Poate cu altă ocazie

La fereastra vagonului
trec păduri de fag în neclintire
Trec dealuri, şi dealuri, şi dealuri
peste care se lasă, umed,
ia te uită! — chiar fumul înserării
   deja rămas în urmă.

Un foc de frunze uscate
un braţ unduios de fum
a ocrotit obosit, pe deasupra acoperişului,
o colibă uitată
   deja rămasă-n urmă...

Unde-i fum e şi foc, îmi spun
   şi e vatră, rămasă în urmă
Unde-i pădure sunt şi vreascuri, îmi spun
Unde-s vreascuri e şi Baba–Cloanţa
cu legăturica-n spinare
   dar ea rămâne cu mine
Le las în urmă toate

Trenul a oprit în plin câmp,
în plină noapte,
în plin ţârâit de greieri;
o luminiţă-n depărtare —
Lumea spune că-i un semnal!
Să cobor? mă-ntreb...

Dar şovăi... Dar şovăi
şi...

...Şi iată c-am şi trecut
şi nici n-am apucat să vă-ntreb
pe unde vă hălăduiesc
sufletele, spiriduşi.

N-am apucat să vă-ntreb:
Oare chiar să existe,
ca-n basme,
adânc de pădure?
Şi legături de vreascuri
purtate-n spinare
de-o Babă Cloanţă
fără nici o speranţă?

Clipocit de pârâu
în preajmă,
doar atât cât s-acopere
fâşâitul pasului
de spiriduş?

Toamna, frunze galbene,
dealuri golaşe
pe-nserat
sub un cer sumbru,
din care pământul
absoarbe întunericul
Până când cenuşa nopţii
acoperă totul...

Ei da, niciodată
   nu-i prea târziu.

Dar trenul a pornit între timp
Şi-a şi ajuns
hăt-departe...

Ce pot să spun —
   Poate cu altă ocazie.