De cele mai multe ori nu înţelegeam nimic din filmele de dragoste. Ieşind de la cinematograf, în timp ce ne îndreptam spre casă o rugam pe mama să-mi povestească filmul tocmai vizionat. Puneam întrebări peste întrebări, şi mama, care nu era chiar răbdarea întruchipată, îmi răspundea pe îndelete. „Da’ ea de ce-a făcut aşa?” „Păi pentru că-l iubea, tu n-ai înţeles?” „Da’ el de ce-a omorât-o?” „Din gelozie! Pentru că-l înşela!” „Cum adică îl înşela?” „Aşa. N-ai văzut că se-ntâlnea pe-ascuns cu bărbatul celălalt? Ăla mustăciosu’. Ea era măritată cu el şi totuşi se-ntâlnea cu altcineva.” „Şi celălalt, ăla cu chelie, ăla cine era?” „Ăla nu era decât un simplu chelner.” „Şi atunci ce căuta la ei acasă?” „Păi era trimis de la restaurant să-i servească la petrecere.” „Aveau acasă petrecere cu chelner la masă?” „Aşa era înainte la casele mari. Dădeau petreceri acasă şi fiindcă n-aveau destule slujnice, chemau chelneri de la restaurant şi bineînţeles că îi plăteau. Da’ nu numai pentru că n-aveau slujnice. Chelnerii erau pe-atuncea mai stilaţi, nu ca astăzi!” „Dar aia tânără care umbla cu copilul de mână după ea, aia cine era?” „Aia era sora ei. Ea a văzut ce s-a-ntâmplat acolo pe verandă, când a venit pe neanunţate acasă la ei, şi s-a dus să anunţe poliţia. Dar era prea târziu.”... Şi tot aşa, până ajungeam acasă, şi eu încă mai puneam întrebări.
La unele scene dramatice, cu crime, cu tortură, cu execuţii, mama întorcea spre mine capul în întunericul sălii, mă privea cu coada ochiului şi se apleca să-mi şoptească la ureche: „Dacă ţi se pare că-i greu de suportat, gândeşte-te că nu-i ceva real. Eu aşa fac. Îmi spun: Asta nu-i real. Nu-i decât film.”
Mulţi ani mai târziu, când eram deja la casa mea şi mama se afla în vizită la mine, îmi amintesc că ne uitam amândoi la o dramatizare pentru televiziune a nuvelei lui Gogol „Însemnările unui nebun”, cu Dumitru Furdui în rolul lui Poprişcin. La un moment dat, spre final, când eroul ajunge la casa de nebuni, pe care o lua drept Spania, şi apare cu faţa şi părul şiroind de apă în urma unei băi reci administrate de îngrijitorii spitalului, şi spune plângând: „cancelarul m-a croit de două ori cu băţul peste spinare şi m-a durut atât de tare că era cât pe-aci să ţip, dar m-am abţinut”, mama a făcut o grimasă de exasperare, a spus „Nu mai pot să suport!” şi a ieşit intempestiv din cameră... Povaţa ei cum că scena nu-i reală şi că totul nu-i decât film nu i-a mai fost de folos. *** *Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu