La cercul literar*

Clasa unde se ţinea cercul literar se afla în aceeaşi clădire pe care o frecventa de ani buni, dar lui Viorel, aflat acolo pentru prima oară, i se păru că era vorba de un alt liceu, de o altă profesoară de română, nu de doamna Marinescu, de un alt anotimp, undeva în afara anului şcolar, ba chiar şi de alţi colegi, pe care abia îi cunoştea din vedere şi care erau capabili de orice surpriză. Cu toţii uitaseră de conduita din clasă şi, prin tot ce făceau şi spuneau, păreau să se dezică — involuntar — de temerile de fiecare zi, de parcurgerea catalogului (care de altfel lipsea de pe catedra unde şedea doamna Marinescu), de ascultare şi de ameninţarea notelor proaste. Dimpotrivă, ceea ce era absent în clasă se resimţea oarecum în relaţiile de aici, ca de pildă soiul acela de comuniune dintre unele colege, care în mod tacit pretindeau a fi parte din aceeaşi elită. Întrebările pe care le puneau aici la cerc, cu o voce moale şi uşor insinuantă, nu ţineau cont de puterea de înţelegere a celorlalţi.
   Dar toate astea puteau să fie simple impresii pentru începătorul care era Viorel. Cert este că intra destul de rapid în atmosferă şi că, încântat de acea atmosferă mai mult decât putuse anticipa, începea să regrete oarecum că nu avea cu ce să se prezinte în faţa colegilor. Nu avea nimic scris şi nici măcar un plan pentru viitorul apropiat, pentru următoarea întrunire a cercului, să zicem. Era în postura de a asculta cuminte din banca lui ceea ce alţii scriseseră nu se ştie când şi cu învoirea cui şi citeau acum în public cu o voce egală, inexpresivă (poate voit inexpresivă), dar Viorel constata că nici nu era nevoie de cine ştie ce expresivitate fiindcă oricum întregul cerc literar era numai ochi şi urechi. Spre exemplu, de Mirela auzise doar vag că ar fi învăţat într-una din cele două clase paralele, fără a se fi remarcat prin nimic, cel puţin atât cât se putea auzi de la o clasă paralelă la alta, adică foarte puţin. Dar acum Mirela vorbea în compunerea ei de o cerşetoare pe care ea, autoarea, sau, mă rog, eroina povestirii, o întâlnea în fiecare zi în acelaşi loc din oraş şi pe lângă care nu trecea niciodată fără să-i pună în palmă o bucată de pâine sau un măr, sau un pahar de lapte bătut. „Mama mă învăţase — citea Mirela — că cerşetorilor e bine să nu le dăm bani din mai multe motive...” Gândul lui Viorel îşi luă zborul fermecat de prezenţa colegelor participante, pe care le cunoştea prea puţin. Se trezi din reverie când din clasă venea o întrebare. Ceea ce însemna că Mirela terminase de citit povestirea. Întrebarea era dacă cerşetoarea exista cu adevărat sau era o invenţie de-a Mirelei. Viorel se chinui să-şi amintească numele de familie al Mirelei. Să fi fost Necşulea? Nu, nu era sigur. Şi astfel îi scăpă răspunsul autoarei: exista cerşetoarea cu adevărat, sau nu? „Şi aş mai vrea să ştiu — continuă colega care pusese întrebarea — dacă femeia era tânără sau bătrână. Întreb asta indiferent de răspunsul la întrebarea de mai înainte, dacă era aievea sau doar în închipuire. Adică mă interesează să ştiu cum şi-i închipuie colega noastră pe cerşetori: oameni neajutoraţi, fără noroc, bolnavi? Sau leneşi? Fiindcă dacă femeia nu era nici foarte bătrână, nici foarte bolnavă, atunci de ce n-ar fi putut să muncească?”
   Doamna Marinescu rămase la fel de calmă şi de sigură pe ea cum Viorel şi-o amintea din clasă, şi găsi că întrebarea era cât se poate de binevenită. Fiindcă într-adevăr n-ar trebui să încurajăm nemunca, lenea. Aici Mirela, care între timp se aşezase la loc în bancă, se ridică din nou în picioare şi, oarecum transpusă, cu un zâmbet serafic aşternut pe faţa până mai adineaori concentrată şi foarte serioasă, spuse, cu o voce şoptită şi pătrunsă, că ea, dimineaţa când se trezeşte, rămâne uneori în pat şi priveşte pe fereastră norii. „Caut în formele lor contururi care seamănă cu chipuri umane şi mă gândesc că e păcat că noi oamenii nu ne iubim mai mult între noi.” După ce Mirela tăcu, câteva frânturi de fraze şoptite şi totuşi stridente se făcură auzite în clasă ici şi colo, împreună cu pufnituri pe nas abia reţinute. Cu calmu-i cunoscut din clasă, doamna Marinescu făcu abstracţie de toate acele chicoteli şi pufnituri nepotrivite şi o invită pe următoarea elevă–autoare să-şi citească compunerea.
   Următoarea autoare era Cireşica Bărbuleţ. Viorel tresări la auzul numelui ei fiindcă Cireşica nu se făcuse remarcată prin nimic altceva decât că memorase toate cele nouăzeci şi opt de strofe ale Luceafărului şi, cu vocea ei monotonă, fără nicio intonaţie, turuise în clasă, într-o zi, vreo patruzeci din ele, până când doamna Marinescu, făcându-se ecoul plictiselii care se instalase în întreaga clasă, o întrerupsese, îi mulţumise pe un ton mai entuziast decât merita, poate, şi o poftise să se aşeze. Dar acum Cireşica devenea cineva când aceeaşi doamnă Marinescu, trecând peste episodul plictisitor cu Luceafărul, o invita să-şi citească producţia literară. Viorel, fermecat în continuare de noutatea ambianţei, nu reuşi să intre numaidecât în atmosfera povestirii, remarcând cu predilecţie abundenţa şi meticulozitatea descrierilor din natură. Cireşica Bărbuleţ se referea la un pavilion din mijlocul unei grădini, unde două personaje vag definite trăiau o după-amiază romantică cufundate într-o mare de mirosuri de flori, de care autoarea era vădit încântată. Apoi doi tineri la fel de romantici — poate aceiaşi; Viorel nu reuşi să-şi dea seama — se întâlneau pe o alee dintr-un parc, seara, la lumina unui bec electric. Acest amănunt s-a dovedit însă că zgârie urechea unei colege, probabil tot din elita fetelor cu talent la compunere, pe nume Despina Dordea, care s-a ridicat şi şi-a exprimat îndoiala că un obiect al civilizaţiei moderne cum este becul electric şi-ar găsi locul potrivit într-o poveste romantică cu doi tineri care se iubesc. Despina nu găsea nimic stânjenitor în legătură cu povestea de dragoste, dar o deranja lumina becului electric din parc. Era clar că fata asta sceptică era îndopată cu lecturi din operele clasice ale secolului al XIX-lea, când electricitatea încă nu se inventase, oamenii călătoreau cu trăsura — cei mai înstăriţi dintre ei — sau cu poştalionul — cei care aveau totuşi o brumă de dare de mână; fiindcă ceilalţi, care nu dispuneau de niciun fel de mijloace, rămâneau acasă; şi în general trăiau în întuneric. Asta constata şi doamna Marinescu, care protesta cu blândeţe dar în acelaşi timp categoric:
   — Nu, de ce! Să lăsăm civilizaţia secolului al XX-lea să-şi găsească locul cuvenit în compunerile noastre. Nu-i nimic deplasat într-un bec electric care luminează un colţ dintr-un parc. Dar dacă am totuşi o obiecţie, aceasta e legată de naraţiunea propriu-zisă. Ce anume se petrece în acel colţ de parc, indiferent dacă e sau nu luminat de un bec electric. Căci eroina povestirii — cum ziceai că se numeşte, Cireşica? A, da! Ramona — fie vorba de noi, mie numele nu mi se pare potrivit. Dar, mă rog, treacă! Mă întreb însă dacă Ramona a făcut bine acceptând să se întâlnească cu un băiat necunoscut, fără a le da de veste părinţilor ei. Asta e îngrijorarea mea în privinţa eroinei pe care Cireşica a conceput-o.
   Aşadar profesoara de română o critica, şi ceva din spiritul de castă al acelor fete se zdruncina, comuniunea dintre ele slăbea fără ca el să simtă că se instaura în loc o comuniune a tuturor membrilor cercului literar, mă rog, în măsura în care prezenţa lor aici nu se dovedea a fi întâmplătoare; căci Viorel nu garanta în sinea sa că avea să participe la următoarea întrunire a cercului. Pe de altă parte, controversa în legătură cu iluminatul electric o găsea de asemenea confuză: Cireşica, admiratoarea Luceafărului (altfel nu i-ar fi învăţat pe de rost toate cele nouăzeci şi opt de strofe, nu?), părea să încline totuşi spre dragostea terestră a Cătălinei. La cei cinsprezece ani ai săi, Viorel încă nu avusese nicio poveste de dragoste şi nici nu îşi dorea una. Iar la cercul literar fetele de aceeaşi vârstă cu el erau prea emancipate pentru a-l inspira să scrie ceva care să atragă atenţia.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou