Tocmai ieşise din cabina pentru persoane cu dizabilităţi a toaletei, trecu prin dreptul chiuvetelor şi se pregătea să treacă pragul uşii ce dădea în coridor, când explozia îi repezi tocul uşii în umăr şi podeaua îi fugi de sub roţi ca într-o sumbră presimţire împlinită. Aerul îi vibră în faţă, pe lângă urechi, surd şi indiferent, şi inima i se strânse în adânc. Ieşi în neştire pe coridor, întoarse tremurând spre uşa ce dădea în sala bufetului, unde trebuiau să fi fost Mara şi părinţii săi. Undeva deasupra uşii, în interior, o alarmă se pornise să urle şi în acelaşi timp lui Iovan i se năzări că aude şi mobilul său sunând de pe altă lume, undeva în adâncul buzunarului de la pantaloni. Trecu prin uşă în sala devastată de explozie, unde nimic nu mai rămăsese din colţul unde şezuseră ei. Nu mai era nici masa, nu mai erau nici scaunele, doar colţul tavanului, acum înclinat deasupra locului unde stătuseră la masă, ramele strâmbate ale ferestrelor, şi o zdreanţă de perdea atârnând grea de praf. Alarma continua să urle disperată deasupra capului. Nu se întâmpla nimic, nimeni nu alerga într-ajutor, nimeni nu venea să cerceteze dacă se mai putea face ceva. Telefonul continua să sune adânc în buzunar, iar când îl scoase şi îşi aruncă privirea pe ecran, văzu numele MARA şi nimic altceva, nicio altă lămurire, doar că Mara îl suna nu se ştie de unde, să-l liniştească, poate, că ei nu fuseseră acolo unde îi lăsase când plecase la toaletă. Cu tremur în suflet apăsă pe buton făcând apelul să înceteze, şi duse telefonul la ureche. Nu-l suna nimeni? Nimeni? Pe ecran se încăpăţâna să rămână numele MARA. Veneau doar sunete slabe, ca şi cum în locul de unde pornea apelul nişte buşteni trosneau în foc, iar peste ei, acolo, plutea neliniştea şi necunoscutul.
— Aţi pierdut pe cineva?
Pierdut?
Înălţă capul spre un străin care venise nu se ştie de unde. Era de neînţeles, dar omul dorea să ştie, şi insista.
— Soţia?
Era curios şi voia să afle.
La radio, tot drumul, până coborâseră la benzinărie, vorbiseră de terorism şi de atacatori sinucigaşi. Schimbai postul şi tot de atentate auzeai. Pentru sinucigaşi atacurile teroriste nu erau decât ură şi calcul.
Iovan se simţi pe sine aşezat pe locul din miezul exploziei ce venea într-o clipă. Cum era? O respiraţie uriaşă, mâniată din senin, o tuse fierbinte, din adâncul materiei.
Nu era decât calcul şi ură.
Venea un timp când li se îndeplinea tuturor dorinţa de ură şi de răzbunare. Şi pătimeau toţi.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu