Notaţii literare (XV)

Detalii la alegere pentru autor
   Doar un exemplu: un personaj intră într-o redacţie pustie. Ţinta autorului este de a accentua în descriere senzaţia de încăpere părăsită. Şi atunci: între a spune „niciun ecran nu era luminat”, şi „toate ecranele erau stinse”, ce alege autorul? Prima variantă s-ar părea că privilegiază o „privire” (impersonală) ce baleiază ecranele de pe mese rând pe rând, în căutarea unei lumini (care, în chip firesc, ar ieşi în evidenţă dacă ar exista), în final constatând că nu a găsit niciunul în funcţiune. În varianta a doua s-ar zice că predominantă este senzaţia de simultaneitate a percepţiei. Autorul trebuie să se hotărască în privinţa aşteptărilor personajului: se aştepta acesta să întâlnească pe cineva în redacţie, sau era aproape sigur că va găsi redacţia goală?

Generaţionism
   De ce se agaţă în continuare critica literară românească de superfluul „generaţionism” (în care tagma scriitoricească se complace)? Dacă perioadele născocite — „şaizeciştii”, „optzeciştii” ş.c.l. — chiar au trăsături distincte, diferenţiaţi-le prin respectivele trăsături. Şi atunci veţi avea, poate, ocazia să constataţi că perioadele se întind şi se întrepătrund, precum culorile acuarelelor; sau, dimpotrivă, veţi avea surpriza să vedeţi că periodizarea nu se justifică prin nimic. Căci în ultimă instanţă, din perindarea generaţiilor de scriitori români, oricum decuplate de Marea Istorie (literară), nu se poate transfera practic mai nimic în portofoliul valorilor durabile ale literaturii universale.

Naraţiune la persoana I
   „Am făcut o pauză, mi-am tras răsuflarea şi am spus: ...” (William Styron: Alegerea Sofiei, ed. Adevărul, 2011 — p. 302) Sau: „...m-am gândit eu, aplecându-mă peste pisoar” (id. p. 307). M-a amuzat totdeauna această comedie a omniscienţei jucată de unii scriitori, care „îşi amintesc” trecutul lor ficţional până la cele mai mici detalii. E drept că orice operă este un contract între autor şi cititor. Dar cred că nu de puţine ori autorul forţează, adăugând clauze greu de acceptat. Goana după autenticitate are uneori efecte perverse.

Identificare cu personajul
   Dacă alter ego-ul lui Flaubert merge până acolo încât se identifică în sexul opus, alţi autori nu se simt confortabil dacă se îndepărtează prea mult de propria lor identitate... Ch. Bukowski se regăseşte în Casiski, Franz Kafka, în K... Ş.a.m.d. Până şi personajele parcă au mai multă autenticitate dacă poartă un nume apropiat de persoanele reale care le-au servit de model. De circumstanţe nici nu mai vorbim!

Realitate şi percepţie literară: timpul multiplu
   Personajul Val din romanul Invaziile inimii, de James Meek (ed. Humanitas, 2014), se află într-o dispută violentă cu personajul Ritchie, cu a cărui soră tocmai rupsese relaţia. Val îl acuză pe Ritchie de pedofilie şi devine atât de furios încât la un moment dat îl loveşte peste faţă. Iată cum descrie autorul scena: „Iar când s-a petrecut cel mai surprinzător şi mai cretin lucru, adică Val a venit la el şi l-a lovit năprasnic peste falcă cu dosul palmei, lui nu i s-a părut nici surprinzător şi nici tâmpenie, la fel cum nu i s-a părut surprinzător nici că s-a prăbuşit la podea şi a rămas acolo, nici întins, nici în şezut.” (p. 90)
   Remarcăm că timpul secvenţei este dilatat faţă de timpul real în care aceasta are loc — poate, la prima vedere, prea dilatat. Mai mult decât atât, cronologia este inversată: înainte de orice, ceva se petrece; apoi, însuşirea de a fi surprinzător a gestului trece înaintea săvârşirii gestului însuşi. Iar descrierea consemnează, cu îndreptăţire, mai mult decât actul de violenţă în sine: consemnează, printre altele, micşorarea distanţei dintre victimă şi agresor („Val a venit la el”). Oricât de neaşteptat a fost gestul lui Val, victima, Ritchie, încearcă să-l încadreze în conştiinţa sa şi să-l explice chiar în timpul desfăşurării, ba chiar îi percepe o parte din urmări, cum ar fi întipărirea faptului în memorie şi umilinţa pe care o va resimţi în viitor. (Nu o spune autorul, îmi permit eu să adaug.) Şi, la fel de important, nu exclude nici ambiguitatea: surprinzător şi nesurprinzător în acelaşi timp; cretin şi normal. Faulkner explica frazele sale lungi şi încâlcite, de fapt gândirea sa comprehensivă şi complicată, prin necesitatea oricărui fapt de a fi descris ca fiind un melanj între trecut, prezent şi viitor. La fel se întâmplă şi în secvenţele aproape instantanee şi neaşteptate ca cea de mai sus. Victima poate percepe într-o străfulgerare până şi ghinionul de a fi suferit o umilinţă. Or, ghinionul nu poate fi perceput ca atare decât prin raportare la trecut.