♠
Visul cu bătrânul Sfântu îi persistă în suflet în primele ore ale dimineţii, în timp ce colinda străzile din cartierul Foişorului de Foc. Altădată, asemenea vise de dimineaţă, proaspete în minte în primele minute de după trezire, le simţea apoi, uneori cu regret, topindu-se în cotidianul preocupărilor mărunte ale zilei. Astăzi cotidianul nu mai exista, zilele se contopiseră într-o singură şi interminabilă zi. Răsăritul soarelui şi apusul încetaseră să mai fie evenimente, la fel şi ploile şi furtunile, fiindcă nu mai avea niciun sens să aştepte să înceapă o nouă zi, sau să asfinţească mai repede soarele, sau să stea ploaia. După momentul aşteptat nu se întâmpla nimic, nu se schimba nimic, nu se ivea nicio nouă perspectivă. Dar trecutul? Iovan îşi simţi pieptul inundat de o dragoste neaşteptată şi proaspătă pentru Sfântu, aşa cum nu îşi imaginase niciun moment că ar putea simţi vreodată pentru un om străin. Parcă nici pe părinţii săi şi nici pe Mara nu-i iubise aşa cum simţea în clipa aceea că îi este drag de acel moşneag blând şi slab cu duhul, care trecea din când în când prin cartierul lor, fără ca cineva să ştie de unde venea, încotro se îndrepta şi care îi era rostul. Probabil că era cerşetor, deşi Iovan nu îşi amintea să-l fi văzut vreodată cu mâna întinsă, cerând pomană. De altfel însuşi mersul lui veşnic grăbit nu era acela al unui cerşetor. Păsăruici — îşi aminti el încă o dată vorba domoală a bătrânului din vis, şi totodată din realitatea de acum mulţi-mulţi ani, când bătrânul hoinar se oprea deseori din trecerea sa şi li se adresa copiilor ca un sihastru prietenos şi entuziast, gesticulând larg cu braţele, fără ca Iovan să-l fi auzit însă rostind vreodată cuvântul păsăruici. Se gândi, păşind prin dreptul caselor vechi de pe strada Dimitrie Racoviţă, acum că ploaia stătuse într-adevăr şi vântul călduţ trecea mângâios peste bălţile rămase de astă-noapte, că în anii ce urmaseră celor ai copilăriei poate că Sfântu îmbătrânise şi mai mult, ajunsese odată cu anii mai împăcat cu soarta, a sa şi a păsăruicilor bătute de viscolele iernii, pe care nu le putea adăposti în casă fiindcă erau prea multe şi poate prea gălăgioase, iar casa lui trebuie să fi fost mult prea neîncăpătoare, poate chiar şi pentru el însuşi. Cum visele se tot repetaseră de-a lungul anilor, Iovan se aştepta ca bătrânul poreclit de tovarăşii săi de joacă Sfântu să reapară într-unul din visele următoare, să reapară cu noua sa înfăţişare, schimbat şi obosit, şi să se întrebe la ce-i bună toată osteneala, pe cine fericeşte şi cine are de suferit, sau cui îi rămâne măcar o amintire de pe urma nepăsării, a cruzimii de a nu oferi găzduire păsăruicilor sau altor vieţuitoare când intemperiile nemiloase le ameninţă viaţa? Cine rămâne măcar cu o amintire a iernii şi a vicisitudinilor ei după ce primăvara a sosit, apoi vara, şi totul e cald în jur şi stabil şi nici o ameninţare nu mai pluteşte în aer; şi starea de bine pare să dureze, dacă nu la nesfârşit, cel puţin o bucată de timp de-ajuns de lungă pentru a nu stârni îngrijorarea nimănui?
Frunzele galbene începuseră să acopere obiectele împrăştiate peste tot după Ziua Deşertului. Ceva inedit îi sări în ochi: o umbrelă lăsată deschisă, rezemată în spiţe şi în mânerul încovoiat al bastonului, pe trotuar, lângă o bancă — o umbrelă neagră, pe care rămăseseră lipite frunze galbele, ude de la ploaia de astă-noapte. Iovan observă vârfurile din capetele spiţelor, cele care ţineau pânza întinsă: vârfurile începuseră să ruginească. De ce oare o deschisese posesorul umbrelei? Sperase oare să se apere astfel de Ploaia de Lumină?... La piciorul umbrelei, cumva apărată de aceasta, zăcea părăsită o sacoşă de sport, aşezată în picioare, pe clapa de deasupra cu o adâncitură în care se strânsese apă de la ploaie. Iovan o împinse cu vârful pantofului şi sacoşa se răsturnă, iar apa din adâncitură se vărsă cu un plescăit uşor pe asfalt. Nici el nu ştiu de ce făcuse acest gest — poate pentru că, aşezată în picioare, sacoşa îl tenta să o deschidă. Ceea ce nu se cuvenea să facă.
Nu, n-avea să deschidă sacoşa, cum nu îi venise să deschidă niciunul din obiectele împrăştiate peste tot pe străzi.
Iovan îşi ridică privirea spre cer — astăzi, la fel ca şi ieri, la fel ca şi în toate zilele din urmă, aşteptându-se să se ivească, poate, în cele din urmă, sus în înălţimile azurii, cruciuliţa argintie, minusculă, a unui avion le linie, lăsând în urmă cele două dungi albe de abur şi răspândind peste pământ acel vuiet slab şi îndepărtat, modulat de vânt, care întotdeauna avusese darul să-i alunge gândurile negre. Se gândi la cuvântul aeronavă, care îi evoca de fiecare dată responsabilitatea atâtor oameni, piloţi, controlori de zbor, personal tehnic, care vegheau ca pasagerii să ajungă în siguranţă la destinaţie, iar în timpul zborului să nu ducă lipsă de nimic şi nicio ameninţare să nu îi tulbure.... În definitiv, de ce nu s-ar fi ivit pe cer un asemenea avion de linie? Faptul că de atâtea săptămâni, de atâtea luni, niciun semn de viaţă nu venise din lumea largă nu trebuia să însemne neapărat că niciun colţ de pe faţa pământului nu scăpase neanihilat de Perdelele de Lumină. Da, văzuse atâtea camere web, răspândite în toate cele patru puncte cardinale, aducându-i, toate fără excepţie, pe monitor imaginea unei lumi pustiite. Şi totuşi...
♦
...Şi totuşi, în ciuda liniilor acelea albe pe care avioanele le desenau pe cer de dimineaţă până seara, sugerând un sistem de transport aerian impecabil, se întâmpla din când în când ca sorţii să cadă potrivnici. Dacă te uitai doar pe cer, totul părea în deplină ordine, dârele lăsate de avioane brăzdau în continuare cerul, perfect drepte, şi se estompau la o oarecare distanţă, topindu-se în azuriu. Dacă însă urmăreai ştirile la televiziune şi se nimerea să fie una din acele zile nefaste, aflai că un avion cu pasageri a dispărut în largul Oceanului Indian, sau că un altul s-a prăbuşit în jungla Amazonului, sau în pustiul Sahara. Agenţiile de ştiri se repezeau să facă cunoscute mesajele turnurilor de control, ale conducerilor companiilor aeriene, care se arătau consternate, mai întâi negând informaţiile apărute în mass-media, apoi încercând să se disculpe, să dea explicaţii. Mai pe urmă intrau în circuitul informaţional televiziunile dând imagini de pe aeroporturi, cu rudele apropiate ale victimelor, planuri apropiate cu feţe consternate şi răvăşite, fraţi, surori, mame cu inima sfâşiată de durere, oameni cu genunchii înmuiaţi de durere, care se lăsau să cadă pe fotoliile din holurile aeroporturilor. Din amănunte se recompuneau poveşti, pe care Iovan le trăia şi le derula în minte la nesfârşit adăugându-le noi şi noi detalii. Tineri care se despărţeau veseli şi zâmbitori de rude şi de prieteni şi o porneau fluturând din mână către poarta de îmbarcare, care se dovedea a fi poarta către neant. Era ca şi cum ai fi călătorit în timp, acum după anunţarea catastrofei, şi, cu o satisfacţie dureroasă, ai fi cunoscut destinul unor oameni. Tinerii pe care Iovan îi vedea în minte îşi ocupau locurile, se uitau în jur să vadă ce vecini vor avea pe durata zborului, coborau măsuţele rabatabile din faţa lor, răsfoiau nepăsători pliante de-ale companiei aeriene sau ghiduri turistice despre locul de destinaţie... Dar se insinua oare o vibraţie în eter, de ei neauzită, sau alungată prompt din minte cu gestul nonşalant cu care ai alunga o vedenie puţin probabilă, care îi surprindea pe ei toţi, cu zâmbetele lor voioase şi cu gesturile lor nepăsătoare, într-o încremenire de o fracţiune de secundă imprimată pe retina unui zeu rău şi războinic, care le cunoştea şi, mai mult decât atât, le ursea soarta, un Zeu al Catastrofelor Aviatice?... Tinerii din închipuirea lui Iovan se uitau pe hublou şi îşi luau adio de la pământul care se adâncea sub ei şi le scotea apoi înaintea ochilor avizi, ca în călătoriile de rău augur ale unui mare scriitor pesimist, locuri necunoscute şi până atunci nebănuite, cu care nu aveau să se mai întâlnească niciodată, ochiuri de apă verzuie, parcele cu culturi exotice, multicolore, fâşii de pădure ce despărţeau teritorii ale pământului cu destine diferite... Apoi, făcând abstracţie de vibraţia rău-prevestitoare a viitorului lor apropiat, intrau în vorbă cu vecinii lor simpatici, fixându-se cu obstinaţie pe subiecte banale de conversaţie, despre întâmplări mărunte care, credeau ei, nu aveau cum să nu se petreacă, alungându-le, în subconştient, pe cele fatale, care trebuiau să nu se petreacă. Dar răul venea oricum. Ceva, în exterior, ca o gigantică mână supranaturală apuca bezmetică avionul de o aripă şi îl zgâlţâia cu o forţă malefică: o rachetă deja izbise orbeşte o aripă a avionului, spulberând-o. Sângele fugea din cap, inima stătea în loc, preludiu al neantului. Dincolo de hublou ţâşnea o flacără, avionul se cutremura, fragmente de aripă zburau dezordonat prin aer în timp ce avionul căpăta o înclinaţie ameţitoare, din care nu avea cum să se mai redreseze vreodată. Ţipete nebune umpleau instantaneu spaţiul fuzelajului, în timp ce alţii — căci nu toţi sunt la fel — deja lunecau în marea împăcare...
Se lumina de ziuă şi Iovan, stând lungit pe pat, cu mâinile sub cap, se uita fix pe fereastră, unde de pe nori se scurgea încet apa vânătă a nopţii.
...Ţipetele nebune au încetat, iată. Acum nu mai era decât fum şi rămăşiţe fierbinţi împrăştiate pe pământ, rămăşiţe de metal şi rămăşiţe de oameni, iar undeva se consemna o oră finală: 4.32 a.m. De aici încolo timpul stătea încremenit; de tot ce mai urma să fie făcut se ocupau alţii. Celor morţi nu le rămânea decât să aştepte. Pentru ei tocmai începea prima dimineaţă de morţi, şi era o frumuseţe de dimineaţă, cu nori tiviţi cu roz, într-o simfonie coloristică de portocaliu şi galben, din ce în ce mai galben, dovedindu-se că norii strălucesc şi că nu ei sunt cei ce trebuie să se coboare la nivelul ororilor pe care le aureolează, ci oamenii, indiferent de starea lor, trebuie să se ridice la nivelul splendorii lor. Salvatorii scormoneau printre rămăşiţe în căutarea cutiilor negre, iar de jur împrejur tinerii din ajun se eliberaseră de orice îngrijorare, acum că subiectele banale din conversaţiile lor se dovediseră a nu le fi fost de vreun folos în a opri răul să vină. Iar răul, trecând peste momentele de zbatere din ajunul morţii, nici măcar nu era cu adevărat înspăimântător. Zdrobit de pământ, nu mai simţeai nici măcar gravitaţia. Nu mirosea decât a fum şi a umed, dar erau mirosuri care oricând se puteau confunda cu mirosurile toamnei la ţară. Mai puţin mirosul până atunci necunoscut al magmei. Şi nu cumva se insinua o vibraţie, doar de ei auzită, izvodind din adâncul vulcanilor, care punea în pericol morţile recente? Iar dacă prima dimineaţă a nevieţii fusese frumoasă, amiaza nici nu mai conta, iar prima seară îi urma în chip firesc, prima dintr-un nesfârşit şir de seri în regatul neviului, unde toate se succedau fără discernământ, până ce se compactau câtime peste câtime, devenind, de la un moment încolo, totul...
Formele norilor văzuţi pe fereastră se schimbau neîncetat, învolburându-se precum continentele în anii de după Facerea Lumii.
După tam-tamul din presă, din primele zile, uitarea începea să se aştearnă odată cu aprofundarea cercetărilor; ştiinţa avea prioritate asupra vieţii. Iar suferinţa...
♥
„Dacă vrei să ştii ce înseamnă suferinţa”, spunea mama, „plimbă-te printr-un cimitir. Vrei să fiu sinceră? Nicăieri nu mă simt mai liniştită ca într-un cimitir. Mai liniştită şi mai împăcată cu mine însămi.”
Şi mama se întorcea să aştearnă peste velurul verde al mesei ultimele cărţi din pasienţă.
Cunoşteam suferinţa, cum să nu. Dar, indiferent de locul unde mă aflam, eram departe de a dobândi liniştea sufletească de care mama spunea că se bucură.
Gândindu-mă, deveneam atent la propria-mi respiraţie — ritmul ajunsese să fie foarte rar, foarte-foarte rar, şi parcă tot mai rar, şi mă întrebam dacă nu eram pe cale să intru într-o nouă fază a existenţei: vieţuirea fără respiraţie. E adevărat, ritmul respiraţiei putea fi controlat până la un punct, dar acelaşi ritm era dictat de aportul necesar de oxigen, aşa că în definitiv puteam lăsa totul în seama organismului. Totodată însă aveam motive serioase de îngrijorare, căci scăderea ritmului putea să fie primul pas către sufocare. Trebuia oare să mă concentrez asupra respiraţiei, să fiu atent ca aceasta să nu se oprească? În loc să fie un act reflex, respiraţia avea să devină în cazul meu un act conştient? Deja mi se părea că încep să mă sufoc chiar şi când mă concentram asupra respiraţiei.
Mama ridica ochii spre mine şi îngrijorarea i se citea în privire:
— Ce-i cu tine, Alexandru, n-ai aer?
Dar nu, slavă Domnului, plămânii funcţionau.
Deja parcă nu mai era nevoie să mă gândesc la respiraţie. Încă puţin şi ritmul se stabiliza de la sine. Dar cine ştie cât avea să dureze normalitatea?
*** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu