Necredinţă*

Aveam zece ani când am încetat să cred în Dumnezeu. Pot spune că am avut revelaţia necredinţei. Îmi amintesc exact până şi locul unde am avut această revelaţie. (Dar nu-i ceva neobişnuit la mine: îmi amintesc multe alte locuri unde mi-au venit în minte diferite alte gânduri, sau unde am avut diferite conversaţii.) Plecasem în oraş pe o zi frumoasă, cu cer albastru, şi, cu puţin înainte de a ajunge la poarta Rafinăriei, „la ţevi” cum îi ziceam noi cei din cartier (adică locul unde câteva conducte care străbăteau, la vedere, un loc viran foarte întins, treceau pe sub stradă şi dispăreau în incinta Rafinăriei) — trecând prin locul acela mi-am spus deodată că Dumnezeu n-are nicio justificare, că n-are cum să existe. Din clipa aceea nimeni nu m-a mai convins vreodată de contrariu. Cu o singură excepţie, peste mulţi ani, când, datorită unor împrejurări speciale, am simţit că nu trebuie să fac notă discordantă în privinţa credinţei cu comunitatea din care, temporar, am făcut parte, şi atunci am încercat să mă auto-conving, uzând de argumente vag filozofice, că, într-o formă sau alta, Dumnezeu poate exista. Atunci însă, la vârsta de zece ani, necredinţa mea a fost de neclintit. La aflarea veştii, mama a fost de-a dreptul îngrozită, a încercat să mă convingă că nu-i decât o rătăcire de moment, şi nu mă-ndoiesc că a nutrit până la moarte speranţa că mai devreme sau mai târziu voi reveni pe calea cea dreaptă. Tata în schimb era necredincios, fără să fie însă foarte categoric în a-şi exprima necredinţa, ci doar aluziv, dând-o pe glumă ori de câte ori, în timpul discuţiilor cu mine pe această temă, mama îşi întorcea spre el privirea încruntată. Nu-mi amintesc dacă mama era sau nu de faţă atunci când i-am dat vestea. Faţa lui a rămas aproape inexpresivă, doar o umbră de zâmbet enigmatic i-a fluturat în colţul gurii.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat