Cărţile*

De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!... Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic altceva. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.

Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.

Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi, bineînţeles, mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.

Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva... Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost... Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!

Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.

Toate cărţile pe care le aveam erau nişte terfeloage fiindcă ai mei nu-şi puteau permite să-mi cumpere cărţi noi. Şi chiar dacă şi-ar fi putut permite, erau vremuri când n-ar fi găsit mare lucru de cumpărat în librării. Cu toate acestea, îmi iubeam nespus terfeloagele. Îmi amintesc de o carte cu povestiri pentru copii. Nu zic poveşti. Erau povestiri, dar cam ciudate. Una din ele se chema „Feerie”. Era vorba acolo de un copil care aude pentru prima oară cuvântul feerie şi, plin de curiozitate, o întreabă pe mama sa ce înseamnă. Nu-mi aduc aminte exact ce explicaţie i s-a dat. Nu cred că i-a fost uşor mamei sale să-l facă să înţeleagă sensul acelui cuvânt, bizar dacă stăm să ne gândim. Îmi amintesc doar că într-o seară părinţii îl lasă singur acasă, fiind invitaţi la o petrecere care urma să dureze toată noaptea. Dar chiar în clipa despărţirii copilul era deja bolnav, se pare de meningită, sau aşa ceva, fără ca ei să bănuiască ceva. O situaţie dramatică, aş putea zice. Scurtă vreme după plecarea părinţilor băiatul este cuprins de febră. Şi febra creşte şi creşte neîncetat. Lumea unui copil este, oricum, o plăsmuire, având prea puţin de-a face cu realitatea. Dar în dogoarea febrei, lumea acelui copil bolnav devine un carusel ameţitor de plăsmuiri înfierbântate. Capătă suflare şi vin în preajma sa rând pe rând, intrând în vorbă cu el, toate vechile sale jucării... Şi poate, la fel, vin la el şi vechii săi prieteni, nu-mi mai amintesc, cu toţii arătându-se ataşaţi de el cum n-ar fi putut bănui vreodată, doritori să-l încurajeze şi să-l distreze care mai de care. Şi totul devine o feerie. Copilului cu sufletul prea plin de frumuseţea neaşteptată a vieţii sale îi este dat să pătrundă miezul acelui cuvânt necunoscut. Feerie. O frumuseţe insuportabilă care sfârşeşte în comuniune cu nefiinţa...

Aveam totuşi o carte care nu intra în categoria terfeloage. Era Călătorie în Lumea Basmelor, pe care mi-o cumpărase verişoara mea, Valea, într-una din minunatele şi atât de rarele mele călătorii la Bucureşti. Era scrisă de o bunicuţă al cărei portret desenat în tuş, cu o privire niţel cam severă, pe un fundal negru (dar nu conta), te întâmpina încă de pe fila a doua: Selma Lagerlöf, o suedeză născută în comitatul Värmland. Era povestea unui băiat răsfăţat, pe nume Nils Holgersson, mai mare decât mine la vremea aceea,

„în vârstă de vreo paisprezece ani, înalt şi voinic, cu părul cânepiu. Mare lucru nu era de capul lui, îi plăcea mai mult să doarmă, sau să mănânce şi cea mai mare desfătare a lui era să facă pozne.”

Dar destinul acelui băiat era să străbată Suedia natală în zbor, călare pe Martin, gâscanul din gospodăria familiei, după ce un pitic, cu care se purtase urât, îl preface la rândul lui într-un prichindel de-o şchioapă. Şi tot destinul îl face să se întoarcă în final acasă la ai lui după o iniţiere anevoioasă în magia faptelor bune.

Iată, e primăvară, gâştele sălbatice se întorc din sud, din ţările calde, şi, după ce au trecut peste Marea Baltică, se îndreaptă spre Smygehuk, în drum către nord. Gâştele zburătoare încearcă să le ademenească pe cele domestice îndemnându-le să li se alăture, dar acestea preferă siguranţa şi îndestularea de casă. Numai tânărul gâscan Martin e cuprins de avântul de a le urma chemarea. Iar Nils, în încercarea-i disperată de a-l reţine, se agaţă de gâtul lui şi se pomeneşte, mititel cum devenise, înălţat în aer...

Împreună cu Nils am trăit aventura zborului şi am iubit Suedia, cu stâncile ei reci şi cu pădurile străluminate de umbra rară a mestecenilor...

„Atunci băiatul înţelese că pânza cea mare, cadrilată, peste care zbura, era câmpia provinciei Schonen, şi începu să înţeleagă de ce era aşa de peticită şi decolorată. Întâi recunoscu pătratele verzui: erau câmpurile de secară, semănate toamna trecută şi rămase verzi sub zăpadă. Cele galben-cenuşii erau miriştile unde crescuse grâul din vara trecută, cele cafenii erau lanuri de trifoi, iar cele negre — păşuni sau pârloage...”

Akka de Kebnekajse, gâsca-şefă, vulpoiul Smirre, marea petrecere a cocorilor de pe muntele Kulla, şi toate acele denumiri suedeze, cele mai multe dintre ele terminate în ...land, Öland, Smäland, Huskvarna, Värmland, unde se născuse Selma Lagerlöf, şi care — cum altfel? — era cea mai minunată dintre toate, au devenit pentru totdeauna parte din lumea mea. Suedia Selmei Lagerlöf era o plăsmuire a imaginaţiei mele.

„El află îndată că oamenii erau din Värmland şi că mergeam spre Norrland, să caute de lucru. Erau oameni veseli şi ştiau să povestească multe, căci lucraseră în diferite localităţi. Pe când discutau aşa de înflăcăraţi, unul din ei spuse întâmplător că umblase prin toate părţile Suediei, dar niciuna nu-i plăcuse atât de mult ca Nordmark-ul din Värmland-ul de vest, de unde era el.”

Apoi, după ceva ani, o altă călătorie prin ţări exotice, mediteraneene de astă dată, mi-a fermecat copilăria: Corabia feniciană. După ce a apărut în foileton în revista pentru copii Licurici, publicarea în volum a cărţii lui V. Ian — un autor de care nici n-auzisem; dar ce nu era pe-atunci nou pentru mine? — m-a delectat vreme de câteva luni. (Cartea avea să dispară în rugul stupid pe care l-am ridicat în curte, în semn de protest în ziua când sovieticii au invadat Cehoslovacia, în august 1968, fără să fac vreo diferenţă între cărţile care slujeau regimul sovietic şi cele care n-aveau nicio legătură cu el; furia mea era în devălmăşie.) Am găsit însă cartea, recent, pe Internet, în limba rusă, şi am putut să-mi reamintesc începutul:

„De dimineaţă, Am–Laili [Am, în feniciană înseamnă «mamă», iar Laili este un nume feminin], m-a sculat ca întotdeauna în zori. — «Trezeşte-te, Eli, mi-a şoptit ea la ureche, ai dormit destul. Stăpânul tău o să te dojenească dacă n-ajungi înaintea lui. Ţi-am făcut o fiertură de linte. Auzi ce plăcut clocoteşte?»”...

Dar cât de mult m-am identificat cu acel băiat fenician, pe care mi-l închipuiam de vârsta mea — şi probabil că aşa şi era —, în peregrinările lui prin antica Fenicie!... Eram bolnav de una din bolile molipsitoare ale copilăriei, când zăceam în pat dormitând şi, ca într-o feerie mai degrabă sumbră, îmi lăsam închipuirea în voia peregrinărilor lâncede prin lumi dispărute sau inexistente, precum antica Fenicie. În răstimpuri citeam din Corabia feniciană, apoi mă întorceam pe-o rână, întindeam mâna şi strecuram cartea sub pat, şi adormeam, urmând să reiau lectura odată cu următoarea revenire a lucidităţii somnoroase şi maladive...

Eu, atât de strângător, nu ştiu cum de am putut să pierd cele trei cărticele cu Toto: Toto la Polul Nord, Toto la vânătoare de lei şi Toto pe Lună. Un singur semn mi-a rămas de la cea din urmă: ştrengarul Toto ajuns pe Lună, surâzând triumfător, cu mâinile în şolduri, c-un picior pe partea vizibilă a Lunii şi cu celălalt pe partea invizibilă. Bineînţeles, Luna zâmbeşte şi ea, larg, încântată de-o asemenea întâlnire. Ăsta era desenul făcut de mine cu creioane colorate după coperta cărţii. În rest, numai desene — erau trei cărticele cu desene şi doar câteva rânduri scrise sub fiecare desen. Cheia era că Toto adormea, visa şi îl trezea cineva sau ceva care se potrivea de minune cu firul visului său. De exemplu, în Sahara, unde plecase la vânătoare, Toto trage cu puşca într-un leu, nu-l nimereşte, leul se apropie de el şi rage ameninţător. Hârr! Hârr! Hârr! — interjecţii — iată-le, negru pe alb, fiecare însoţind o linie, şi toate răsfirate ca un evantai ieşind din gura fioroasă a leului. În clipa aceea Toto se trezeşte şi îşi dă seama că răgetul leului era de fapt hârâitul radioului de lângă el, care între timp se dereglase... La Polul Nord, Toto se adăposteşte în finalul peripeţiilor sale într-un cort, pe care crivăţul năprasnic îl smulge cu furie de deasupra sa, şi Toto se trezeşte tremurând de frig fiindcă maică-sa îi ridicase plapuma dojenindu-l în acelaşi timp că doarme, ca un leneş, până la ore târzii.

E de-ajuns să-l revăd pe Toto pe Lună, în caietul meu de desen, şi îmi aduc aminte că mama n-a luat niciodată plapuma de pe mine când mi se întâmpla să lenevesc în pat dimineaţa. Dar nici lui Toto nu cred să-i fi fost rău.

Au fost însă şi cărţi nerecomandate, ca să zic aşa, pentru vârsta mea. De una îmi amintesc cu deosebire, poate pentru că eram deja măricel, de vreo treisprezece ani, cred, şi pentru că în ea exista o oarecare preocupare pentru sex, nu cine ştie ce, dar pentru mine era o noutate şi, oricum, sexul, misterul feminin, începuseră să mă preocupe. Cartea se numea Disperaţii şi era scrisă de un scriitor de care nu mai auzisem până atunci şi de care n-aveam să mai aud nici mai târziu: Dragomir şi nu ştiu mai cum... Nu sunt convins că cineva dintre ai mei chiar mi-ar fi interzis-o dacă i-ar fi cunoscut conţinutul. Cred mai degrabă că mama mi-ar fi atras atenţia, c-un zâmbet jenat, că nu-i pentru vârsta mea şi mi-ar fi reamintit încă o dată că ei i se întâmplase de câteva ori în viaţă să citească o aceeaşi carte de mai multe ori, la vârste diferite, şi că de fiecare dată o înţelesese altfel. Ceea ce ar fi avut poate, cel mult, darul să mă descurajeze, pe moment, să o citesc la vârsta aceea încă fragedă, atâta vreme cât o înţelegere cu totul diferită la o vârstă matură ar fi însemnat că lectura la vârsta mea de atunci nu era decât pierdere de vreme. Dar, cum spuneam, nimeni nu s-a sesizat că o bucată de timp am stat cu nasul în carte, absorbit de o lectură nepotrivită. În chip straniu, crâmpeie foarte limpezi mi-au rămas în amintire, fără să am nici acum o înţelegere clară a motivului pentru care am reţinut acele pasaje şi nu altele. De pildă, chiar la început o nefericită căzătură pe o coajă de banană, aruncată neglijent pe trotuar, soldată, evident, cu o fractură de picior, îi schimbă viaţa eroului principal (al cărui nume nu l-am reţinut) îndreptându-i paşii către Legiunea străină franceză (cu toată înlănţuirea ulterioară de evenimente pe care, după atâţia ani, nu mi le amintesc).

Apoi, în cuprinsul cărţii, o altă secvenţă care mi-a rămas în amintire este legată de şederea eroului într-o staţiune balneară, la mare — să fi fost Eforie? Să fi fost Balcic? — împreună cu soţia, pe care o suspecta că îl înşeală. De bună seamă, a înşela, în relaţia dintre un bărbat şi o femeie, era pentru mine, la vârsta aceea, ceva destul de greu de pătruns... La un moment dat, de la fereastra camerei sale de hotel, eroul o zăreşte pe soţia sa într-o barcă, departe în larg, împreună cu un bărbat, fără doar şi poate amantul, ale cărui trăsături nu reuşeşte să le distingă datorită depărtării... Vine apoi o altă secvenţă, în care soţia sa, în aceeaşi cameră de hotel, apare în faţa soţului, venind de la baie, cu sânii goi; ceea ce se pare că nu era tocmai obişnuit în relaţiile, probabil deteriorate, dintre cei doi. Şi eroul-narator se întreabă de ce o face. Sau de ce o face exact acum. Când era foarte limpede, chiar şi pentru băiatul de treisprezece ani care eram, că o face pentru a-l ameţi cu nurii ei. Împrospătaţi — chiar simţeam că aşa ceva e posibil — prin relaţia cu bărbatul acela străin, amantul... Am citit şi recitit de nu ştiu câte ori scena erotică cu sânii goi, care corespundea năzuinţelor mele cele mai înaripate...

A mai fost Albina Maia, de W. Bonsels, un autor devenit pentru mine, instantaneu, celebru, care îmi amintesc că m-a încântat atât de tare încât am scris pe ultima filă, entuziasmat la culme: „Mi-a plăcut f.f.f. mult! Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată!!!”... Apoi am rătăcit cartea, la fel ca pe altele câteva... Iar când am reuşit să găsesc acum câţiva ani, la un fel de talcioc de cărţi din Piaţa Obor, un exemplar dintr-o ediţie mai nouă, bineînţeles că n-a mai avut farmecul celei vechi şi, spre ruşinea mea (totuşi) nici nu m-am mai învrednicit s-o recitesc. Măcar aşa, din curiozitate, ca să văd ce fel de lectură mă încântase atât de tare cu ani în urmă.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat