Proza scurtă: un plus de rafinament

Am primit de la revista Vatra din Târgu–Mureş invitaţia de a participa la o anchetă privind starea prozei scurte, în prezent, în România. Iată textul cuprinzând eventuale repere pentru răspunsurile aşteptate.

Starea prozei scurte

Revista Vatra iniţiază un număr despre starea prozei scurte actuale. Vă trimitem, în ideea că v-ar putea stimula, câteva idei directoare formulate sub formă de întrebări. Evident acestea nu sunt nici pe departe toate întrebările care se pot pune. Puteţi răspunde la ele, le puteţi folosi pentru a vă organiza materialul, vă puteţi pune altele mai bune şi mai la obiect. Ca urmare orice fel de intervenţie pe această temă va fi considerată binevenită.

Astfel am aprecia dacă prozatorii ne-ar trimite (şi) proză scurtă, criticii ne-ar onora cu opinia lor despre avatarurile acestui gen în zilele de azi, iar poeţii (este privilegiul lor dintotdeauna) ne pot trimite ce cred ei de cuviinţă. Ne stă în intenţie şi alcătuirea unei antologii a momentului, dacă vom reuşi să adunăm destule şi valoroase pagini de proză.

Putem vorbi despre o criză a prozei scurte (aşa cum se vorbeşte din când în când despre criza romanului, chiar dacă lumea preferă să vorbească despre criza romanului)? De când durează ea?

Sau e vorba mai degrabă despre o neglijare, o ieşire din modă etc.?

Care ar fi cauzele?

Putem prefera unui roman o proză scurtă aşa cum preferăm uneori un hambugher în locul unei mese copioase?

Există şi critici (I. Simuţ e unul dintre ei) care n-au ezitat să anunţe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionaţi ai genului, „nu se mai poartă”. E îndreptăţită poziţia lor sau...? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializaţi, sau doar mai puţin răbdători decât cititorii de romane?

În general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiţie cu romanul. Şi totuşi la noi parcă s-ar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferinţă?

Genul acesta a dat capodopere în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (Hemingway – Bătrânul şi marea, Faulkner – Ursul, Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski – Jucătorul, Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph Conrad – Inima întunericului, şi lista ar putea continua. Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt: Cehov, de exemplu, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor şi mulţi alţii. Când s-a împlinit genul acesta în literatura română şi care au fost condiţiile favorabile?

Proza scurtă este în general menită revistelor literare. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc.) să fie încurajate să publice proză scurtă ar rezolva problema? Sau un concurs naţional de proză scurtă? Tentative, e adevărat, au mai fost. Au dat acestea rezultatele scontate, s-au dovedit măcar a fi calea de urmat?

Generaţiile noastre de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia 60, generaţia 70, generaţia 80 – poate cu asupra de măsură). Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Puteţi aprecia?

Să fi excelat generaţia 80 în proză scurtă şi datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile? Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau niciun motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar.

Proza scurtă românească aşa-zis clasică: Negruzzi, Odobescu, Slavici — „Moara cu noroc”), Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan – a făcut aceasta şcoală? Se poate demonstra acest lucru? Sau a rămas din păcate fără efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi?

Au existat antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: Mircea Iorgulescu — „Arhipelag”, Cornel Regman - „Proza scurtă românească din deceniul opt”, urmate de tentativele lui Dan Silviu Boerescu (am lăsat pe dinafară celebrul „Desant”). De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar?

Iată nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori, ar fi astfel sortate mai atrăgătoare pentru publicul larg?

Şi, după cum am spus, ar mai rămâne ce credeţi dumneavoastră de cuviinţă să adăugaţi.

Alexandru Vlad

Kocsis Francisko


Răspunsul pe care l-am dat este următorul.

Proza scurtă: un plus de rafinament

Înainte de a-i cânta prozei scurte prohodul — cum, de altfel, li s-a mai cântat, nu o dată de-a lungul istoriei recente, romanului, dramaturgiei ş.a.m.d. — ar trebui să ne întrebăm cât de real este dezinteresul publicului cititor pentru aceasta. Că preferinţele editorilor din România — subliniez, din România — se îndreaptă către roman, în dauna prozei scurte, este un fapt atestat şi vizibil. Ar trebui să adăugăm de asemenea că preferinţele unui editor — şi mă refer aici la editorul de carte — ar fi nefiresc să se afle în discordanţă cu preferinţele publicului atâta vreme cât editorul (privat) nu (mai) face operă filantropică în întreprinderea sa editorială ci, în general, una profitabilă. Cum ar fi, atunci, posibil ca cititorul să dorească un „produs”, iar editorul să-i ofere altul? În paranteză fie zis, n-ar fi pentru prima oară când „fabricantul”, în loc să răspundă unor necesităţi reale ale consumatorului, modelează piaţa după propriile-i interese. Să nu ne grăbim totuşi să translatăm în spaţiul editorial, un fenomen al consumismului contemporan. Aşadar, de ce ar fabrica editorul un fals interes pentru roman, marginalizând proza scurtă? Să ne amintim că proza scurtă este, din considerente de spaţiu limitat, o „creaţie” a revistelor literare. De aici se naşte (cel puţin) o întrebare: Mai publică oare revistele literare din România proză scurtă? Câte din ele o fac? Şi la ce nivel calitativ?... „Literatura începe cu ficţiunea”, era de părere Sorin Comoroşan într-un interviu apărut în Cotidianul, în 2001, citându-l pe Ricardo Piglia, el însuşi autorul câtorva volume de povestiri. Trecând peste faptul că nu mă număr printre degustătorii prozei experimentalist-avangardiste a lui Comoroşan, nu pot decât să constat, împreună cu el, că într-adevăr publicaţiile literare, în România, şi nu numai cele care găzduiesc ocazional proză scurtă (dar, parcă, acestea cu deosebire), sunt „invadate de critică, de eseistică adeseori alambicată şi fără semnificaţie” (acelaşi interviu). Autorii preferă să producă, dintr-un deficit de inventivitate ficţională, texte critice şi comentarii de tot felul. Iar editorii de reviste literare, în bună parte, le ţin isonul din varii motive. Aici intervine, cred eu, superficialitatea neaoşă şi adaugă la lipsa de inventivitate confuzia între scurtime şi facilitate. Incapabil de efortul disciplinat de „anduranţă” pe care îl reclamă romanul, scriitorul român crede a fi găsit în proza scurtă „calea regală” spre afirmare, fără a realiza faptul că mai mica întindere a povestirii cere, în compensaţie, alte virtuţi ale expresivităţii literare — un nou echilibru între semnificativ şi circumstanţial, un plus de pregnanţă, un decupaj nu doar precis ci şi plin de fantezie, în ultimă instanţă un rafinament specific. Cititorul nu face altceva decât să ia notă de eşecurile prozei scurte autohtone, atâta câtă mai găseşte publicată, în periodicele literare româneşti. Ceea ce nu înseamnă însă că respinge de plano proza scurtă, ci doar că se îndreaptă către alte meridiane literare. Unde proza scurtă este tratată, alături de alte „produse”, cu mult mai multă seriozitate. Iar editorul, pus în situaţia de a constata la rândul său lipsa de performanţă, se orientează aproape exclusiv către roman, unde, spre exemplu, un şir de dezechilibre în substanţa textului pot totuşi să fie mai lesne tolerate şi socotite, sub o lupă critică îngăduitoare, ca nedăunând decisiv ansamblului; unde balastul, care face deliciul declarat al unor autori de romane, inclusiv de renume, poate fi acceptat, la rigoare, şi de către cititor, sau cauţionat de critică.

Este oare povestirea „fast-food”-ul cititorului contemporan (împătimit) de proză? Personal, mă îndoiesc. Dar dacă-i aşa, nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă, ar fi un motiv în plus să i se ofere ceea ce caută. Căci lectura, în ziua de azi, se pare că este o îndeletnicire în declin. Ceea ce nu-i câtuşi de puţin de bun augur. În definitiv, povestirea şi nuvela nu sunt nicidecum proză de rang inferior. O atestă numeroasele capodopere ale genului în literatura universală.

Probabil că interesul hipertrofiat al editorilor de carte (şi al criticilor) din România pentru roman în dauna prozei scurte este conjunctural. Sunt convins că nu doar una ci o serie de antologii de proză scurtă românească, atent selecţionată, ar fi benefice pentru relansarea interesului pentru acest gen de literatură.