La capătul celălalt al canapelei*

            „...pe digul unde se consolau făcând dragoste îndrăgostiţii
            fără acoperiş.”

Gabriel García Márquez

Plaja era înclinată în locul acela — înclinată şi îngustă. Valurile ajungeau până aproape de piciorul câtorva sălcii care oricum nu prea aveau ce căuta atât de aproape de mare. Ajungeau încă înspumate, în lumina ce cădea, însoţită de muzică, pe locul acela, venind de la restaurantele de la marginea fâşiei de nisip, şi se retrăgeau în întunericul umed şi clipocitor. Cupluri de tineri goi făceau dragoste în tăcere, la distanţă de câţiva paşi unul de altul. Tăcerea lor era un brocart somptuos ţesut din gemete de plăcere — gemete reţinute, gemete discrete, care nu treceau dincolo de alveola timpului lor propriu, timpul fiecărei perechi. Păreau să fie sigure, acele perechi, că aveau tot dreptul din lume să facă ceea ce făceau.
   Unul din tineri se desprinse la un moment dat din braţele iubitei, se ridică în picioare şi se apropie de perechea învecinată. Cei doi, simţindu-se priviţi, îşi încetară mişcările unduioase şi, fără să se desprindă, îşi suciră capetele spre cel venit, uitându-se întrebător la el. „Mă laşi cu ea? — i se adresă prietenos cel venit tânărului. Şi dacă vrei, uite, mai încolo, a mea te aşteaptă. Nu caut noutatea cu tot dinadinsul, să ştii — se simţi el dator să-i explice celui întins pe jos, gol, în faţa sa.” Erau cu toţii goi, supli şi bronzaţi. „Vreau doar să fim aşa, ca într-o frăţie, înţelegi? Nu-i plăcut să vezi că eşti bine primit? În fond, suntem cu toţii tineri. Vorba aia, gândim la fel şi simţim la fel. Eu unul m-am săturat să tot fiu suspectat de intenţii rele — asta mi se-ntâmplă în familie. Nu ştiu de ce tre’ să mi se pună în cârcă toate relele de pe lume... Pentru ea — reluă, arătând în jos, spre fată — poate să nu însemne mare lucru. Dar pentru mine e important, să ştii. Şi adăugă: Chiar dacă îi fac doar o scurtă vizită, înţelegi ce vreau să spun.”

Se opri din reverie şi se uită la femeia lui, care şedea la capătul celălalt al canapelei şi citea o carte. Din locul unde se afla nu vedea decât coperta de carton gros şi nu desluşea nici titlul, nici autorul.

Felul cum aleseseră acei tineri să trăiască era soluţia cea mai inspirată, ideea cea mai bună să încetinească scurgerea timpului. Printr-o magie reuşeau să împiedice nisipul să se cearnă în recipientul alungit de dedesubt al clepsidrei. Timpul se oprea în loc când întâlnea depravarea şi dezmăţul. Întâi şi-ntâi fiindcă rămânea cam fără răspuns însăşi întrebarea dacă era cu adevărat vorba de depravare şi de dezmăţ. În privinţa asta stăruia în lume o îndelungată confuzie.

La capătul celălalt al canapelei, soţia sa dădu foaia în cartea pe care o citea.

...Timpul se oprea în loc întâlnindu-se cu depravarea şi cu dezmăţul fiindcă nu se dumirea care era rostul depravării şi dezmăţului când aveai de ales între atâtea variante de a-ţi duce traiul. De ce tocmai varianta asta? se întreba timpul. Iar dacă cineva găsea răspunsul la întrebarea cu privire la rostul depravării şi al dezmăţului, timpul se urnea din nou, împăcat.
   Să n-ai un acoperiş deasupra capului, să nu vrei să ai un acoperiş deasupra capului, era un lucru acceptabil, ba chiar bun dacă vremea era frumoasă. Asta te învăţa să fii mereu optimist şi încrezător. Şi a fi optimist însemna şi să găseşti în schimbarea partenerei tot firescul din lume.

Pe pagina din care citea femeia de la celălalt capăt al canapelei literele se transformau în cifre. Ea nu cunoştea semnificaţia cifrelor dar nici nu dădea vreun semn că ar fi asistat la ceva straniu. Doar lua act de întâmplare şi îşi continua lectura... Se spunea acolo că actul sexual incumbă responsabilitate. Tot aşa cum socoteala cheltuielilor casei se ţine cu stricteţe. Sau se ţinea cândva. Scria foarte clar: plăcerea în sine e un păcat de neiertat şi cu atât mai mult împrăştierea ei în dreapta şi-n stânga, cu nesăbuinţă. Dar cu siguranţă nu se pomenea nimic de plajă şi de luminile restaurantului aşternute pe nisip, sub sălcii. Abia dacă se amintea ceva de înserări.

Tânărul era curios dacă inima următoarei partenere începea să bată cu putere la apropierea sa. Şi pentru a se dumiri în privinţa asta, se lipi cu tot pieptul de pieptul ei. Nu reuşi însă să-şi dea seama a cui inimă bătea mai nebuneşte — a ei, sau a lui? Dar oricum era voluptuos.
   Se întrebă totodată dacă şi a doua parteneră îi va arăta aceeaşi deschidere, iar masculul ei aceeaşi înţelegere. Ceva îi spunea că da, că toate lucrurile asemănătoare cu ceea ce făceau ei erau uşor de realizat pe pământ dacă lăsai la o parte încrâncenarea tradiţională.

Tânărul se gândi un pic şi decise că cel mai bine era să rămână la acelaşi capăt al canapelei — al lui. Stăteai liniştit şi ascultai cum foşnetul valurilor se risipeşte, în retragere, pe nisipul ud.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017