Helwig şi Maxenţian*

În primii ani de şcoală îmi amintesc că veneau destul de des — şi treceau din clasă în clasă — tot felul de comisii medicale, care ne supuneau la tot felul de examinări şi de măsurători de rutină, printre care măsurarea înălţimii şi cântărirea. Nu mai ţin minte care a fost înălţimea cu care am fost înscris în registru, dar greutatea, în clasa întâi, mi-a rămas din întâmplare întipărită în memorie: 28 de kilograme. O greutate medie, cred. În următoarele două sau trei clase mă întreb cât puteam oare să fi luat în greutate. Zece kilograme? Douăsprezece?

Era însă printre colegii mei de atunci un neamţ, pe nume Helwig, care cu siguranţă cântărea mult peste cele 28 de kilograme ale mele. Voinic ca un taur — mă rog, ca un pui de taur, aş zice astăzi —, greoi, cu jumătate de cap mai înalt decât oricare dintre ceilalţi şi, pe deasupra, distant şi mereu încruntat, părea să aibă veşnic un motiv de nemulţumire. În recreaţie, în sala cea mare în care dădeau uşile de la toate clasele, se plimba printre elevii care se zbenguiau, distant, fără să intre în vreun joc şi aproape fără a se opri pentru a schimba două vorbe cu vreunul din colegi. Cine ar fi îndrăznit să-şi măsoare puterile cu el? O adevărată nebunie, asta ar fi fost. Cu toate acestea, am avut o dată o dispută cu Helwig. Bineînţeles că nu-mi amintesc care a fost obiectul disputei. Şi nici dacă am încasat de la el vreun pumn sau totul s-a rezumat la un schimb de ameninţări.

Dar mai aveam pe-atunci un coleg, Maxenţian, fiul unei văduve sărmane, care locuia la marginea oraşului, pe malul lacului Vlădoaia. Dincolo de casa lor nu mai erau decât pomi răzleţi, bălării, ochiuri de apă şi dealuri.

Maxenţian era exact opusul lui Helwig: mic de statură şi slab, plin de neastâmpăr, fluşturatic şi mereu pus pe glume răutăcioase. Nu îmi amintesc cum era Helwig la carte; şi dacă nu îmi amintesc, probabil că era mediocru. Maxenţian însă era o catastrofă, de râsul clasei, dacă nu cumva rămăsese şi repetent, nu mai ştiu. Colegii mei nu-l respingeau, dar, mai pe faţă, mai într-ascuns, îl evitau. Cu o singură excepţie: eu. Ceva la Maxenţian îmi stârnea simpatia. Nu ştiu, poate faptul că toţi ceilalţi îl tratau cu răceală; sau poate locul cu totul izolat unde trăia împreună cu maică-sa şi cu alţi doi fraţi mai mici. O dată m-a invitat să ne jucăm în preajma casei sale. N-am intrat în curte, am zărit-o doar pe maică-sa trebăluind dincolo de un gard prăpădit, scund, încropit din uluci rare şi strâmbe, legate cu sârme ruginite, pe locul acela uşor povârnit către lac. Mi-o amintesc atârnând la uscat, pe o frânghie, cearşafuri albe ca neaua...

În fiecare gest al său, simţeam recunoştinţa pe care Maxenţian o nutrea pentru mine, pentru apropierea mea de el şi, de ce nu, pentru prietenia pe care i-o arătam.

Această recunoştinţă mi-a dovedit-o, cu prisosinţă, cu prilejul disputei cu Helwig. În clipa în care, aflându-se la câţiva paşi distanţă, m-a văzut în dificultate, el, măruntul şi fluşturaticul Maxenţian, s-a repezit fără cea mai mică ezitare şi a sărit la neamţ precum o felină în cârca unui bou. Într-o secundă l-a pus la pământ şi apoi, călare pe el, l-a snopit în bătaie. După care, gâfâind încă şi albit la faţă de furie, a venit la mine şi mi-a spus:

— Dacă se mai leagă vreodată de tine, el sau altul, să mă chemi imediat!

N-a mai fost cazul. Helwig, după acel incident, s-a ţinut la distanţă de mine. La fel şi toţi ceilalţi, care fuseseră martori ai asaltului fulgerător al sălbăticiunii numite Maxenţian, pe care atunci o descoperiseră cu stupoare, asupra uriaşului Helwig. David şi Goliat.

Pentru mine însă, de pe urma acestei întâmplări a rămas cel puţin o întrebare fără răspuns: am avut oare vreo îndreptăţire morală să profit de protecţia neaşteptată — şi nesolicitată — a colegului meu Maxenţian? Şi încă: a avut oare colegul meu Maxenţian vreo îndreptăţire să se repeadă orbeşte, în necunoştinţă de cauză, şi să mă apere de voinicul meu coleg Helwig doar în virtutea prieteniei care îl lega de mine?

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Exilul interior

Am primit de la revista Discobolul din Alba–Iulia următorul chestionar.

Exilul interior

După aproape două decenii de la prăbuşirea comunismului în România, încă ne mai cutreieră fantomele trecutului, adevărul despre epocă nu numai că se ascunde naţiunii, dar nici nu este evocat de către scriitorime sub diferitele lui faţete adeseori dramatice, aceasta probabil şi dintr-o pudoare a omului de cultură cuprins de lehamite. Credem că n-ar fi lipsită de interes o rememorare a trecutului care ne-a marcat viaţa şi creaţia, care îşi mai exercită substanţa malefică asupra noastră şi a societăţii româneşti actuale. Câteva mărturii, fie ele şi doar de numai câteva rânduri, s-ar putea constitui în tot atâtea depoziţii, fără să solicităm vreunui tribunal imaginar de moralitate sau unuia penal să aducă la bară criminalii nepedepsiţi, cât mai cu seamă pentru a ne întreţine luciditatea. O evocare a trecutului trăit, cu agresivitatea regimului şi angoasele scriitorului/artistului ar lumina din diferite unghiuri condiţia de atunci a omului de cultură din gulagul românesc şi ar oferi generaţilor tinere prilej de reflecţie asupra efectelor malefice de lungă durată asupra literaturii şi culturii noastre naţionale în epocă. Iată de ce vă rugăm să răspundeţi la câteva întrebări ale anchetei noastre în speranţa că evocările Domniilor-Voastre vor trezi interesul asupra condiţiilor scriitorului de ieri şi de azi din România.

Discobolul

Aşadar:

1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?

2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?

3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?

4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?

Până la publicarea rezultatelor anchetei, iată răspunsurile mele.

1. Straniu, acum că atmosfera apăsătoare, creată şi întreţinută instituţionalizat în anii regimului comunist, s-a destrămat, îmi vin în minte numeroase exemple de promovare, în epocă, a unor certe valori literare. Cu limitele inevitabile, desigur, în ceea ce priveşte deschiderea. E de-ajuns să amintesc aici colecţiile: „Restituiri” de la editura Dacia din Cluj, „Biblioteca de artă” a editurii Meridiane, „Biblioteca de filosofie ” a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, „Bibliotheca Orientalis” a aceleiaşi edituri, chiar şi „Idei contemporane” a Editurii Politice; ca să nu mai vorbim de centenara ”Biblioteca pentru toţi” a Editurii Minerva. Totodată, în afara colecţiilor au fost publicate un număr impresionant de cărţi din patrimoniul literaturii universale.

Unele fapte editoriale au fost posibile fiindcă s-a recurs, relativ frecvent, la diverse subterfugii menite să pună poate nu atât cenzura cât mai ales excesul de zel al kulturnicilor în faţa unor fapte împlinite. Am în vedere întreaga serie de almanahuri sui generis apărute în anii ’80. De pildă, Viaţa românească, publica în 1985 „Almanahul pădurii”, menit să eludeze, prin tematica sa precisă, encomiastica de rutină a ideologiei oficiale. Întreprinderea nu era nouă. Laurenţiu Ulici editase „Laureaţii premiului Nobel” în calitate de (pseudo)almanah pe 1983 al săptămânalului Contemporanul. Iar „Ademenitoarele capcane”, un an mai târziu, venea să se substituie formatului clasic de almanah al României literare, cuprinzând „o antologie de povestiri cu un caracter mai puţin obişnuit, stârnind însă curiozitatea şi inteligenţa investigatorie a cititorului”.

Câteva reviste au rezistat cu brio, în cea mai mare parte mulţumită unor personalităţi puternice aflate în fruntea redacţiilor, presiunilor enorme ale regimului. Astfel Viaţa românească, revista pe care Ioanichie Olteanu a condus-o timp de câţiva ani, a fost o oază de culoare şi de demnitate în peisajul cenuşiu al publicisticii literare aservite regimului. Şi asta, plătind tributul minim al câtorva editoriale, chiar şi acelea necoborând, toate, sub un anumit prag al decenţei. La fel, Secolul 20 a fost, timp de foarte mulţi ani, fereastra, aproape unică în spaţiul periodicelor româneşti, deschisă cititorului român spre valorile recente ale literaturii şi ale culturii universale; mă rog, în măsura în care acestea nu contraveneau (flagrant) ideologiei oficiale.

Să mai adăugăm, în domeniul muzical, remarcabilele „Serate” televizate ale lui Iosif Sava, insule de normalitate într-un timp istoric absurd. Ale aceluiaşi Iosif Sava care a patentat apelativul „stimate” spre a evita ipocritul „tovarăşe” în atâtea şi atâtea dialoguri cu invitaţii săi, importanţi oameni de cultură, selecţionaţi, cu destul de puţine excepţii, din comunitatea extrem de restrânsă a intelectualilor care, la vremea respectivă, au acceptat mai puţin — eventual deloc — „împărtăşania bivolului”.

În epocă însă sentimentul era cu totul altul. Pentru mine cel puţin, un volum „omagial” lăfăindu-se în vitrina librăriei „Mihail Sadoveanu” de pe bulevardul Magheru, sau un aranjament de volume din „opera” tovarăşului, toate în ediţii de lux, aproape că anula, cel puţin în ultimii ani ai dictaturii, alături de alte mizerii non-culturale, efectul, reconfortant în alte condiţii, a zeci de volume remarcabile, elaborate sau traduse cu sacrificii din partea autorilor şi a editorilor.

Cât despre posibilităţile de evocare a umanului în epocă, trebuie precizat că acestea erau mult mai limitate. De ce? Pentru că eforturile pe care trebuia să le facă un intelectual de formaţie umanistă pentru a fi la curent cu tendinţele vremii erau infinit mai mari în comparaţie cu cele necesare pentru a avea acces la valorile mai mult sau mai puţin clasice. A-ţi procura o carte sau a vedea un film recent premiate, a lua act de ecourile critice la zi, toate acestea depăşeau, de cele mai multe ori, posibilităţile umanistului român. Drept care, se deschidea, practic, alegerea între producţii cu tematică clasicistă (abordată de creatorii serioşi), sau un experimentalism „după ureche”, de calitate îndoielnică (abordat de... ceilalţi).

2. Între 1969, când în Luceafărul mi-au apărut două sau trei proze scurte, şi 1983, adică timp de 14 ani, nu mi-a mai fost acceptată pentru publicare în periodicele literare nicio povestire. Şi asta în ciuda numeroaselor mele tentative. Încerc să rezum la maximum. De exemplu, am avut o serie de „tocmeli” literare cu Platon Pardău. Obiecţiile la textele propuse de mine ale acestui cerber al secţiunii proză de la România literară sunau cam aşa: „În această povestire dv. scrieţi despre pensionari. Pe mine mă interesează persoanele active, nu pensionarii.” Sau: „Aici evocaţi tabloul «Ultima noapte a lui Mihai Viteazul» adică asasinarea unui conducător. Se pot face asocieri.” Sau: „Povestirea dv. se intitulează «Chermeza vânătorilor». Cine sunt vânătorii? Ar putea fi interpretat. Ernst Jünger a scris cândva o carte despre un Mare Vânător, cu aluzie la Hitler.” În 1983–84, Ioanichie Olteanu — subliniez: Ioanichie Olteanu şi nu Viaţa Românească — mi-a publicat o serie de trei povestiri. După debarcarea acestuia, orice dialog cu redactorii a devenit, aproape instantaneu un dialog al surzilor, culminând cu recomandarea „prietenească” pe care Vasile Andru, redactor la Viaţa românească, mi-a făcut-o, în ianuarie 1989, la capătul unei discuţii de un penibil desăvârşit, să încetez orice ofertă fiindcă la revista lor nu (mai) am nicio şansă. Vreun reproş privitor la calitatea textelor? Niciunul. Decât că publicul cititor aşteaptă alte nume. Sonore... Ţin să dau încă un singur exemplu, şi anume o discuţie cu Dumitru Matală, pe atunci directorul Casei de Filme III, unde propusesem un scenariu scris după nuvela-reportaj „Moartea lui Iacob Onisia” de Geo Bogza. După cum poate se ştie, eroul povestirii rămâne la un moment dat suspendat într-o corfă, la mare înălţime, funicularul fiind oprit fiindcă începea vacanţa de Crăciun. Obiecţia directorului: „Ce vor spune muncitorii aflând că pe vremuri se acorda vacanţă de Crăciun, iar astăzi nu se mai acordă?” Sau: „Onisia vine băut la lucru? Acest lucru nu va fi privit cu ochi buni, astăzi când acţionează Decretul 401.” Sau: „În ce an se petrece acţiunea? 1936? Eu nu pot să fac abstracţie de faptul că la acea dată exista în România un partid comunist!”

În ce măsură toate aceste fapte pot fi atribuite cenzurii? Răspunsul categoric pe care îl dau este: în foarte mică măsură. Redactori de la edituri şi de la periodice, şefi de secţie, directori, îşi luau, bună parte din ei, toate măsurile de precauţie menite să-i ferească de orice eventuale învinuiri ulterioare că au lăsat să treacă în textele ofertanţilor aluzii, asocieri de idei, interpretări nedorite. Mai mult decât atât, suspectez multe din acele persoane decidente de dezinteres, neprofesionalism, clientelism şi abuz de putere: dacă un autor nu îmi oferă nimic în contrapartidă şi pot să-l refuz, de ce să n-o fac? Acest lucru a fost valabil ieri şi este valabil şi azi. Relaţiile autor–editor nu s-au schimbat în esenţa lor după căderea regimului comunist.

3. Este o diferenţă clară între ceea ce scriu azi, tematic şi chiar stilistic, şi ceea ce am scris în trecut. Cu toate acestea, fiind în mod constant refuzat şi, ca urmare, limitându-mă de la un moment dat încolo la a scrie texte „pentru sertar”, am ajuns să renunţ treptat, în bună măsură, la autocenzură, astfel că am putut să „aduc” cu mine din vechiul regim câteva sute de pagini pe care astăzi nu simt nevoia să le rescriu.

4. Lumea literară din România funcţionează pe bază de găşti, resentimente şi clientelism: mă publici, te public; mă premiezi, te premiez. Sentiment de solidaritate: zero. Este motivul pentru care am părăsit Uniunea Scriitorilor.

După ’89 am publicat patru cărţi de proză: trei la Editura Ararat, cu subvenţie de la Guvern pentru minorităţi, şi una la Paralela 45, pe cheltuială proprie. Câteva edituri m-au refuzat, printre care Curtea Veche, unde „marele scriitor” (cum mi l-a descris secretara) Răzvan Petrescu a găsit de cuviinţă să-mi pună pe manuscris un NU imperial, fără nicio explicaţie; cei „de pe vremuri” măcar aveau bunul-simţ să stabilească o întâlnire cu autorul şi să-i comunice obiecţiile lor. Un confrate mi-a spus: „Să nu te aştepţi ca vreunul dintre tinerii critici în vogă să-ţi facă vreodată vreo cronică literară.” Mda, conflictul dintre generaţii...

Cum stau cu optimismul? Bună întrebare.

Visul văduvei*

În drumul său pe jos, Lazăr întâlneşte aproape la fiecare colţ de stradă vânzătoare de flori. Florile sunt albe şi, parte din ele, ofilite.

Asta ce să însemne oare?

Îşi aminteşte că tatălui său îi plăceau florile albe, dar de fapt amintirea sa nu-i directă ci intermediată de maică-sa şi de rude. În realitate pe el, pe tatăl său, nu îşi aminteşte să-l fi auzit vreodată vorbind de flori, nici să fi cumpărat flori şi nici nu-şi aminteşte să fi văzut prin casă, decât cu totul ocazional, vaze cu flori, albe sau de altă culoare. Dar aşa a reieşit cu ocazia înmormântării tatălui, că lui i-au plăcut florile albe. Drept care i s-a comandat o coroană de garoafe albe şi toată lumea, sau aproape toată lumea a venit la înmormântare cu flori albe. Şi a fost ca şi cum tatălui său i s-ar fi îndeplinit ultima dorinţă.

*
Dar acum trebuie să ajungă pe o altă stradă trecând printr-un pasaj, despre care îşi aminteşte foarte bine cum era înainte. În tot pasajul, cât e el de lung şi de înalt, nu întâlneşte decât trei sau patru trecători, oarecum zgribuliţi deşi afară nu-i frig. Trecătorii se fac nevăzuţi şi parcă dinadins îşi ascund feţele.

La ieşirea din pasaj constată însă că nu poate să intre pe strada următoare datorită unor lucrări edilitare. Strada este excavată adânc pe toată lăţimea ei, adică până la piciorul clădirilor, astfel că au ieşit la iveală până şi temeliile sau cel puţin partea lor de sus. Până şi trotuarele au dispărut înghiţite de şantier. Lazăr se întreabă dacă acele imobile, astfel dezvelite, mai au stabilitatea şi rezistenţa necesare pentru a rămâne în picioare. Îşi plimbă privirea peste ferestre şi balcoane şi se întreabă cum mai pot ieşi în stradă locatarii. Se gândeşte însă că poate au fost evacuaţi pe durata lucrărilor. Sau poate dispun de ieşiri de serviciu prin spate. De altfel, nu se vede nimeni deşi unele ferestre au rămas deschise. La una din ferestrele deschise, o perdea albă atârnă în afară peste pervaz şi o margine a ei se mişcă uşor în adierea curentului din interior...

Lazăr îşi coboară din nou privirea la excavaţia aceea uriaşă, al cărei rost îi scapă. Cel puţin pentru moment. Iată o construcţie subterană neterminată: o încăpere aducând a hală, foarte lungă, deocamdată doar schiţată prin structura ei de rezistenţă. Totul subteran. Să fie oare vorba de lucrări la metrou? Lazăr poate vedea grinzile metalice ale acoperişului, aşezate de-a curmezişul străzii, chiar sub nivelul carosabilului. Observă însă că lucrarea a suferit stricăciuni importante. Să fi fost de vină ploile din ultima perioadă? Unul dintre pereţii de pământ, cel apropiat, dinspre pasaj, s-a prăbuşit aproape în totalitate ca o alunecare violentă de teren târând cu ea stâlpii de susţinere şi lăsând suspendate în aer capetele grinzilor care în mod normal ar fi trebuit să ajungă să se sprijine pe stâlpi.

Dar asta ce să însemne oare?

Nicăieri nu-i de văzut niciun muncitor; lucrarea pare abandonată. Lazăr se întreabă dacă n-ar putea ajunge pe partea cealaltă a străzii făcând echilibristică pe una din acele grinzi uşor curbate.

*
Cum-necum, iată că a reuşit totuşi să treacă dincolo de şantier, ba chiar să ajungă pe una din străduţele laterale, înguste şi umbrite, unde toate sunt la locul lor, vechi şi aşezate, şi nu se vede nici urmă de lucrare edilitară.

Alte florărese vând flori albe, multe dintre ele, şi aici, ofilite. Întrebându-se de ce le lasă să se ofilească, Lazăr se opreşte şi se apleacă peste un vas cu flori să vadă dacă nu cumva lipsa apei este cauza ofilirii. Fundul vasului este însă întunecos şi nu-şi poate da seama. Dar de ce n-o întreb pe florăreasă? îşi spune...

Trebuie să găsească acel magazin de mobilă unde, cu ocazia plimbării de acum două săptămâni (sau poate trei? — cum trece timpul!) i s-a părut că sunt expuse piese care merită toată atenţia. În căutarea acelui magazin se gândeşte că mòdele în materie de mobilier se schimbă neîncetat, de la an la an. Linia e mereu alta şi chiar şi filozofia interiorului e mereu alta. Printre altele, a dispărut studioul, a dispărut masa masivă şi solidă pentru reunirea întregii familii duminica şi în zilele de sărbătoare. Şi asta pentru că, la drept vorbind, până şi familia a dispărut, practic. În loc de familie, se face socializare şi team-building, din câte a auzit. În interioare sunt la modă spaţiile largi, fotoliile şi canapelele aşezate departe unele de celelalte. Ceea ce nu-i rău. Numai că oaspeţii sunt nevoiţi să stea cu farfuria cu gustări în mână şi de la un moment dat încolo încep să se uite, în zadar, într-o parte şi-n cealaltă să vadă pe unde ar putea s-o lase măcar pentru câteva momente şi adesea nu găsesc loc mai potrivit decât mocheta. O soluţie extravagantă dar practică. Se obişnuia şi în tinereţea sa, nu din lipsă de masă ci, adesea, de lene. Lazăr se gândeşte la ceea ce pe vremuri se chema studio. Un fel de divan adică, doar că de obicei ceva mai lat, pentru două persoane, şi ceva mai cu pretenţii, având la perete o tăblie de lemn lustruit sau, după gust, capitonată, iar la căpătâi o adevărată ladă în care peste zi păstrai aşternutul; ladă pe al cărei fund puteai pune, pentru miros bun, bucheţele de levănţică. Bucheţelele se păstrau în punguţe de hârtie, levănţica se tot usca, devenea tot mai cenuşie şi mai sfărâmicioasă, în timp ce hârtia se tot îngălbenea şi devenea rigidă. Ei bine, nu era nicio nenorocire dacă floricelele — ce va mai fi fost rămas din ele — se destrămau şi se împrăştiau pe fundul lăzii. Răspândeau oricum miros. Cel puţin un timp, un an sau doi. După care deveneau, poate, amintiri pentru acel membru al familiei care se dovedea a fi mai sentimental. Azi nu mai întâlneşti în niciun magazin nici lăzi nici studiouri. Cine mai ştie numele garniturilor de dormitor? Azi poţi cumpăra un pat dublu, matrimonial, şi nimic altceva. În afară de paturile suprapuse pentru juniorii familiei. Fiecare se urcă în patul matrimonial, astăzi, pe partea lui. Dacă nu vor, trupurile nu se mai ating. Odinioară unul dintre soţi... Ana, spre exemplu...

*
Lazăr şi-a ridicat ochii spre ferestrele de la etajele superioare. În ele se oglindeşte albastrul cerului, norii. Sticla pare proaspăt spălată... Sus pe cer un avion cu reacţie lasă în urma sa o dâră albă. Zgomot: nimic. Poate s-ar auzi ceva dacă n-ar fi fundalul sonor al oraşului.

La parter e un magazin de seminţe şi plante decorative. Curiozitatea îl îndeamnă să intre. Nici n-a apucat bine să treacă pragul, că îl şi întâmpină o vânzătoare într-o rochie verde, mătăsoasă, de bună seamă uniforma magazinului. Tânără şi zâmbitoare, fata. Lazăr observă că poartă pantofi cu tocuri foarte înalte şi că se mişcă cu dezinvoltură. Nu se jenează să se uite la picioarele ei şi să-i admire mersul. Fata se preface că nu observă atenţia făţişă şi poate un pic stânjenitoare pe care i-o arată clientul ei. Îl conduce către jardinierele cu plante decorative şi îi explică unde e cel mai potrivit să fie aşezate în casă plantele expuse, cum înfloresc şi când, ce îngrijiri necesită. La un moment dat se întrerupe ostentativ şi, privindu-l cu o umbră de reproş, îl întreabă:

— Mă ascultaţi?

— Da, vă ascult, îi răspunde Lazăr. De ce vi se pare că nu?

— Poate vă interesează altceva din magazinul nostru?

— Nu, nu cred.

— Poate că era mai bine să veniţi cu soţia dumneavoastră, sugerează tânăra vânzătoare continuând să zâmbească politicos.

Lazăr o priveşte cu mirare, poate chiar a tresărit, astfel că vânzătoarea se simte datoare să explice.

— Ştiţi, doamnele au mai multă aplecare pentru plantele decorative. Şi în general pentru interioare.

— Da? Sensibilitatea feminină, spune Lazăr ironic.

— Poate un anumit simţ estetic. Nu vreau să vă jignesc. Dumneavoastră bărbaţii aveţi mai mult simţ practic... Doamnele memorează cu uşurinţă tot ce li se explică. Şi asta numai fiindcă sunt numai ochi şi urechi. Subiectul le pasionează. N-am văzut nicio doamnă care să-şi noteze ceea ce aude şi niciuna nu m-a rugat vreodată să-i scriu totul pe-un bileţel. Memorează totul. Unele refuză chiar şi să ia prospecte. Deşi noi avem prospecte de toate felurile.

Lazăr nu-i dispus să înceapă o discuţie pe această temă cu o vânzătoare la un magazin de plante decorative. Cine are mai mult simţ estetic, cine mai mult simţ practic... Cine memorează, cine nu... Tânăra simte reticenţa lui. Abandonează cu dezinvoltură un subiect cu implicaţii prea personale, poate. Spune:

— Vă putem oferi şi îngrăşăminte pentru plante decorative, pe categorii de plante. Turbă, dacă doriţi... Dar vă putem oferi şi sfaturi cum să aranjaţi plantele în casă... Ce plante au nevoie de multă lumină, ce plante se mulţumesc cu părţile mai umbrite din casă...

— Asta ar însemna un adevărat curs! glumeşte Lazăr, mucalit.

— Se poate spune şi aşa, surâde fata. Nu ne supărăm dacă ne vizitaţi de mai multe ori. De câte ori doriţi dumneavoastră. Nu ne supărăm. Dimpotrivă, ne face plăcere. Sunt sigură că aţi avut în casă şi unghere mai întunecoase. Vă putem sfătui ce plante să aşezaţi acolo. În general plante doar cu frunze, de un verde închis. De pildă, fittonia, diferite varietăţi de peperomia...

— Numai o clipă! o întrerupe Lazăr intrigat. Dumneavoastră aţi spus aţi avut în casă? Adică aţi vorbit la trecut, sau n-am fost eu atent?

— A fost doar o presupunere, domnule, se disculpă tânăra. Nimeni nu locuieşte toată viaţa în aceeaşi casă. Sunt sigură că v-aţi mutat cel puţin o dată. Şi dacă aţi schimbat casa, presupun că aţi ales una mai luminoasă, nu-i aşa? Deşi am cunoscut persoane care au preferat case mai întunecoase... Ştiu şi eu, orientate spre nord sau cu ferestrele obturate de copaci sau de iederă... Peperomia, cum spuneam, rezistă bine în semiîntuneric, ba chiar îi place lumina indirectă, deşi e o plantă de talie mică. Dacă doriţi una de talie mai mare, vă recomand aspidistra sau pana cocoşului, cu frunze mari, lanceolate. O avem în jardiniera de acolo. Vreţi să vă uitaţi?

— Da, mulţumesc, spune Lazăr. Văd că sunteţi foarte informată.

— Nu se poate să nu fi avut în casă şi o yukka, continuă fata. Sau o mai aveţi şi acum?

Lazăr face un efort să-şi amintească.

— Yukka?... Da, zice, cred că da... Dar mă tem că nu i-a mers prea bine.

— Vă amintiţi unde era aşezată? întreabă fata. Şi Lazăr citeşte în ochii ei un interes viu, care parcă trece dincolo de obligaţiile ei stricte de serviciu.

— Nu, zice Lazăr, şi simte deodată cum ia fiinţă şi creşte din adâncul fiinţei sale un inexplicabil val de revoltă. Se răsuceşte brusc pe călcâie şi o ia în grabă spre ieşire.

A ieşit din magazin şi s-a oprit cu spatele către intrare.

Imaginea acelei plante din casa lor se înfiripă timidă în memoria sa. Yukka. Şi păleşte în lumina timpului precum îşi aminteşte acum că yukka a sfârşit, mutată de colo-colo prin casă, neagreată de nimeni, să se ofilească şi să moară făcându-se una cu pământul din marele ghiveci care a ţinut-o în viaţă...

*
La marginea trotuarului de află parcată o maşină veche, abandonată desigur, cu anvelopele dezumflate şi puţin adâncite în asfalt, din vara anului trecut sau poate din ultimele veri. Lazăr se întreabă dacă maşina a fost tot acolo când a intrat în magazin. Cum ar fi putut să nu fie? Curios, se apleacă puţin şi examinează interiorul prin sticla prăfuită. E un Oldsmobile Sedan din 1978, care a fost cândva roşu, iar acum are capota împestriţată cu petice de culoare crem şi cărămiziu. Peste fondul roşu decolorat, desigur. O frumoasă maşină de colecţie, îşi spune...

Îşi urmează traseul şi ajunge în sfârşit în faţa magazinului de mobilă, cel pe care l-a tot căutat sau şi-a propus să-l caute în ultimele câteva săptămâni. Magazinul ocupă mai multe etaje dar Lazăr începe prin a face un tur al parterului. Se plimbă agale de-a lungul standurilor şi printre ele urmând cărările de mochetă. Bucătării şi camere de baie. Mobilier pentru holuri, lampadare, veioze. Aplice de fier forjat, cu sticlă colorată sau mată, lăptoasă.

Pe ochiurile de fereastră înalte ale parterului se pot vedea ramuri de cais înflorit, neclătinate de niciun vânticel şi desigur parfumate... Florile dalbe.

Asta ce să însemne oare?

*
Aranjamentul unor interioare i se pare cunoscut...

Între capătul patului şi bibliotecă era un spaţiu strâmt: când te dădeai jos din pat, puteai să rămâi aşezat pe marginea patului şi taman bine puteai să ajungi, întinzând mâna, la telefon. Dar ce cărţi se aflau acolo pe raft, lângă telefon? Rezemate oblic, sau culcate?...

O tânără vânzătoare se apropie de el şi îl întreabă zâmbitoare dacă îl poate ajuta cu ceva. Ca atitudine nu se deosebeşte prea mult de cea de la magazinul de plante ornamentale, atât doar că poartă un taior bleumarin ceea ce o face să semene cu o stewardesă. În rest, la fel de înaltă şi de slabă, şi la fel de drăguţă. Poate doar un picuţ mai puţin zâmbitoare — de fapt, nu mai puţin zâmbitoare ci altfel zâmbitoare, un pic melancolică, un pic tristă dar nu mai puţin binevoitoare. Pe vremuri vânzătoarele arătau altfel şi ţi se adresau altfel. Cum oare? Nu reuşeşte să-şi aducă aminte... Spune, răspunzând întrebării ei:

— M-aţi putea, dar nu vă stă în putere.

— Poftim? tresare vânzătoarea în taior bleumarin aplecându-se uşor spre el dar păstrându-şi surâsul profesional.

— M-aţi întrebat daca mă puteţi ajuta cu ceva. Iar eu asta v-am răspuns, că nu vă stă în putere.

Vânzătoarea presupune că are de a face cu client extravagant şi rosteşte precaut:

— Depinde ce îmi cereţi.

Lazăr se mulţumeşte s-o privească fix timp de două sau trei clipe şi zâmbeşte la rândul său. Se întoarce să plece. Tânăra nu s-a clintit din loc, a dus doar mâinile la spate şi îi spune la despărţire:

— Avem la fiecare raion pe cineva care să vă îndrume. Nu ezitaţi să puneţi întrebări. La etajul întâi vă oferim camere de zi.

— Mulţumesc.

Lazăr s-a întors şi, cu spatele, îşi flutură mâna în semn de rămas-bun. Şi-a adus însă aminte că n-a întrebat-o tot ce îşi propusese.

— Dar dormitoarele?

— Dormitoarele, la etajul doi.

Dă să se îndepărteze din nou, dar tânăra vânzătoare îi adresează o nouă invitaţie:

— Vă aşteptăm să veniţi într-o zi împreună cu soţia.

Lazăr se încruntă: ce i-o fi venit şi ăsteia? Toate şi-l doresc venit cu soţia? Se întreabă dacă să dea curs impulsului de a o apostrofa, dar se gândeşte că în definitiv fata îşi face doar meseria. Pesemne au mai mult succes cu cuplurile. Ana n-ar mai putea să...

Începe să urce scara. Casa scării are peretele exterior curbat şi în întregime de sticlă. Pare a fi locul cel mai luminos din magazin. Afară se poate vedea în toată splendoarea sa cireşul înflorit. Crede că ar putea vedea chiar şi albinele zumzăind în jurul florilor albe, dar nu şi-a luat ochelarii de distanţă.

O altă tânără vânzătoare în taior bleumarin stă să întâmpine clienţii pe palierul etajului întâi. Nu îşi permite gesturi prea explicite de invitaţie şi se limitează la un zâmbet prietenos, cu care speră să atragă. Prietenos, dar în acelaşi timp un pic marcat parcă de o oarecare tristeţe. Lazăr însă trece de palierul etajului şi continuă să urce. Nu înainte însă de a-i da fetei de înţeles că i-a apreciat seducţia şi discreţia de profesionistă. Dar la etajul al doilea se află dormitoarele şi asta este ceea ce şi-a propus el să vadă... Uneori Ana...

Uneori... Da, uneori Ana se urca în pat după el, se strecura pe la capătul patului dinspre scrin, pe la picioarele lui, când veioza încă mai era aprinsă, şi ocupa spaţiul dintre el şi tăblia de lemn lustruit de la perete. Punând genunchiul drept pe pat, aplecată în patru labe, linia interioară a coapsei se unea pentru o clipă cu linia gambei. Linii tinere alcătuind o curbă minunat de armonioasă. Alteori o găsea la locul ei dinspre perete atunci când el venea să se strecoare sub plapumă...

*
La etajul doi, mai mult decât în restul magazinului, miroase a lemn şi a produse nou-fabricate. Saltele, cearşafuri, cuverturi. Dar şi draperii, transperante, totul care să asigure penumbra dormitorului pe timp de zi şi să ferească de indiscreţia unor ochi prea curioşi pe timp de noapte. Din prag, Lazăr caută cu privirea personal al magazinului. Nu că i-ar duce dorul, dar e de mirare că nu se zăreşte pe tot etajul picior. În schimb o pereche de vizitatori traversează pentru o clipă sau două una din cărările de mochetă dintre standuri, undeva către celălalt capăt, şi se face nevăzută. Totdeauna cei ce vizitează asemenea standuri de mobilă şi eventual cumpără în final se ignoră reciproc. Atracţia mobilei e irezistibilă.

Deasupra primului dormitor care îi iese în cale atârnă o lustră foarte sofisticată, în formă de ciorchine, cu globuri de sticlă de diferite mărimi, care se ating, se sprijină unele de altele. Dar ce sticlă! Poate că atârnă o tonă, dar merită. Bule de aer captate în cursul suflării, efluvii de culori, inserţii de metal. Lazăr îşi aminteşte că el însuşi se gândise cândva în tinereţe la o asemenea lustră pentru viitoarea lor locuinţă, pe care urmau să o cumpere. Pentru detalii urma să se bazeze pe imaginaţia meşterului sticlar fiindcă el nu-i putea da indicaţii cum să procedeze la fiecare operaţie. Dar n-a fost să fie...

Ochii îi cad pe un radio portabil aşezat pe noptiera de lângă unul din paturile expuse. Lazăr se întreabă: prin ce anume i-a atras atenţia? Este un aparat nu vechi, dar de modă veche, care se găsea în magazine... cu câţi ani înainte? Patruzeci? Îşi pleacă urechea spre aparat să audă dacă nu e deschis şi pus la volum mic. Nu se aude nimic, doar pe fereastra deschisă, la capătul celălalt al salonului, intră larma îndepărtată a unui grup de motociclişti care opresc jos în stradă şi coboară acaparând spaţiul străzii cu strigăte şi hihăieli de ambele sexe. Sunt însă venite de atât de departe şi parcă din altă lume că lui Lazăr nu-i perturbă interesul pentru piesele expuse. Un interes oarecum difuz şi neangajant şi cu atât mai plăcut. De ce? Pentru că până la urmă...

Îşi continuă plimbarea agale printre standuri, cu mâinile la spate, ca unul care nu are nimic de cumpărat, cel puţin nu la această vizită, întorcând capul când într-o parte, când într-alta. Cu puţină aplecare, ai la un moment dat o cuprindere de ansamblu: dormitoare comune şi dormitoare cu pretenţii şi probabil scumpe, cu acele paturi matrimoniale atât de apreciate în ziua de azi şi la urma urmei atât de comode, de ce să n-o recunoaştem? Deşi nu-i deloc sigur că Ana ar fi...

Se opreşte în pragul unui dormitor unde, în mod neaşteptat, patul nu este unul matrimonial ci de tip studio. Dă să păşească peste îngrăditura joasă dar ochii îi cad pe un cartonaş aşezat chiar pe pardoseală: Accesul interzis. Tonul interdicţiei i se pare scandalos pentru un magazin care are tot interesul, ca să nu mai vorbim de obligaţie, să-şi trateze clientela cu respect şi solicitudine.

— Dacă doriţi totuşi să vă uitaţi mai de aproape...

Lazăr se răsuceşte şi dă cu ochii de o vânzătoare care îl priveşte în ochi şi îi zâmbeşte prietenos.

— ...vă rugăm să faceţi abstracţie de acel anunţ.

Şi arată spre cartonaşul de pe pardoseală. Pare un pic jenată. Lazăr observă că vânzătoarea nu poartă aceeaşi uniformă bleumarin ci o rochie albă şi sobră, şi o panglică îngustă de mătase verde îi încinge gâtul.

— Şi atunci de ce l-aţi mai pus? o întreabă percepând în propria sa voce, cu surprindere, o umbră de iritare, pe care nu şi-o dorise.

Vânzătoarea este vizibil jenată, dar se descurcă.

— Sincer, nu-mi explic cum a ajuns acolo.

Păşeşte peste îngrăditură, se apleacă graţios din genunchi şi ia cartonaşul, cu care nu ştie pentru moment ce să facă, dar se hotărăşte repede şi îl pune pe o comodă, cu scrisul către perete. După care se întoarce la Lazăr, cu un suspin de uşurare.

— Gata, puteţi intra. Şi, spunând asta, face un pas lateral, pe care îl însoţeşte cu un gest de invitaţie.

Lazăr îi aruncă o privire scurtă pe care şi-o doreşte pacificatoare şi păşeşte şi el peste îngrăditură, trecând pe lângă tânăra vânzătoare. Se apropie cu interes de studio. Se apleacă şi examinează de aproape, ba chiar pipăie uşor cu vârfurile degetelor tapiseria satinată a peretelui lateral, de un verde islamic, împărţită în romburi în relief, cu bumbi din acelaşi material în fiecare adâncitură.

— Avem şi pe alte culori, dacă vă interesează, spune vânzătoarea aşteptând răbdătoare la distanţă de un pas de marginea patului. Se întoarce într-o parte şi îşi permite să-i facă un mic semn amical unei colege care tocmai trece grăbită pe lângă stand. După care aşteaptă în continuare. Spune:

— Poate vi se pare incomod, dar să ştiţi că nu e.

Încă aplecat spre tapiserie, Lazăr întoarce capul spre ea.

— Ce anume e incomod?

— Nu, tocmai că nu e incomod. Am spus doar că poate să pară. Mă refeream la ocuparea locului de la perete. Nu e chiar ca la paturile matrimoniale din ziua de azi. Presupune, poate, ceva mai mult efort, dar vă asigur că în scurt timp devine o obişnuinţă. De altfel dumneavoastră ştiţi foarte bine.

— Da, spune Lazăr. Şi se îndreaptă din mijloc. — Ştiu că devine o obişnuinţă.

— Studioul are în schimb avantajul că se aşează pe colţ, lipit de perete şi ocupă mai puţin spaţiu. Dar poate că dumneavoastră în casă nu duceţi lipsă de spaţiu, nu-i aşa? E mai mult o chestiune sentimentală. Greşesc? Şi, în lipsa oricărui răspuns din partea lui Lazăr, continuă: — Un oarecare inconvenient ar putea să apară numai dacă survine o situaţie specială, să zicem.

— Adică?... Lazăr îşi încruntă sprâncenele.

— Ştiu şi eu, în cazul când unul din soţi cade bolnav de o boală de mai lungă durată. Cineva într-o asemenea situaţie probabil că îşi doreşte locul de la perete pentru că acolo găseşte un ungher care îi dă iluzia că se simte apărat, ca să zic aşa. Dar, ştiţi, în cazul ăsta accesul la acel loc e mai greu. Vreau să zic, în starea de om bolnav a acelei persoane. Adică îi este mai greu să se urce şi să coboare din pat.

Prin atitudinea ei, tânăra vânzătoare lasă impresia că a trecut, poate chiar nu prea demult, printr-o situaţie dificilă, deşi strălucitoarea ei tinereţe o contrazice. Lazăr o priveşte cu atenţie.

— Un ungher unde te simţi apărat?

— De fapt e doar o iluzie, cum am spus, precizează vânzătoarea. Te întorci cu faţa la perete, ridici cotul deasupra capului şi acolo ţi se pare că te ascunzi într-o umbră ocrotitoare. Şi în plus nu mai vezi pe nimeni un timp. Aţi trăit şi dumneavoastră o asemenea iluzie, nu-i aşa? Nu se poate să nu fi trăit. Cu toţii ne facem iluzii. Din păcate.

— De ce din păcate?

— Ştiu că dumneavoastră aţi rămas... Se corectează: — Se vede că aţi rămas, spune... Mereu curios, nu?... Greşesc? Mă uit, şi apreciez, continuă ea, cât de tare sunteţi interesat să găsiţi mobila care vi s-ar fi potrivit probabil... Şi deodată îl întreabă: — Vreţi să vă las singur?

*
Ce simplu e totul. Lazăr păşeşte pe mocheta moale către standul următor. Ce-ar fi putut s-o facă pe vânzătoare să creadă că vrea să fie lăsat singur? Şi totuşi a intuit bine. Sunt nemaipomenite femeiuştile astea cu perspicacitatea lor. Lazăr îşi aruncă o privire pe fereastră să vadă dacă n-a început să se întunece. Nu că s-ar grăbi. Dimpotrivă. I-ar face plăcere să părăsească magazinul pe luminile aprinse ale străzii... Îşi aminteşte din nou cum a pierit yukka în casa lor. Mai întâi nu şi-a mai găsit locul în dormitorul mic şi a fost mutată în sufragerie, între fotoliu şi uşă. În decurs de un an cele două tulpini ramificate ale ei, solzoase, suferinde şi ciopârţite de frunzele uscate până atunci, s-au răsucit apoi elicoidal spre lumina ferestrei, obturată de fotoliu şi de draperia mereu trasă pe jumătate. Contorsionarea tulpinilor, deşi nostimă în sine, s-a dovedit a fi de rău augur. Tot mai multe frunze de la baza coroanei au început să se pleoştească rând pe rând, muindu-se ca opărite înainte să se usuce. Ana a încercat să-i redea plantei viaţa retezând cele două tulpini şi plantându-le separat în acelaşi ghiveci în speranţa că vor da rădăcină. Deşi cu atâtea altele această operaţie i-a reuşit, cu yukka n-a fost să fie. În câteva săptămâni cele două lujere s-au făcut una cu pământul.

Lazăr s-a oprit la un alt stand şi se uită lung la plăcuţa cu numele garniturii de dormitor: Visul văduvei.

Alături de el un tip brunet, cu aspect de rebel, priveşte şi el încruntat. Apoi începe să vorbească.

— Ce ziceţi de numele ăsta? Inspirat, nu? Cică filozofia interiorului este mereu alta? De unde atâta filozofie! În definitiv ce poţi inventa cu adevărat nou? ia gândiţi-vă. Numai denumiri trăsnite. Cuvinte, da. Asta, da. La cuvinte se pricepe toată lumea. Cine întrebuinţa înainte cuvântul funcţional de pildă, puteţi să-mi spuneţi? Funcţional!... Astăzi toată mobila e funcţională, modulele sunt funcţionale, totul e funcţional! Unii citeau, din lipsă de altă îndeletnicire, cărţi despre design. Mobilă, design, obiecte de uz casnic, obiecte industriale, totul trebuia să fie funcţional şi ergonomic! Altă formă fără conţinut! Chiar şi eu am citit vreo două cărţi despre design şi pe urmă am început să mă plictisesc. Nu spuneau nimic nou. Aşa că la un moment dat am încetat să citesc comentariile şi m-am mărginit să mă uit la poze. Comentariile n-au niciun chichirez. Vorbe, vorbe şi iar vorbe... Străinul se uită la Lazăr întrebător: — Căutaţi un dormitor? Păi dacă asta vă trebuie, cred că n-aţi nimerit-o cu magazinul ăsta. Eu am nimerit întâmplător aici şi a doua oară nici că or să mă mai prindă.

Lazăr n-a nimerit întâmplător. A suportat greu vorbăria agresivă a tipului şi n-are niciun chef să intre în vorbă cu el. De altfel i se pare că l-a mai întâlnit cândva şi îşi aminteşte vag că, la fel ca şi acum, a fugit de spiritul lui critic înverşunat. A fugit către tihnă şi bine că a avut unde... Alţi câţiva vizitatori s-au oprit şi, răspândiţi pe toate cele trei laturi accesibile ale standului, îşi întind gâturile spre plăcuţa cu numele modelului de dormitor, care stă aşezată la loc vizibil pe lada studioului. După fixitatea privirii şi după uşoara înclinare a capului înainte par a dori să se convingă că au citit bine. Lazăr le studiază feţele, mutându-şi privirea de la unul la altul. Zăreşte o pereche tânără şi observă felul complet diferit în care el şi ea percep ceea ce au în faţa ochilor. El are o mină nemulţumită şi iritată şi încearcă, destul de vehement, s-o convingă pe însoţitoarea sa, foarte probabil soţia sa, să părăsească neîntârziat standul. Aproape că trage de ea. Ea în schimb pare entuziasmată de ceea ce vede deşi se străduieşte să n-o arate. Lui Lazăr nu-i vine greu să-şi imagineze schimbul lor de replici, tăioase din partea lui, împăciuitoare din partea ei. Principala, poate unica obiecţie a bărbatului este că n-au niciun motiv să zăbovească lângă o garnitură de mobilă care poartă numele de Visul văduvei. Sau poate pe tine te încântă? îi aruncă el sarcastic. Poate visezi să ajungi văduvă! Spune-mi, dacă asta vrei! Doamne fereşte! ripostează ea. Cum poate să-ţi treacă prin minte un asemenea gând!... El probabil că îşi continuă tirada sarcastică: Patul e totuşi de două persoane, vezi bine. Asta ce înseamnă, că văduva poate primi pe oricine la ea în pat?... Lazăr nu le aude cuvintele ci observă doar încordarea penibilă dintre ei... Ar fi trebuit să fie de o singură persoană patul? Ea îi adresează un zâmbet rănit şi un zâmbet împăciuitor. Asta ar trebui să facă o văduvă? Să nu se mai bucure niciodată de viaţă? Nu cumpărăm dormitorul dacă nu vrei, nu insist. Fiindcă ştiu că nu te-ai simţi bine în el. Dar de ce trebuie să fii atât de pornit?... Îndârjirea tânărului a triumfat în cele din urmă: perechea se îndepărtează de stand continuând disputa dar ceva mai domol.

— V-ar surâde o asemenea garnitură?

Lazăr întoarce capul şi întâlneşte zâmbetul deschis al vânzătoarei cu care a discutat ceva mai înainte, cea cu panglică verde la gât. Are acum un anumit aer de familiaritate dar în acelaşi timp manifestă şi reţinerea cuvenită, ca şi cum ar fi întâlnit un vechi client, căruia e dispusă să-i ofere serviciile ei cu prioritate.

— Să mai văd încă vreo câteva, spune Lazăr, şi dacă nu găsesc nimic mai bun, mă întorc şi vă anunţ.

— Cum doriţi, spune tânăra vânzătoare. Sunt sigură că o să vă întoarceţi. Iar într-o zi o să ne facă plăcere să primim şi vizita soţiei dumneavoastră.

— Singură sau cu mine? întreabă Lazăr ironic. Ia spuneţi, cum o aşteptaţi?

Fata strânge din umeri, zâmbind cu o expresie de neputinţă şi de jenă.

— Sunt sigură că e nedespărţită de dumneavoastră, spune.

Asta-i tot ce găseşte de spus.

*
Lazăr se uită în jur şi constată că vizitatorii înşiraţi pe cele trei laturi în jurul garniturii de dormitor au dispărut cu toţii de parcă ar fi fost aduşi să viziteze expoziţia de mobilă în grup organizat, cu un ghid care le-a cerut între timp să-l urmeze către alte standuri. În schimb, de partea cealaltă a careului s-a ivit o altă vânzătoare, şi ea tot în rochie albă. Îi priveşte ţintă, pe colega ei şi pe Lazăr, mutându-şi privirea de la unul la altul, cu un tremur de nerăbdare, de parcă ar aştepta momentul potrivit să intervină în discuţie, deşi nu-i clar cum ar putea să audă ce se discută de la o asemenea distanţă. Apoi, renunţând deodată să mai aştepte, traversează standul în lungul studioului, ocolind cu graţie două taburete–tambur şi în tot acest timp îl fixează pe Lazăr cu o privire prietenoasă, ca şi cum l-ar cunoaşte, ceea ce pe el îl face să creadă că-i vorba de o confuzie. Tânăra se opreşte lângă colega ei, de cealaltă parte, şi de acolo, puţin aplecată în faţă, continuă să-i zâmbească lui Lazăr. Spune:

— Furgoneta tocmai a ieşit din depozit. Nu plecaţi cu ea?

Confuzia se confirmă. Vânzătoarea cu panglică verde la gât încearcă să-i explice colegei sale:

— Domnul încă n-a făcut alegerea. Trebuie să fie vorba de altcineva.

— A! exclamă colega îmbujorându-se toată, deci nu dumneavoastră aţi ales garnitura aceea Orion! Îmi cer scuze. Nu ştiu de ce eram sigură că dumneavoastră aţi cumpărat-o. Doamna îşi căuta disperată soţul şi mi-am zis: Ia te uită unde era soţul dispărut! Dar nu era, vreau să spun că nu dumneavoastră sunteţi soţul dispărut. E clar că m-am înşelat.

— Se-ntâmplă, spune Lazăr fără entuziasm. Şi, fără să ştie de ce, confuzia făcută de fată simte că îl indispune, cumva îi stă în gât.

Un lucrător între două vârste, într-o salopetă gri, cu catarame, traversează şi el dormitorul Visul văduvei, apropiindu-se de ei şi, la rândul lui, fixându-l pe Lazăr cu o privire mirată.

— N-aţi plecat cu furgoneta pe strada Mitropolitul Veniamin Costache? Aţi lăsat-o pe doamna să plece singură?

Spunând asta, lucrătorul dă dovadă de amabilitate, atâta cât e capabil să dea un lucrător ca el.

Cele două tinere se privesc una pe cealaltă dar confuzia nu pare să le amuze prea tare.

— Domnul n-a ales încă, îi explică şi lucrătorului vânzătoarea cu panglică verde la gât.

— Zău? se miră lucrătorul, continuând să-l fixeze pe Lazăr cu o privire tâmpă. N-a ales încă? Aş fi jurat că...

Lazăr simte că jena sa dinainte s-a accentuat după această a doua confuzie. S-ar întoarce pe loc şi ar părăsi magazinul, dar ceva ivit între timp, un punct luminos, îl îndeamnă să bâjbâie prin confuzia sa şi să găsească neîntârziat acel punct luminos. Strada Mitropolit Veniamin Costache. Şi îşi aminteşte şi numărul: 54.

Se aflau în vizită cu toată familia când înserarea îi prindea în curtea mătuşii Maria, aşezaţi la masă, sub o boltă de viţă de vie. Mătuşa aprindea un bec cu abajur din tavanul bolţii şi Lazăr putea s-o vadă mai bine pe fata aceea, alături de care petrecuse deja câteva ore bune — şi o studiase şi o tot studiase —, fără să schimbe însă măcar un cuvânt cu ea. Nu înţelesese nici atunci ce grad de rudenie exista între familia ei şi familia mătuşii Maria. Decât doar că familia fetei era cumva înrudită cu familia mătuşii şi deci şi cu a lor. El şi cu fata aceea de aceeaşi vârstă cu el erau, se pare, rude îndepărtate. Aşa că în curtea casei de pe strada Mitropolit Veniamin Costache erau reunite din întâmplare trei familii. A trecut ceva timp de-atunci, aproape o viaţă, şi Lazăr nu-şi mai aminteşte numele ei. Dar restul? Cum ar fi putut să uite restul? Jocul fetei cu şuviţele de păr. Şuviţele–pletele–blondele... Cum şi le arunca pe spate dintr-un zvâcnet al capului. Un zvâcnet dezinvolt dar şi de o anumită semeţie... Foarte serioasă, fata, la orice se uita prin preajmă, numai la el nu. Pe el nu-l vedea nicicum. Iar din când în când, după ce îşi înclina capul într-un anume fel, părând că studiază ceva mărunt de pe faţa de masă, dar atentă totodată la ce se discuta în cele trei familii reunite, pletele îi rămâneau aninate moale de umăr... Şi atunci urma zvâcnetul din cap, şi şuviţele ajungeau pe spate.

După ce s-au despărţit, multe din zilele următoare Lazăr a încercat şi a tot încercat, în secret, să-i imite mişcarea aceea zvâcnită a capului. Dar ce, parcă el avea plete!...

Lazăr o priveşte mai atent pe vânzătoarea venită mai în urmă, după ce colega ei cu panglică verde la gât s-a îndepărtat câţiva paşi şi discută cu cineva, şi observă la gâtul ei o cruciuliţă dintr-un metal alb, probabil argint. Asta ce să însemne oare?

— Astăzi toată lumea vă confundă, spune tânăra.

— Asta înseamnă că sunt un tip comun, glumeşte Lazăr, cam fără vlagă.

— Asta înseamnă că sunteţi în centrul atenţiei, îl corectează fata cu deferenţă.

— N-am niciun motiv să fiu sau să-mi doresc asta, răspunde el.

— Păcat, spune fata cu cruciuliţă la gât.

— Păcat că ce?

— Păcat că... Fata are o ezitare. Păcat că s-a sfârşit aşa.

Lazăr simte că n-are în el destulă vlagă să-i ceară o explicaţie. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să ne bucurăm de ce ne mai putem bucura.

Vara, pe zăpuşeală, în timp ce călătoreai cu trenul, se întâmpla să-ţi apuci nasul între degetul gros şi cel arătător, la rădăcină, şi să-l freci uşor. Degetele rămâneau un pic unsuroase, miroseau a cărbune şi a fum de locomotivă. Miroseau a gară.

Îndreptându-se spre ieşire, Lazăr făcu acest gest şi duse apoi degetele la nas. Degetele nu miroseau a nimic.

***

^*Din volumul de povestiri cu același nume.
Publicat şi în Vatra, nr. 1–2, 2009

Basarabencele rusoaice*

Iată, într-o fotografie veche, de culoare sepia, două doamne şezând pe o bancă, într-un parc, iar între ele, un domn. Una din doamne, cea din dreapta, e mama mea, iar bărbatul din mijloc este tatăl meu. Pe vremea aceea încă nu erau căsătoriţi. Sunt tineri cu toţii, dar nu foarte tineri. Mama (viitoarea mea mamă), poartă o pălărie gen clopot, care îi acoperă toată fruntea, inclusiv sprâncenele nelăsând să i se vadă decât ochii (care au destulă expresivitate); un pardesiu care se poate bănui că este larg, cu revere care îi acoperă umerii, ca două triunghiuri ascuţite care coboară, unindu-se, până aproape de talie — asta se pare că era moda. Viitoarea mea mamă este încălţată cu pantofi de culoare deschisă, cu vârful ascuţit şi cu o baretă chic. Ţine picioarele încrucişate gleznă peste gleznă, iar sub braţul stâng strânge o mică poşetă de culoare neagră... Cealaltă doamnă, din stânga, poartă o îmbrăcăminte foarte asemănătoare, doar că pălăria ei este gen turban. Ambele doamne au feţele destinse, în timp ce viitorul meu tată, contrar felului său de a fi, aşa cum l-am cunoscut o viaţă, este încruntat şi oarecum încordat. Başca că seamănă cu Charlie Chaplin. Dar asta nu mă prea preocupă.

Dacă întorci fotografia, pe verso poţi vedea scris de mână cu creionul: Chişinău, 1928, a doua zi de Paşte — probabil un Paşte timpuriu şi rece judecând după copacii încă neînfrunziţi din fundal.

În primăvara anului 1944, când apropierea frontului dinspre est se dovedea a fi deja iminentă, basarabencele (vorbesc de cele rusoaice — şi nu mă îndoiesc că, printre acestea, şi cele două doamne din fotografie) aveau deja experienţa ocupaţiei sovietice din ’940–’941. Nu fuseseră decât zece luni de ocupaţie dar le ajunsese. Aşa că au hotărât, fără ezitare, împreună cu soţii lor, să se refugieze în Vechiul Regat. Tot basarabencele au fost cele care au hotărât ce lucruri să ia cu familiile lor în refugiu, şi ce să lase, cu multă durere în suflet, acasă. Trecem peste detaliul că unele dintre ele au luat foarte puţine lucruri (mobilierul nici nu se punea problema să-l ia; de altfel nici nu era admis pe vagoanele de marfă, închise sau deschise, după noroc — dar ce interdicţie funcţionează cu adevărat în România, Basarabia y compris?) şi că au socotit că refugiul lor urma să fie temporar. Ei bine, în privinţa asta s-au înşelat; cheile de la case, pe care le-au lăsat vecinelor rămase, cu orice risc, acasă, prea bătrâne sau prea bolnave pentru a mai suporta încercarea refugiului, aveau să rămână simple amintiri [1]. Pentru că basarabencele nu s-au mai întors niciodată acasă.

Asta este cât se poate de adevărat. Dar tot pe-atât de adevărat este că ele şi-au găsit totuşi, cum-necum, la sosirea în Vechiul Regat, locuinţe cu chirie. Care însă n-aveau să devină niciodată ceea ce îndeobşte se cheamă un cămin [2]. Rămăseseră odăi disponibile în urma deportării în Rusia Sovietică, imediat după război, a multora dintre românii de origine etnică germană. Că rămăseseră disponibile e doar un fel de a spune. Casele lor oricum erau modeste; dar, forţate de nevoi, în anii imediat următori sfârşitului războiului, soţiile etnicilor nemţi au găsit sau li s-a părut că găsesc o cale de a supravieţui scoţând la închiriat câte una sau câte două din odăi în casele în care locuiau. Şi nu că basarabencele şi familiile lor ar fi fost obişnuite (acasă) cu condiţii atât de modeste; dar, cum credeau cu tărie (sperau, mai bine zis) că se vor întoarce acasă, şi-au zis că vor putea îndura timp de câteva luni, poate chiar ceva mai mult, un an sau doi, traiul într-un spaţiu atât de strâmt, adică două odăiţe iar uneori una singură. Ele nici măcar nu au socotit promiscuitate acel stil de trai, pentru simplul motiv că nu poate fi numit promiscuitate ceva ce durează foarte puţin. Adică este, cum s-ar zice, provizoriu.

Dar provizoratul s-a tot prelungit: un an, şi încă un an, şi încă un an... Apoi etnicii nemţi au început să se întoarcă acasă, aşa că bunul-simţ le-a dictat basarabencelor (şi soţilor lor, desigur) să-şi caute alte locuinţe. Nu toate au fost însă în această situaţie. Unele au închiriat de la bun început locuinţe în case de români răgăţeni. Aşa că pentru ele nu s-au ivit probleme de acest gen. S-au ivit în schimb altele.

Ceea a fost şi a rămas jenant pentru ele a fost accentul. Accentul rusesc, de care nu s-au putut descotorosi niciodată. Ele, care acasă fuseseră, în cea mai mare parte, casnice, nu avuseseră îndeajuns de multe contacte cu vorbitorii nativi de limbă română, aşa că au rămas cu accentul lor caraghios precum un stigmat atavic. Asta, spre deosebire de soţii lor care, lucrând mulţi ani în instituţii şi la firme româneşti, deprinseseră încă din Basarabia o română onorabilă, al cărei accent putea fi cu uşurinţă luat drept neaoş moldovenesc.

Basarabencele chiar făceau haz una de alta în privinţa limbii şi a accentului. Sau, dimpotrivă, în alte cazuri se acopereau una pe alta sau se prefăceau că vorba lor e cât se poate de normală.

Şi apoi mai erau şi numele [3]. De pildă Marusia se întâlnea cu Niusea şi îi povestea că o dată trebuise să se urce în podul casei lor proaspăt închiriate şi că fusese prevenită nu cumva să calce altfel decât numai şi numai pe grinzi, întrucât dacă va călca între grinzi, pe ceea ce pare solid dar nu este, riscă să se prăbuşească prin tavan în casă. Fiindcă aici în Vechiul Regat

— Acoperişul e făcut cu totul altfel decât la noi acasă. Închipuie-ţi, draga mea, că tencuiala tavanului se lipeşte peste... peste... na, că am uitat cum îi zice, fir-ar să fie!... Planta aia de apă, cum se cheamă?...

— Nufăr? încearcă la nimereală Niusea.

— Ei, nufăr! dă din mână nervoasă Marusia. Cum să fie nufăr!... Planta aia care are nişte tulpini aşa, lungi şi subţiri. Se leagă una de alta, ca un fel de... Cum să spun, ca un fel de covor... Văd că aicea nu-i zice covor, îi zice preş.

— Cui îi zice preş, nu-mi mai învârti capul!

— Greşit! exclamă Marusia. Pe cine ai auzit tu că spune pe-aicea „nu-mi mai învârti capul”? Poţi spune „nu mă mai zăpăci de cap”, aşa da.

La care, Niusea o priveşte pe prietena ei cu o admiraţie perplexă şi spune:

— Da’ tu, draga mea, ai învăţat româneşte ca o adevărată româncă. Numai, cum rămâne cu covorul tău de plante de apă?

— Stuf! Marusia se plesneşte cu palma peste frunte, mândră şi uşurată că şi-a amintit.

— Covor de stuf? se miră Niusea.

— Nu, draga mea, tu niciodată nu le nimereşti! Covorul de stuf se cheamă rogojină! Uite vezi, şi asta mi-am amintit cum îi zice!

— Aha, da, aşa e, rogojină, cum am putut să uit? Şi atunci cum, se pune rogojină pe tavan?

— Nu rogojină. Se pune stuf. Şi peste el tencuieşte.

— Cine tencuieşte?

— Proprietarul, cine altcineva! izbucneşte Marusia cu năduf.

— Păi atuncea spune şi tu „se tencuieşte”.

— Ei, da, sigur! Se putea să nu-mi găseşti tu nod în stuf!

— În papură.

— Doamne, ce expresii! Nod în papură!

— Da. Asta fiindcă papura e aşa, dreaptă şi... cum se spune?... Netedă, nu? N-are noduri, asta e important. Şi de aceea nod e ceva neobişnuit la papură.

— Dar parcă nu-i la fel şi la stuf? Nu-i tot neobişnuit? De ce nu spune „nod în stuf”?

— Se spune, Marusia, draga mea. Când ai să-nveţi şi tu să vorbeşti corect româneşte?

— Ei lasă că ştiu destul! La piaţă mă înţeleg cu toate precupeţele... Dar ce expresii în limba asta românească!

Şi Marusia îşi aminteşte de expresia „cu scaun la cap”, care o face să râdă în hohote. Om cu scaun la cap, auzi!

Partea proastă e că toate aceste nume de botez pe care basarabencele le poartă stârnesc dispreţ, ba chiar, uneori, iritare. Marusia, Niusea, ba chiar şi Tusea! Tusea şi junghiul! Altă expresie ciudată... Dar nu, de fapt nu-i chiar ciudată, asta măcar are un dram de noimă. Basarabencele recunosc rareori că ceva are noimă în viaţa şi în lumea răgăţenilor. Totul aici e anapoda şi greşit, atunci când nu-i de-a dreptul prostesc. Şi ele nu pot să critice nimic fiindcă imediat li se dă replica: Dacă nu vă place la noi, n-aveaţi decât să rămâneţi acasă la voi!... Aşa că basarabencele trebuie să tacă şi să înghită.

Dar asta nu înseamnă că dacă ele rămâneau „acasă”, limba română ar fi fost cu ceva mai brează. Uite, cică „să stăm strâmb şi să judecăm drept”! Da’ de ce trebuie cineva să stea strâmb ca să judece drept? Nu se poate să stai drept şi să judeci drept? Vezi, asta nu-nţeleg eu! spune Niuta. Ce atâta grabă? Cică „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. Păi la noi tocmai că e invers! La noi lumea spune: „Aşteaptă până seara ca să poţi spune cum a fost ziua”!... Poftim de intră în sfadă cu ea şi explică-i că nu-ţi mai foloseşte la nimic să spui cum a fost ziua atunci când ziua a trecut. Omul prevăzător are nevoie să ştie dinainte cum o să fie ziua, ca să-şi planifice treburile de peste zi: când să iasă să lucreze pământul sau să culeagă roadele, când să iasă după cumpărături sau când să plece în călătorie... toate astea... Oi fi eu proastă şi neştiutoare, spune în replică Niuta [4]. Dar eu ştiu una şi bună, că zicala asta a voastră nu-i decât aşa, un fel de a zice. Că nu-i neapărat vorba de zi şi de treburile pe care le ai de făcut peste zi. E doar un fel de-a spune. Poate să fie vorba de un om pe care abia l-ai cunoscut şi să-l judeci pripit după ce abia a deschis gura sau a făcut, poate, un gest necugetat. Se-ntâmplă, nu? Iar voi vă repeziţi să spuneţi despre el aşa şi pe dincolo, că-i rău, că nu-i bun de nimica. În vreme ce noi aşteptăm mai întâi să-l cunoaştem bine înainte să deschidem gura şi să ne pronunţăm despre caracterul lui. Asta înseamnă să aştepţi până seara pentru a spune despre zi că a fost sau n-a fost bună. [5]

Mult mai bine e de copiii lor, care au învăţat româneşte la perfecţie în numai câteva luni [6] şi se joacă împreună cu copiii localnicilor fără să li se scoată pe nas (de prea multe ori) că sunt venetici şi că şi ei şi mamele lor, şi taţii lor mai bine ar fi făcut să rămână acasă şi să vină sovieticii şi să pună biciul pe ei, să-i bage la zdup pentru întârzieri la serviciu, să-i pună să stea la coadă în magazine goale, în mână cu plasele goale, şi să devină cu toţii atei fără niciun dumnezeu.

Dar partea proastă e că toţi acei copii născuţi pe teritoriu românesc şi deveniţi (totuşi) români trup şi suflet au început şi ei să suporte greu accentul rusesc al mamelor lor basarabence. Drept urmare, mamele lor au fost puse în situaţia neplăcută să-i vadă foarte mult timp plecaţi de-acasă, ba chiar să înceapă la un moment dat să le reproşeze că sunt închişi şi ursuzi acasă, în vreme ce la şcoală şi pe stradă pot fi văzuţi plini de voie bună, râzând şi glumind cu colegii şi cu fetele. Dar de ce nu şi acasă?

Şi astfel ruptura dintre ele şi fii lor (şi fiicele lor [7]) s-a adâncit şi s-a tot adâncit, an de an. Mai ales că ceea ce fiii le reproşau mamelor lor basarabence (şi în privinţa asta fiicele nu se lăsau mai prejos) a fost nu numai accentul rusesc ci şi nostalgia vremurilor apuse din Rusia Pravoslavnică. Şi încă n-ar fi fost nimic dacă numai la atâta s-ar fi redus nostalgia. Dar basarabencele — sufletele lor — erau sfâşiate între repulsia faţă de puterea bolşevică şi convingerea intimă (de fapt, speranţa) că sovietele n-au reuşit totuşi să pervertească până într-atât sufletul rus cel pur, înzestrat şi generos încât să înnegrească Icoana Patriei lor de suflet. Dacă înainte de revoluţia bolşevică — şi chiar şi în primii ani de după — tot rusul se veselea într-o frenetică disperare şi cântecele lor făceau furori în întreaga Europă [8], nu se poate ca totul să se fi prăbuşit în anii din urmă ai Puterii sovietice. Credinţa în Dumnezeu nu dispăruse. Basarabencele care nu părăsiseră Basarabia în ’940–’941 le văzuseră cu ochii lor, în momentele de groază din timpul cutremurului din 10 Noiembrie 1940, pe rusoaicele venite de dincolo de Nistru şi stabilite (pentru totdeauna, credeau ele) în Basarabia cum căzuseră în genunchi şi se rugaseră ca Dumnezeu să nu le surpe viaţa. Şi dacă bolşevismul nu ucisese credinţa, atunci, în ’940, poate că vechea Icoană a Rusiei Pravoslavnice încă dăinuia în zilele noastre. Sau, în orice caz, ar fi putut să reînvie. Aşa că bietul lor suflet, refugiat în Vechiul Regat precum odinioară sufletele izgonite de Revoluţia bolşevică în Emigraţia Rusă la Paris şi în alte mari oraşe din Europa, avea de ce să se agaţe.

N-a fost însă nevoie. Copiii lor erau aici, deveniseră români sută la sută, şi ele nu puteau să se dezică de ei şi să se despartă de ei, şi să trăiască duse cu gândul la mestecenii cei albi din ţinuturile de dincolo de Nistru. Unde de fapt nici nu trăiseră vreodată. Decât, poate cu închipuirea. Aşa că, vrând-nevrând, basarabencele au sfârşit prin a adopta fără prefăcătorie noua lor patrie. Doar numele lor au continuat să pară caraghioase şi nimeni din Vechiul Regat nu le-a acceptat vreodată (deşi pe unii i-a amuzat)...

Marusia, Niusea, Antonina, Ninocica, Niuta, Tusea, Alla, Manea, Lenocica. Şi aşa mai departe.

[1] Ca un amuzament amar, te poţi chiar întreba ce s-a ales, peste ani, de acele mici piese de metal numite chei; admiţând că metalul lor este indestructibil, ele trebuie că zac şi în ziua de astăzi pe undeva (de nu cumva au fost date la topit), în legături de chei, între timp ruginite, agăţate în cui, pe tocuri de uşă, undeva prin pivniţe sau prin poduri; astfel că şi cheile de la casă pe care doamna din fotografie, cea din dreapta, adică mama mea, le-a lăsat unei vecine în vârstă, aşteaptă cine ştie în ce loc să reintre în posesia deţinătoarei de drept; dar care deţinătoare de drept nu mai e de găsit.înapoi
[2] Cămin fiind, de pildă, cel lăsat în Basarabia. înapoi
[3] Nici nu vreau să dezvălui numele doamnelor din fotografie, dintre care cea din dreapta este, cum spuneam, mama mea. înapoi
[4] Deşi nici vorbă să se considere ea proastă sau neştiutoare. Doar îi place să se alinte.înapoi
[5] La drept vorbind, ambele interpretări sunt corecte, fiecare în felul ei. Numai că Niuta n-are să recunoască niciodată că a greşit; la fel şi interlocutoarea ei răgăţeancă.înapoi
[6] Deşi mulţi vor fi suspectaţi că le-a rămas un oarecare accent rusesc chiar şi peste mulţi ani. Ceea ce nu-i adevărat. Nu-i adevărat!înapoi
[7] Mai îngăduitoare totuşi; ba chiar, spre a le face pe plac, încercând să vorbească ruseşte în casă, dar cu un tot mai pronunţat accent românesc pe măsura trecerii anilor.înapoi
[8] Se cânta în draci Oci ciornîie şi atâtea altele, precum Cijîk–pijîk, gde tî bîl? Na fantane vodku pil... Şi basarabencele ceva mai în vârstă chiar îşi imaginau piaţa publică din centrul orăşelului patriarhal, pe vremea când Ţarul încă nu fusese izgonit, unde beţivul tradiţional se lua la întrecere cu scatiul într-ale băutului, amator şi el de vodcă, şi lumea ieşită în stradă o ţinea într-un cântat şi o veselie, cu pupături fierbinţi şi îmbrăţişări amicale.înapoi

***

^*Din volumul de povestiri Manechine