Cărţile necitite

Dacă aş fi făcut un calcul despre câte cărţi pot citi într-o viaţă — şi trebuie să mărturisesc că citesc încet —, probabil că ar fi trebuit să renunţ să cumpăr o bună parte din cele pe care m-am lăcomit să le cumpăr. N-am făcut însă niciun calcul, n-am de gând să-l fac nici acum şi neîndoielnic n-am să încetez să cumpăr cărţi tot restul vieţii. Oricât de multe riscă să rămână necitite.
   Acum foarte mulţi ani am decis: citesc cu un ochi profesionist, indiferent de domeniu. Asta ce înseamnă? Că îmi propun să trag un folos de pe urma lecturii. Folos în sensul de a de a-mi păstra statutul de persoană informată; ca şi în sensul de a-mi exersa sensibilitatea atunci când, fireşte, lectura se pretează la aşa ceva. Altfel spus, citesc pentru a fructifica în scris ceea ce citesc. Dacă n-ar fi acest scop, la ce ar mai fi bună lectura?
   Evident, majoritatea oamenilor nu scriu, deci altele trebuie să fie motivele care îi îndeamnă să citească; să zicem pentru a-şi îmbunătăţi competenţa vieţuirii. Nu-i mai puţin adevărat că mulţi citesc doar pentru plăcerea în sine a lecturii. Sau pur şi simplu ca să-şi treacă timpul.
   Mă întorc însă la lecturile mele „profesioniste”. O bună parte din cărţile mele încă necitite sunt lucrări de filozofie sau din domenii diverse care m-au atras cândva dar astăzi mă atrag mai puţin. Sau deloc. Şi îmi pun uneori întrebarea: ce ar trebui să fac, să le abandonez pur şi simplu? Fiindcă mi se pare puţin probabil să mai găsesc vreo cale de a le fructifica. De altfel, nici n-ar necesita un efort prea mare din partea mea, fiindcă timpul meu disponibil chiar este pe zi ce trece tot mai limitat, iar cărţi noi, cum spuneam, e sigur că se vor tot adăuga. Problema este că în privinţa multora dintre cărţile rămase necitite (dar şi — s-o recunosc deschis — a unora dintre cele citite) modul de valorificare (în sensul expus mai sus) a fost incert — sau iluzoriu — încă din momentul achiziţiei cărţilor: urmând o cale prea sinuoasă, sau prea lungă.
   Cărţile mele încă necitite exercită asupra mea o atracţie plină de nostalgie. Există totuşi riscul să încetez să scriu. L-au resimţit alţii — îl resimt şi eu. Sau cochetez cu ideea! Până la urmă, valorificarea lecturilor s-ar putea să revină la îmbunătăţirea competenţei vieţuirii. Care, fireşte, încetează odată cu vieţuirea. Motiv pentru care competenţa vieţuirii retrogradează, retroactiv, pe scara valorilor la plăcerea pură a lecturii. Rămânându-mi doar speranţa că o altă retrogradare nu va mai avea loc: aceea până la lectura pentru trecerea timpului.