Marocco sau Ziua Deşertului (44)*

Coridorul

♣

   I se părea neverosimil ca în casă toate să fie în picioare, neatinse şi la locul lor, şi totuşi casa să fie părăsită. Niciun război nu o năruise, niciun corp ceresc nu îi spulberase în cădere acoperişul şi pereţii; şi totuşi dinăuntru dispăruse chiar şi amintirea însufleţirii de odinioară. Dureros, îi veni din nou în minte gândul că poate şi ai lui erau plecaţi, pentru moment, împreună cu toţi ceilalţi, la o întrunire, undeva în oraş, peste străzi şi case şi scuaruri, atât de departe încât niciun zgomot nu ajungea dinspre acea parte a oraşului, şi acea parte îndepărtată o simţea dureros de necunoscută. Nici chiar gândul că ai lui plecaseră de fapt cu câţiva ani înainte ca Pământul să se aventureze nesăbuit în acea zonă Talbot XQ nu îl alina... Se gândea la zilele petrecute aici în casă şi i se părea că, în pofida a tot şi a toate, nicicând nu fusese mai fericit decât în acele zile. Iată, aici, în vecinătatea dulapului înalt cu vase şi cu cratiţe, era maşina de gătit pe care mama, draga de ea, subjugată de micile ei pasiuni, o neglija, găsind-o folositoare doar atunci când venea vremea de cafea. Şi vreme de cafea era mai tot timpul... Iovan căuta cu privirea pe tăblia albă de email a aragazului pete uscate de cafea picurată din neatenţie din ciocul ibricului în timp ce îl lua de pe foc şi se întorcea cu el către măsuţa de alături, unde aştepta ceşcuţa curată. Dar îşi spuse că mâna ei nu tremura de fapt niciodată, şi nici nu se arăta neglijentă când mânuia vasele; aşa că pete de cafea pe aragaz nu era de aşteptat să găsească; doar că mâna ei, aşa cum şi-o reamintea acum, avea acea moliciune fermă fără de care cărţile nu s-ar fi lăsat atât de docil ordonate pe velurul verde al mesei. Căci cum altfel ar fi putut face mama nesfârşitele ei pasienţe dacă nu pe o masă acoperită cu velur verde, nu?
   Era cumplit să priveşti cu aceiaşi ochi toate acele timpuri ale trecutului. Exista un echivoc al timpurilor şi încăperile din casă se dezvăluiau rând pe rând ca şi cum tocmai se lăsau descuiate după ce multă vreme până acel moment ar fi rămas încuiate, până în pragul uitării.
   Dacă nu se miră prea mult descoperind în camera de zi un loc atât de întins neocupat de nicio mobilă, fu doar fiindcă îşi aminti numaidecât că tatăl său îşi pusese în gând să-i cumpere un pian, şi deocamdată, până la creşterea veniturilor familiei, asta era tot ce putea face: să păstreze acel loc unde pianul urma să fie aşezat, cândva. De fapt acel loc, întins cum era, ar fi fost numai bun de joacă dacă situaţia lui ar fi fost una normală...
   Se gândi şi la doctorul Uzum şi la încurajările sale, care îl însoţiseră de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Iar dacă avea să dea curs într-un final îndemnurilor sale să-şi găsească o nouă identitate, ceea ce însemna desigur un nume nou, asta nu însemna că trebuia neapărat să renunţe la vechiul său nume de botez, nu?... Doctorul Uzum avea delicateţea să se abţină, în prezenţa mamei sale, de la orice critici la adresa fumatului şi a fumătorilor; atunci însă când Iovan împreună cu tata îl vizitau la cabinet, nu îl mai reţinea nimic să-şi exprime dezgustul pentru bărbaţii cu degetele îngălbenite de nicotină şi duhnind a tutun. Nu că mama ar fi fost în acea situaţie degradantă, să aibă degetele îngălbenite; nu de alta, dar mai tot timpul ţigara nu fumega între degetele ei, ci pe marginea scrumierei... De fapt doctorul Uzum nu se arăta niciodată cu adevărat dezgustat de ceva sau de cineva. Criticile sale luau forma unei revolte rezonabile şi cât se poate de constructive. Doctorul Uzum nu fusese niciodată nedelicat.
   Era acolo şi masa de care îşi apropia scaunul pe rotile, masa care era doar a lui, cel căruia la acea vreme încă nu îi trecuse prin minte să-şi ia numele de Iovan, cu acea mapă de lucru, pe care o primise în dar, din piele maro... dar pielea, de bună seamă, nu mai exista după Ziua Deşertului; se păstraseră doar foile aşezate teanc, ca şi cum niciodată nu ar fi fost prinse în chenarul mapei, doar că aveau marginile mai puţin îngălbenite, semn că îşi petrecuseră mult timp prinse în acel chenar: se vedea pe margini albul hârtiei de odinioară, de pe vremea când soarele nu fusese bolnav şi visările curgeau în matca lor. Altminteri însă foile erau complet goale, ca şi cum cel care acum se chema Iovan n-ar fi făcut niciodată vreo însemnare în timpul leneşei vacanţe mari. El însă ştia prea bine că făcuse asemenea însemnări, doar că acestea nu rămăseseră la vedere. Negreşit se păstraseră caiete de-ale lui în sertarul mesei, sau pe rafturile de jos ale etajerei de alături. Iovan îşi aminti că etajera era umplută cu cărţi şi cu alte lucruri de-ale sale doar primele trei rafturi, până unde el putea să ajungă întinzând mâna de pe scaunul său pe rotile; în timp ce pe rafturile din jumătatea de sus a etajerei mama aşezase bibelouri şi vaze şi ulcioare, împreună cu fotografii înrămate; asta fusese grija ei, să dea lucrurilor un aspect de normalitate — tocmai ea se gândise la normalitate...
   Între bucătărie şi camera de zi exista un coridor lung şi întunecat. Păşind în el, Iovan avea — atunci, în copilărie — senzaţia că părăseşte locuinţa, iar apoi, când se apropia de capătul celălalt, şi coridorul începea să se lumineze din nou de la lumina din camera de zi, avea senzaţia că reintră în locuinţa lor. Nu pricepuse niciodată până atunci rostul acelui coridor. Abia acum găseşte explicaţia: coridorul ocolea odaia doamnei Lucaci, locuinţa ei alcătuită din acea unică odaie. Doamna Lucaci trebuie să fi fost cândva menajeră, dar de fapt lor nu le era nimic altceva decât vecină şi nu avea nicio obligaţie faţă de ei sau faţă de alţi vecini din curte; odaia avea o singură fereastră şi o singură uşă, care dădeau amândouă în aleea din curte. Locuinţa lor avea o intrare dosnică, în fundul curţii, în apropiere de cuşca rămasă astăzi fără câine, unde el fusese o dată fotografiat, cu toba de gât, cureaua trecându-i pe după ceafă, şi un bărbat voinic şi destul de în vârstă stătea ciucit alături de el spre a-i arăta de bună seamă că îi este oarecum egal. Acel bărbat nu putea să fi fost altcineva decât doctorul Uzum, iar ceilalţi din grupul în mijlocul căruia se afla nu puteau să fie alţii decât mama, tata şi alte câteva rubedenii care apoi au dispărut din viaţa sa. De doamna Lucaci îl leagă o colaborare care o amuza atât pe ea, cât şi de mama sa: Alexandru, cu vederea lui bună de copil, avea obligaţia ca din când în când, ori de câte ori bătrâna avea trebuinţă, să-i treacă aţa prin urechea acului şi să-i dea apoi acul pentru ca ea să-şi vadă de cusut mai departe la ceea ce începuse. Pe Alexandru nu îl interesa în niciun fel ceea ce cosea doamna Lucaci dar era bucuros şi mândru să-i poată fi de folos. Mai important decât toate era însă, acum, faptul că dezlegase în sfârşit taina coridorului lung şi întunecos dintre bucătărie şi camera de zi. Doamna Lucaci îi apărea în amintire bătrână, aproape ştirbă, mereu îmbrăcată în negru şi zâmbindu-i în soare, plină de recunoştinţă pentru ajutorul pe care el i-l dădea. Uneori, crezând că lui îi face plăcere, îi împingea scaunul pe rotile afară în stradă şi îl lăsa acolo spre a se delecta observând „întâmplările străzii” — zicea ea.
   Pentru Iovan însă nu existau niciun fel de „întâmplări ale străzii”. Aştepta să fie luat de acolo şi dus înapoi în curte şi în livada lor cea răcoroasă.
   La un moment dat doamna Lucaci a dispărut din mica lor comunitate; şi el nu ştie nici astăzi cum şi în ce împrejurări s-a întâmplat. Pur şi simplu doamna Lucaci a dispărut, pe vremea când toate erau încă normale şi la locul lor. Dispariţia doamnei Lucaci s-a încadrat în limitele firescului...

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.