Bucuria din vis*

Am ajuns la marginea unui parc. O vale minunată s-a deschis înaintea mea, întinsă și ușor vălurită, acoperită toată cu iarbă măruntă, de un verde fraged. O străbăteau nenumărate cărări, pe care de aici de sus le vedeam ca-n palmă. Chiar la piciorul meu se afla un loc de joacă pentru copii: o linie ferată îngustă urca și cobora în serpentine destul de strânse, se bifurca; liniile se vedeau unindu-se din nou la o oarecare depărtare. Șinele erau albe și perfect vizibile, în contrast cu verdele pajiștilor, construite foarte strict inginerește, urmând cu fidelitate văluririle terenului și în același timp evitând orice curbă prea strânsă.
   Lângă casa de bilete o mamă tocmai cumpărase bilet pentru fetița ei, o urcase într-o mașinuță mecanică... și mașinuța o și pornise pe șine într-un moment când mama ei, aplecată din mijloc cum rămăsese după ce își urcase fetița în mașinuță, încă nu era sigură că aceasta avea să circule în deplină siguranță. Am urmărit și eu acea mașinuță și m-am întrebat dacă necesită a fi manevrată, sau se deplasează singură, pe un traseu dinainte stabilit, urmând șina. Am văzut mașinuța încetinind la o bifurcație și înscriindu-se cu siguranță în curba de după bifurcație, după ce, pentru a rămâne pe șine, a executat o răsucire destul de rapidă; ceea ce m-a convins că mașinuța nu are nevoie să fie condusă ci că își urmează singură calea. M-am simțit dintr-odată nespus de bucuros, ca și cum aș fi scăpat nesperat de repede de o mare îngrijorare. Și mi-am spus că trebuie neapărat să-l aduc aici pe nepotul meu să se joace, chiar dacă parcul se află, poate, foarte departe de casă.
   Mi-am mai rotit încă o dată privirea peste întinderea parcului din vale. Nu era nimeni altcineva decât fetița din mașinuță, mama ei cea grijulie și casierița de la casa de bilete. M-am întrebat dacă nu cumva parcul devine prea populat în zilele de duminică, dar mi-am zis că merită totuși încercat.
   Am pornit să cobor o cărare care trecea pe lângă piciorul unui pod foarte lung. Răsuna clar muzica lui Maurice Jarre, din Doctor Jivago, iar eu mi-am continuat coborârea, cu sufletul tot mai plin de bucurie, tot mai plin de spațiul larg pe care îl aveam înaintea mea și de muzica aceea minunată. Alergam sărind într-un picior și minunându-mă de propria-mi sprinteneală. Dacă o pot face, ce-mi pasă dacă mă vede, poate, cineva? Ce-mi pasă că am deja destui de ani?... Trebuie neapărat să-l aduc pe nepotul meu și să-i dau prilejul să se bucure de una din acele mașinuțe mecanice care își cunosc atât de bine traseul, se deplasează în siguranță și știu să-și aleagă calea la fiecare bifurcație.

   Îmi mai răsuna încă în suflet muzica lui Maurice Jarre când m-am trezit, muzica aceea umplând spații largi peste întinderi vălurite de iarbă tunsă scurt, și bucuria din vis îmi umplea sufletul. I-am spus:
   — Am avut un vis frumos... Câtă bunătate sufocată ascundem în suflet!
   — De ce sufocată? m-a întrebat ea.
   — Pentru că o simțim numai în vis.
   Și nu mi-am putut reține plânsul izvodit de acea bucurie și de regretul că bucuriile simple nu vin decât în vis.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou