Marocco sau Ziua Deşertului (3)*

Pasienţe

Dacă ţinea cu orice preţ să găsească vreo treabă prin casă, mama o putea face oricând. Dar câteodată ea prefera să amâne totul, să se desprindă de treburile gospodăreşti şi să se dedea jocului de cărţi. Urma — ştiam deja — pasienţa. Mama întindea alene mâna după pachetul de cărţi, de pe masă dispărea orice lucru inutil, şi cam toate deveneau atunci inutile, tot ce nu ţinea de pasienţă şi tot ce nu ţinea de viitorul ei incert şi indiferent. Mâna ei era moale, pe masă faţa de masă devenea, fără niciun efort de voinţă, una de velur şi anume verde, consistentă şi adormitoare, încât mie mi se închideau ochii de somn. Cărţile deveneau şi ele moi atunci când le desfăşura, apăsându-le pe masă una câte una, cu o concentrare absentă, în rânduri unul sub altul, într-o ordine nu ştiută din trecut şi din experienţa ei, ci care parcă îi era şoptită de voci. Vedeam cărţile cum se îndoaie una câte una plesnind molcom faţa de masă cu un capăt. Erau îngălbenite, un pic lipicioase şi în orice caz bine cunoscute — bine cunoscute de ea dar şi de mine, care o urmăream pe jumătate adormit şi totuşi cu un interes abstract. Cărţile de pe rândul al doilea veneau să încalece doar un pic cărţile de pe rândul întâi. Şi tot aşa, urma rândul al treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Puteam să deduc că se întâmplau mereu nepotriviri pe coloanele de cărţi, şi cărţile — unele din ele — trebuiau înlocuite. Nu ieşea. Iar uneori nepotrivirile erau atât de strigătoare la cer încât mama înlătura coloanele una câte una culegându-le printr-o împingere abilă în susul şirului, cu o singură mână, fermă dar nu mai puţin moale, astfel că totul trebuia reluat de la început. Ea nu se oţăra, avea răbdare şi un oarecare interes dar şi cuvenita detaşare — toate sentimentele ei de zi şi de noapte şi toate frustrările ei de viaţă trăită doar pe jumătate atrăgeau interesul meu cel mai viu, distrăgându-mă pentru moment de la marocco pentru a o urmări pe ea. Dintre cărţile de joc mă atrăgeau doar cele cu figuri — regele, dama şi valetul de toate cele patru culori, plus jokerul, care însă n-avea niciun rol în pasienţele mamei, astfel că, cu toată puterea lui aproape nelimitată în alte jocuri de cărţi, şi cu toată voioşia lui vicleană, de măscărici purtând căciuliţă cu clopoţei şi ţinând în mână cu un baston având într-un capăt un cap de alt măscărici aidoma lui însuşi dar mult mai mic, pe durata pasienţei rămânea abandonat într-o margine de masă, şi rânjetul lui sarcastic nu-i folosea la nimic. Nu era chemat să înlocuiască nimic şi nici să rezolve nepotrivirile. Mama purta un capot de casă, de un verde spălăcit, mai degrabă ponosit, dar nu-şi făcea o preocupare din asta cât timp făcea pasienţe. În acele momente mă dădea uitării, tăcea îndelung şi respira cu parcimonie, în timp ce pleoapele pe jumătate coborâte îi îndreptau toată atenţia spre masa unde cărţile se înşiruiau pe faţa de masă verde, de velur, amintind de atmosfera unui cazinou lălâi, pe jumătate adormit. Trebuia să se întâmple ceva, mama să ajungă cu pasienţa ei la un soi de saturaţie pentru ca, abia atunci, să revină la preocupările cotidiene legate de gospodărie şi de familie, iar într-un final să arate un minim interes pentru jocul meu de marocco, după ce, scăpat de magia pasienţei, mă întorceam la el.

***

^*Al treilea fragment (un intermezzo) din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate