Inventator*

După ce am citit Omul invizibil al H.G. Wells, adolescent fiind...

Dar nu, mai bine reiau...

De fapt, ca să fiu sincer, înainte de citi romanul am ascultat la radio adaptarea lui radiofonică. Îmi amintesc sfârşitul, când Omul Invizibil, hăituit fiind în mijlocul unei mulţimi de oameni (care nu-l vedeau ci doar îi simţeau prezenţa malefică), a trebuit în cele din urmă să fie ucis. Fundalul sonor al acelei scene, în ciuda superficialităţii cu care mă obişnuiseră adaptările radiofonice, mi s-a părut impresionant. Dar de ce? Pentru că subiectul era generos, estompând stângăciile scenariului. — Priviţi! s-a strigat din mulţime. Începe să se vadă!... Mulţimea a scos un Aaa! plin de stupefacţie şi de oroare... Povestea era că Omul Invizibil (care nu mai putea redeveni vizibil), încolţit, ca să scape de urmăritori trebuise să-şi lepede hainele şi bandajele şi mănuşile şi ochelarii negri, toate lucrurile care până în clipa aceea îi fuseseră indispensabile pentru a putea fi totuşi văzut şi a avea relaţii cât de cât normale cu semenii. Şi tot povestea spunea că, mort, Omul Invizibil redevenea vizibil. Aşa că din strigătele îngrozite ale mulţimii reieşea că faţa individului, acum că putea fi văzută, desfigurată de lovitura mortală pe care o primise, era insuportabil de respingătoare. — Pentru Dumnezeu, să-i acopere cineva faţa! cerea o voce înspăimântată. Arată oribil!

Dar de ce m-aş fi lăsat impresionat de înfăţişarea oribilă a Omului Invizibil la întoarcerea sa la vizibilitate? Era de bună seamă un caz particular. Un altul în locul lui ar fi putut să arate perfect normal şi să fie în acelaşi timp un caracter integru. Şi să n-ajungă în situaţia de a fi ucis. Spre exemplu, eu. Devenind invizibil, să zicem, de ce m-aş fi schimbat? E adevărat, puterea unui om invizibil trebuie să fi fost mare. Iar puterea, se spune, sminteşte. Dar de ce pe toţi?...

Omul invizibil putea fi nu doar ficţiune ci şi un proiect realizabil.

Dar înainte de orice abordare tehnică, imaginaţia mea a prins să se învârtească în jurul deliciilor invizibilităţii. Hai să le spunem beneficii. Nicio clipă nu mi-a trecut prin cap aş putea profita de invizibilitate pentru a fura sau pentru a spiona. Dimpotrivă, aveam să mă strecor, nevăzut, în încăperi unde se puneau la cale fărădelegi şi ticăloşii, şi după aceea aveam să le dau în vileag. Totodată însă puteam să mă şi distrez un pic, nu? Cât despre femei...

Dar nu, subiectul ăsta n-am de gând să-l abordez.

Aşa că reiau.

Cum puteam pătrunde într-o încăpere încuiată? O puteam face pândind momentul când însuşi proprietarul intra în respectiva încăpere: când el descuia uşa (şi asta se întâmpla neapărat seara, când luminile de pe coridor erau aprinse) eu mă strecuram cu agilitate, nevăzut, pe lângă el. Şi mă întrebam: oare prezenţa cuiva invizibil în preajma ta poate fi percepută? Cum? Prin căldura pe care o degajă corpul? Printr-un alt simţ?...

Aveam să le joc feste cunoscuţilor şi necunoscuţilor, aveam să-i surprind şi să impun respect prin puterea pe care mi-o dădea invizibilitatea. Fără însă a depăşi vreodată stadiul de amuzament... În rest, pentru partea tehnică, nu era nicio grabă. De ce-ar fi fost? Dacă sticla, spre exemplu, este un material perfect transparent, de ce n-ar putea deveni şi ţesuturile corpului uman? O chestiune de complexitate a structurii? Evident, nimeni nu neagă chestiunea structurii complicate, dar din asta nu rezulta neapărat că invizibilitatea era o problemă nerealizabilă. În sprijin, iată, cristalinul ochiului, un ţesut perfect transparent; şi totuşi sută la sută viu; deşi cu totul diferit, ca structură, de organele cu celule complicate, în a căror profunzime trebuia să pătrund pas cu pas... Trebuia să m-apuc să studiez temeinic biologia, fizica şi chimia; sau mai exact acele capitole care puteau avea tangenţă cu ţesuturile vii. Şi nu puteam să mă limitez la studii. Trebuia să experimentez. Un laborator serios putea foarte bine să fie amenajat acasă. Cu ce dotări? Da, sigur, contau şi dotările, dar nu puteau să nu conteze — şi chiar să stea pe primul loc — inteligenţa, inventivitatea, pasiunea... A, da! şi curiozitatea.

N-am renunţat la proiectul meu nici chiar după ce am devenit student în fizică. Dimpotrivă, în anul întâi am trăit senzaţia că niciodată nu fusesem mai aproape de realizarea visului meu de a descoperi secretul transparenţei ţesuturilor vii. Când avea să se întâmple asta? Greu de spus. Aveam înaintea mea anul doi, anul trei şi mai ales anul patru. Şi dacă până atunci n-avea să se întâmple nimic, aveam la dispoziţie toţi anii de după absolvire. Foarte mulţi ani. Oricum, fizica nu se putea aprofunda în timpul facultăţii — asta era concluzia mea. Predarea n-avea stil, iar seriozitatea lăsa mult de dorit atât din partea profesorilor cât şi din partea colegilor mei. Aveam să reiau totul, sistematic, de la A la Z, după; indiferent unde aveam să lucrez. Şi, bineînţeles, odată cu reluarea materiei studiate la facultate, aveam să mă ocup şi de transparenţa ţesuturilor şi de toate celelalte...

O singură observaţie ajunsă la urechile mele de pe undeva m-a pus pe gânduri. Omul invizibil, daca ar fi realizat vreodată, ar fi un om orb: globul ocular este o „cameră neagră”, întocmai ca un aparat foto. Iar fără această cameră neagră, unde se formează imaginea, pe retină — în cazul când toate ţesuturile devin transparente —, vederea nu-i posibilă...

Asta nu mă împiedica totuşi să-mi imaginez aventura omului invizibil.

Nu mi-am pus problema cu ce ochi m-ar vedea alţii aflând de intenţiile mele secrete. Iar dacă am ajuns să discut când şi când subiectul cu colegii, am făcut-o de fiecare dată la modul impersonal: Ce-ar fi dacă? Cum ar fi dacă? Ce s-ar întâmpla dacă?...

Mi-am imaginat apoi, perseverând în aspiraţiile mele de a pătrunde în intimitatea oamenilor, că ar putea fi inventat un aparat pentru citirea gândurilor. De vreme ce activitatea creierului putea fi sesizată de aparate precum encefalograful, şi era un lucru dovedit că în corpul omenesc, în particular în creier, circulă biocurenţi, aceştia puteau fi detectaţi cumva, decodificaţi şi convertiţi în sunete în aşa fel încât cuvintele care se înfiripează în creier să poată fi auzite. Mie însumi îmi era foarte clar că îmi formulam în minte cuvintele, apoi propoziţiile înainte de a le rosti. Sau poate că schiţam în minte mai întâi propoziţia, intuiam direcţia, ţinta spre care se îndrepta gândirea? Şi abia după aceea veneau cuvintele? Caz în care, cu ce cuvinte se petrecea lucrarea creierului?... Oricum, cuvintele existau la un moment dat acolo în interiorul creierului. Şi puteau fi auzite dacă dispuneai de mijloacele adecvate. E drept că uneori gândurile mele se dovedeau a fi destul de încâlcite. Aşa că am luat în considerare posibilitatea ca aparatul pe care aveam să-l inventez să funcţioneze cu paraziţi, cu întreruperi, ca un radio de proastă calitate. Dar unele cuvinte aveam să le aud cu certitudine. Poate chiar cuvintele cheie... Dar cum rămâne cu culorile? Uneori te gândeşti de pildă la culoarea roşu şi îţi este cât se poate de clar, mental, cum se prezintă roşul chiar şi fără a-l vedea. La fel e şi cu mirosurile... La fel şi cu gusturile. Sau cu sunetele. Acestea nu puteau fi convertite în cuvinte... Foarte bine, puteam să mă împac cu gândul că aparatul meu avea să funcţioneze cu întreruperi... Aveau să se audă hârâituri, sunete neidentificabile, dar cu atât mai pline de mister. Nu, la invenţia mea n-aveam să renunţ. Aveam să mă ocup de ea tot după terminarea facultăţii, odată cu reluarea şi aprofundarea materiilor studiate... La ce avea să-mi folosească auzirea gândurilor altora? Ei bine, pactul cu mine însumi rămânea valabil, la fel ca şi în cazul omului invizibil: nu spionaj, nu foloase personale, nu indiscreţii; doar activitate în folosul comunităţii. Şi, desigur, amuzament. „Te-ai gândit să faci asta... Sau să spui asta... Sau ai avut intenţia asta?” aveam să-l întreb, c-un zâmbet enigmatic, pe interlocutorul meu căruia în prealabil îi detectasem gândurile. Şi aveam să savurez consternarea lui, ştiind prea bine că tocmai asta se gândise să facă. Sau că asta îi fusese intenţia. Iar el, eram sigur, avea să încerce, contrariat, zâmbind strâmb, s-o dea pe glumă: „Nu cumva ai darul să citeşti gândurile?”... Ba da, oho, şi încă cum!

Problema era că senzorii aparatului meu trebuiau să capteze de la distanţă semnalele emise de creier; deci trebuia s-ajung la o sensibilitate mult superioară senzorilor uzuali, care funcţionau doar în contact cu corpul... Dar ce grabă aveam? Puteam să mă aplec asupra dispozitivelor electronice existente şi să încerc să le măresc sensibilitatea; sau puteam să încerc să găsesc un principiu nou de detectare a biocurenţilor... Oricum, după absolvirea facultăţii aveam timp berechet.

Timp de meditaţie... Şi timp de înfăptuire.

Facultatea de Fizică avea patru amfiteatre. La parter, amfiteatrul Spiru Haret, cel mai somptuos, cu balcon având intrarea în afara amfiteatrului şi o balustradă masivă din lemn de cireş. La etajul întâi era amfiteatrul Negreanu, mai sobru şi totuşi elegant. Apoi, la etajul doi era amfiteatrul Bacaloglu, mult mai modest şi mai mic dar păstrând totuşi ceva din stilul întregii clădiri în stil neoclasic a Universităţii C.I. Parhon; în peretele din fundul sălii era o nişă destul de adâncă, cu o boltă perfect hemisferică, unde, la nevoie, putea fi aşezat un proiector pentru imagini; nimeni nu dădea nicio atenţie acelei nişe. Şi în sfârşit, la etajul trei era amfiteatrul Atomic, aproape improvizat ca aspect, foarte mic în comparaţie cu celelalte trei, trăgându-şi numele de la lecţiile de fizică atomică pe care le ţinea, la microfon, cu o voce aproape şoptită, profesorul Horia Hulubei.

În amfiteatrul Bacaloglu era recreaţie şi aproape toţi studenţii ieşiseră pe coridor.

Eroul nostru, cel cu invenţiile amânate până după absolvirea facultăţii, tocmai se strecura, ultimul, printre două rânduri de scaune pentru a ieşi pe culoar în urma colegilor săi. Se afla la foarte mică distanţă de nişa bolită din fundul amfiteatrului. Deodată cineva i se adresă în şoaptă chiar lână ureche. Tresări întorcând brusc capul, dar nu văzu pe nimeni lângă el. Zări în schimb două colege care preferaseră să rămână în amfiteatru pe durata recreaţiei. Şedeau departe, tocmai în rândul întâi, pe două scaune alăturate şi, aplecate una spre cealaltă, discutau cu însufleţire, vorbindu-şi în şoaptă. Eroul nostru se răsuci repede spre fundul sălii şi constată că se afla exact în dreptul nişei boltite. Realiză imediat ce se întâmpla: bolta nişei acţiona întocmai ca o antenă acustică, amplificând incredibil, prin focalizare, vocile celor două colege (pe care, de altfel, nici nu putea spune că le cunoaşte; le cunoştea mai mult din vedere). Deşi şoapta care îi ajunsese la ureche fusese cât se poate de distinctă, totuşi nu-i desluşise înţelesul. Jenat, se grăbi să iasă din zona nişei–antenă pentru a nu fi obligat să asculte o conversaţie strict privată.

Ieşi pe culoar, pe care îl coborî pe gânduri şi deschise uşa spre coridor. Îi văzu pe studenţi, adunaţi în grupuleţe, sporovăind în voie şi râzând. Ieşi pe coridor şi închise uşa în urma sa. Coridorul era întunecos şi foarte înalt.

Trecu printre colegii săi şi nimeni nu-i dădu nicio atenţie. Se îndreptă spre palierul scării, unde lumina venea, discretă, dinspre curtea interioară a Universităţii.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine