Chioşcul de ziare de la gura de metrou rămăsese deschis. O pală de vânt animă pentru o clipă sau două colţurile ziarelor împăturite în două, fixate cu cleme galbene de plastic pe panoul de placaj aşezat pe trotuar, lângă peretele chioşcului. Câteva nopţi ziarele şi le petrecuseră afară în stradă, se umeziseră şi apoi se uscaseră succesiv, de mai multe ori, aşa că acum nu mai arătau deloc proaspete. Deschise uşa laterală şi aruncă o privire înăuntru. Pe podea zăceau câteva teancuri voluminoase de ziare rămase nedespachetate, legate cu sfoară. Pe panou, ultimele ziare expuse purtau data de 23 aprilie. Adevărul anunţa pe prima pagină o investiţie în România, stabilită pentru a doua parte a anului, a companiei americane John Deere: care fabrică maşini agricole. Fotografia de sub titlu înfăţişa o maşină de semănat vopsită în binecunoscutele culori verde şi galben. Iovan desprinse ziarul de pe panou şi îl despături. O lumină vie îi trecu pe neaşteptate peste faţă, făcându-i inima să bată cu putere. Înălţându-şi iute privirea, apucă să vadă un geam mişcat de vânt, mutând o rază de soare dinspre faţa lui către un unghi mort la unul din etajele superioare ale blocului Leonida. Un timp rămase cu privirea pierdută către şirurile de ferestre de sus, aşteptând ca bătăile inimii să i se domolească. În ziar, un alt articol anunţa înlocuirea ministrului economiei începând de luni 24 aprilie — şi dădea două nume de care Iovan nu auzise. Nu era nicio ştire pe nicăieri despre ceea ce el numise în gând Ziua Deşertului, şi nici că ar fi existat temeri din partea autorităţilor, pentru viitorul apropiat, în această privinţă. Niciunul din ziarele expuse nu conţinea aşa ceva. Şi nicio ştire nu venea din lumea largă. Perdelele de lumină dănţuiseră oare în acea zi, sau în acele zile, peste întreg Pământul? Sau numai peste acest colţ de lume? Şi cât de adânc pătrunseseră prin cele mai ascunse cotloane construite de om, insinuându-se în profunzimea ţesuturilor şi arzând tot ce era viaţă animală?
Nimic nu mai împiedica pătrunderea în oricare clădire unde până acum câteva zile accesul era interzis. Iovan se sperie el însuşi de tresărirea de libertate neîngrădită pe care acest gând i-o aprinse într-un colţişor ascuns din adâncul cugetului. Il me dit des mots d’amour, Des mots des tous les jours — brusc îi cântă în minte, răsunător, un gând muzical pe care el se grăbi, cu ruşine, să-l înăbuşească, pentru a nu-i cuceri mai mult decât se cuvenea din spaţiul vital al fiinţei sale. Ruşine, Iovan! rosti cu glas tare, pentru prima oară în ultimele zile de când... Şi glasul îi sună straniu. Poate că undeva mai rămăseseră fiinţe omeneşti — oricine în locul lui ar fi făcut orice să afle. Poate că nişte americani, sau nişte ruşi, se aflau undeva în spaţiu, în misiune pe o staţie orbitală, şi acum vedeau cu îngrijorare cum în zona umbrită din noapte a Globului, nu se mai aprindea puzderia de luminiţe care le erau familiare, ci doar o mică parte din ele, cele care se aprindeau automat pe străzi la lăsarea întunericului. Şi nimeni nu le mai răspundea astronauţilor la apel. Se întrebau, poate, cum aveau să revină pe Pământ fără niciun ajutor din partea Centrului Spaţial de la sol. Dar poate că nu mai trăia nimeni nici în spaţiu, poate că perdelele de lumină uciseseră tot până la înălţimi galactice. Iovan se gândi la cerul negru, înstelat, ca şi cum ar fi fost o amintire din copilărie.
Când începu să plouă, apa se adună în băltoace, pe trotuar şi pe carosabil, printre maşini încremenite, şi inima i se strânse de dor când văzu, în lumina zilei, cercurile pe care le stârneau picăturile întretăindu-se şi, mai apoi, după ce ploaia stătu, aceleaşi băltoace, acum netulburate de picăturile ploii sau de vreo boare, oglindind cu fidelitate albul norilor şi petice de cer albastru. Amintirea unui miros familiar se înfiripă în sufletul său, acela al postavului ud de ploaie, al cuiva drag care se întorcea acasă fără umbrelă, sau pur şi simplu îl însoţea pe străzi şi făcea haz de mersul prin ploaie, fără umbrelă.
Trebuia, neapărat şi urgent, să caute agenţia de ştiri LANS–Delta de pe strada Maxim Boca. Trebuia să afle.
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu