Autobuzul a staţionat cel puţin un sfert de oră la capătul liniei, în soare, aproape de capătul buclei ce trecea pe sub pasajul peste calea ferată de centură. Strada aceea fusese cândva asfaltată, trebuia să fii atent ca să vezi urmele de asfalt... Călătorii au aşteptat şi ei în staţia terminus, răbdători. Cel puţin ei n-au stat în soare ci la piciorul unuia din piloni, sau pe-acolo printre piloni, în umbra jilavă cu miros de baltă stătută a pasajului şi au ascultat indiferenţi vâjâitul maşinilor care le treceau pe deasupra capului într-un sens şi în celălalt, pe drumul naţional. În tot acest timp şoferul nici nu şi-a întors privirea spre ei. A fumat două ţigări şi a sporovăit, şezând pe treapta uşii din faţă a autobuzului, cu alţi doi şoferi care între timp ajunseseră şi ei la capătul liniei şi îşi opriseră autobuzele unul în urma celuilalt, în dreptul mormanelor de gunoaie aruncate la marginea străzii. Gunoaiele erau vechi, dospite şi năpădite de bălării. Stând de vorbă cu ceilalţi doi, şoferul a avut gesturi deşucheate, asta a putut observa oricare din călători, dar n-aveau ei căderea să-şi dea cu părerea în privinţa asta. În cele din urmă şoferul s-a ridicat plictisit de pe treaptă, a aruncat chiştocul trimiţându-l c-un bobârnac departe în bălării şi s-a urcat într-o lehamite la volan. Motorul a pornit de la prima cheie dar băgarea în viteză s-a produs cu trosnituri zgomotoase de parcă nişte beţe groase s-ar fi frânt acolo înăuntru. Autobuzul s-a deplasat anevoie, legănându-se peste hârtoape, şi a oprit în dreptul stâlpului unde stătea scris CFR Centură. Cei mai mulţi dintre călători erau oameni de la ţară şi aveau treburi în oraş. S-au bulucit să intre şi apoi au răsuflat uşuraţi că au putut să se instaleze pe scaune după ce şi-au lăsat la piciorul scaunului sarsanalele, mănunchiurile de şipci vechi legate cu sârmă, bidoanele, toate cele. Şi nimeni n-a protestat că şipcile se întindeau pe sub mai multe scaune, la marginea culoarului, sau că sarsanalele ocupau mai mult de jumătate din lăţimea culoarului... Gata, se şi vedeau plecaţi, acuma da. Uşa din faţă a rămas deschisă când şoferul s-a opintit încă o dată să bage în viteză cu aceleaşi trosnituri de beţe frânte, şi autobuzul s-a urnit cu greutate să plece în cursă. Uşa din faţă s-a bălăngănit şleampătă, cele două jumătăţi pliate armonică s-au ciocnit între ele cu zgomot de tinichea hodorogită... Las’ să vină un pic de aer înăuntru, şi-or fi zis călătorii aşezaţi ceva mai în faţă văzând uşa rămasă deschisă. Cu toate că aerul venea încins de căldura de-afară şi plin de praf. Acuş aveau să-nceapă să defileze mormanele de gunoi de pe cealaltă parte a buclei, dar după aceea autobuzul avea să intre pe drumul naţional îndreptându-se spre oraş...
Iată însă că, înainte să treacă de dugheana de la capăt de linie unde pe vremuri se vindeau merdenele, un bătrân cu o târnă în spinare s-a trezit că autobuzul îi pleca de sub nas. Nu se aflase printre cei ce aşteptaseră în umbra pasajului, el acuma picase, după ce traversase şontâcăind liniile ferate, împiedicându-se de pietrele terasamentului. Şoferul se aplecă spre oglinda retrovizoare de afară şi îl urmări cu curiozitate pe bătrânul care alerga şi el cum putea să prindă autobuzul plecat în cursă dar care mergea încă destul de încet. Pentru cineva mai tânăr n-ar fi fost nicio greutate să-l ajungă din urmă şi să sară pe treaptă, mai ales că uşa din faţă rămăsese deschisă. Dar bătrânul n-avea mai mult decât vioiciunea ţăranului care nu se dă în lături de la nicio încercare atâta vreme cât mai întrezăreşte o şansă. Mai multă vioiciune n-avea, asta era toată... Şoferul încă nu băgase în viteza a doua şi continua să se uite c-un rânjet uşor amuzat în oglinda retrovizoare. Apăsă pe frână şi autobuzul aproape că se opri. Aproape. Fiindcă totuşi încă mai avea o urmă de mişcare. Bătrânul cu târna în spinare se însufleţi de îndată, se şi văzu urcat în autobuz. Cu ultimul efort, iuţi pasul. Te uitai la faţa lui şi te întrebai: ce fel de zâmbet să fie ăsta? Fericit că până la urmă n-a scăpat totuşi autobuzul? Stânjenit că îi face, iată, pe toţi oamenii ăia dinăuntru, care îi erau străini, şi mai ales pe şofer să piardă timp pentru un bătrân nevolnic ca el? Sau zâmbetul unui copil pus pe şotii în ciuda umbletului său bătrânesc? Întinse mâna să se apuce de bară, dar în clipa aceea şoferul apăsă uşor pe acceleraţie. Bătrânul cu târna în spinare rămase iarăşi în urmă. Vreo doi tipi de la fereastră, de pe partea lui, întoarseră capul spre el, cu o vagă curiozitate. Bătrânul dădu să se lase păgubaş, încordarea îi dispăru de pe faţă, încetini pasul rămânând în urmă şi ridică mâna făcând un semn. Ce fel de semn? Un semn către şofer să-l aştepte? Sau un semn de rămas bun către el şi către toţi ceilalţi călători din autobuz? Zâmbetul lui nu mai arătă de astă dată altceva decât că, uite, încercase şi el şi măcar atâta putea spune despre el însuşi, că făcuse tot ce se putea face. Dar, de, n-a fost să fie...
În clipa aceea şoferul apăsă din nou pe frână. Speranţa bătrânului renăscu: autobuzul era cel care avea toane, ce puteai să te aştepţi de la o rablă ca aia? Uite că mergea poticnit, când mai iute, când mai încet. Iuţi pasul, alergă alţi câţiva paşi, cu sufletul la gură, spre uşa deschisă, de astă dată degetele chiar îi atinseră bara de care urma să se apuce, moment în care şoferul, continuând să-l fixeze pe bătrân prin oglinda retrovizoare, apăsă pe acceleraţie şi rânjetul i se lăţi pe faţă când îl văzu rămânând în urmă.
Călătorii de la geamurile de pe partea bătrânului se înviorară şi îşi dădură coate hlizindu-se la bătrânul ai cărui paşi se răreau istoviţi şi resemnaţi, în timp ce târna i se bălăngănea încă în spinare. Chiar şi călătorii de pe partea din stânga a autobuzului, observând că se întâmplă ceva pe partea cealaltă, se înălţară un pic de pe scaune şi se întoarseră hohotind înveseliţi către bătrânul în iţari caraghioşi de dimie. Bătrânul rămăsese pe loc şi încă se mai uita lung în urma autobuzului care se îndepărta. Încă un pic şi avea să iasă la drumul naţional...
După toţi paşii aceia alergaţi după autobuz, cu genunchii moi, bătrânul ajunsese de-acum destul de mult dincolo de dugheana unde pe vremuri se vindeau merdenele. *** *Din volumul de povestiri Femeia din metrou
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu