cărți! Dacă ar fi toamna, m-aș ocupa de murături, dar acuma în plină vară ce să fac? Și cu seceta asta pe deasupra. Fluieră vântul a pustiu!
   — E al doilea an de secetă! observa și madam Cocoș, de la numărul 35, de pe partea noastră, care venise și ea cu câteva flecuștețe de care se săturase. Și mai toată lumea se săturase de câte ceva și cam de toate. Și toți aveau ceva de care să se lepede. Domnu’ Raul, Motociclistu’, cum îi ziceam noi, proaspăt ieșit la pensie, a venit cătrănit și a trântit la picioarele noastre ditamai lădița cu scule, grea de s-a ridicat de sub ea un norișor de praf.
   — Nu mai am inspirație, a zis el. Nimic nu mai îmi iese din mână ca lumea. A venit timpul să mă folosesc de lucrurile făcute de alții. Nu mai am forță, nu mai am îndemânare și nici idei. Așa că luați lădița și puneți-o la tombolă. Vă dau în scris că n-o să-mi pară rău după ea.
   — Stai, nu te arunca! a încercat tata să-l oprească. Doar n-o să pui la bătaie lada aia cu tot ce-i în ea! Ușurel. Să le luăm bucată cu bucată.
   Dar domnu’ Raul a dat din mână hotărât, a lehamite:
   — Tot! La grămadă!
   — Totul pe-un singur număr? a insistat tata neîncrezător.
   — Nu mai stau să le-aleg!

   Gata, scaunele erau așezate în fundul curții, toate câte se putuseră găsi, așa, în amfiteatru, bilețelele cu numere fuseseră scrise — mă ocupasem de ele personal — și tronam îndărătul mesei, în picioare, având în față glastra cu gură lată în care le pusesem. Ba chiar musafirii, participanții la tombolă, începeau să se adune. Se așezau pe scaune găsind, unii dintre ei, de cuviință să le deplaseze un pic într-o parte sau într-alta — doar așa, ca să strice ordinea. Când deodată a apărut și bunicul, părintele mamei, care ne tratase până în clipa aia cu un dezinteres suveran.
   Adus de spate, iată-l că venea cu pași mici, târșindu-și papucii pe alee. Și fiindcă avea gâtul înțepenit, părea că privește chiorâș pe toată lumea.
   Mama, fericită să-l vadă ieșit în sfârșit din apatie, a sărit în picioare și s-a repezit să-l poftească pe un loc cât mai vizibil.
   Bunicul nu i-a dat nicio atenție. Și-a târșâit papucii către masă și în timp ce mergea șontânc-șontânc și-a dus anevoie mâna la spate, ridicându-și cu greu cotul, și a scos ceva din buzunarul de la spate al pantalonilor.
   — Mai pot să pun ceva la tombola asta a voastră? m-a întrebat. Un obiect de care nu mai am nevoie. Vă-ncurcă la socoteală?
   — Nu ne-ncurcă deloc, bunicule, i-am răspuns bucuros și recunoscător.
   — Atunci ia aici! a hârâit el poruncitor.
   Ceea ce îmi întindea era buletinul de identitate, gri-gălbui și jerpelit, o zdreanță.
   — Nu mai am nevoie de Republica asta Populară de rahat! a spus el. Mă lipsesc de ea! Și, văzându-mă că ezit, a scuturat poruncitor mâna cu buletinul: Ia aici! Și să nu te prind că mi-l mai dai vreodată înapoi!
   Mama și tata s-au uitat cu teamă unul la altul, apoi la madam Robescu și la madam Leonora și la Motociclistu’ și la madam Cocoș și la toți ceilalți din jur și la alții care ar fi putut să fie în jur dar din fericire nu erau. Deocamdată.

Subsol

Lăsând în urmă familia într-o dispoziție incertă, domnul Berca, el însuși încercat de îndoieli, a intrat pe coridorul de la subsol, la fel de strâmt ca și scara, și încă și mai afumat. Pereții, aici, nu fuseseră zugrăviți de ani de zile. De fapt domnul Berca nici nu-și amintea ca cineva să fi zugrăvit vreodată aici la subsol — ai lui, în niciun caz — de când se mutaseră în apartamentul de la etaj. El, cu atât mai puțin, căci deja de ceva ani încetase să mai fie „guvernatorul” de odinioară ci fusese nevoit să se mulțumească cu rolul de spectator neputincios. Casa era naționalizată și nu era prea clar în grija cui cădea întreținerea subsolului. Că acolo își țineau lemnele, asta era mai presus de orice îndoială. La capătul coridorului era o fereastră destul de mică, spre stradă, pe unde aruncau înăuntru buștenii când venea camionul să-i descarce și trăgea la bordură. În aceeași zi, sau cel mai târziu a doua zi, plăteau un om să ia buștenii de pe coridor, unde zăceau de-a valma, și să-i așeze la perete, în ordine perfectă, în boxa care le aparținea lor. Boxa alăturată aparținea familiei Bergman. Nu era, poate, nici locul nici momentul cel mai potrivit, dar domnului Berca îi răsună deodată în minte ritmul legănat al Lambadei și îi jucară pe dinaintea ochilor mișcările unduioase și lascive ale dansatorilor creoli de la televizor, din toate acele zile și nopți fierbinți din trecutul apropiat. Era de așteptat ca foarte curând să iasă o lege prin care foștii proprietari să reintre în posesia locuințelor naționalizate cu ani în urmă. Ei cu Bergmanii se înțeleseseră totdeauna foarte bine. Dar mai știi cum se schimbă omul când îi fluturi pe la nas un act de proprietate. Dansatorilor de Lambada li se fâlfâia de tot și de toate. Dacă vreun act de proprietate schimba ceva în țara lor tropicală, nu ei erau aceia care să fie afectați, fiindcă ei n-aveau nicio proprietate; nimic în afara dansului lor senzual, căruia i se dedicau trup și suflet. Și a bucuriei de a trăi.
   Domnul Berca avu un pic de furcă cu ușa de la boxa lor până să reușească s-o deschidă. Te pomenești că ginerele său avea dreptate că de ceva ani se încălzeau cu gaze sus în casă! Dar și Bianca îl ațintise cu o privire contrariată, chiar un pic speriată, când venise vorba de lemne: ce lemne? Cum, ce lemne! Buștenii! Uite-i aici. Domnul Berca pipăi locul de pe perete unde își amintea vag că trebuia să fie întrerupătorul. Și într-adevăr, era tot acolo, după atâția ani! Uite că încă mai avea memorie bună. Lumina galbenă a becului prăfuit scoase la iveală grămada de bușteni așezați în ordine la perete, atât cât mai rămăsese din ea, și câteva surcele împrăștiate în jurul butucului din mijlocul încăperii, în care rămăsese înfiptă pana unui topor. Lucrul care părea să fi fost întrerupt cu puțin timp înainte îi dădu domnului Berca strania și totodată plăcuta senzație că s-a reînnodat un fir întrerupt al timpului. Parcă mai ieri cobora aici în subsol să despice lemne, muncea cu vrednicie timp de un sfert de oră, după care punea lemnele într-un coș de răchită și le căra sus în apartament. Ia uite! Nici coșul nu lipsea, rămăsese de atunci să zacă într-o rână într-un colț al boxei, doar că arăta jalnic, prăfuit și acoperit de pânze de păianjen.
   „Sau ar putea să deschidă o dugheană de fructe și verdețuri”, îi trecu prin cap, așa, din senin: o nouă propunere de afacere pentru ginerele său. „Dar dacă i-aș sugera asta, parcă-l văd că m-ar lua peste picior. N-ar scăpa el o asemenea ocazie. Fructe și verdețuri? Păi sigur, și-ar zice, fiecare ramolit se gândește la ce i-ar prinde lui mai bine!”
   Ei, de-ar fi putut să aleagă și el! Să se afle din nou la o răspântie a vieții cum de bună seamă avea să se afle Mihnea peste câțiva ani. Sau Nicoleta, de ce nu?... Să-și poată alege un nou drum în viață, de-ar fi avut vârsta potrivită pentru asta... De parcă ar exista o anume vârstă s-o poți porni pe o altă cale... Domnul Berca era lacom să trăiască vieți... Își încordă auzul și din nou i se păru că aude Lambada, de astă dată de-adevăratelea. Poate că se dădea din nou la televizor, la ei în casă, sau poate mai aproape, deasupra capului, la parter, la Bergmani. În definitiv de ce nu s-ar fi delectat și ei cu noile zburdălnicii pe care le îngăduia, mai nou, democrația? Ascultând Lambada, așteptau negreșit legea pentru restituirea proprietăților confiscate.
   Domnul Berca înaintă spre locul unde știa că e capătul coridorului, cu ferestruica aceea înaltă, de care își amintea, pe unde, cu ani în urmă, azvârleau din stradă aici înăuntru buștenii aduși cu camionul în prag de iarnă. Un vecin mai sărăcuț cu duhul era plătit să stivuiască buștenii în boxa lor, fără să-i despice, ceea ce îi lua vreo două-trei ore de muncă... Ușa următoare era neîncuiată, ba chiar întredeschisă, așa că domnul Berca se opri să arunce o privire în boxa Bergmanilor. Becul, la fel de chior ca și cel din boxa lor, aruncă o lumină bolnavă peste un lavoar vechi și ruginit, scos din uz probabil de decenii, de când fusese trasă apă curentă în locuințe. Într-un colț se putea vedea o îngrămădeală de scânduri rezemate de zid, scânduri de diferite lungimi, pe jumătate putrezite; peste toate se așezase un strat gros de praf. Pe domnul Berca în încercă un tulbure sentiment de dezgust, în ciuda relațiilor atât de bune pe care ei le avuseseră cu familia Bergman în toți acei ani.

   Domnul Berca s-a gândit la raftul său din șifonierul familiei, unde rămăseseră toate maieurile sale curate, albe, așezate ordonat în teanc, alături de teancul de chiloți așezați împăturiți. Pe același raft se aflau, în apropiere, puloverele ușoare, din bumbac, pentru primăvară-toamnă. Și dacă tot îi venise în minte gândul la primăvară, și-o înfățișă ca pe ceva iluzoriu și îndepărtat, hăt după topirea ghețurilor și a zăpezilor, care de fapt încă nici nu veniseră pentru a inaugura această iarnă bezmetică. Și toate erau îndepărtate, anotimpuri incerte într-un viitor incert.

Maratonul literar câștigat de Robert Musil: Omul fără însușiri*

(Am mai notat, pe „Blog secund”, acum aproape un an, câteva impresii despre Omul fără însușiri, cu mult înainte de a fi terminat de citit romanul. Le las așa cum au fost: în definitiv, de-a lungul unei lecturi impresiile se mai schimbă.)

„O carte care poate fi povestită în câteva cuvinte nu merită citită”, ar fi spus Jorge Luis Borges. Dacă negația ar fi adevărată (dar nu este), atunci Omul fără însușiri merită cu prisosință să fie citită. Căci are puține șanse să poată fi povestită, cred, într-un număr de cuvinte semnificativ mai mic decât cel pe care le cuprinde întregul text. Și tot Borges povestește, referindu-se la oferta vânzătorului „Cărții de nisip”, o carte fără început și fără sfârșit: „M-a îndemnat să caut prima filă./Mi-am proptit mâna stângă pe copertă și am deschis volumul dintr-o dată, cu degetul mare aproape lipit de arătător. A fost zadarnic: între mână și copertă se interpuneau de fiecare dată alte file. Părea că izvorăsc din carte./— Acuma căutați sfârșitul. Am eșuat din nou...” Într-un fel, povestea i se potrivește și Omului fără însușiri: e neterminată, una la mână, scrierea ei a durat douăzeci de ani (1921–1942), doi la mână, cuprinde un „multivers” de lumi și de personaje, și de gânduri care se întretaie și se împletesc pe parcursul desfășurării, dând senzația de „fără sfârșit” — în ambele sensuri.

O mie de pagini? Nici măcar nu-i cine știe ce. Numai în biblioteca mea am câteva mult mai întinse: Iosif și frații săi, Jean–Christophe, Cronica familiei Pasquier, SUA, de John Dos Passos. Îmi mențin însă termenul de „maraton” din titlu pentru că nu lungimea aș zice că este caracteristica primordială a Omului fără însușiri, ci anvergura, tipologia variată a cohortelor de personaje — bancheri, demnitari, înalți ofițeri —, apoi, hai să nu zic adâncimea, dar „coloritul” și veșmântul magic al reflecțiilor filozofice, la care putem adăuga complexitatea interacțiunilor, caracterul caleidoscopic, dimensiunile spațio-temporale. Pe scurt, trebuie să recunosc că nicio altă carte n-am întâlnit până acum, în care să se împletească atât de organic narațiunea cu filozofia. Nu degeaba mulți îl caracterizează drept roman filozofic.

Carla Carmona, în The Man Without Qualities or the question of how to live, In conversation with Jean Pierre Cometti’s L’Homme exact, vorbește de lumea posibilului uman, care ar fi dominanta romanului; ceea ce, să recunoaștem, depășește orice altă „însușire” a acestuia (de n-o fi fost scris tot din plictiseală, ca și Rătăcirile elevului Törless; cu adăugirea că avem motive solide să credem că nu!). Personajele lui Musil n-ar fi — și aici Carmona îl citează pe interlocutorul ei Cometti — decât „deschideri, potențialități pure, disponibilități”. Printre care putem găsi intimități neașteptate și provocatoare (vezi — mai jos — relația dintre Ulrich și sora sa geamănă Agathe), personaje și situații al căror insolit ar putea fi explicat, eventual, prin scurgerea timpului (de scriere a romanului); care, cum bine se știe, favorizează — la cei perseverenți — inventivitatea.

Tripleta secolului, a zis cineva: Proust, cu În căutarea timpului pierdut, Joyce, cu Ulise, și Musil, cu Omul fără însușiri. Tripleta, sau, mă rog, Triumviratul. (Dar Muntele vrăjit, nu?) Cum-necum, judecând după numărul articolelor consacrate lui Musil în presa de specialitate și mai ales operei sale principale, Omul fără însușiri, s-a creat o adevărată robertmusilologie. În ce mă privește, trebuie să recunosc că am început romanul cu reticența cititorului care știe că are de umplut un gol în cultura sa literară, mai puțin datorită așteptărilor de performanță estetică. Iată însă că lucrurile s-au schimbat în timpul lecturii destul de rapid. Astfel că, la un moment dat, în partea a doua a romanului, după luni de lectură, am început să mă simt confortabil reluând de fiecare dată lectura și întorcându-mă mereu cu plăcere la spiritul înalt al lui Musil; ba chiar să mă gândesc cu nostalgie la sfârșitul romanului și la momentul despărțirii de el.

Revenind... De vreme ce am admis că romanul nu poate fi rezumat în puține cuvinte, apare riscant să căutăm în roman sau în personajele sale un sens. Și totuși. Nu putem să nu vedem un sens al romanului (unii consideră — nu mă îndoiesc, cu îndreptățire — că ar fi mai multe), asupra căruia ne putem întreba cu nerăbdare. Și găsim dezlegarea abia pe undeva către sfârșitul impresionantului opus, unde un personaj (Stumm) face despre eroul principal, Ulrich [trebuie să spunem că așa îl cheamă pe eroul principal; deși, iarăși, unii nu admit că ar fi unul singur], măgulitoarea afirmație: „Epoca noastră e pe cale să adopte un nou spirit, iar dumneata ai fi omul potrivit să apuci frâiele!” Deci Ulrich este/ar putea fi purtătorul de spirit nou al vremii lui Musil. Și explică respectivul personaj în continuare: „Numaidecât simt că‑mi vine să mă întreb: omul o fi bun, sau mai degrabă are nevoie de o mână forte care să‑l conducă? E nevoia de determinare, pe care o simțim cu toții astăzi.” (p. 1005) Ținând cont că replica îi aparține generalului Stumm von Bordwehr, am fi tentați să credem că acesta are în vedere ordinea militară. Și totuși, probabil este mai mult decât atât. Pe de altă parte însă, făcând abstracție de ce așteptări aveau alții din partea lui, „Ulrich se menținuse de-a lungul vieții mai degrabă un însingurat, preocupat de dilema dacă ansamblul major al realizărilor lăuntrice ar trebui sau nu să se adapteze celorlalte reușite, cu alte cuvinte, dacă există un sens și o finalitate pentru ceva din cele ce se întâmplă și s-au întâmplat cu noi.” (p. 242)

Dar până să-și împlinească menirea (dacă chiar e s-o luăm în serios), Ulrich este „un om modern care nu face nimic și pentru care a nu face nimic constituie un efort titanic, sau, altfel, este cineva care încearcă să echilibreze absența însușirilor prin energie și vehemență” (C. Carmona, op. cit. , p. 6) Cât despre contextul mai larg al acțiunii, „[p]ână la urmă, indiferent de câte lucruri se întâmplă în aparență, nimic nu se întâmplă cu adevărat. În acest mod unic de neclaritate Kakania rămâne mereu aceeași.” (idem) Carmona comentează impresia comunicată de Cometti, cum că „romanul este o parodie constantă care creează cumva o imagine tulbure a consecvenței, în același timp, care s-a asigurat că nimeni – și asta se aplică atât personajelor, cât și cititorilor – nu este vreodată sigur dacă ceva a avut loc într-adevăr și, în cazul în care s-a întâmplat, ce semnificație ar putea avea.” (id., p. 10) „Niciun personaj nu întrupează paradoxul mai bine decât Ulrich: tot ce este personal în el este rezultatul unei impersonalități care își manifestă nedeterminarea și tocmai asta face din el un om fără însușiri.” (id. p. 11)

Ce îl mai caracterizează pe Ulrich? „Fără îndoială că am vrea cu toții să descoperim care este rațiunea de a fi pe pământ, aceasta fiind una din sursele majore ale tuturor violențelor care se petrec pe lume.” (p. 1003) O spune chiar Ulrich.

Tot în căutarea sensului, ar putea să ne călăuzească straniul personaj Moosbrugger, situat în afara acțiunii propriu-zise, pentru crearea căruia și pentru a menține asupra lui atenția trează, autorul depune eforturi vădite. Eforturi care ar putea stârni nedumerire, printre altele pentru că personajul este departe de a fi unul simpatic sau măcar sofisticat; nu, personajul, tâmplar de meserie, este pur și simplu asasinul unei prostituate, pentru care este condamnat la moarte. Rațiunea pentru care Moosbrugger se bucură de atâta atenție din partea autorului — constată cei avizați — e aceea că este și el purtător de mesaj.

De ce este Moosbrugger o figură, dacă nu centrală, oricum „obsesivă” a romanului? La ceastă întrebare, un posibil răspuns îl dă Gabriela Stoicea de la Universitatea din Clemson, în articolul „Moosbrugger and the Case for Responsibility in Robert Musil’s Der Mann ohne Eigenschaften”, apărut în The German Quaterly, 91.1, 2018: „Problema controversată este dacă este sau nu posibil din punct de vedere legal să se tragă o linie clară între responsabilitate și iresponsabilitate.” Cu atât mai mult — aș adăuga eu — cu cât întâlnim în roman și o tentativă de explicație abisală pentru comportamentul criminal al lui Moosbrugger: „Atunci își dădu seama că n-avea să mai scape niciodată de ea [de prostituată — care se ținea scai de el], pentru că el însuși o târa astfel după sine. O silă care semăna cu un hohot de plâns i se urcă în gâtlej. Mergea mai departe și ceea ce îl urma acolo, la un pas în urmă, era tot el însuși. Tot așa cum întotdeauna întâlnea procesiuni întregi de femei. Își smulsese odată el însuși o așchie mare de lemn care-i intrase în picior, pentru că nu avusese răbdare să aștepte medicul; tot ca atunci își pipăi acum cuțitul din buzunar, îl simțea lung și dur la locul său.” (p. 75) Probabil că o asemenea problemă a vinovăției și a responsabilității era la ordinea zilei în Imperiul Austro-Ungar de la începutul secolului trecut.

De-a lungul romanului, Robert Musil lasă impresia că e stăpânit de un fel de lăcomie a acaparării vieții. În scenele cu multe personaje — de gen — există toate șansele ca autorul să surprindă reacțiile personajelor cele mai adecvate — la fel și circumstanțele. Inventivitatea și ingeniozitatea sa par să nu aibă limite. Musil forțează nu de puține ori logica firescului; dar nu o bruschează niciodată cu adevărat, gratuit, respectă regula jocului. Spre deosebire de un James Joyce, la Robert Musil remarcăm adecvarea la situație și la trăsăturile de caracter; ca și ale întregului.

„Eu nu am nici un fel de punct de vedere despre onoare! spuse sora lui din spatele surâsului, acum foarte departe de el.” (p. 926) Nu poți să nu admiri (și uneori să nu invidiezi) veridicitatea și subtilitatea observațiilor vizuale, îndeosebi a acelor care însoțesc dialogurile. „În vreme ce-și ținea chibritul în față și mușchii faciali i se contractaseră pentru prima aspirație a fumului, nu-și putu stăpâni deodată un surâs.” Un exemplu perfect de percepție vizuală. Și încă: „Meditând acum fără plăcere, Arnheim își reținuse o clipă fumul țigării între buzele întredeschise.” (pp. 392–3)

Dar și, uneori, exprimări alambicate, prețioase, precum: „aerul de ironie izvora pur și simplu din obiectivitatea naivă în a cărei coajă uscată își oferea convingerea că lipsa unor necesități lumești ar fi constituit o mare primejdie. Ulrich se simțea reconfortat, ca și când ar fi mușcat dintr-o boabă de cafea.” (p. 580) Ce să spun? Purtat de val, serv al propriei abilități literare!

Ce înseamnă totuși să te angajezi în aventura scrierii unui roman fără o temă anume, pe durata a douăzeci de ani! Îți poți permite practic orice. Îți poți permite, de pildă, să introduci în intrigă o soră a eroului principal — și încă geamănă, Agathe —, abia la pagina 653, riscând să fii suspectat de criză de imaginație. Ei, și!... Îți poți permite să construiești o relație la granița incestului. O spune autorul însuși: „Chestiunea de sentiment care-i lega pe Ulrich și Agathe era una neîngăduită, deși ei doi, braț la braț, după ce căutaseră până atunci zadarnic un loc izolat, vorbeau doar despre adunarea din jurul lor și trăiau în vremea aceea impetuos și discret bucuria de a fi iarăși împreună după despărțire.” Și apropo tot de ei doi: „Pulsația sângelui le vibra în atingerea mâinilor. O groapă adâncă, izvorând de undeva din afara lumii acesteia, părea să-i închidă, pe ea și pe el, într-o țară a nimănui.” Sau: „De ce stă el acum de vorbă cu toți acești oameni?! Ar fi trebuit să fi plecat cu mine! În felul acesta demonetizează tot ceea ce mi-a spus! Unele dintre cuvintele pe care le auzise venind dinspre el îi plăceau, dar o făceau totuși să sufere.” [Se întâmplă într-o adunare finală cu aproape toate personajele principale.] (pp. 989–90)

Apoi, îți poți permite (aproape) orice ruptură în fluxul narațiunii și în proiecția comportamentală a personajelor; ca de pildă: „Acum să mergem la Moosbrugger, spuse Friedenthal. Dar nu se mai ajunse la acel moment.” Îmi închipui că între fraza lui Friedenthal, scrisă de Musil, și următoarea a trecut ceva timp, când Musil a considerat, poate, că e prea riscant să se complice cu o scenă cu asasinul Moosbrugger. (p. 959)

Mi se pare ciudat și remarcabil că timp de douăzeci de ani, pe întinsul a peste o mie de pagini, Musil a reușit să țină dreaptă timona stilului; cu atât mai mult cu cât există, se pare, mărturii (jurnalul său) conform cărora Musil se plângea adesea de dificultățile sale de a scrie și de frustrarea pe care i-o producea impasul în care se pomenea în cursul elaborării operelor sale. Este un roman realist? Cu siguranță, nu. Căci cine în lumea reală dialoghează atât de savant, de sofisticat, de filozofic și uneori de prețios? Și totuși Musil nu creează distanță. În multe din comentariile sale cu privire la personaje și la situații ghicești preocupări din viața sa personală, și odată cu acestea îți recunoști propriile preocupări. Și nu sunt puține asemenea cazuri.

*Traducere de Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, 2018, e-Book

Savoarea ciocolatei

Mama lui Sima s-a aplecat spre Sima să-i dea o bomboană ca să nu mai plângă. Pentru că plângea, Sima făcea notă aparte în toată acea mică turmă răzleață de omuleți stingheri și bosumflați care aștepta între scară și zidul școlii, într-o parte, să intre pentru prima oară la clasă. Omuleții se lăsau să fie răsuciți de mamele lor într-o parte sau într-alta, fără nicio împotrivire, departe de veteranii din clasele mai mari, care se zbenguiau în voie. Mama lui Sima stătea aplecată peste odrasla ei, ocrotitoare și oarecum exasperată. Bomboana era de ciocolată și atrăgea privirile cu coada ochiului ale omuleților din vecinătate. — Vezi? spunea mama lui Sima. Toți colegii tăi așteaptă cuminți să intre în clasă. Tu de ce nu poți s-aștepți cuminte împreună cu ei?
   Mama lui Sima a scos bomboana din hârtiuța încrețită în care stătuse până atunci și s-a uitat în jur să vadă unde s-o arunce. Salivam alături de ceilalți uitându-mă la bomboana aia pătrățoasă, un cubuleț maro cu colțurile rotunjite, nereușind să ascundă savoarea ciocolatei. Mama lui Sima s-a descotorosit de hârtiuța încrețită lăsând-o să cadă undeva în spate.
   Apoi domnul director a apărut în capul scării, negricios și plin de zâmbet și Sima a dat să-și înghită lacrimile dar în același timp atent să păstreze în mână bomboana de ciocolată. Mamele, ici și colo, s-au îndreptat de spate și au stat drepte să-l asculte pe domnul director. — Bag-o-n gură! i-a șuierat mama lui Sima odraslei sale aplecându-se doar un pic spre el. Era o doamnă fercheșită, o doamnă adevărată, din alt cartier, unde fără doar și poate nu venea fumul de la fabrici.
   Nu se prea spunea mare lucru, dar domnul director se pricepea să vorbească. Veteranii încetaseră cu zbenguiala, erau acum aliniați în coloane, în timp ce mica turmă de bosumflați apatici, la îndemnurile insistente ale mamelor, abia dacă prinsese contur.
   De sus, din capul scării, domnul director le-a vorbit copiilor și le-a spus că-i semn bun că vremea e frumoasă, chiar acum de-ntâi septembrie.
   — Dar voi, copii, mă refer îndeosebi la cei ce pășesc astăzi pentru prima oară treapta școlii, vă spun că n-o s-aveți parte de cuvinte de ocară, nu vă neliniștiți. Pe oameni îi cunoști după scris, asta v-o spun eu, dar voi o să scrieți la fel, mai ales la-nceput, și asta-i foarte frumos. Toți ca unul o să scrieți, dar tăblițele n-o să fie toate la fel, că n-avem de unde să luăm atâtea tăblițe la fel. Dar fiți pe pace, doamna n-o să vă certe, fiindcă toate tăblițele, chiar dacă nu seamănă una cu alta, toate sunt frumoase, și dânsei, asta v-o spun eu, toate îi sunt la fel de dragi.
   Sima a ridicat ochii înlăcrimați către maică-sa și a zâmbit printre lacrimi, ca un licurici, cu durere îndulcită. Ea, nu se știe de ce, i-a răspuns printr-un semn sever cu degetul.
   — O să vă cunoașteți cu toții, a continuat domnul director, și o să vă spuneți pe nume, ba chiar o să vă inventați și porecle, parcă văd, dar doamnei învățătoare știți cum o să-i spuneți? Nu știți? O să-i spuneți Doamna și să n-o supărați niciodată. Suntem înțeleși? O pagină întreagă o s-ajungeți să scrieți cam spre sfârșitul anului, adică primăvara viitoare, cei mai silitori dintre voi. Ceilalți, nu vreau să vă spun ce-o să se-ntâmple cu ei.
   Celelalte mame, toate pe braț cu genți cu belciuge mari de lemn și cu încuietori care făceau clap când se închideau, erau toate străine, de pe străzi diferite, care nu se întâlneau între ele, exceptând poate vreo două-trei care erau cunoștințe vechi de prin cartier și erau familiarizate cu fabrica de vitriol și cu împrejurimile, și mirosurile nu le deranjau. — Se schimbă scrisul în timp? A întrebat-o în șoaptă mama lui Bobeică pe mama lui Mândruț. — La mine s-a schimbat, i-a răspuns tot în șoaptă mama lui Mândruț aplecându-se ușor spre mama lui Bobeică. — Al meu vine acasă cu salopeta praștie. Glasul venise chiar din spatele lui Sima și al mamei lui Sima. Și Sima ciulea urechile fără să vrea — o mutriță concentrată printre atâtea alte mutrițe, care își roteau ochii care încotro, la ferestrele celor două corpuri ale școlii, sau la teii care foșneau.
   De pe stradă veni un strigăt, care însă nu-l făcu pe domnul director să se întrerupă din discurs. Un derbedeu, acolo, din afara cercului lor norocos. — Cu toată credința mea în Dumnezeu... se aplecă mama lui Malinciuc șoptind către urechea mamei lui Samoilă. Dar restul nu se mai auzi.

(Poate că-i începutul unui roman, poate că-i începutul unei povestiri, încă nu-mi dau seama. Deocamdată nu-i decât o povestioară. Om vedea. Cu puțin noroc.)

Groapa lui Eugen Barbu, un roman remarcabil. Îmi pare rău s-o spun

Singura dată când l-am văzut în carne și oase a fost la scurtă vreme după Decembrie ’89, fugitiv, într-una din acele zile incerte de început, când încă nu se știa cine deține cu adevărat puterea și că securiștii și comuniștii aveau să cadă, hopa-mitică, tot în picioare. Traversam pe zebră bulevardul Magheru, lângă Piața Romană, și el, la fel, în sens invers. Trecea într-o margine, cu capul băgat între umeri, privind în pământ, de parcă tot cerul zilei mohorâte de iarnă i se prăvălise peste cap. După toate mizeriile pe care știam că le făcuse în anii din urmă, după atâta bălăcăreală spurcată (mână în mână cu Securitatea) a intelectualilor ne- sau mai puțin înregimentați, la „Săptămâna” sau pe unde apucase, mi-a venit, așa, un gând — să strig după el, cu toată ura adunată în suflet în atâția ani, „Huo! Nenorocitule!”... N-a fost decât un gând. Dar pe care nu l-am uitat.

Mulți ani mi-a fost silă să deschid vreo carte scrisă de el. Au trecut pe lângă urechile mele zvonurile cu toate acele scandaluri legate de plagiatele lui, fără să-mi stârnească vreun pic de curiozitate... Până la scandalul „centenarului” Eugen Barbu, iscat de penultima „Dilemă veche”, din februarie 2024. Revoltă printre critici, indignare, comentarii acide: cum, ticălosului de Eugen Barbu să-i dedici un centenar? Fondatorul Pleșu s-a distanțat nonșalant de centenar și de revistă, în timp ce șeful-redactor Sever Voinescu, spășit, și-a turnat cenușă în cap; „Dilema veche” s-a dat de trei ori peste cap și a (re)devenit, peste ani, „Dilema” — fără vreo legătură cu „scandalul Barbu”. Au fost și comentarii pro: Groapa ar fi unul dintre cele mai bune romane românești. Măi să fie! Chiar așa? M-am dus și la Barbu Cioculescu și uite ce-am găsit: „Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aș ezita să înscriu printre ele și «Groapa» de Eugen Barbu... Țin să stărui asupra poeziei romanului, care la întâia lui apariție în volum a ridicat și obiecții, necruțându-i-se calificarea de «naturalist». Dacă naturalismul lui Zola și al școalei de la Medan s-au caracterizat prin stăruință exagerată asupra instinctelor brutale și a eredității încărcate, precum și a plăgii alcoolismului, micul univers al «Gropii» se individualizează prin pasiuni primitive, mai adesea sănătoase și printr-un plein-airism robust, iar însăși mizeria și moartea au altă tonalitate, mai puțin sumbră și niciodată repulsivă până la îngrețoșare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zoliști). Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic.”

Ce pot să spun? Mi-am învins repulsia și am citit Groapa. Și nu regret. Dar nici nu-mi reproșez că am ignorat-o atâția ani, având în vedere numele hulit al autorului, scandalurile de plagiat și anul publicării, 1957, în plin „realism socialist”, presupus a mișuna de activiști de partid sau de „țărani colectiviști” destoinici... Nu e însă nici urmă de realism socialist în Groapa, ci ni se înfățișează cea mai autentică mahala bucureșteană — clanuri de „șuți” supuse câte unui „don Corleone” autohton, alias jupân, crud și lacom, lupte pentru supremație dar și pentru supraviețuire, fărădelegi cât încape, solidaritate infracțională dar și râcă, codoașe și curve, o nuntă cu târguială și o mireasă inocentă, o înmormântare de cămătar deturnată de datornicii însetați de răzbunare post-mortem, negustori ahtiați de avere, haite de câini și hingheri, noroaie și praf, potera. Ș.a.m.d. Și oricât de detestabilă mahalaua, clocotește de viață adevărată. Nu intru în alte amănunte. Câteva capitole degajă o forță de sugestie cu adevărat remarcabilă, cum ar fi capitolul „În câmp la «Cățelu»”, unde niște lăutari se întorc pe înserat de la o nuntă din afara Bucureștiului și îi prind viscolul și lupii pe coclauri pierdute. Groapa nu are un erou principal, nici măcar mai mulți erori principali, deși unii se detașează. Eroul principal al Gropii este mahalaua în toată plenitudinea ei.

Așa că, din păcate, Eugen Barbu, trebuie să recunosc, a scris un roman bun, probabil unul din cele mai bune din literatura românească, așa cum s-a spus. Și conținând pasaje ample care n-ar dezonora oricare altă literatură. Uneori ticăloșia și talentul nu se exclud reciproc.

Eugen Ovidiu Chirovici, Cartea oglinzilor*: o „contribuție” românească la literatura... americană

Eugen Ovidiu Chirovici a dat lovitura — de fapt acum câțiva ani, dar nu s-a „zvonit” la noi decât acum — cu Cartea oglinzilor, scrisă direct în engleză (The Book of Mirrors, 2017) și tradusă în 39 de țări (sau, mă rog, limbi), recent ecranizată la Hollywood, cu Russell Crowe în rolul principal, premiera în România urmând să aibă loc peste câteva zile. Unii, invidioși, ar zice: păi sigur, de la masonerie i se trage; E.O. Chirovici este mason și nu doar atât ci a fost o perioadă și mare maestru al Marii Loji Naționale din România pe vremea când era consilier economic al primului-ministru Adrian Năstase.

Personal, mă îndoiesc că masoneria și rangurile explică succesul. Cum romancierul însuși declară în cel puțin un interviu (prea multe nu i-am citit), a încercat cu manuscrisul cărții (sau cu un fragment din el) la o sută de agenți literari din SUA, dintre care doar zece i-au răspuns: negativ. După care a comutat pe filiera britanică și aici uite că i-a mers.

De unde i se trage succesul peste hotare, atât de rar în literatura românească? Întâi și-ntâi, după cum Chirovici însuși o spune, pentru a o porni pe calea reușitei, o carte trebuie să fie, evident, tradusă, de preferință în engleză. Mai înainte de asta însă trebuie să te prinzi ce literatură „merge” și ce nu. Iar încă și mai înainte — prima condiție — trebuie să fii capabil să produci marfa care are căutare. Și romancierul român iată că a fost capabil.

Pe bună dreptate, Chirovici face, în declarațiile sale, distincția între romanul „literar” și „thriller”. Romancierul român nu dă mari șanse pe piața literară occidentală primei categorii (evident, nici agenții și nici editurile nu dau), și se declară fără complexe autor de thrillere. Nu-i nicio problemă cu asta. Din câte îmi amintesc, și Graham Greene se declara autor de thrillere. Dacă stau să mă gândesc, s-ar părea că tendința generală în romanul contemporan este de apropiere de thriller. Romanul Numele celălalt, al ultimului laureat Nobel pentru proză, norvegianul Jon Fosse, pare să aibă — și el — ceva de thriller. Una peste alta, Chirovici s-a orientat bine.

Este thrillerul Cartea oglinzilor un roman românesc? Ar trebui să fie, având în vedere că E.O. Chirovici e român. Dar în afară de naționalitatea autorului, ascunsă sub o narațiune sută la sută americană, romanul n-are nimic românesc.

În genul „crime fiction” îl încadrează unii, în „murder mystery” alții, „cu o puternică componentă psihologică”, ba chiar și „sophisticated murder puzzle” ș.a.m.d. — recenziile pe care le poți găsi pe internet sunt extraordinar de multe, și elogioase fără excepție.

Despre ce este vorba în roman? Peter Katz, agent literar, primește un fragment de roman scris de un oarecare Richard Flynn, agent de publicitate, care are un roman (autobiografic) de publicat, a cărui acțiune se petrece cu treizeci de ani în urmă, adică la sfârșitul anilor ’80 din secolul XX. Cum fragmentul îl găsește convingător, Peter Katz se-apucă de citit.

Trecem acum în pielea lui Richard Flynn și citim și noi fragmentul. Aflăm astfel că Flynn, student la literatură engleză la Princeton, o cunoaște pe Laura Baines, studentă la psihologie (dar absolventă deja de matematică), cu care urmează să împartă un apartament închiriat. Între ei se naște, predictibil, o relație amoroasă. Laura îl introduce în anturajul profesorului Joseph Wieder, un fel de guru al psihologiei americane, cu proiecte revoluționare în domeniul „gestionării” memoriei, de interes pentru armată, „despre ștergerea sau «aranjarea» unor amintiri traumatizante ale agenților implicați în conflicte militare sau acțiuni secrete”. Și astfel, eroul principal capătă un „job” la profesorul de psihologie acasă, să-i organizeze („digital”) biblioteca.

Rând pe rând se adaugă și alte personaje, cum ar fi Derek Simmons, om la toate, și el în casa profesorului Wieder, Timothy Sanders, un fost (sau actual?) iubit al Laurei, alte personaje observate fugitiv; apoi un manuscris secret al profesorului, pe care Flynn îl găsește într-una din scotocirile sale de rutină în bibliotecă — poate marea ”bombă” în materie de psihologie cu aplicații în influențarea („aranjarea”) memoriei. Etc...

Profesorul Joseph Wieder este asasinat în ajunul Crăciunului 1987 și poliția nu găsește făptuitorul — sau făptuitorii. Problema e că suntem acum în anul 2017 (coincizând cu anul publicării romanului), Richard Flynn a murit, iar restul manuscrisului său e de negăsit, deși fragmentul fusese „highly appreciated” de către agentul literar Peter Katz. Începe căutarea, ale cărei mize sunt două: publicarea romanului complet, un succes literar garantat, și — ca bonus — elucidarea crimei făptuite cu treizeci de ani în urmă. (Având în vedere că romanul este autobiografic, iar personajele se presupun a fi „reale”.) Urmează părțile a doua și a treia, fiecare cu alt narator: John Keller, ziarist/reporter, la care apelează agentul literar Peter Katz pentru identificarea personajelor care apar în fragment, și Roy Freeman, un polițist pensionat, care lucrase, fără succes, la anchetarea cazului de asasinat la vremea respectivă. Alte personaje se adaugă, alte mărturii, alte umbre, alte perspective, alte fire către dezlegarea misterului. Nu intru în amănunte.

Cert mi se pare faptul că romanul e scris cu talent, „păpușarul” Chirovici își manipulează personajele cu abilitate și, ca un bun regizor, reușește să rămână în umbră, după „cortina” narațiunii, plusează și decartează piste plauzibile la masa acțiunii, aruncă cu precizie (relativă) noțiuni-săgeți la ținta teoriei „generalizate” a memoriei falacioase. Realitatea este că odată început, e greu să lași romanul din mână până nu-l citești tot.

Este oare mai ușor să scrii un „crime fiction” decât unul de altă factură? ne putem întreba. Dar să plasezi acțiunea în spațiul american, în comparație cu una în spațiul neaoș de exemplu? S-ar părea că într-un roman polițist, personajele se lasă mai lesne creionate; trăsături de caracter, ticuri („dacă înțelegi ce vreau să spun”), alte caracteristici conjuncturale se lipesc mai ușor de personaje, pot îmbrăca cu mai mult succes scheletul narativ decât în cazul altor genuri de roman. Dar scheletul narativ trebuie să fie beton în romanul polițist (spre deosebire de altele, unde poate fi o lălăială și nimeni să nu obiecteze). Și la Chirovici (aproape) că este.

Spațiul american, pe care îl alege autorul, este prin el însuși mai „universalist” și prin asta mai ofertant, se pare. Oricum, s-ar zice că-i mai ușor pentru autor — dau un exemplu — să folosească toponimele dintr-o țară îndepărtată (și Chirovici uzează de ele cu voluptate, aidoma unui american „a hundred per cent”), și toponimele îl servesc cu bună-credință, printre altele fiindcă nu au pentru autor conotații parazite.

Și-au plasat narațiunea în spații străine, probabil, mai mulți scriitori români — cu exemplul clasic al lui Mircea Eliade. Un exemplu îmi vine însă în minte: Chiril Tricolici, autor de romane polițiste, cu Nebunul din Brent. Deși romanul este unul „angajat”, iar libertatea de exprimare era mai mult decât limitată în 1963, când a apărut cartea, atmosfera „americană”, prezentată în copie, are ceva elemente de autenticitate. Chiar și acolo. Și apropo de copie, aerul de copie a unei realități străine din cartea lui Chirovici este greu de ignorat. Pentru cititorul român. Pentru cel american și de aiurea, probabil că naționalitatea autorului nu prea contează; în particular, pentru cititorul american — o aflăm din înseși interviurile scriitorului — contează să nu vadă pe copertă „traducere din...”. În rest, adaug eu, contează prea puțin numele autorului, extras din pălăria „melting pot”-ul american.

Memoria ne joacă tuturor feste, asta am observat-o, probabil, cu toții, în timp, chiar și fără studii de psihologie. La fel și personajelor lui Chirovici. Intervențiile profesorului Wieder, sau eventual ale Laurei Baines, discipola sa, în alterarea (intenționată, să zicem) a memoriei personajelor sunt mai puțin sesizabile, spre deloc. Dar, mă rog, putem s-o trecem la categoria „piste false”.

Și altfel, cu „Cartea oglinzilor” (și probabil cu alte romane) Eugen Ovidiu Chirovici se desprinde de tiparele literaturii „cu specific național” și se alătură unei lungi liste de scriitori de succes și anonimi în Statele Unite ale Americii, autori de thrillere și de bestselleruri comerciale. Ar fi însă o listă care, dacă ar arăta spre România, ar exista toate motivele să te mândrești cu ea.

Căci în literatura minimalistă și mizerabilistă a zilelor noastre, care se practică în România, și chiar în aceea în care, deunăzi, se dezbătea cu patos (și cu stângăcie) problema țărănească și a mahalalei balcanice, atunci când pe alte meridiane de dezbăteau cu brio enigmele existențiale ale vieții (și altele asemenea), unui roman ca cel al lui Chirovici n-ar trebui să i se aplice tactica bine cunoscută a ignorării („dacă la noi n-a ajuns, înseamnă că nu există” — citat nu spun din cine).

Dar de ce să ne mirăm? Trăim în țara managementului literar în cea mai mare parte leneș, părtinitor, fudul și nu de puține ori obtuz, în perfectă consonanță cu „spiritul” românesc, care defilează sub stindardul „caprei vecinului”.

P.S. Cartea oglinzilor nu este prima operă literară transpusă cinematografic la Hollywood, așa cum crede E.O. Chirovici. A mai fost și A 25-a oră, roman de Constantin Virgil Gheorghiu, după care s-a făcut un film regizat de Henri Verneuil (1967), cu Anthony Quinn în rolul principal și muzica de Maurice Jarre (mă rog, n-a fost Hollywood). Și Tinerețe fără tinerețe, nuvelă de Mircea Eliade, după care s-a făcut în 2007 filmul Youth without Youth, regizat de Francis Ford Coppola.

Editura RAO, 2019

Super-romanul de super-post-ficțiune „Quichotte” al lui Salman Rushdie

Cine nu caută pe undeva un rezumat detaliat n-are nicio șansă să înțeleagă ceva din romanul lui Rushdie. Un astfel de rezumat detaliat poate fi găsit, din fericire, în SuperSummary. Fie-mi permis un lung citat, aproape cuvânt cu cuvânt:

Ismail Smile, născut în Bombay, lucrează ca vânzător ambulant pentru Smile Pharmaceuticals, o companie deținută de vărul său, Dr. R. K. Smile. Ismail are aproape șaptezeci de ani, este necăsătorit și fără copii. După ce a suferit un atac cerebral, Ismail face o pasiune pentru Salma R, o fostă actriță de la Bollywood, acum gazda unui talk show tv.

Inspirat de emisiunea The Dating Time, de la ABC, din anii ’60, Ismail începe să-i trimită scrisori Salmei, semnate „Quichotte”, iar după un timp — cum zice SuperSummary —, face un pas mai departe în fantezia sa, hotărând că are mandatul divin să se redenumească Quichotte.
O pornește prin Arizona cu Chevroletul său (sau poate un Volkswagen Polo!) și la un moment dat zărește o stea căzătoare, drept care își pune o dorință: să aibă un fiu. Pe scaunul pasagerului apare un tânăr, vizibil doar în alb-negru, ca într-o imagine veche de televizor. Considerându-l dar ceresc, Quichotte îl numește „Sancho”.
În acest moment ni se dezvăluie că tot ce am aflat până acum este de fapt o poveste concepută de romancierul indiano-american Sam DuChamp. Avem deci un roman în roman. După ce a scris o serie de thrillere de spionaj cu succes modest, DuChamp a decis să scrie un roman „radical diferit de oricare altul încercat vreodată”. Quichotte este rezultatul.
Perspectiva romanului se schimbă din nou: de data asta se concentrează pe Salma R, pe post de Dulcineea din Toboso. Aflăm istoria ei: fiica unei celebre vedete de la Bollywood, Salma a venit în America la douăzeci de ani pentru a participa la o emisiune TV populară. Acum ea este producător, precum și gazda unui spectacol de succes.
Apoi, o întâlnim pe sora lui DuChamp, numită de narator „Sora” (el fiind „Fratele”). Ea locuiește în Anglia, unde este deputată, fiind prima femeie ne-albă aleasă în Parlament. În cele din urmă, ne este prezentat Dr. R. K. Smile. În calitate de fondator al Smile Pharmaceuticals, se bucură de o bogăție enormă, dar afacerea sa a fost construită pe o serie de practici dubioase din punct de vedere etic, prin care a contribuit la epidemia de dependență de opioide în America.
Romanul se întoarce la Quichotte și la Sancho. Aflăm că Sancho are o dorință proprie: să dobândească un corp fizic și să trăiască o viață normală. Dintr-o dată, această dorință este împlinită. Sancho vrea să-l părăsească pe Quichotte, dar constată că nu poate: o forță spirituală îl leagă de Quichotte. Sancho își dobândește propriul asistent spiritual, un greier vorbitor pe nume Jiminy. Quichotte permite „semnelor spirituale” să-l conducă la Salma.
Călătorind de autostrăzile interstatale, Quichotte și Sancho se confruntă cu abuzuri rasiste și oameni dependenți de opioide. În Kansas, Sancho se îndrăgostește și jură că se va întoarce la iubita lui când căutarea lui Quichotte se va termina.
Povestea Salmei continuă. A fost abuzată sexual de bunicul ei în copilărie; poate ca urmare, suferă de tulburare bipolară și este dependentă de opioide. La sosirea la New York, Quichotte anunță că trebuie să se împace cu sora sa înstrăinată, pe care o numește „Trambulina Umană”. În același timp DuChamp decide să se împace cu familia sa. Află că fiul său a fost arestat pentru hacking și îl vizitează la închisoare. Acolo descoperă că fiul său a fost recrutat de CIA în circumstanțe care se potrivesc cu intriga unuia dintre propriile sale romane de spionaj. Călătorește la Londra pentru a relua legătura cu sora lui, doar pentru a afla că ea este pe moarte, de cancer. În timpul vizitei lui DuChamp, ea ia în mod deliberat o supradoză de opioide pentru a evita o moarte în chinuri.
DuChamp se întoarce în State. După ce s-a împăcat cu sora lui, Quichotte elaborează un plan pentru a o întâlni pe Salma exploatând accesul acestuia la opioidele de care are nevoie pentru a-și menține dependența. Sancho decide că este timpul să se reîntâlnească cu femeia pe care o iubește, dar de îndată ce ajunge în Kansas, legătura lui spirituală cu Quichotte se rupe și Sancho dispare.
Quichotte o întâlnește pe Salma, dar schimbările climatice catastrofale aduc rapid sfârșitul civilizației. Quichotte și Salma călătoresc în California, sperând să se folosească de prototipul unei mașini-portal pentru a scăpa într-o altă dimensiune. Reușesc să călătorească pe un Pământ paralel, dar constată că nu pot respira în atmosfera acestuia și mor.

Planurile narațiunilor alternează, dar noi n-o simțim decât pentru că ne-o spune autorul. Nu că glissando-urile n-ar ține de meșteșugul scriitoricesc, dar atmosfera rămâne aceeași (suntem aici? suntem dincolo? — nu știm), încărcată de detalii nesemnificative (inclusiv numărul de locuitori al fiecărei localități de care se amintește), vorba Johannei Thomson-Corr din The Guardian: „Când dă mai încet zgomotul de fond, [Salman Rushdie] e capabil de o proză frumoasă și lucidă. Dacă ar fi să i se și dezactiveze Google pe computer.”
„Pur și simplu suntem blocați — completează Leo Robson în New Statesman (citat de Wikipedia) — cu un autor înclinat spre lipsă de tact și de gust, ca și lipsă de respect față de timpul cititorului și față de puterea sa de concentrare.”
Rețin totuși, în încheiere, un pasaj memorabil din finalul romanului (p. 455), legat de dispariția lumii (ideea mea obsedantă):

„Ce dispare când dispare totul — nu doar totul, ci și amintirea acelui tot. Nu numai că totul nu își amintește de sine, nu își mai amintește cum era când încă era totul, înainte de a deveni nimic, dar nici nu mai există nimeni altcineva care să-și amintească, așa că totul nu numai că încetează să existe, ci devine ceva ce n-a existat niciodată. Este ca și când tot ce a fost n-a fost, în plus, n-a mai rămas nimeni care să spună povestea, nici marea poveste a totului în totalitatea lui și nici măcar ultima poveste tristă a felului în care totul a devenit nimic, deoarece nu mai există niciun povestitor, nicio mână care să scrie, niciun ochi care să citească, astfel încât cartea despre felul în care totul a devenit nimic nu poate fi scrisă...”

Trad. Dana Crăciun, ed. Polirom, 2021

Carton

O căsuță de carton
Și o moară de vânt
   De carton colorat
Dop de plută în chip de rotor
Pale alungite lipite de sârme
Suflarea mea de copil
În locul vântului
Pentru o rotire de-o secundă
   Sau două — sau trei
Pridvor în relief, verandă
Și hrube și comori ascunse
La rădăcinile mestecenilor
   Din curtea cu iarbă colorată
   Cu verde
Ferestre decupate cu foarfeca
   Spații abstracte
Binevenite toate din viitor —
Și-o strângere de inimă.

Cu un an înainte: „Anii”, de Annie Ernaux* — premiul Nobel pentru literatură pe 2022

Titlul însuși, „Anii”, te duce cu gândul la nostalgia (autoarei sau eventual a cititorului) trecerii prin viață și din viață. Autoarea însăși recunoaște, la sfârșit, care i-a fost intenția: „să dea formă viitoarei ei absențe prin scris, să construiască această carte.” Și ultima frază a romanului: „Să salveze ceva din timpul în care nu vom mai fi niciodată.”

Cât de bine reușește să salveze laureata Nobel? Greu de spus.

O sinteză sugestivă a recenziilor „Anilor” franțuzoaicei Annie Ernaux ne este oferită de London Review Bookshop. Părerile sunt în cea mai mare parte de la bună în sus: „Una din cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată”, zice Deborah Levy. „«Anii» este o revoluție, nu numai în arta autobiografiei, ci și în arta însăși. Cartea lui Annie Ernaux îmbină amintiri, vise, fapte și meditații într-o evocare unică a vremurilor în care am trăit și trăim”, zice John Banville. „Tehnica nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum. Ea aruncă lumină asupra unui om prin cultura care s-a revărsat prin el; este vorba de timp și de a fi situat într-un anumit loc din istorie și de modul în care timpul și locul creează un om. Este incredibil”, zice Sheila Heti. Ș.a.m.d.

La fel de entuziasmată este Azarin Sadegh: „Lectura «Anilor» seamănă cu descoperirea unei cutii de comori. (...) Este genul de carte pe care o închizi [o lași închisă pe piept; pentru câteva momente! — ghicesc eu] după ce citești câteva pagini, purtat de gustul dulce-amărui pe care ți-l lasă în minte. (...) Ernaux își transformă viața în istorie și amintirile în memoria colectivă a unei generații.” Foarte frumos spus. Doar că aceeași Sadegh, în Los Angeles Review of Books, își cam schimbă părerea: „Citirea «Anilor» îl face pe cititor să se gândească la sensul literaturii. Este lucrarea lui Ernaux propriu-zis «literatură», sau un studiu de sociologie? Când o carte de memorii nu redă emoțiile autorului și când este scrisă fără intenția de a-și emoționa cititorul, cum s-o numim operă de artă? Ce este Arta?” Și încă: „«Anii» nu este o lectură ușoară, neavând intrigă, punct culminant, morală sau umor.”

În rest, ce-ar fi de spus?... Instantanee istorice — o listă de evenimente, nume, mode, politicieni și vedete, maniere, curente, tendințe, totul expus cu o detașare aproape academică, sau mai degrabă jurnalistică, uneori ușor „personalizată”. De la repere complet impersonale, „obiective” cum s-ar zice, la memorii colective — „noi”, „ei”, „ele” (traduse astfel în absența impersonalului tipic franțuzesc ”on”), ajungem spre final la câteva rudimente de narațiune, dar tot la persoana a treia, toate acoperind intervalul 1940 (anul nașterii autoarei)–2006. Joncțiunea dintre istoria „mare” și istoria personală mă tem că eșuează. Până la urmă, e un roman, sau un eseu sociologic, cum se întreba cineva? „Eu” lipsește, de bună seamă în mod programatic. Cât despre absența, cvasitotală, a figurilor de stil, remarc că dacă la Nobelul din acest an, Jon Fosse, „Numele celălalt”, pare firească, în cazul lui Annie Ernaux mi se pare mai degrabă frustrantă.

Ce e mult strică, dar, se vede treaba, că și ce e prea puțin.

* Ed. Pandora, 2023, trad. Mădălina Ghiu

Misterele norvegiene: Jon Fosse, „Numele celălalt”* — ultimul Nobel

„(...) și îmi iau paltonul negru și lung peste braț și îmi agăț geanta maro de piele pe umăr și deschid ușa și sting lumina și închid ușa la loc în urma mea încuind-o și îmi pun cheia în buzunarul jachetei de catifea și mă îndrept spre lift și îmi fac semnul crucii în timp ce cobor cu liftul, de fiecare dimineață îmi fac semnul crucii, ori fac doar semnul crucii ori îl fac și spun Pater Noster și îmi fac semnul crucii și după rugăciune, îmi zic și liftul se oprește cu o smucitură ușoară și eu ies și intru în sala de mese (...)”

Cam ăsta e stilul ultra-simplist/simplificat al romanului „Numele celălalt”, cu subtitlul „Septologie I–II”, al recent premiatului Nobel, norvegianul Jon Fosse.

Surprinde? Da și nu. Fără semne de punctuație, exceptând virgula și semnul întrebării — s-a mai scris așa prin anii ’60, poate și ’70 — de cele mai multe ori fără temei (doar o modă), alteori, rar, cu oarece beneficii. Lipsește chiar și punctul final (dar lipsește și începutul, deoarece romanul începe cu un „Și”), cu semnificația, presupusă, a acțiunii deschise. Dar absența celorlalte puncte din text? Deschidere la tot pasul? De ce nu? Deschidere, continuitate, transfer, întrepătrundere, alternanță, transă. La ultima însușire se ajunge mai greu; proza fără punctuație din secolul trecut în general a ratat-o (dacă a vizat-o vreodată). Lui Fosse îi reușește. Putem să-i adăugăm în galantar fără multă reținere ambiguitate, stranietate (ingredientul esențial al oricărui prozator), confuzie (în principiu benefică), pluri-semnificație... Ceea ce ar fi și n-ar prea fi de lăudat; căci prea multe „pluri”-uri riscă la un moment dat să devină suspecte.

Asle, eroul principal, este un pictor norvegian de o vârstă incertă dar care emană un început de senectute, prin cumpătare, înțelepciune și viziune. Într-o zi — în ziua romanului! — Asle pornește într-o călătorie dintr-un impuls nebulos — e parcă un făcut! —, cu mașina, din satul său de baștină, Dylgja, spre Bjørkvin, unde își și expune tablourile, la galeria Beyer. Trebuie spus că Asle obișnuiește să-și privească tablourile în întuneric și încearcă să redea în ele „întunericul care emană lumină” (materie întunecată?), tot așa cum Dumnezeu stă — Este! — în întuneric și emană lumină.

Văduv de câțiva ani, Asle are un vecin și prieten pescar, Åsleik, dar și un alt prieten (prieten oare?) cu același nume, Asle, un tiz. În călătoria sa spre Bjørkvin, pictorul Asle, trece cu mașina prin dreptul locuinței celuilalt Asle, pe care îl „vede” stând în pat și tremurând din toate membrele, fiind alcoolic. Gândul lui „glisează” somnambulic către propria-i poveste, amintindu-și de cele două soții pe care le-a avut, Liv și Siv (de prima a divorțat, a doua l-a părăsit „pur și simplu”), de Băiețel și de Fiică și Fiu, copiii lui, cu care nu se mai întâlnește de mult, iar „gândul că va ieși pe mare și va dispărea în mare, în nimicul valurilor”, după ce va scăpa de tremurat (cu câteva guri de tărie), îl obsedează. Dar noi știm (sau urmează să știm peste nu știu câte pagini) că actualul Asle a fost alcoolic cu ani în urmă, și depresiv (sau poate vizionar).

Aici confuzia e clară, îmi vine să zic. Fosse nu se obosește să explice. (Dar ce prozator care se respectă o face?) Știe foarte bine ce îi servește și ce nu.

Asle are o viziune recurentă: „un bărbat șaten, cu părul până la umeri, și o femeie cu părul negru”, care „îi ies în cale” cam peste tot, există doar unul pentru celălalt și pe martorul involuntar Asle îl ignoră pur și simplu. Cei doi n-au nume, nu sunt decât „el” și „ea”, dar la un moment dat se (re)întrupează în Asle și Sora, cea care „a dispărut” de mică, Alida. Dar tot Sora este și sora lui Åsleik, prietenul său, cea căreia Åsleik îi trimite în fiecare an, de Advent, tablouri primite în dar de la Asle.

Iar punctul culminant al narațiunii pare a fi momentul când Asle îl găsește întâmplător pe tizul său zăcând inconștient în zăpadă, îl duce la Spital (via o cârciumă), în timp ce el însuși se cazează la un hotel și, încercând să adoarmă, gândul i se întoarce obsesiv la celălalt Asle, închipuindu-și cum acestuia îi e rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău. Și tot plângându-se că nu poate dormi, noi ghicim că de fapt momentele de veghe alternează cu cele de vis într-o înlănțuire tulbure. Fosse trece fără ezitare într-un registru grav, fraza devine sacadată, gâfâitoare, dispar chiar și virgulele și noi știm că Asle, cel de la hotel, pictorul, are vise chinuitoare și așteptări sumbre. La un moment dat virgulele reapar în text, semn că tensiunea tinde să descrească. Neliniștea transmisă cititorului persistă însă și abia atunci când romanul se apropie de final — nu înainte însă de a iradia noi neliniști legate de o escapadă periculoasă a lui Asle copil, însoțit de Sora „dispărută de când era fetiță”, Alida — realizăm că atenția nu se va mai întoarce niciodată la celălalt Asle, internat la spital, și că el încetează să mai fie distinct de Asle eroul, cei doi contopindu-se în fluxul ireversibil al timpului.

Se instalează în prim-plan problemele fundamentale, cele ale existenței, ale universului, ale credinței — cine ar fi crezut la început, când totul părea simplu, inclusiv scriitura?... Totul? Nu chiar. Dacă scriitura rămâne într-adevăr simplă, iar autorul păstrează consecvent distanța de orice cochetărie stilistică, substanța textului se dezvăluie — pentru cine are abilitatea să-și îngusteze ochii și să încerce să vadă în 3D — a fi la fel de complicată precum viața însăși.

Dacă până la „Numele celălalt” mi-am tot zis, citind noutățile zilei (mă rog, ale anului) că în ultimele decenii romanul nu s-a schimbat semnificativ și că mare lucru nu s-a inventat, iată că Jon Fosse pare a deschide o nouă cale.

* Editura Pandora, 2022, trad. din norvegiană de Ovio Olaru

Vechi manechine. Alte manechine*

Alte manechine aveau articulații nu numai la mijlocul antebrațului ci și la mijlocul gambei. Dar articulații să fi fost oare? Puteai să te întrebi de ce era nevoie de articulații la mijlocul antebrațului sau la mijlocul gambei. Tijele din interiorul membrelor puteau sugera ideea de interșanjabil. Adică cum? Dacă terminația mâinii, adică încheietura, palma și degetele și anume felul în care acestea erau îndoite nu dădeau manechinului expresia dorită, le puteai înlocui cu membre și încheieturi și degete luate de la alte manechine? Chiar dacă asta fusese cândva intenția, înlocuirea fusese desigur dată uitării. Fiindcă prea erau multe manechine cărora le lipsea ba câte un braț, ba câte un picior. Iar o parte din ele ajunseseră chiar și în magazine.
   Le vedeai acolo, prin te miri ce cotloane, și nu se putea să nu-ți stârnească revolta.

— Lucian! spunea profesoara de română, stând în picioare îndărătul catedrei, după ce pusese de o parte peste teancul alăturat ultima lucrare comentată. Avea înaintea ei, pe catedră, două teancuri, unul în dreapta, peste care tot pusese, pe măsură ce le comenta, lucrările de compunere pe teme liber alese, și altul în stânga, care se tot subțiase până ce nu mai rămăseseră decât câteva. — Lucian, trebuie să recunosc că ești surpriza zilei! Prin ochelari, ochii ei îl aținteau cu o licărire jucăușă, dar era greu de spus cât din licărirea aceea jucăușă era încântare și cât reproș. Ochii ei le conțineau pe amândouă. — Fii bun și spune tare, cu gura ta, să audă toată clasa, ce subiect ți-ai ales.
   În timp ce ținea în mână o lucrare, de bună seamă a lui, Lucian se ridica ezitant și recunoștea cu nesiguranță în voce:
   — Despre manechine.
   Câteva chicoteli răzlețe se făceau auzite în clasă. Cu siguranță era mult mai puțin decât corul dezaprobator la care se așteptase, poate, doamna de română.
   — Ce fel de manechine? insistă ea și continuă să-l fixeze pe Lucian cu un interes ambiguu. Licărirea de reproș din ochii ei câștiga teren în dauna celei de încântare.
   De fapt era greu de înțeles sensul întrebării. Ce fel de manechine?... Îmbrăcate sau goale? Frumoase sau urâte? Masculine sau feminine? Trebuia să-i ghicești gândul, dar... Lucian își aminti de manechinele abandonate în poziții grotești prin cotloanele depozitelor, goale. Dar doamna de română cu siguranță nu le văzuse și deci sensul întrebării nu putea fi decât unul singur. Așa că Lucian răspunse în chip logic:
   — Despre cele din vitrine.
   — Lucian, schimbă tonul doamna de română, e adevărat că v-am lăsat să vă alegeți liber subiectul compunerii. Crede-mă că în ziua de azi asta se cheamă o favoare. Dar nu cred că trebuie să abuzezi de libertate. Cu atât mai mult cu cât e atât de rară. Eu de pildă pot să presupun că ți-ai ales subiectul manechine numai cu scopul de a mă persifla.
   În clasă nu se făcu auzită nicio șoaptă, de parcă toți cunoșteau sensul verbului „a persifla”.
   — Ca să-mi demonstrezi că greșesc, continuă doamna de română, spune-mi, te rog, există vreun motiv anume care te-a făcut să scrii despre manechine?
   — O dată, demult — spuse Lucian într-un acces de sinceritate și pentru că i se păru că situația i-o cere — m-am speriat de un manechin și n-am vrut să intru cu mama într-un magazin.
   De data asta cuvintele lui stârniră în clasă un val de rumoare.
   Prin ochelari, interesul din ochii profesoarei deveni vizibil și licărirea de simpatie o domină pe cea de reproș.
   — Chiar așa? Te-ai speriat în așa hal de un simplu manechin încât ai refuzat să intri? Poate cu altă ocazie ai să ne explici ce anume te-a speriat la manechinul acela de care spui. Într-o altă lucrare, dacă am să vă mai cer una cu subiect liber ales... Totuși, Lucian, în lucrarea ta nu lași în niciun chip să se înțeleagă că ți-e teamă... sau, mă rog, că ți-a fost teamă de manechine. Dimpotrivă, se desprinde din cele scrise de tine un fel de revoltă împotriva manechinelor. Sau hai să-i zicem mai curând dezaprobare. De ce, Lucian? Ce te face să fii pornit împotriva lor?
   — Pentru că sunt urâte.
   — Mai urâte decât cele de care îți amintești din primii ani ai copilăriei?
   În acest moment Bobe Prostu’ se repezi cu gura și, prefăcându-se interesat de manechine, își confirmă avid reputația de măscărici al clasei întrebând cu vervă de mahalagiu:
   — E adevărat, doamnă, că pe vremuri manechinele purtau chiloți și sutien? Pară cu îndemânare și se feri de ghionții și de scatoalcele venite dinspre cei ce stăteau în băncile din jurul său și reuși să strecoare cu aceeași obrăznicie: — Adică vreau să spun că afară de chiloți și sutien n-aveau nimic pe ele?
   Lucian avu ocazia să aprecieze calmul profesoarei de română care, ignorând olimpian vacarmul stârnit în clasă și ignorându-l pe Bobe Prostu’ însuși, i se adresă în continuare lui Lucian și îl întrebă:
   — De ce găsești că sunt urâte manechinele din vitrine, dragă Lucian?
   Dar era atât de evident că manechinele ciunge și oloage puteau descuraja cumpărătorii! E drept, clientul, făcând abstracție de hidoșenia manechinului, își făcea, poate, o idee, chiar și cu asemenea manechine, de cum putea să-i vină îmbrăcămintea pe care și-ar fi dorit să o cumpere. Și totuși. Când vezi asemenea orori nu poți să nu te cutremuri. Poate că adulții s-au obișnuit cu multe, mai ales după ororile din ultimii ani. Dar copiii? Nimeni nu trebuia oare să se gândească la ei? Sau poate se răspândise părerea că dacă copiii au fost până acum cruțați într-o oarecare măsură, să zicem, de orori, ar fi acum o bună ocazie să se obișnuiască cu ele? Dacă nu altfel, măcar în vitrinele magazinelor? Fiindcă așa e viața, plină de orori?
   Răspunsul era, desigur:
   — Nu, nicidecum. Pentru copii ororile nu trebuie să devină în niciun caz parte din viața cotidiană. Pentru nimeni nu trebuie să devină. Cu asta suntem cu toții de acord. Cred că în această privință istoria ne-a servit destule lecții dureroase. Dar poate vă amintiți, deși cu siguranță erați mici pe vremea aceea, că de multe ori manechinele feminine erau îmbrăcate doar în chiloți și sutien. Să avem totuși un dram de decență! Totuși chiloții sunt chiloți și nu-i expui în public. Nici măcar pe un manechin. Nu numai că-i o chestie intimă, dar la ce bun să încurajezi estetica lenjeriei intime? Pentru seducție? Un manechin prea seducător, cum erau pe vremuri, ar putea să încurajeze frivolitatea, nu? Asta le trebuie lor? Copiii noștri nu trebuie să trăiască în frivolitate. Și nici cei mari, la urma urmei. Îmbrăcămintea e menită să ascundă goliciunea și să permită minții să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important și constructiv în viață.
   Nu sunt toți de părerea dumneavoastră, doamnă. Iată, eu am văzut în vitrina unei croitorii din apropiere un cartonaș pe care stătea scris cam așa, dacă îmi amintesc bine: E adevărat că haina face pe om. Și totuși omul face haina! Ca să vă spun drept, m-a amuzat într-un fel. Chiar și în aceste vremuri tulburi iată că există croitori cu simțul umorului, care se gândesc cum să-și atragă clienții. Și cu ce pot să-i atragă dacă nu promițându-le veșminte elegante? Făcute cu mâna lor. Croitorii doresc să le ofere clienților mai mult decât haine de gata.
   — Nu văd de ce ar trebui să fim împotriva hainelor de gata. A cumpăra haine de gata înseamnă a economisi timp. Să ne gândim numai de câte ori e nevoit cetățeanul să se ducă la croitor pentru probe. Ca să nu mai vorbim de prețuri. Și apoi, de ce să considerăm că vremurile sunt tulburi? Le judecăm oare după manechine? La drept vorbind, manechinele nici n-au dispărut, decât doar că nu mai sunt dezmățate ca altădată.
   Dezmățate, a! nu, în niciun caz. Iată, copiii-manechine erau îmbrăcați din cap până-n picioare, și chiar și băieței în uniforme școlare, cu pantaloni lungi și hăinuțe încheiate la toți nasturii, din stofă bleumarin, probabil aspră la atingere, cu ochi albaștri, pictați, zâmbeau fără strălucire, cu buze decolorate. De sub cozorocul șepcilor școlare se ițeau bretoane negre-negre, linse și țepoase. Toată vitrina cu manechine era o combinație de materiale simple — bleumarin, alb, pepit. Mult prea puțin colorate. O gamă îngustă.
   În vitrină, în spatele lui Lucian, siluetele altor privitori se reflectau împreună cu strada ca fundal translucid-întunecat și chiar mobil pe ici, pe colo. Simțurile captează enorm de multe lucruri din ceea ce ne înconjoară. Din ce în ce mai multe. Într-adevăr, uneori e de-ajuns ca un singur curios să se oprească la o vitrină, chiar dacă dincolo de sticlă nu-i mare lucru de văzut, că numaidecât i se alătură alți câțiva curioși, care nici măcar nu sunt siguri de ce s-au oprit acolo.
   Și cât de puțin îți trebuie ca să-ți dai seama că cineva, o femeie, merită atenție — doar un simplu contur și chiar mai puțin decât un contur întreg: doar o linie ovală a obrazului, conturul unei bucle, a cărei culoare nici n-o poți desluși reflectată în sticla vitrinei, care este o oglindă imperfectă. Și chiar de-ar fi o oglindă perfectă, tot te poți înșela. De pildă, privite din spate, unele femei au siluete adolescentine, chiar și la patruzeci și mai bine de ani. Nu și prospețimea pielii, desigur. Așa că răsucirea uneia din acele femei cu fața poate fi o dezamăgire. Alteori însă nu-i așa. Nici vorbă de dezamăgire.
   Lucian se întoarse și observă o femeie tânără și înaltă aproape cât el îndepărtându-se agale în lungul trotuarului, fără să-i dea nicio atenție, după ce o zărise, era sigur, privind timp de câteva secunde, dindărătul său, vitrina. Avea o siluetă fără cusur. O fustă de doc oliv-cenușiu, chiar dacă făcea câteva cute, datorită rigidității materialului sau poate datorită unei croieli imperfecte, peste rotunjimile feselor și ale șoldurilor — Dumnezeule, ce fel de goliciune ascundea? Lucian o urmări o bucată de drum. Gambe perfecte, o piele mată, de o netezime desăvârșită. De multe ori ochiul se pricepe să pipăie la fel de bine ca și degetele. Gambele se mișcă suple și pline de forță, pășesc fără o destinație precisă de-a lungul trotuarului, sub dominația șoldurilor cu mișcări legănate și degajate, dar chiar și-așa, chiar și cei câțiva pași pe care îi fac gambele pe drumul scurt dintre două vitrine, par disputați între o voință relaxată și atracția moderată a vitrinelor. N-avem o destinație precisă, spun gambele, dar facem ce vrem noi... Palma poate să lunece în sus mângâind forma de fus a gambei, dar nu în grabă ci savurând abia perceptibila umiditate a pielii, până la tendonul proeminent din interiorul genunchiului, care se vede și se simte plin de vigoare feminină, punte între gambă și coapsă. De unde vine acea ușoară umiditate? La rădăcina părului de la ceafă, se simte și acolo, mai palpabilă decât oriunde, sub căldura părului răsfirat pe pernă, și la tâmple, unde firele de păr chiar s-au umezit la rădăcină, mai deschise la culoare, acum că respirația întețită se domolește lăsând în loc o sublimă epuizare. Capul ei se răsucește vlăguit, atât cât are loc, pe pernă spre el până când pometul obrazului i se reazemă ușor de latura capului său căzut din și în paradis, vlăguit și el, peste umărul ei, ba chiar dincolo de el.
   — De ce e plăcerea atât de mare, Lucian?... Sau totul nu-i decât o aiureală?
   Vocea ei avea detașarea și moliciunea transei.
   Se minuna și ea de propria ei plăcere și recunoștea implicit, cu onestitate, că n-are prea multă experiență. Pielea fină și ușor jilavă la rădăcina părului ei de la ceafă se zvânta încetul cu încetul. Se zvânta de fiecare dată după ce trupurile lor de desprindeau unul dintr-altul și mâna fiecăruia dintre ei cădea întinsă și vlăguită cu încheietura peste marginea patului.
   Dar de ce trebuia să ai experiență? Pentru ce? Încotro să alergi ca ieșit din minți o viață întreagă și să vezi cum alții fac o tragedie din faptul că nu li se deschid destule porți ici și colo, să fie primiți cu fastul care consideră ei că li se cuvine? Sau că ei înșiși nu știu să fie destul de stăruitori să bată cât trebuie și unde trebuie? Bărbați nătângi. Multe alte porți, c-un pic de noroc, se puteau deschide... Să te prăbușești la porțile cetății — învins, cică?... Ante portas...
   Păcatele de care am scăpat sunt cele pe care trebuia să le săvârșim dar nu le-am săvârșit. O bluză pusă peste piept n-are nici o legătură cu formele torsului, nu știi decât cu aproximație cât de tare se întinde peste sâni și deci cât e de provocatoare, și de fapt nu știi nici cum funcționează codul culorii. Dar a ține în dreptul pieptului o bluză atârnând și, în dreptul corpului întreg, o rochie devine pe nesimțite un gest de feminitate prin el însuși, nu fiindcă ar fi neapărat relevant în privința potrivirii obiectului de cumpărat. Simplu obiect vestimentar, menit să dureze un an... sau zece... Sau să rămână să zacă pentru totdeauna în șifonier dacă vremea lui a trecut fără să fi venit vreodată.

* Publicat și în Familia, 10, 2023

Cetățenia română*

Foștii proprietari, dacă mai erau în viață, poate că ar fi trebuit să fie mândri că fosta lor proprietate avea de câțiva ani buni o atât de nobilă destinație administrativă, aceea de a găzdui Secția de cetățenie a Ministerului de Externe. Cel mai probabil însă, erau orbiți de ură și deci incapabili să aprecieze în ce transformaseră autoritățile casa lor. Asta, presupunând că nu fuseseră băgați la pușcărie sau că nu crăpaseră între timp.

Cei dinăuntru însă, funcționarii, șeful secției și personalul auxiliar, inclusiv femeia de serviciu, aș fi putut jura că nu erau la curent cu sentimentele foștilor proprietari sau, în cazul că erau, că nu le păsa de ele. Nu din lipsă de compasiune ci fiindcă fiecare avea alte treburi. Astfel că nimeni nu aducea vorba de vechiul statut al clădirii sau de persoanele care locuiseră aici, în inima Bucureștiului, cu ceva timp în urmă. Cui ar fi folosit? Iar asta avea și urmări vizibile: nimeni nu se preocupase de starea clădirii, care probabil că nu fusese niciodată renovată de la expropriere. Inclusiv încăperea în care așteptam, care părea să se fi cronicizat în aparența ei jalnică de hol de trecere aflat în incinta unei instituții publice cu buget modest, căci cetățenia oricum nu era prioritară. „Resemnare” stătea scris pe frontispiciul virtual în legătură cu ceea ce vedeam în jur. „Delăsare”? Un petiționar însă, nu-i așa? niciodată nu se resemnează, teoretic vorbind, să accepte ceea ce vede în jur. Nici nu se lasă pradă delăsării. Nici chiar atunci când intră în depresie, să zicem. Își urmărește țelul până la capăt.
   Soba de teracotă părea să fi devenit de la expropriere încoace un simplu decor: cine să mai facă focul într-un hol unde nu există nicio masă, aproape niciun scaun și deci în el nu lucrează niciun funcționar.
   Am descoperit pe perete un tablou, o reproducere după o pictură de gen din Epoca de Aur a olandezilor, de pe vremea când părea că olandezilor le este totuna dacă se scufundă în depravare sau se mențin la un nivel rezonabil de bună-cuviință.
   «Hei, ia ascultă, cu tine vorbesc!»
   Am tresărit. M-am uitat la petrecăreața din centrul tabloului. Autorul nu putea fi altul decât Jan Steen, era clar...
   «Hei, cu tine vorbesc!»
   Petrecăreața lui Steen încerca să se adune, smulgându-se din letargia ei alcoolică, punea jos la picioare ulciorul îmbrăcat în rafie și cu arătătorul făcut cârlig mișcător mă chema.
   «E o mare harababură ce se vede în jurul meu. Domnul Steen știe foarte bine ce prezintă. Doamna din spatele meu doarme...»
   Dar înainte de orice harababură nu puteam să nu observ detaliile pe care le vedeam în tablou. Și erau multe. O sumedenie. Bunăoară că lichidul care se scurgea din butoi pe dușumea nu era vin, fiind de culoare gălbuie, în timp ce vinul, judecând după cel din paharul pe care petrecăreața îl ținea în mână, era roșu. Un roșu cam dubios, fie vorba între noi. De nu cumva îl decolorase timpul.
   «Dacă doamna din spatele meu doarme, înseamnă c-a tras și ea la măsea. Fiindcă altfel nu mi-aș putea explica cum de poa’ să doarmă în vacarmul ăsta, cu scripcarul la o palmă distanță îndărătul ei. Sunteți de acord cu mine? Și dacă a tras la măsea, și-o merită cu vârf și-ndesat. Pfui! Vreau să spun că merită ca domnu’ ăsta să stea cu piciorul întins pe genunchiul meu în prezența nevesti-sii. Măcar că ea doarme. De altfel, piciorul ăsta n-am să-l mai suport multă vreme ci am să-l dau cât colo cât ai zice pește. Să mai aștepte și el, dracu’, pân’ la noapte! Vrei să-ți zic câteva cuvinte? Uite: „cep”, „porc”, „rât”. Că d-aia se-mprăștie berea pe jos din butoi. Fiindcă i-a smuls porcul cepul. Cum o fi făcut și la ce-o fi avut nevoie de cepu’ ăla să-l ia și să-l morfolească-n gură, dracu’ știe, că n-am fost atentă. Da’ mă rog, eu una, după vin nu mai trec la bere-n ruptu’ capului, așa că puțin îmi pasă mie de berea aia irosită... Funcționari, ziceai? Îi văd că sosesc, așa, mai către amiază, stau ce stau, la taclale bun-înțeles, și dup-aia, nici n-a trecut bine de amiază că s-au și cărat. Da’ domnia ta, ce, tragi nădejde să faci vreo afacere cu ăștia? Nu știu ce ai acolo în geanta matale, da’... Pfui!
   Cum, nu știi ce caută porcul cu cepu-n gură?»
   Bărbatul cu piciorul lăsat pe genunchiul femeii, cel cu pălăria căzută pe jos, își dezlipea urechea de la tipul din spatele lui, pe care până atunci îl ascultase citind cu voce tare din carte, și devenea atent la ce spunea petrecăreața. Mai întâi pe jumătate atent, apoi atent de-a binelea.
   «Pentru că-i o vorbă, nu știai? Cică a fugit porcul cu cepu-n gură! Adică o făcurăm lată, asta vrea să-nsemne. Nu? Păi, chiar c-o făcurăm. Ei hai, nu te mai plânge. Uite că mi-am luat piciorul, gata. O lăsăm pe altă dată.»
   Se uita dincoace de rama tabloului și încerca să fie de folos amestecându-se în vorbă.
   «Indiferent ce marfă ai în geanta aia a ta — zicea —, trebuie să știi că ăștia de p-aci chiar nu vor să cumpere nimica. Doar se prefac, așa, ca să se afle-n treabă, ascultă-mă pe mine! Așa că mai bine te-ai întoarce acasă și-ai încerca altă dată, când or veni vremuri mai bune. Deh! Ce mi-e că-i Leiden, ce mi-e că-i București! Afacerile au aceleași reguli. Doar că ai voștri au inventat altele. Marfa trebuie să fie întâi și-ntâi de bună calitate. Uite, eu n-am decât — câți ani crezi că am?»
   Știu și eu... Patruzeci?
   «Ești pe-aproape. Treizeci și nouă de ani. Da’ văd că ești cam grăbit să mă-mbătrânești. La vârsta mea, un an încă mai contează. Ți-ar plăcea să-ți zic ție că ai treizeci și doi de ani, când tu de fapt n-ai decât treizeci și unu? De unde știu? Nu că ai fi domnia ta cine știe ce celebritate, dar la noi în Țările de Jos există registre în care se notează tot. Tot-tot-tot! Astfel că toată lumea știe tot despre toată lumea. Mai puțin despre conturile din bancă! Ha-ha! Dar pentru tine oricum asta nu contează, voi nu mai aveți conturi bancare și lumea nu se pricepe să umble cu banii. V-ați dezobișnuit. Mă rog, voi ziceți că-i bine, eu îs sigură că nu-i bine deloc. Mai devreme sau mai târziu o să vă-ntoarceți voi la conturi, ai să vezi. Da’ s-ar putea ca pentru mulți să fie prea târziu. Și ce ziceai că ai acolo? O cerere?»
   Da, o cerere.
   «Ce fel de cerere, po’ să știu și eu?»
   De renunțare la cetățenie.
   «Ih!... Ptiu, drace! La cetățenia română?»
   Așa mi-au zis la Consulat, că nu-mi dau viză de intrare la voi, în Țările de Jos, dacă nu renunț la cetățenia română.
   «Bătu-i-ar! Nu le-o fo’ nițică rușine la obraz? Taman la noi, în Țările de Jos, unde vine lumea de-a rostogolu’!»
   Timp în care ceilalți din tablou, ce făceau? Tipul din spate, cel cu cartea, se îndreptase de spinare și rața îi sărise de pe umăr. Stătea acuma și asculta. Și deși nu numai că știa să citească, dar, după cum o dovedise, avea și pasiunea de a citi și a discuta cu aprindere cele citite, nu se putea amesteca în vorbă acum când domnii discutau între ei. Nu mai vorbim de femeia în negru, partenera de discuție a bărbatului cu cartea, care pur și simplu amuțise ascultându-l pe domn. De fapt, ceva tot se încumetase să spună:
   «Confirm.»
   Ce confirma, asta tânărul violonist, care încetase să cânte, lăsase vioara să-i atârne în jos, încercând să înțeleagă despre ce se vorbea, n-o putea spune. Doar copiii din tablou își vedeau de nimicurile lor, în timp ce stăpâna casei nu dădea niciun semn că s-ar deștepta din moțăiala ei morocănoasă.
   Zorii pătrundeau prin luminator, scoțând holul de trecere, încetul cu încetul, din umbra sa mucegăită și prăfuită.
   Ce ți-e și cu tablourile astea! De multe ori nu se-ntâmplă așa cum se spune, ca privitorul să scoată din ele mai mult decât pune autorul. De astă dată, Jan Steen punea atâtea, încât multe enigme rămâneau de dezlegat. Doar să ai vreme să privești și să rumegi.

* Publicat și în Discobolul, oct.-dec. 2023

Vis sau halucinație

Nu știu dacă a fost vis sau halucinație. Urmez un tratament cu anxiolitice și alcoolul este în principiu contraindicat. Totuși la prânz am băut o bere. Apoi m-am retras în colibă și, cu ochii pironiți în ceasul electronic cu cifre roșii și instabile, de fir încins, am adormit. M-am pomenit deodată pe strada mea din copilărie, ireal de prezent, cum numai în copilărie poți fi, și acopeream cu simțurile acea bucată de stradă, de nici o sută de metri, dintre casa motociclistului, vizavi de curtea noastră, și frizeria adormită din colț, care fusese — și era din nou — miezul miezului lumii mele de copil. Casele pe care le știam, gardurile la stradă, salcâmii de la marginea trotuarului, toate erau la locul lor, și strada rămăsese pe veci însorită. Uite că se poate, mi-am zis, fericit. Nu era nimeni pe stradă, dar strada era, cumva, plină de viață. Toți ai mei, copiii, cu nume știute și neștiute, erau prezenți, ca și mine, în acel loc. În doi pași puteam ajunge la poarta noastră, nimic nu mă împiedica s-o fac, și mama era și ea de față. Putea fi oricând de față. Ba chiar dădea să iasă pe poartă, în stradă, dădea să facă doi pași în întâmpinarea mea. Uite că se poate, mi-am zis. Strada era doldora de viață și de soare.
   Nu știu: mai scriu ca să las, totuși, ceva în urmă? Ca să-mi exersez mâna? Sau fiindcă am fost, atunci, atât de fericit?... Și până la urmă ce-a fost asta, halucinație fulgurantă provocată de anxiolitice în combinație cu alcoolul, sau un vis straniu de după-amiază?