marți, 25 septembrie 2007

Relaţiile literare ale unui fost membru al Uniunii Scriitorilor, fără protectori, amici literari sau alte pile

Relaţiile unui fost membru al Uniunii Scriitorilor (fără protectori, amici literari sau alte pile) cu entităţi literare (în viaţă sau defuncte), în regimul comunist şi în cel democrat

[Actualizare 2017]

Ştiu că asemenea articole, despre fricţiunile care au existat între autori şi editori, mai ales în vechiul regim comunist, dar şi în cel democrat de după 1990, au darul de a stârni antipatii. Iar eu n-aş avea nevoie de alte antipatii, asta-i sigur. Pe mine însumi mă încearcă o senzaţie de jenă — şi uneori de compasiune — atunci când întâlnesc pe reţelele de socializare lamentaţii ale unor autori mai mult sau mai puţin celebri la adresa unor critici şi/sau a unor editori, apeluri la solidaritate împotriva unor „autorităţi” literare cu apucături discreţionare, care te duc cu gândul la mania persecuţiei. (Pentru ca în mişcarea a doua să se solidarizeze cu... discreţionarii.) Pe de altă parte însă, nu pot să trec sub tăcere faptul că am fost deseori afectat de caracterul, prea puţin zis neprietenos, ci mai degrabă de-a dreptul anormal, al mediului literar din România. Aşa că îmi asum riscul să fiu luat drept un tip stăpânit de mania persecuţiei.
Se consideră în general că ceea ce le stătea în cale autorilor, sub comunism, era cenzura. Eu îmi propun să arăt că nu era doar cenzura. Era şi duplicitatea, meschinăria şi cinismul editorilor — a multora din ei —, pe care le exercitau cu multă voioşie. Sub umbrela cenzurii.
Persoane menţionate: Magdalena Bedrosian — istoric literar, redactoare la editura Cartea Românească (CR), Cornel Popescu — redactor la CR, Maria Graciov (fostă Bănulescu) — redactoare la editura Eminescu, apoi la CR, Nicolae Manolescu — critic, la acea vreme redactor la România literară (RL), Gabriela Adameşteanu — scriitoare, la acea vreme redactoare la CR, Radu Călin Cristea — critic literar, la acea vreme colaborator extern la editura Albatros, Petre Răileanu — critic, ulterior stabilit în Franţa, pe atunci colaborator extern la CR, Liviu Călin (1930–1994) — critic, redactor-şef la CR, Şerban Velescu — cenzor la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (CCES), Vasile Andru (1942–2016) — scriitor, redactor la revista Viaţa Românească (VR), Alexandru Balaci (1916–2002) — critic, „politician comunist, membru al Academiei Române, membru supleant al CC al PCR” (Wikipedia), director al VR, Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu” — scriitor, demnitar comunist, Ion Lăncrănjan (1928–1991) — scriitor, George Bălăiţă (1935–2017) — scriitor, director al editurii CR, Virgil Bulat (1940–2010) — poet, pe atunci redactor la editura Dacia din Cluj, Vasile Igna — scriitor, redactor-şef la aceeaşi editură, Eugen Uricaru — scriitor, redactor la revista Steaua din Cluj, Marian Papahagi (1948–1999) — critic şi traducător, director al editurii Echinox din Cluj, Marta Petreu — scriitoare, redactoare-şefă la revista Apostrof din Cluj, Lucia Crăciun — redactoare la editura Eminescu, Valeriu Rîpeanu — critic, director al editurii Eminescu, Adriana Popescu — secretară literară la Teatrul Mic şi Teatrul Foarte Mic, din Bucureşti, Dinu Săraru — scriitor, director al aceluiaşi teatru, Platon Pardău — scriitor, redactor la RL, George Ivaşcu (1911–1988) — publicist, director al RL, Alex Ştefănescu — critic literar, redactor la RL, Constanţa Buzea — poetă, redactoare la RL, Cristian Teodorescu — scriitor, redactor la RL, Dumitru Matală — scriitor, director al Casei de Filme 3, Sorin Stanciu — redactor la aceeaşi casă de filme.

Aventuri la Cartea Românească
La editura Cartea Românească niciunul dintre cele două manuscrise ale volumului de povestiri „Magazinul” [1], pe care îl propusesem cu ceva timp în urmă, nu-i de găsit. Magdalena Bedrosian crede — e aproape sigură — că manuscrisul a fost citit la CCES. Totuşi nu se ştie exact de unde vine „negaţia”. Mi se spune (de către Cornel Popescu) că planul (pe ’87) a fost întocmit pe baza manuscriselor citite [?].„Magazinul” a fost în planul ferm pe ’85, în planul „de rezervă” pe ’86, iar în aprilie (mai?) ’87 a fost omis cu desăvârşire. Maria Graciov îmi spune că de obicei, când un manuscris „are probleme”, autorul este chemat pentru „substituire” [?]; n-am primit nicio înştiinţare din partea editurii în momentul când manuscrisul a fost respins. Sunt sfătuit (Magdalena Bedrosian) să alcătuiesc un volum nou, cu adaosuri, rămânând să se discute (totuşi?) includerea în plan, pentru ’87. Maria Graciov mă anunţă că e „e foarte mare concurenţa”: şase sute [?] de manuscrise se bat pe optzeci de „locuri”... Şi, pentru a doua oară, că: „Autorii tineri [?], necunoscuţi, sunt «sacrificaţi» deşi de multe ori ei scriu mai bine decât cei cu şapte cărţi publicate.” De asemenea, ar fi fost de preferat ca Nicolae Manolescu (care citise manuscrisul) să-mi fi făcut o „recomandare” scrisă; în consecinţă, ar fi bine să-l caut şi să i-o solicit.
   În legătură cu romanul „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” [2], Magdalena Bedrosian este de acord că părerea unui singur referent poate fi greşită (după prima respingere), dar că, în condiţiile unei concurenţe atât de mari [iarăşi!], poate constitui un criteriu de selecţie. I-am lăsat manuscrisul pentru a doua oară, cu rugămintea să-l transmită Gabrielei Adameşteanu, conform recomandării lui Radu Călin Cristea (însoţit de o copie a referatului acestuia, redactat pentru editura Albatros, unde fusese propus anterior). Primul referent, cel care a întocmit referat negativ — îmi spune M.B. — este, din câte ştie ea, redactor la editura Militară [?]; nu cunoaşte amănunte. [Aveam să aflu mai târziu că acest misterios referent se numeşte Petre Răileanu şi (conform unei „scăpări” a lui Cornel Popescu, care refuzase totuşi să-mi arate referatul) că după părerea acestuia, „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” este opera unui grafoman, fiindcă nu ar avea nimic de spus; pe undeva observ cu coada ochiului, subliniat în referatul pe care C.P. îl ţine în mână în timp ce discută cu mine: 170 pag. — cu alte cuvinte, 170 de pagini de vorbe goale.]
   Pe 5 august ’86, Gabriela Adameşteanu îmi spune că „dispariţia” de la CCES este probabil rezultatul jocului unor pile.

Discuţie cu Şerban Velescu după audienţa la Mihai Dulea
Discuţie la telefon cu Şerban Velescu despre rezultatul audienţei la Dulea, pe care o obţinusem pentru a-mi susţine publicarea romanului „Domnul Marius şi Doamna cea Mică” şi a volumului de povestiri „Magazinul” la editura CR (la sfârşitul audienţei vicepreşedintele CCES nu-mi comunicase nicio hotărâre): „Aveţi un răspuns?” îl întreb pe Velescu. „Da, avem un răspuns, în sensul că optăm pentru celălalt volum, de proză scurtă, aflat la editura Cartea Românească. Am vorbit şi cu dl Liviu Călin şi i-am transmis să facă o prezentare a volumului pentru includerea în planul pe anul viitor. Planul este deja făcut într-o primă formă, dar se mai poate include.” „Este răspunsul vicepreşedintelui Dulea?” „Este răspunsul conducerii secţiei din care fac parte.” „Aş putea să ştiu ce obiecţii i se aduc volumului în cauză?” „Nu sunt propriu-zis obiecţii. Romanul nu se referă la realitate, este un roman fantastic, nu este ceea ce se cere în raport cu priorităţile de astăzi. Ca scriitură nu i se poate reproşa nimic, dar altfel... Şi apoi, personajele îşi spun de o sută de mii de ori domnule, doamnă...” „Domnule Velescu, personajele mele sunt fictive şi îşi spun domnule şi doamnă. Dar a fost publicată aici şi acum o carte în care personaje reale îşi spun de o sută de mii de ori domnule. E vorba de «Epistolarul» lui Gabriel Liiceanu. Aşa că asta nu poate constitui o obiecţie.” „Nu, nu este o obiecţie, bineînţeles. Totuşi, lăsaţi mai bine să vă publicăm volumul de proză scurtă...” „Domnule Velescu, volumul acela conţine la rândul lui incursiuni în fantastic. Eu nu pot să scriu despre fapte mărunte, cotidiene, fără să le găsesc o semnificaţie...” „Fără îndoială.” „Dar faptele îşi găsesc de multe ori semnificaţia în plan imaginar. Atunci când personajele se întorc cu gândul la copilărie imaginarul are un rol decisiv. Un scriitor nu este un scriitor bun dacă opera sa nu permite şi alte interpretări.” „Măcar să existe un echilibru între real şi fantastic, măcar unele povestiri să fie din viaţa reală.” „Eu ştiu doar că personajul meu, Domnul Marius, chiar este un «om de tip nou», dezinteresat de avantaje materiale.” „Se poate interpreta şi altfel.” „Domnule Velescu, dumneavoastră aţi citit manuscrisul. Fiţi convins că într-o zi o să apară.” „Sunt convins. Dar nu acum. Lăsaţi-l să mai aştepte şi să ne ocupăm de celălalt.” „Nu mă îndoiesc că dumneavoastră ştiţi mai bine cum stau lucrurile.”

Aşadar, proză „puternic ancorată în realitate”... Numai CCES ştie despre ce trebuie scris. Noi toţi ceilalţi suntem o turmă ignorantă. Citind romanul, Ş. Velescu şi-a găsit confirmate din plin suspiciunile anterioare, pe care mi le-a comunicat în două rânduri, cu privire la neancorarea în realitate („Domnule Tumanian, eu nu ştiu ce aţi discutat dumneavoastră cu vicepreşedintele Dulea, dar să ştiţi că eu tot la ancorarea în realitate mă voi referi în referat.”) şi la abuzul de apelative burgheze.

Discuţie cu V. Andru, la sediul redacţiei Viaţa românească, 13 ian. 1989
   Vasile Andru: Mi se pare că ţi-am spus data trecută... N-are rost să mai încerci. Nu mai sunt posibilităţi de publicare la noi. Ţi-o spun fiindcă nu vreau să te amăgesc.
   Paul Tumanian: Nu-mi amintesc să-mi fi spus data trecută aşa ceva. Mi-ai spus doar că s-a nimerit să fii responsabil cu numărul pe august, număr festiv, când nu puteam să fiu publicat, apoi cu numărul pe ianuarie, iarăşi număr festiv, aşa că se punea doar problema când va fi posibilitatea viitoare. În nici un caz nu mi-ai spus că nu se mai poate niciodată!
   V.A.: De la o vreme, după cum ştii, nu mai există la noi responsabil cu proza, responsabil cu poezia ş.a.m.d. Fiecare membru al redacţiei răspunde de câte un număr. Şeful [Alexandru Balaci] procedează, după cum ţi-am mai spus, foarte democratic. Fiecare răspunde de câte un număr, în întregime, adică îşi alege prozele, poeziile, eseurile, totul după vederile sale, adică având în vedere criteriile proprii... Să fie rotund... Să concorde toate între ele...
   P.T.: Totuşi sunt aproape patru ani de când nu mi-aţi mai publicat nimic.
   V.A.: La noi nu funcţionează un asemenea criteriu.
   P.T.: Care criteriu?
   V.A.: Nimeni nu este publicat numai aşa, ca să se facă dreptate!... Fiindcă a aşteptat mult timp. Numerele se întocmesc după alte criterii... Sunt scriitori pe care publicul îi cere... Responsabilul de număr ţine cont de ceea ce îi place publicului.
   P.T.: Eu credeam că principalul criteriu este valoarea. Nu ceea ce îi place publicului. Dacă v-aţi orienta numai după ceea ce îi place publicului, atunci aţi publica numai autori de genul Dumitru Popescu.
   V.A.: Să ştii că publicul român are nevoie de proza lui Dumitru Popescu. El ştie unele lucruri foarte importante de acolo de sus. Noi ceilalţi poate că ştim mai bine anumite fapte existenţiale, deşi nu e sigur cât de bine le ştim.
   P.T.: Cum adică „ştie unele lucruri”? Dacă le ştie bine poate să scrie eventual eseuri bune, să facă filozofie bună. Dar pentru o proză bună ceea ce contează în primul rând este să ştie să exprime bine ceea ce ştie bine, nu doar să exprime fapte.
   V.A.: Nu-i aşa. N-ai dreptate. Faptele trebuie cunoscute, asta e important... Dar eu ţi-am spus ţie, lupta principală trebuie s-o dai la edituri, nu la reviste. La reviste poţi să publici oricât. Un autor fără cărţi nu-i un scriitor afirmat.
   P.T.: Afirmat! Există destui autori cu câte cinci cărţi publicate şi sunt departe de a fi afirmaţi.
   V.A.: Există două posibilităţi: fie lucrezi serios şi lupţi să-ţi apară cărţi, fie faci nevroză.
   P.T.: În ceea ce mă priveşte, nu există nici un pericol să fac nevroză.
   V.A.: Să ştii că sunt mulţi care nu recunosc că sunt nebuni. După cum există alţii care au spus despre ei înşişi că sunt nebuni dar sunt mai sănătoşi decât mulţi alţii.
   P.T.: Mă rog, nu te contrazic. Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Ţi-am spus, eu un lucru nu pricep: a fost vorba de inclus proza mea în numărul cutare, dar nu s-a putut fiindcă a fost un număr festiv... Următorul număr de care ai răspuns a fost iarăşi festiv... Iar acum, deodată, nu se mai poate niciodată! Asta nu pricep! Cum de nu mi-ai spus de la început că ceea ce v-am oferit nu e publicabil?
   V.A.: Să ştii că la noi tot ce primeşte redacţia e publicabil.
   P.T.: Publicabil? Cam vag.
   V.A.: Nu-i vag deloc. A fi publicabil înseamnă a trece un barem. La noi colaborează numai autori de valoare certă. Tot ce se oferă redacţiei este publicabil. Şi totuşi nu se publică nici jumătate din ce se primeşte. De pildă Lăncrănjan e supărat pe noi că nu i-am publicat nimic de zece ani.
   P.T.: Şi totuşi mie mi-aţi publicat fără să fiu autor cu renume. Eram ca şi debutant pe vremea aia.
   V.A.: Tu ai fost o excepţie. Dar în general noi întocmim numerele cu autori care se bucură de reputaţie, care sunt ceruţi de public... Dar asta pentru tine nu-i important. Ca să te afirmi, tu trebuie să lupţi la edituri, nu aici.
   P.T.: Ce mă tot îndemni să lupt! Cum vrei să lupt, cu pumnii? Ţi-am spus, am fost astă-vară în audienţă la Dulea, ce vrei mai mult?
   V.A. (ironic): Hm!... Un Eugen Uricaru nu s-ar fi dus niciodată în audienţă la Dulea...
   P.T.: Ceea ce scriu eu e alt gen... Din moment ce m-au scos din plan, am fost în audienţă, ce altceva puteam să fac?
   V.A.: Te-au scos din plan din motive ideologice?
   P.T.: Dacă tu socoteşti că faptul că personajele se adresează unul altuia cu „domnule” şi „doamnă” este un motiv ideologic, atunci m-au scos din motive ideologice!
   V.A.: Dacă Dulea ţi-a spus Nu, trebuia să te apuci să rescrii.
   P.T.: Eu spun ceea ce am de spus! Nu mă apuc să modific numai fiindcă nu-i place lui Dulea!
   V.A.: Nu-i vorba de modificat. Te aşezi la masă şi scrii ceva genial! Să nu mai aibă nimeni nimic de obiectat!
   P.T.: Genial? De unde ştii că n-am scris ceva genial? Gabriela Adameşteanu mi l-a apreciat. La fel şeful de secţie Liviu Călin, directorul Bălăiţă. Nicolae Manolescu mi-a spus: „Foarte bine scris”! Ce vrei mai mult?
   V.A.: Dulea ţi-a citit manuscrisul?
   P.T.: Numai după audienţă.
   V.A.: Înainte, nu?
   P.T.: Înainte mi-a citit referatul pe care mi l-a făcut Gabriela Adameşteanu.
   V.A.: Nu înţeleg, ai fost în plan sau nu?
   P.T.: Am fost. Aşa mi s-a spus. Puteam să nu-i cred?
   V.A.: Cred că ai fost dezinformat. Editura face de obicei o prezentare de câteva rânduri, care este o simplă formalitate. Consiliul Culturii nu scoate niciodată din plan pe cineva numai pe baza acestei prezentări.
   P.T.: Şi totuşi m-au scos numai pe baza prezentării.
   V.A.: Înseamnă că editura te-a dezinformat. Sau te-a informat doar pe jumătate. Dacă eşti aprobat în planul editurii, la Consiliul Culturii se trimite întregul manuscris... Văd pe faţa ta că nu te-am convins. Nici măcar aşa, pe plan amical. Ai fi preferat să te amăgesc? Să-ţi spun: „Poate altă dată”? Nu-mi apreciezi sinceritatea.

Aventuri de Cluj: editura Dacia
Un loc aparte în încercările mele de publicare îl ocupă Clujul. O primă încercare: volumul „Trei duminici însorite” (v. nota 1) trimis la editura Dacia încape pe mâna redactorului Virgil Bulat, care îl desfiinţează pur şi simplu. Una dintre cele mai bune povestiri pe care le-am scris vreodată, „Magazinul” (publicată ulterior, în 1984, la VR, bine primită de critică), este taxată drept „reconstituire cu recuzită bine cunoscută a unui univers kafkian [să-l fi citit oare vreodată V. Bulat pe Kafka?] lipsit însă de trăsături care să permită o reinterpretare artistică a formulei”. „Visul” — zice V. Bulat — „poate cea mai slabă piesă din volum”... Acelaşi „Vis” care, peste ani, avea să fie tradus în spaniolă spaniolă — de către Joaquín Garrigos — şi publicat în revista Empireuma (apreciat fiind de către directorul acesteia); ca şi în Casa del Tiempo din Mexic. Şi dimpotrivă, găseşte virtuţi artistice nuvelei „Trei duminici însorite”, pe care în cele din urmă am găsit-o eu însumi suficient de nereuşită ca s-o elimin din propunerile ulterioare către edituri şi, mai mult decât atât, nici să nu găsesc de cuviinţă s-o păstrez, eventual, ca pretându-se la o rescriere. Şi zice dl Bulat în finalul scrisorii: „vă semnalăm doar o parte din cacofoniile remarcate [urmează o înşiruire a paginilor cu cacofonii] — lista lor rămânând evident (s.m.) deschisă.” Dumnezeule, dar de ce era evident? [3]
   „Aventura clujeană” continuă cu propunerea, făcută în decembrie ’84 aceleiaşi edituri Dacia, a romanului „Domnul Marius şi Doamna cea Mică”. Urmează 15 luni de aşteptare, interval în care am avut totuşi cinci convorbiri telefonice cu Vasile Igna şi cu V. Bulat, care îmi promit de fiecare dată un răspuns; şi în rest nimic. Cer deci, în februarie ’86, restituirea manuscrisului, cu promisiunea că nu-i voi mai deranja niciodată. Nici manuscrisul nu soseşte. Revin în iulie ’86 cu rugămintea de a-l recăpăta; şi abia atunci îl primesc, fără nici o notiţă, fără nici o scuză.
   În iunie ’88 propun povestirea „Coroana Australă” revistei Steaua. Telefonez la redacţie în luna octombrie şi mi se răspunde că se va publica. Urmează, ca de obicei, tăcerea. Nu mai ţin minte exact când, probabil în primăvara lui ’89, am o nouă convorbire telefonică cu Eugen Uricaru, care, părând jenat, mă lasă să înţeleg că vremurile nu sunt propice pentru „Coroana Australă”.
   În august ’92 îi telefonez lui Marian Papahagi cerându-i acordul pentru dramatizarea radiofonică a romanului „Umbra locuită” de Alberto Ongaro, apărut la editura Echinox. În septembrie, urmându-i sugestia, trimit editurii o cerere scrisă. Urmează câteva luni de tăcere. Îi telefonez din nou lui M.P. în august ’93. Îmi promite să mă sune în două-trei zile. Nici vorbă de telefon. La mijlocul lui noiembrie ’93 îi trimit o scrisoare care se încheie cu: „[Î]n ciuda premiului Academiei pe care l-aţi căpătat recent, în ciuda renumelui dv. de om de cultură (şi de caracter), dle Papahagi, atât timp cât comunitatea noastră culturală va fi dominată de oameni ca dv. nu ne vom desprinde din Balcani. În consecinţă renunţ la proiect şi nu mai am nevoie de acordul dv.”
   Propun în iunie 2001 povestirea „În intimitatea lui Dragoş” revistei Apostrof. În decembrie am o convorbire telefonică cu Marta Petreu, care invocă lipsa fondurilor pentru tipărirea revistei (revistă care însă continuă să apară). Îmi spune M.P., după un moment de ezitare, că poate e mai bine să încerc în altă parte: „Nu vreau să stau în calea afirmării dv.” Îi spun că nu-i vorba de afirmare deoarece sunt membru al Uniunii Scriitorilor. Îmi răspunde uşor iritată: „Nu mai fiţi atât de suspicios! Un scriitor are nevoie să se afirme mereu!”
   Pe 25 iunie 2003 îi propun, prin Internet, revistei Tribuna povestirea „Blana de urs”. Revin pe 6 iulie cu un nou mesaj, rugând să mi se confirme primirea textului şi să mi se comunice eventuale motive extraliterare care ar face ca povestirea să nu poată fi acceptată. Până pe 14 iulie nu am nicio reacţie, drept care îi trimit un ultim mesaj prin care îmi retrag oferta.
   Deci absolut toate tentativele mele la Cluj au fost primite fie cu răspunsuri (mai mult sau mai puţin iritate) în doi peri, cu grosolănii, fie cu tăcere. Poate că nu întâmplător Gheorghe Funar e primarului Clujului (Napoca!).

Tentative la editura Eminescu
Volumul de povestiri „Chermeza vânătorilor” („Trei duminici însorite”) (v. nota 1) a stat cinci ani la editura Eminescu. A fost găsit bun de publicat de redactoarea Viorica (Lucia?) Crăciun (între timp divorţată şi devenită Florea) după vreo doi ani. A fost apoi amânat cu un an, şi cu încă un an, din cauza... lipsei de hârtie. Apoi a fost scos din plan, din motive necunoscute. A fost reintrodus în primăvara anului 1981 în planul de apariţii pe 1982. În sfârşit, a fost scos din nou, tot din motive necunoscute. Dna Florea este de părere: „Ceva trebuie că se întâmplă. Ştiţi, între dna Graciov (Bănulescu) şi directorul editurii, Valeriu Râpeanu, relaţiile sunt încordate. Probabil că s-a scos din plan volumul dumneavoastră pentru că dna Graciov v-a publicat prima carte. Este doar părerea mea! Poate că ar fi bine să vă adresaţi altei edituri. În ultima vreme este la noi o încordare... Vă rog să nu-i spuneţi nimic lui Musica (dna Graciov/Bănulescu)!
   La 22 XII 1984 apare în săptămânalul Săptămîna (redactor-şef: Eugen Barbu) o listă zeflemitoare de premii acordate unor persoane mai mult sau mai puţin publice. Printre altele, se acordă „CUPA ÎNTREPRINDERII DE ŢIGARETE BUCUREŞTI ŞI A REPREZENTANŢEI FIRMEI KENT: Lucia Crăciun, pentru întreaga activitate prestată le Editura Eminescu”.
   Pentru promovarea manuscrisului meu nu m-am gândit să apelez la firma... Kent!

Tête-à-tête cu Adriana Popescu, Teatrul Mic
Explicaţii date de secretara literară de la Teatrul Mic (şi Foarte Mic), Adriana Popescu [completare din 2013: director Strategii Culturale, Comunicare şi PR la Teatrul Naţional din Bucureşti; vorba imnului PDL: „Apa trece, pietrele rămân”], la propunerea mea „Noaptea Anului Nou” (piesă cu două personaje), oferită în feb. ’82.
   — Noi nu avem experienţa unor săli de acest fel [Teatrul Foarte Mic — de mici dimensiuni, cu puţini spectatori; se pare că se avea în vedere o montare a „Nopţii...” la TFM]. Mi-am dat seama că acolo, unde actorii joacă practic fără scenă, conflictul trebuie să fie foarte acut. Dacă la spectacolele mari poţi să compensezi slăbiciunile textului printr-o bună montare, prin mişcare scenică, prin mari actori etc., ei bine, în cazul pieselor cu două personaje, publicul nu poate fi înşelat. Trebuie să-i oferi un subiect puternic. Or, la dumneavoastră, mi-am dat seama între timp, motivele nu sunt destul de puternice. Piesa este bine scrisă, aşa cum v-am spus, fluentă, dar lipseşte această acuitate pe care o vrea publicul. Surprinzător, publicul vrea teatru politic. [Natural, vrea cârlige care să-i permită să se defuleze într-un regim totalitar; evident, se mulţumeşte şi cu cârlige sexuale, fiindcă sexul este incitant în orice regim.] Pe atunci vă spuneam [la o discuţie anterioară] că nu se ştie ce profil va avea teatrul [Foarte Mic]; se ştia doar că prima stagiune va avea un repertoriu politic. Ei bine, între timp se pare că lucrurile s-au clarificat: teatrul va rămâne politic. Căci, poate nu ştiaţi, este patronat de UTC.
   — Nu, nu ştiam.
   — E bine să ştiţi.
   — Ştiam că toate sunt patronate de...
   — Ei da. Dar UTC-ul patronează efectiv. Adică s-au făcut intervenţii serioase la renovarea sălii. Altminteri, apelând la ICRAL, cum credeţi că sala ar fi putut să fie gata în trei luni?...
   Şi apoi, revenind la piesa dumneavoastră, se pare că s-a ivit o saturaţie de piese cu două personaje. [Îmi dă exemple.] De pildă „Lecţia de engleză”. Aţi văzut piesa? Să vă duceţi neapărat. O elevă stă de vorbă cu profesoara ei de engleză. Şi din vorbă în vorbă reiese că între părinţii ei s-a produs o ruptură. De unde la început publicul se amuză, la sfârşit ţâşneşte drama. Este fantastic!
   — Deci repertoriul nu este numai politic.
   — Cum să nu!
   — Poate mai degrabă social.
   — Asta, doar dacă vreţi să înţelegeţi prin politic ceva foarte... restrâns.
   — în cazul ăsta, mărturisesc că nu prea cunosc definiţia cuvântului „politic”.
   — Politic înseamnă tot ce implică o angajare, o atitudine angajată faţă de realitatea timpului istoric pe care îl trăim.
   — Înseamnă că fără o „ancorare în realitate” [expresia cheie a epocii în materie de aprecieri literare], cum se obişnuieşte să se spună, nu s-ar putea scrie teatru cu adevărat mare. Cum rămâne atunci cu clasicii greci, sau cu Shakespeare? Exceptând episoadele istorice, ei au descris eternul omenesc.
   — Sigur că există un etern uman, dar se cere în primul rând pricepere în conducerea acţiunii. [Etc. etc.]
   — Văd că de la ultima noastră întâlnire atitudinea dumneavoastră s-a schimbat complet. Nu pricep ce s-a întâmplat de fapt.
   — V-am spus, nu aveam experienţa acestor săli... Apoi, între timp s-a ivit o concurenţă puternică.
   — Concurenţă? Eu credeam că tocmai aşa ceva nu există. Aud vorbe frumoase despre dramaturgia românească, dar nu văd dramaturgia românească. De la Baranga încoace nu s-a mai scris nimic mai acătării.
   — Cum să nu! [Şi mi se oferă un exemplu sau două; ba chiar, la nu ştiu care spectacol publicul a luat cu asalt casele de bilete.] E drept că sunt foarte puţine piese bune. Directorul teatrului, Dinu Săraru, nici nu ţine seama de impunerea care vine de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, de a avea un repertoriu compus din piese originale în proporţie de 75%. El spune că publicul românesc nu va rămâne cu procentele ci cu ideile. De aceea au fost montate multe traduceri, printre care şi „Lecţia de limba engleză” de care vă spuneam. Au fost desigur şi câţiva consacraţi, Paul Everac [şi încă nu mai ştiu cine], dar şi tineri. Ba chiar unul care şi-a scris piesa în colaborare cu teatrul; adică el venea, noi îi spuneam ce doreşte publicul, mai scria o parte ş.a.m.d.
   Eu n-am nimic cu dumneavoastră. Ba chiar ar fi o încununare a carierei mele să găsesc un autor de mare valoare. Dar... concurenţa e foarte mare, conflictul în piesa dumneavoastră e cam subţire, cum vă spuneam chiar de la început.
   [Etc. Etc. Etc.]
   Undeva, către sfârşitul discuţiei:
   — Iar Cehov, considerat un mentor al teatrului secolului 20, inclusiv al celui american, împreună cu Shakespeare, vor fi şi ei prezenţi, ca excepţii.
   — Bieţii Cehov şi Shakespeare, iată-i ajunşi excepţii!
   — Păi da, în context.

Platon Pardău, cerberul de odinioară de la RL şi Alex Ştefănescu, cerberul din zilele noastre
Discuţie cu Platon Pardău la redacţia RL (unde am propus: „Preţuri convenabile”, „Coroana Australă”, „Maeştrii anonimi”, „Chermeza vânătorilor”). Îmi spune că de la „Satelitul Pipera” încoace (singura mea povestire publicată în RL (ianuarie ’87) proza mea a luat o altă direcţie. Îşi închipuia despre mine că trăiesc mai... în mijlocul oamenilor; cu alte cuvinte se aştepta să-i ofer o proză mai... muncitorească!
   Nu discutăm despre „Preţuri convenabile” fiindcă, după cum îmi spunea cândva, nu se ocupă de persoane active ci de pensionari...
   Îmi citeşte (reciteşte?) pe loc „Chermeza vânătorilor”. Nu-i de acord cu libertăţile de punctuaţie pe care mi le-am luat. Mi-o dă ca exemplu pe Gabriela Adameşteanu, pe care — îmi spune — într-o ocazie asemănătoare defunctul director George Ivaşcu a invitat-o să aşeze la locul lor semnele de punctuaţie. Căci: ce-ar zice copiii despre o asemenea ortografie?
   Apoi, i se pare suspect titlul cu... vânători. Se teme de vreo aluzie: Ernst Jünger, într-o carte apărută în timpul războiului, de pe urma căreia era s-o păţească, se referise la Hitler sub masca... Marelui Vânător! Dacă, cumva, şi eu...? Apoi îmi dă alte două exemple: o proză a lui Marius Tupan [?], tot cu vânători, care fusese deja trimisă la cules, când iată că intervine povestea vânătorilor din Oltenia [?]. Proza este scoasă din lucru!... Şi o altă proză, exact cu acelaşi prilej, când, închipuie-ţi dumneata, cineva, un personaj îşi ucide nevasta... la vânătoare!
   Discutăm apoi despre „Maeştrii anonimi”, unde găseşte prea multe aluzii, prea multe afirmaţii răutăcioase, chiar şi la adresa artei în general (deşi — îmi spune — unii ar putea să se bucure citind asemenea lucruri), prea multe chiţibuşuri interpretabile. În final, îmi dă povestirea înapoi, nu înainte de a recunoaşte că într-un asemenea gen literar, apropiat de eseu, am unele merite.
   Începe apoi să-mi citească fragmentul de roman pe care i l-am adus din „Urma scapă turma” (primele zece pagini din capitolul 1). Îmi atrage atenţia că într-unul din primele pasaje e vorba de Mihai Viteazul... Portret!... Noapte întunecoasă... înţelegi dumneata? Ce s-a întâmplat cu Mihai Viteazul?... Cu alte cuvinte, aluzie la asasinarea unui conducător! Găseşte pe pagina următoare afirmaţii despre Traian, despre daci, cu alte cuvinte originea românilor — chestiune delicată în prezenta conjunctură... Apoi, despre box... Despre oină... Nici nu înţeleg ce vrea să spună. De peste tot, ameninţări! Aluzii... Delirul... După două-trei pagini citite îmi dă fragmentul înapoi cu un gest hotărât şi autoritar: Nu! Asta nu merge!
   Îşi dă în final avizul pentru „Chermeza vânătorilor”, urmând să ceară părerea colegilor şi avizul conducerii. Îl rog să nu pună în text prea multe puncte în ipoteza că povestirea întruneşte „voturile” necesare, pentru că, îi spun, şarmul prozei stă în continuitatea/fluiditatea propoziţiilor. Mă contrazice: Nu, şarmul prozei stă în întrepătrunderea celor două planuri (după ce, în prealabil, isprăvind lectura, mă întrebase: Şi? Ce-i cu chermeza asta a vânătorilor?... Eu explicându-i: [Eroul principal] n-a vrut să scrie compunerea, nu i-a plăcut subiectul; iar tatăl era un om cu o mare... experienţă de viaţă, cu mari disponibilităţi ş.a.m.d.).

Scrisoare către dl Alex Ştefănescu

Încep prin a vă reaminti că v-am propus spre publicare o povestire, „Blana de urs”, în luna mai 2000. Înlocuirea ei cu o alta, intitulată „Poză de grup în Grădina Cişmigiu”, pe care i-am transmis-o lui Nicolae Manolescu cu prilejul interviului pe care i l-am luat în ianuarie 2002 [pentru revista Originii, din SUA], am considerat de la sine înţeles că se înscrie pe linia continuităţii mele pe lista de aşteptare. Sunt deci mai bine de 3 ani de când o proză de-a mea aşteaptă. Şi aşteaptă. Şi aşteaptă... Dacă vă amintiţi, mi-aţi spus o dată la telefon că nu îmi puteţi garanta nicio dată limită până la care să-mi publicaţi textul. (De ce nu-mi puteaţi garanta rămâne greu de înţeles.) V-am întrebat: Dar îmi puteţi garanta că se va publica „cândva”? Mi-aţi răspuns: Da.
Recunosc acum: prin simplul fapt că aproape v-am cerşit câtimea de promisiune exprimată prin acel nefericit „cândva” m-am pus cu bună ştiinţă într-o situaţie umilitoare absolut inacceptabilă.

Nu mai vorbesc de încercările anterioare la RL, de dinainte de ’89. Îmi amintesc cum i s-a adresat o dată, pe la mijlocul anilor ’80, Manolescu lui Platon Pardău (care, se pare, la vremea aceea tăia şi spânzura acolo, cel puţin în materie de proză); la fel ca şi dv. astăzi, P.P. mă amâna de la o lună la alta, de la un an la altul. „Publică-l, dom’le! i-a spus Manolescu la un moment dat, cu mine de faţă, pe sfert în glumă şi pe trei sferturi indignat. E o proză nepublicabilă? Nu? Atunci publică-l, de ce nu-l publici?”

Se pare că există — şi nu de azi, de ieri — un gen de sadism literar: cu cât îl vezi pe cineva mai doritor să fie publicat, cu atât plăcerea de a-l respinge e mai mare. Respingerea ca respingerea, dar amânarea sine die, ehei! amânarea procură, se pare, o plăcere încă şi mai perversă. Într-un fel, aş putea spune chiar că vă înţeleg: ţine de ticăloşia umană ascunsă în fiecare din noi — la unii mai ascunsă, la alţii mai la vedere.

După ’89, până în mai 2000 (când am avut nefericita inspiraţie să mă adresez direct dv.), încercările mele au continuat. Fără succes, desigur. Îmi amintesc de asemenea cum Constanţa Buzea, aflată întâmplător prin preajmă în timp ce discutam cu Cristian Teodorescu, a intervenit tam-nisam, cu acreala-i caracteristică: „Dv. sunteţi membru al Uniunii Scriitorilor? [Nu eram pe atunci.] Nu? Şi atunci ce pretenţii aveţi? Sunt două mii de membri ai Uniunii care aşteaptă să fie publicaţi.”

Şi când mă gândesc la calitatea jalnică a multora din textele de proză autohtonă, mai veche sau mai nouă, pe care le-aţi publicat în tot acest timp (în condiţiile în care îmi justificaţi perpetua amânare prin cantitatea mică de proză care se publică în RL). Numai asta şi ar fi fost de-ajuns să mă facă ies din joc odată pentru totdeauna.
O fac abia acum, cu nesfârşit regret că atâta amar de vreme m-am complăcut în situaţia umilitoare de a aştepta un „da” — pentru ce? Doar pentru vanitatea de a mă vedea publicat în compania tuturor mediocrităţilor, inclusiv în compania pipiţelor literare, la insistenţele cărora dv. înşivă recunoşteaţi că obişnuiţi să cedaţi uneori? Numai pentru că România literară trece drept cea mai importantă revistă literară din România? Vai de România daca asta e revista ei literară # 1.

Ceea ce s-a întâmplat cu încercările mele de a publica o proză în revista dv. deja nu mai ţine de domeniul deficienţelor în relaţiile literare. Nu ţine nici măcar de domeniul deficienţelor în relaţiile cu oamenii în general. E patologie pură, vă asigur. Nu vă îndemn să meditaţi asupra chestiunii fiindcă ştiu că e inutil.

Aşadar îmi retrag povestirea „Poză de grup în Grădina Cişmigiu” şi vă promit că niciodată n-o să mai vin cu vreo altă propunere — atât timp cât trăiesc eu sau cât timp Ştefănescu & Co (sau Manolescu & Co.) vor mai conduce România literară. Trebuie să ai mare ghinion să te fi născut şi să fi trăit într-o ţară ca România. Dar, de! nu alegem locul unde ne naştem.

Paul Tumanian
25 iun. 2003

Întreţinându-mă cu directorul Casei de Filme 3
Discuţie cu directorul Casei de Filme 3 (Dumitru Matală) despre scenariul meu „Iacob Onisia” după povestirea–reportaj „Moartea lui Iacob Onisia”, de Geo Bogza. Obiecţii: Întreg şirul întâmplărilor din scenariu conduce către un deznodământ, către o pedeapsă despre care nu se ştie de ce o primeşte I.O. Cu alte cuvinte, lipsa aceleiaşi laturi „sociale”. Accidentul lui I.O. se întâmplă datorită întreruperii lucrului la o mină, de Crăciun. „Ce-or să spună minerii de azi, care n-au vacanţă de Crăciun, aflând că în ’36 aveau?” „David [un personaj din scenariu] n-ar trebui să acţioneze spontan ci ca «trimis» al partidului. Căci pe vremea aceea exista un partid! Eu nu pot să fac abstracţie că în ’36 exista un partid comunist!” „I.O. n-ar trebui să se uite cu jind la petrecerea de la vila din marginea Petroşanilor. El trebuie să rămână miner! Să aspire la o condiţie mai bună, da. Dar nu să aspire la clasa cea mai de sus! Asta îl anulează ca personaj. Privind petrecerea, cel mult ar trebuie să murmure indignat: «Mama lor de îmbuibaţi!»” „Replica «Noi românii avem de toate, numai disciplină nu» ar trebui să dispară!” „Chiar dacă o rosteşte un personaj negativ?” „Chiar dacă! Cum am putea spune pe faţă una ca asta?” „Până şi beţia lui I.O. ar putea fi privită cu ochi nebinevoitori astăzi, când [mai în glumă, mai în serios:] acţionează Decretul 401 privind disciplina la locul de muncă.” „Scena de «dragoste» dintre I.O. şi soţie iarăşi n-are ce căuta. În filmele româneşti de astăzi aţi mai văzut scene de dragoste?” Îi răspund că da. Ba chiar unele dintre ele de-a dreptul groteşti, cum ar fi scena dintre „şeful” Proca şi nevastă-sa, din „Croaziera” lui Daneliuc. Sau scena de dragoste din „Fructe de pădure”. Sorin Stanciu [redactor la casa de filme] intervine: „De-aţi şti dumneavoastră cum a fost la început scena aceea din «Fructe de pădure» şi ce-a mai rămas din ea!...” Iar directorul, despre „Croaziera”: „Aparţine unei alte epoci.” Îmi exprim nedumerirea: „Cum, unei alte epoci! Doar l-am văzut acum vreo trei luni...” „Da, dar a fost făcut acum trei ani...”
   Pe scurt, apel, destul de bine mascat, pentru înţelegerea situaţiei.
   Şi deci, fără nici o promisiune fermă, scenariul rămâne în atenţia Casei, cu perspectiva să intre în plan în ’87, în cel mai bun caz ’86, de se va întâmpla să „cadă” în acel an vreunul din scenariile aprobate.
   Îl interesează şi „Tinereţe fără bătrâneţe”, despre care îi spun că trecut pe la Casa lor. Îşi notează într-un carnet. Spune: „S-ar putea să avem nevoie de basme.”

Epilog
„Domnule preşedinte [Nicolae Manolescu],
Subsemnatul Sergiu-Paul Tumanian, prin prezenta vă anunţ retragerea mea din Uniunea Scriitorilor din România.
Nu cred că pe dv. vă interesează motivele gestului meu, şi nici eu nu cred că merită efortul de a vă da explicaţii.
Rămân doar cu regretul că mi-am dorit să fiu membru al acestei aşa-zise Uniuni.
11 iulie 2005”

[1] Oferit spre publicare, sub diferite alte titluri („Trei duminici însorite”, „Chermeza vânătorilor”) şi cu conţinuturi uşor diferite, editurilor: Dacia, sept. 1975; Eminescu, oct. 1976; Cartea Românească, oct. 1981, din nou, în primăvara anului 1984, din nou în august 1986; retras în sept. 1991; publicat cu titlul „Conspiraţia inocenţilor” la editura Ararat, 1997.

[2] Oferit editurilor: Albatros, sept. 1983; din nou, în copie, ian. 1984; Cartea Românească, sept. 1985; din nou, iulie 1986; din nou, în vara anului 1990; retras în oct. 1992; Litera, oct. 1992; retras, oct. 1994; publicat la editura Ararat, 1995.

[3] Am aflat recent că Virgil Bulat făcuse puşcărie până în 1964. Probabil că trebuia cu orice preţ să se reabiliteze; aşa că făcea exces de zel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu