Jon Fosse, Eu este un altul. Realitatea stratificată

O carte care se respectă trebuie să dea un pic de bătaie de cap cititorului. Cititorul să facă bine să se întrebe de ce sunt doi Asle — dacă a uitat asta din volumul anterior —, unul care, ca să capete băutură, trebuie să dovedească la restaurant că are 18 ani, și îl cunoaște pe Sigve, care ține morțiș să-i facă cunoștință cu celălalt Asle, pictorul. Dar atunci „Eu” cine este? „Eu”, care stă la fereastră și se uită la mare, își aduce aminte de un Sigve care a murit subit, și totodată își amintește că aseară Ales, soția lui, care de fapt a murit cu câțiva ani în urmă, nu știu ce-a făcut. Și atunci în ce „prezent” ne aflăm? Într-unul care a cam trecut? Ei, și uite-așa se (re)țes „misterele norvegiene” în Eu este un altul, Septologie III–V (Ed. Trei, 2024, trad. Ovio Olaru), care vine în prelungirea „misterelor norvegiene” din volumul anterior, Numele celălalt, Septologie I–II, premiat cu Nobel.

Din acalmia cotidianului din primele 90 de pagini, Jon Fosse plonjează în plin existențialism: „Sora lui e moartă și nu e niciun sens în asta și din cauza asta nu există niciun sens în viață și trebuie să trăiești cu asta sau la fel de bine poți să mori, își zice Asle, și ca să ai putere să trăiești cu suferința asta fără sens ar trebui să nu mai asculți prostii fără sens precum cele debitate de Pastor, își zice Asle, fiindcă sensul de care vorbește Pastorul e o suferință și o pedeapsă, în vreme ce lipsa de sens îți oferă cumva un soi de pace.” (p. 116)

Apoi perspectiva se schimbă: „Deschid ochii și îl apuc pe Brage [câinele] și-l trag mai aproape de mine și închid ochii la loc și Brage se foiește puțin și-l mângâi pe blană, închid ochii și-l văd pe Asle zicându-i lui Beyer că nu vrea să participe la vernisaj.” Nu zice că e amintire, ci îl vede pe Asle, pictorul, deci se poate deduce că cel care îl vede este „celălalt” Asle, puștiul, pe care Sigve îl îndemna să-i facă cunoștință cu pictorul; dar Brage este câinele prietenului pictorului. Fosse mizează mai puțin pe fapte remarcabile, preferând „relativitatea” perspectivelor.

La un moment dat Asle se și întâlnește cu Tizul Asle, cu câțiva ani mai mare, într-un local, la o bere, se dovedește că seamănă între ei, și cum lui Asle (cel mic) îi cam place berea, ospătăriței trebuie să-i arate cartea de identitate spre a-i dovedi că e matur; ocazie cu care ne amintim (cei cu memorie bună) că Asle pictorul îl salvase pe Asle „celălalt” încă din primul volum, culegându-l din zăpadă, unde zăcea fără simțire și ducându-l la spital; cu alte cuvinte, premisele alcoolismului lui Asle (cel mic — dar sigur nu e celălalt?) se află hăt în prima tinerețe. Iar „acum”, Tizul Asle trebuie să se întoarcă acasă la soția sa însărcinată, Liv, de care ne amintim din volumul anterior că a divorțat — deci, din nou, suntem într-un „prezent trecut”.

„Neputința e cea care îi conferă putere, atotputere, fiindcă veșnicia, adică Dumnezeu, este neputință și nu putere, îmi zic (...) și mă gândesc cum toate astea sunt doar gânduri goale, dar așa cred și eu acum, că neputința oferă putere, dar ce gândesc sau nu gândesc eu nu are absolut nicio importanță.” (pp. 121–2)

Lecția pe care ți-o dă Fosse este că niciodată să nu te temi de simplitate, căci din simplitate „se întrupează semnificația”; sau se poate întrupa, dacă nu urmărești cu orice preț minimalismul și ai geniu. La o adică, cineva ar putea crede că Fosse, pentru a evita suspiciunea că stranietatea construită de el este gratuită, a introdus miza unei meserii prin excelență creativă: pictura. Dar nu, miza este fluxul neîntrerupt al memoriei, care pendulează între prezent și mai multe trecuturi; aș zice deci că personajele puteau foarte bine să fie muncitori care lucrează la o bandă de asamblare a orice (și nu creează „conținut”); fluxul memoriei ar fi fost la fel de primordial pentru cititor. Fosse este scriitorul care nu mai simte nevoia să fragmenteze textul după timpul povestirii. Trecerea de la un timp la altul se face „pe furiș”, într-un text continuu; cititorul n-are decât să-și încordeze atenția dacă vrea să știe în ce „timp” se află.

Pentru mulți, trecutul e mort; pentru Fosse nu este, ci trăiește în fiecare din noi; viața nici n-ar avea sens fără trecut. Scrisul lui Fosse chiar amintește de Faulkner, cel care practica fraza lungă, cu justificarea că opera trebuie să reflecte viața, care e o împletire de trecut, prezent și viitor. Frazele înlănțuite ale lui Fosse, fără alt semne de punctuație decât virgula și semnul întrebării, merg pe urmele frazelor lungi ale lui Faulkner. Dar ajung, poate, ceva mai departe în materie de mobilitate a gândului.

[IA:] În cazul lui Eu este un altul, Jon Fosse joacă inteligent cu identitatea, timpul și memoria, într-un fel care amintește de literatura lui Beckett sau Faulkner — dar într-un stil propriu, profund ritmat și hipnotic.

Se poate spune că Fosse explorează o conștiință în care timpul e simultan și identitatea e fluidă. Nu e un roman care să ofere un răspuns clar, ci unul care obligă cititorul să trăiască în incertitudine. Aici e măiestria lui: ne pune față în față cu întrebări fundamentale despre cine suntem și în ce măsură trecutul, prezentul și viitorul sunt cu adevărat separate.

Te apuci de citit și pare că intri într-o poveste relativ clară, cu un personaj care își amintește, reflectează, trăiește un prezent recognoscibil. Dar, pe măsură ce avansezi, straturile realității încep să se destrame, iar lucrurile care păreau limpezi se amestecă într-un flux unde timpul și identitatea nu mai au contur fix. Fosse își prinde cititorul într-o rețea de ecouri, repetiții și suprapuneri care te fac să simți mai degrabă decât să înțelegi rațional.

Fosse a reinventat minimalismul și a transformat limbajul într-un soi de mantra existențială. E unul dintre puținii scriitori contemporani care reușește să creeze o literatură aproape mistică, fără să fie dogmatică, o literatură a tăcerilor și a vidului dintre cuvinte.