Turnesol*

Ca să fiu sincer, n-o prea aveam la inimă pe doamna Stratan. Nu neapărat din cauza felului cum ne preda ştiinţele naturii, între care şi noţiuni de chimie, ci fiindcă arăta prea puţin entuziasm în tot ce făcea când era cu noi în clasă. Într-un fel, puteam s-o înţeleg: dacă făcea experienţe în faţa noastră şi probabil şi în alte clase, mereu şi în fiecare an aceleaşi, poate că ajunsese să se cam plictisească de ele. Şi de noi. În plus, avea o faţă albă ca laptele şi flască, şi toate gesturile ei erau cumva flasce, ceea ce nu conteneam s-o repet în sinea mea: cuvântul „flasc” era proaspăt intrat în vocabularul meu, şi îl exersam, cum s-ar zice. Doamna Stratan se plimba printre rândurile de bănci şi se străduia, de bine de rău, să ţină trează atenţia elevilor având aerul că mai tot ce îi ieşea în cale îi stârnea repulsie; sau, în cel mai bun caz, o dezamăgea. Cuvântul „turnesol” era şi el o noutate în vocabularul meu, dar în privinţa acestuia — şi în general a multora dintre cuvintele noi — se pare că prea puţini din colegi îmi împărtăşeau entuziasmul. Cuvintele noi pur şi simplu nu erau o distracţie pentru ei. Dar „turnesol” nici nu era un simplu cuvânt. Doamna Stratan, iată, şi experimenta: avea în mână un fel de carneţel cu file gata-tăiate în fâşii înguste prinse la cotor, colorate parte din ele în albastru, parte în roz — faimoasa hârtie de turnesol. Rupea o fâşie albastră şi o băga într-un pahar cu zeamă de lămâie.
   — Vedeţi? spunea ea. Când soluţia e acidă, ca în cazul de faţă, hârtia albastră de turnesol se înroşeşte. Iar când soluţia e alcalină, hârtia roşie de turnesol se colorează în albastru. Asta puteţi să mă credeţi pe cuvânt.
   Ceea ce doamnei Stratan îi provoca cel mai mare dezgust era ca elevii să nu-i dea atenţie şi să şuşotească între ei. Se deplasa încet de-a lungul culoarului dintre bănci, se tot uita în jos la elevii aşezaţi, îşi muta privirea de la unul la altul, şi nu întâlnea decât cefe plecate, nu toate spăsite sau nevinovate; îi surprindea îndeletnicindu-se cu te-miri-ce pe sub pupitru, fără nicio legătură cu lecţia, şi nu înceta cu reproşurile.
   — Câtă indolenţă! se lamenta exasperată. Câtă indolenţă!...
   Nici Fistic n-avea nicio treabă cu lecţia doamnei Stratan. El era un fel de măscărici al clasei pe vremea aceea şi nu se simţea niciodată vizat de lamentările ei. Chicotea pe înfundate şi de fiecare dată îşi lua inima în dinţi şi, în toiul reproşurilor, strecura câte o vorbă de duh menită întâi şi-ntâi să stârnească hazul întregii clase şi apoi, la o adică, să înmoaie inima profesorilor. Nu şi pe a doamnei Stratan, care nu ierta niciodată indolenţa cu care o tratau elevii în timpul lecţiei.
   Într-o zi mi-a venit şi mie rândul să devin pe neaşteptate pricina dezgustului doamnei Stratan. Şuşotisem cu colegul de bancă. Era greu să te ţii deoparte de şuşoteala generală fiindcă puteai oricând să fii luat drept prezumţios — un cuvânt care încă nu intrase în vocabularul meu pe-atuncea. Doamna Stratan, în preumblarea ei, trecuse de mine pe culoar, s-a oprit în momentul când m-a auzit vorbind în şoaptă îndărătul ei, s-a întors spre mine cu reproş în privire şi m-a mustrat. Nu reuşisem să evit dezonoarea de a fi adăugat un strop de amărăciune în sufletul profesoarei noastre de ştiinţele naturii. Poate că exagera cu disciplina ei strictă pe care ne-o pretindea. Dar dacă nu exagera?... Mi-am simţit obrajii în flăcări. Şi în clipa aceea am observat cu surprindere o schimbare pe chipul doamnei Stratan. Expresia severă de pe faţa doamnei Stratan şi-a pierdut brusc din asprime, veşnicul ei dezgust aproape că i s-a şters de pe faţă, şi a spus:
   — Uite ce-nseamnă totuşi copilul cu bun-simţ! S-a înroşit la faţă!
   Au urmat câteva clipe de linişte mormântală: niciodată până atunci doamna Stratan nu mai rostise cuvinte de laudă la adresa vreunui elev. După care s-a ridicat, distinctă, vocea lui Fistic:
   — Ca hârtia de turnesol!
   Nici chiar doamna Stratan n-a mai găsit cu cale să încerce să domolească hazul general care s-a iscat. Fâşia de hârtie de turnesol rămăsese, înroşită inutil şi caraghios, în paharul cu zeamă de lămâie, pe marginea catedrei, cu capătul îndoit peste buza paharului. Nu era niciun cuvânt nou aici. Ştiam doar că mai nimeni din clasă nu se dădea în vânt după cuvinte noi. Pentru mine însă se ivise în clipa aceea şi a rămas pentru totdeauna o problemă greu de rezolvat. Puteam să aleg varianta senină adică să admit că Fistic făcuse o glumă bună, sau cel puţin nevinovată, şi să mă alătur hazului general. Dar m-am îndreptat fără voie către varianta gravă: dacă îţi este permis sau nu să profiţi fără niciun efort de o împrejurare favorabilă pentru a atrage admiraţia celor din jur fără să te sinchiseşti de obida pricinuită unui coleg care nu doreşte să-i stârnească doamnei Stratan mai mult dezgust decât cel pe care ea îl resimţea constant pentru lumea din jur.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou