Bleer avea de dat un nou examen, cumva o restanţă, acum, la câţiva ani după absolvirea facultăţii, dintr-o materie care nu îi era foarte clară în minte. Se afla deja în sala de examen, pe bancă cu biletul extras. Dar biletul nu era un simplu petic de hârtie ci un fascicul întreg de câteva foi scrise de mână. Presat de timp, distingea câteva paragrafe scrise neciteţ, chiar cu ştersături, şi nu reuşea să-şi dea seama despre ce era vorba în ultimele paragrafe, la care trebuia să se refere în răspunsul său la acest examen. Cel puţin un coleg se afla în preajma sa, aplecat spre el, încercând să-l ajute, dar, cu cuvintele sale de îndemn şi de încurajare, rostite şoptit, la urechea sa, ca să nu audă profesorul, mai mult îl încurca decât să-i fie de folos. Reieşea, cumva, că dacă ar fi reuşit ca măcar un singur cuvânt important să-i vină în minte, scris, aşa cum de altfel se preta, cu majuscule, ar fi fost de-ajuns pentru a trece cu succes examenul. Dar nu-i venea în minte niciunul. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Cuvintele singure îşi vădeau puterea de influenţare...
Visul se tot repeta în ultimul timp şi de fiecare dată Bleer se trezea înainte să se facă lumină afară, cu un sentiment de amărăciune şi de frustrare şi rămânea cu acel sentiment, care persista şi în starea de veghe timp de minute bune, până când se topea, ca un tremolo suav, în cotidian fără să lase nicio urmă.
Chiar fără să lase nicio urmă? Bleer se întreba ce semnificaţie putea să aibă acel examen eşuat din vis. Evident, un eşec în viaţa sa. Dar care? Oare faptul că de săptămâni bune nu mai adăugase niciun rând la vreuna din lucrările sale de ficţiune? Sau poate era neliniştea, anticiparea nereuşitei pricinuită de întâlnirea cu diplomatul peruan, care se apropia cu fiecare zi?
De atâtea ori citise însemnări ale unor scriitori de mare renume, din care reieşea cu prisosinţă că toţi trec prin perioade sterile şi din asta nu trebuie să-şi facă griji: creativitatea se întoarce mai devreme sau mai târziu. Degeaba însă: concluziile optimiste ale altora nu îi erau lui de folos. Era oare posibil să nu se mai întoarcă niciodată la scris?
Atât de mult se bucurase de mare parte din paginile pe care le scrisese şi atât de puţin îi păsase, cel puţin în aparenţă, de obiecţiile redactorilor desemnaţi de la editură, cu care avusese discuţii în repetate rânduri, şi iată că acum ajunsese să se întrebe dacă vreuna din lucrările sale avea vreo valoare! Criticile redactorilor desemnaţi poate că în realitate asta voiau să spună: renunţă la scris, prietene, fiindcă nu e nimic de capul tău. Nu ţi-o spunem pe şleau, dar te invităm să apreciezi delicateţea noastră: nu mai veni la noi cu alte propuneri. Vezi bine că nu iese ceea ce te aştepţi tu să iasă sau ceea ce îţi închipui că iese. Poate că alta e chemarea ta. Sau poate că nu e niciuna: sunt atâţia oameni care nu au nicio vocaţie, de fapt marea majoritate, şi trăiesc foarte bine cu puţinul pe care îl au. Eşti ziarist? Sau încă mai eşti? Mulţumeşte-te cu ceea ce scrii ca ziarist, cu existenţa efemeră a articolelor tale, cu cuvintele nepretenţioase pe care le foloseşti în reportaje, cu puţinele idei pe care le presupune gazetăria, şi lasă fanteziile pe seama celor cu adevărat dotaţi.
Bleer o visa din când în când şi pe mama sa, care era acum departe. Stătea alături de ea pe canapea şi, privindu-i faţa dintr-o parte, o vedea că nu îşi poate reţine lacrimile şi încerca să ghicească pricina tristeţii sale. Nici nu era greu, fiindcă şi el simţea la fel. Este o mizerie viaţa, nu-i aşa, mamă? îi spunea în vis, şi o strângea pe după umeri, copleşit şi el de amărăciunea ei. Totul e alcătuit greşit. Începând cu însăşi îmbătrânirea ta — şi a noastră, a tuturor —, cu neputinţa care ne aşteaptă la capăt de viaţă, şi cu dispariţia finală de care vom avea parte cu toţii. Viaţa însăşi e alcătuită greşit, pentru că avem stări sufleteşti diferite de la o zi la alta, de la o oră la alta, pentru că niciodată o bucurie nu durează, ci totdeauna o mâhnire vine cu grăbire să-i ia locul, şi pentru că totul se bazează pe ostilitate, pe competiţie acerbă, după reguli nemiloase, şi pe umilirea semenului, şi niciodată pe solidaritate şi întrajutorare. Maică-sa dădea din cap în tăcere, şi nu îşi putea stăpâni lacrimile care i se prelingeau pe obraz, şi Bleer plângea împreună cu ea dar nu îi putea mărturisi pricina dezolării sale fiindcă pur şi simplu ar fi fost prea multe de spus. Şi fiindcă se îndoia că ea i-ar fi dat dreptate că viaţa e atât de fundamental greşit alcătuită...
Încă îşi mai nota în carneţelul albastru. Poate cine ştie...
În ce să-şi găsească refugiul?
Chiar şi dezvăluirile sale gazetăreşti, cele pe care le pregătea, riscurile la care se expunea încercând să ia legătura cu un diplomat străin, meritau oare efortul? Cine avea nevoie de acele dezvăluiri? Aveau să ajungă poate la publicul din Europa, câteva mii de cititori aveau poate să se minuneze şi să deplângă soarta oamenilor din Europa de Est, faţă de care administraţia arăta, zice-se, oarece neglijenţă. După care, a doua zi sau chiar în aceeaşi zi aveau să uite şi să-şi vadă mai departe de îndestularea şi de belşugul lor.
Bleer nu mai regăsea plăcerea scrisului.
Felul cum aşeza cuvintele unul lângă altul sau cum simţea că aderă, şi felul cum se anima ceea ce ele construiau şi semnificau, şi care cândva îi prilejuise o mare satisfacţie, azi îi părea o preocupare lipsită de noimă, sau, dacă se putea găsi o noimă totuşi, era prea epuizantă.
La fel şi cu jocul situaţiilor şi al episoadelor într-o lucrare de ficţiune, când îţi dai seama la un moment dat că succesiunea lor nu ţi-a ieşit exact aşa cum ai plănuit-o: dar, dacă tot e deja scris pasajul cu pricina, reaşezarea situaţiilor, regândirea conjuncturilor cu scopul de a te ţine totuşi de plan, începi să te temi că ar putea fi mai păgubitoare pentru ansamblu decât aşa cum voia sorţii le-a hărăzit locul. Toată acea frenezie a organizării, a reorganizării şi a rescrierii, care îl cuprindea după fiecare pasaj mai lung, acum, după toate acele săptămâni când nimic nu mai mersese ca înainte, o găsea lipsită de sens, atâta vreme cât fiecare episod în parte nu îl mai convingea.
Bleer se gândi din nou la una din poveştile sale rămase în suspensie. Deşi, o recunoştea el însuşi, poate că nu era momentul potrivit să reconsidere continuarea: „Revelion în doi”. Hotărâse că nu merită să se mai ocupe de ea, mai ales pentru că într-adevăr soarta unui cuplu părea acum, în ochii săi, pecetluită chiar din momentul alcătuirii lui. Cum să te umpli de entuziasm şi să te avânţi să scrii despre ceva în care nu mai crezi? Îşi aminti de maică-sa, care pretinsese de atâtea ori că nu poate să-i arate nicio fotografie de-a fostului ei soţ, tatăl lui Bleer, care o părăsise încă înainte de naşterea sa. Şi timp de treizeci şi unu de ani nici că dăduse vreun semn de viaţă. Poate că într-adevăr nu se păstrase nicio fotografie cu el; sau, la fel de bine, poate că maică-sa le rupsese pe toate, furioasă pe el şi pe destin. Dacă aşa stăteau lucrurile, Bleer o înţelegea întrutotul. Constatase, în atâţia ani, că se putea trăi şi fără tată. Deşi de atâtea ori se întrebase cum o fi arătat taică-său, ce fel de viaţă o fi dus şi ce fel de viaţă ducea, ce fel de idei avea în cap şi cât de multe idei fixe, cu toate acestea îşi răspunsese de fiecare dată că în definitiv toate acestea nu aveau nicio importanţă. Nu era nicio deosebire între tatăl său absent şi un personaj oarecare pe care se pregătea să-l construiască în minte şi avea nevoie de fel de fel de însuşiri, pe care le lua de ici şi de colo. S-a gândit la un moment dat că tatăl său ar putea să-i servească de model chiar pentru personajul principal masculin din ceea ce ar fi urmat a se numi, cu puţin noroc, „Revelion în doi”: nu era obligatoriu ca acel cuplu să fie unul tânăr; putea să fie şi un cuplu de vârstă mijlocie, fără a fi fost necesare explicaţii cum de au reuşit cei doi, simţind încă din tinereţe că au probleme, să treacă totuşi peste atâţia ani împreună şi să rămână, aşa-zicând, uniţi; dar la fel de bine — şi aici era pentru Bleer un bun prilej pentru un nou exerciţiu de imaginaţie — să şi-i închipuie pe tatăl său şi pe mama sa tineri, adică până la naşterea sa.
Poate că ceva în povestea sa avea să i se pară că nu se potriveşte prea bine, şi Bleer avea să se întrebe ce anume. În definitiv, personajele, puse într-o situaţie nouă, poate că au uneori nevoie de timp pentru a se familiariza cu noua situaţie. Dar care putea fi acea nouă situaţie? E adevărat, scriitorul e suveran şi e liber să facă ce vrea cu lucrarea lui, să o îndrepte în oricare direcţie crede el de cuviinţă. Dar vezi că de multe ori lucrurile pur şi simplu nu pot fi forţate. Dacă pe tatăl său nu l-ar fi făcut să dispară ca personaj în scrierea sa, ca să reflecte ceea ce se întâmplase în realitate, atunci poate că într-o bună zi s-ar fi pomenit cu el bătându-i la uşă; şi atunci... uite care avea să fie noua — şi imposibila — situaţie.
Lui Bleer nu i-ar fi făcut nicidecum plăcere ca lumea să vadă în el pe unul care se dă mare printr-o capacitate ieşită din comun de a citi în globul de cristal. Important e să fii hotărât atunci când începi o lucrare: să nu îţi pară rău că ai folosit fraze scurte şi să-ţi doreşti să fi folosit unele lungi; şi invers. Fiindcă fiecare „stil” înseamnă o stare de spirit şi o preferinţă. E o catastrofă să încerci să schimbi „cheia” după ce totul, sau aproape totul, este gata.
Uneori Bleer îşi zicea că ar fi fost mult mai bine să fie editorialist decât reporter; şi asta nu numai în virtutea comodităţii pe care o presupune scrisul la birou. Dar pe de altă parte, preferinţa sa ar fi fost poate binevenită în vremuri normale, nu cum erau cele pe care le trăia acum Europa de Est. Deşi... cine nu se străduia să vadă în ele un dram de normalitate?
În fond, tot secretul era să dai o raită pe tărâmul ipotezelor şi apoi să te întorci acolo unde stăpâneai materia faptelor; să nu zăboveşti prea mult pe terenul nesigur al invenţiilor. Despre tatăl său ce putea Bleer să presupună? Era ridicol să ţi-l imaginezi inventând un joc, precum cel din „Revelion în doi”, numai de dragul de a salva o familie ameninţată de destrămare; el care îşi pusese coada pe spinare şi dispăruse în neant înainte ca progenitura sa să vină pe lume. Mai degrabă, Bleer îl vedea în cealaltă poveste, cea cu perechile de foşti soţi, invitaţi la un sejur de trei zile, cărora patroana Varvara le pregătea în final o farsă sinistră. Era timpul ca dialogurile între perechile invitate să înceapă să se încropească: încă din etapa când, în holul hotelului, completau formularul de cazare, şi continuând cu prima seară în salonul mare al restaurantului, când abia începeau să se familiarizeze cu atmosfera şi să schimbe primele replici între mese, stimulaţi de entuziasmul înşelător creat de pe estradă de către animatorul profesionist angajat de patroană.
„Unde ai pomenit tu completarea formularelor de cazare, aici, în Europa de Est?” l-ar fi apostrofat de bună seamă Miruna. Aici este obligatoriu să prezinţi le recepţie buletinul de identitate, din care apoi, după ce vei fi urcat cu valiza în camera repartizată, recepţionerul va copia el singur în registru datele tale de identitate. Nimeni nu îţi va da credit că vei trece, cu mâna ta, datele reale, Bleer, n-ai ştiut asta până acuma?
„Şi apropo de farsa sinistră din povestea ta. Abia acum cred că încep să înţeleg ce aveai, mai bine zis ce ai în vedere — fiindcă nu cred totuşi că ai abandonat-o. Un fel de «zece negri mititei» cu invitaţii la sejur în hotel, unul mai vinovat ca altul de înşelarea partenerului de viaţă, am înţeles bine? Pedepse drastice şi binemeritate pentru infideli! Recunosc însă că, indiferent de farsa finală, pentru tine ambianţa e totul. Spectacolul. Cine te-ar putea condamna pentru asta? Ştiu cât eşti de fascinat de ambianţă, chiar şi atunci când e una modestă, cum este cea din localul unde obişnuiam să bem o cafea, pe bulevardul Magheru. Cu atât mai mult într-un hotel de lux, ca cel imaginat de tine, cu un grup mare de invitaţi, pentru care gazda nu precupeţeşte nici o cheltuială pentru a le face strălucitoare ultimele zile, înainte de a le da lovitura de graţie! Aşa că pentru intenţia asta a ta, Bleer, te fericesc! Ceea ce mă miră însă este cum de n-ai putut să accepţi ideea că timpul unor asemenea puneri în scenă a trecut...”
„Sau n-a venit încă!”
„Nu, a trecut, Bleer. Astăzi nimeni nu mai face glume. Nicio religie nu admite hazul. Acum e vremea vocilor groase şi răstite. Dacă într-un cuplu cineva a călcat strâmb, nu e o chestiune privată. Se implică tot colectivul, la iniţiativa partidului. Da, Bleer, credeam că ştii. Şi sunt convinsă că ştii, dar îţi place să te prefaci că n-ai fost atent la ce s-a întâmplat în lume. Asta, chiar dacă ai dat dovadă de curaj şi i-ai înfruntat pe mai-marii zilei. Ai rămas un visător, Bleer!”
Bleer are deja ceva experienţă — chiar şi fără nicio carte publicată — şi ştie că un fapt literar nu-i nevoie să fie prezentat în formă completă, cap, corp, coadă şi concluzii.
Poţi să te rezumi la fragmente.
Fragmentele sunt sugestive.
Fragmentele sunt deseori mai sugestive decât întregul.
Cititorul îşi va da seama fără doar şi poate că viaţa are un alt fel de continuitate; şi reflexia ei literară la fel. O continuitate ţesută din fragmente. Şi disperările, şi speranţele pot fi reconstituite, de fapt redate, cu mai multă acuitate pornind de la fragmente.
Şi poate că perioada nefastă a trecut. Putem spera asta?
vineri, 28 octombrie 2016
Scriptum (26)*
marți, 11 octombrie 2016
Scriptum (25)*
Am spus eu că diplomatul peruan nu mai era interesat de dezvăluirile lui Bleer? De ce să nu mai fie interesat? Din cauza cutremurului devastator? Ba nu, nici vorbă! Era în continuare cât se poate de interesat, iar eu nu pot decât să mă felicit pentru hotărârea luată: *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Cât de simplu se poate îndrepta totul! Printr-un act de voinţă. Tranşant, precum cu oul lui Columb. Orice poate fi schimbat într-o lucrare de ficţiune, orice pagină, orice paragraf, orice dialog. Numele personajelor, tot! Se poate oricând modifica un text, o parte din text, sau se poate adăuga fără nicio oprelişte în acelaşi paragraf sau peste paragrafe. Şi în plus, asta îţi dă o senzaţie de nesperată libertate. Tu eşti singurul care decide şi nu trebuie să dai socoteală nimănui atâta vreme cât nu te rogi de nimeni să-ţi aprobe publicarea lucrării. Şi ca urmare a sentimentului de libertate, imagini minunate ţi se derulează în minte — o adevărată viziune — întruchipând mirifica lume a ficţiunii. Precum un peisaj de o varietate răscolitoare, mediteranean în esenţă, învăluitor şi cald, aşa cum se naşte — după cum se spune — în mintea unui om pe cale să moară îngheţat; un tărâm unde vivacitatea spiritului domină punând în umbră fără niciun regret utilitatea imediată, stimulând imaginaţia cu îndrăzneala acelor figuri de stil care îl tulbură pe cititor periclitându-i simţul practic. Metaforele, întruchipate de ramurile subţiri şi unduitoare ale unei sălcii, ce îşi înmoaie vârfurile în apele leneşe şi adânci ale lirismului; lethe învăluit în înserarea visărilor inconştiente, pe care Miruna le-ar accepta cu bucurie, căci năzuieşte să-şi trăiască măcar zecimea ei de viaţă fără amintirea trudei şi a silniciilor şi a ororilor trăite în lumea reală; aliteraţiile întruchipate de zvonurile pădurii şi nisipurile mişcătoare ale metonimiilor, unde orice smoc de iarbă putea fi luat drept rădăcina unui copac, ducându-te astfel la pierzanie — pagini întregi presărate cu „efecte”, care îl lăsau confuz pe eroul meu Bleer, paralizat în neputinţa de a alege între jocurile baroce ale expresivităţii şi asprimea clasică a naraţiunii plate, unde briza înviorătoare a raţiunii solide înlătură cuvintele de prisos, iar surpriza vine de la construcţia mentală; iar cei ce se încumetă să se aventureze în acel deşert preferă să cultive mai mult decât orice verbul — a face, a lupta, a învinge, dar şi a pierde — şi în acelaşi timp acceptă spiritul ludic; acceptă, fără a avea sentimentul că fac un compromis, drumurile care duc în afara timpului şi deci în afara sau dincolo de raţiune.
Acolo, în ficţiune, se scrie adevărata istorie a spiritului, şi nimeni dintre potentaţii timpului nu te va încuraja să te avânţi într-acolo, în afara materialismului atât de drag lor, de nu chiar vital. Şi nu numai că nu te va încuraja, dar te va şi sancţiona dacă o vei face din iniţiativă proprie, încălcând consemnul epocii. De va da să se nască o lume de oameni visători şi introvertiţi, incapabili de violenţă şi de grosolănie, ei o vor blama negreşit: lumea unde basmul este naraţiunea primordială şi ursitele nu înspăimântă pe nimeni fiindcă bucură sufletele dacă sunt de bine, şi înţelepciunea populară le îndeamnă la supunere şi resemnare dacă sunt de rău.
Ţi se va spune că ceea ce vezi nu este adevărat. Iar tu vei răspunde că nici nu trebuie să fie adevărat fiindcă ştii că e un vis. Un vis de dimineaţă, care rămâne în amintire: o colină verde la orizont, care începe deodată să crească precum o hiperbolă, asemenea unui nor, cu marginea încă şi mai verde, îngroşată ca într-o broderie; o voce îţi spune, didactică şi încărcată de reproş: ceea ce vezi nu poate fi adevărat căci colinele nu cresc defel, dar tu îi răspunzi: da, sunt conştient că e doar un vis, dar cât e de frumos totul, cât de lin şi de strălucitor, şi cât e mişcarea de inofensivă, şi cum din colină se desprind alte forme, ca în alegoria cerului colorat ca de sărbătoare!
Continuau, în aceeaşi seară, acasă, să stea în pat, şi Miruna încă nu se eliberase de îngrijorare. Pentru că dacă se puneau în discuţie cuplurile în general, putea fi şi cuplul lor ameninţat de aceeaşi soartă.
„Dacă zici că n-ai avut nicio relaţie de durată, cum se face că te-a preocupat un asemenea subiect: stricarea legăturii afective într-un cuplu? Unii sunt de părere că dragostea nu durează. Tu ce crezi, Bleer?” reluă Miruna.
„Dă-mi voie să-ţi răspund mai întâi la o întrebare pe care n-ai pus-o: acum sunt liniştit în privinţa diplomatului sud-american, fiindcă ştiu că între noi poate continua colaborarea.
Şi acum să-ţi răspund la întrebare. Da, ce se întâmplă într-un cuplu mă preocupă în cel mai înalt grad. Sunt obsedat de ideea de destrămare şi fiind, împotriva a ceea ce poate crezi tu, un om practic, m-am întrebat de multe ori ce se poate face pentru ca un cuplu să dăinuiască. Şi odată cu mine sunt sigur că mulţi s-au arătat şi se arată preocupaţi. Nu că aş fi găsit un răspuns, dar, ştii, oamenii fac ceea ce ştiu să facă mai bine; sau li se pare că ştiu; aşa că eu m-am gândit să scriu un roman.”
„Un roman?”
„Mă rog, să zicem, cândva. Peste nu ştiu câţi ani.”
Miruna îl asculta continuând să stea sprijinită cu capul pe umărul lui. Seara se apropia de sfârşit.
„Peste câţi ani?” întrebă ea incitată şi în acelaşi timp amuzată de trecerea timpului.
„Păi, să zicem... douăzeci?”
Douăzeci de ani era exact ceea ce o incita pe iubita sa cel mai mult, fiindcă acolo, în acel viitor, simţea că nu va avea nicio influenţă ci se putea consola cu situaţia de neimplicată. Bleer o auzi chicotind veselă.
„Îmi povesteşti?”
El se gândi la lucrarea sa viitoare în lumina experienţei pe care ficţiunea ca gen o câştiga cu fiecare an de pe urma tuturor celor care, creând, îşi găseau sursa de inspiraţie în orice: în măruntele întâmplări zilnice, în marile reflecţii filozofice, în vise, trucaje şi înşelăciuni de tot felul, şi mai ales în lucrările altora; pe care, aşa cum se mai gândise, nu le copiau ci găseau în ele mai ales impulsul, mai bine zis încurajarea de a ieşi dintr-un impas. Şi în impas, slavă Domnului, ajungeai mai mereu, la aproape fiecare paragraf. Dacă azi se scria altfel decât cu douăzeci de ani în urmă — nu mai vorbim de cinzeci —, era pentru că atâţi alţi autori fuseseră nemulţumiţi de propriile lor lucrări şi de ceea ce întâlniseră la alţii, aşa că încercaseră mereu altceva: alte formule, alte ieşiri, alte translaţii. Şi ceea ce găsiseră ei depăşea de foarte multe ori sfera de utilitate proprie. Devenea bun comun. Chiar dacă acum, în ultimii ani, fuseseră impuse canoane stupide, Bleer era optimist în privinţa viitorului ficţiunii: nimic nu durează; nici canoanele. La el la ziar soseau cu regularitate publicaţii din Occident, cu statut special, care nu puteau fi scoase din redacţie şi care, în articole de critică literară şi chiar şi în savuroasele lor reclame, complet inexistente aici în Europa de Est, înfăţişau o cu totul altă perspectivă a lumii literare; chiar dacă şi acolo puteau fi întâlnite ciudăţenii precum romanul cu personaje fără nume, sau romanul-carusel, singurul lucru de care putea fi învinuit un ziarist, şi mai ales unul care, prin fişa postului, trebuia să se ocupe de politică internă, era că se arăta prea interesat de ficţiune. Ceea ce, cum observase cineva suspus, dăunează meseriei de ziarist. Aşa că Bleer era condamnat să nu-i împărtăşească niciunui coleg preocupările sale literare. Doar Mirunei:
„Mi-am imaginat o situaţie — din trecut, bineînţeles! — în care un număr mare de invitaţii au fost trimise unor cupluri divorţate să vină să-şi petreacă la un hotel o mică vacanţă de...”
Bleer deja nu mai era luat prin surprindere când Miruna, entuziastă în reţinerea ei, îl întrerupea, ca de obicei:
„Dar cum poţi aduce nişte cupluri divorţate să vină să stea împreună? Mulţi nici nu vor să mai audă unul de altul.”
„Păi, să zicem tentându-i cu o şedere cel puţin confortabilă. Şi, în plus, cu şansa unei aventuri...”
„Unei aventuri?!”
„Miruna, am în vedere o aventură spirituală între cei doi foşti soţi, care s-ar putea să constate cu acea ocazie că viaţa lor împreună pentru o foarte scurtă perioadă de timp, de câteva zile, să zicem două sau trei, nu-i chiar un infern... aşa cum poate au crezut. Nu vorbesc de trecutul petrecut împreună.”
„Dar cine e organizatorul, Bleer?”
„M-am gândit deja la un nume”, răspunse el. „Doamna Varvara.”
„Varvara!” exclamă Miruna încântată. „Şi cine e doamna Varvara?”
„E patroana hotelului. Care s-a gândit şi a pus la cale o farsă. Una sinistră.”
„Sinistră, Bleer?” protestă Miruna. „Trebuie neapărat să ne gândim la ceva sinistru?”
„Mi-am propus să dau doar indicaţii minime, iubito”, răspunse el. „Cititorul trebuie să încerce să înţeleagă singur.”
„Dar eu nu sunt un cititor oarecare, obiectă Miruna mimând cu graţie îmbufnarea, am pretenţia la un tratament preferenţial.”
Şi nu sunt deloc sigur că acea îmbufnare, fie şi mimată şi plină de graţie, e ceea ce o caracteriza pe Miruna.
„Ţi se acordă”, acceptă Bleer jocul, cu voioşie. „Ceea ce mă fascinează e ideea unui grup de oameni care sosesc să se instaleze la hotel, nu se cunosc între ei, se uită unul la altul, pe furiş sau, mă rog, fără reţinere — dar mai mult, totuşi, pe furiş —, curioşi să se cunoască dar şi sceptici în acelaşi timp. Sunt ca nişte oameni care se trezesc peste noapte, fără voia lor, rude prin alianţă, la o cununie şi ştiu că s-ar cuveni să se apropie unul de altul, dar parcă nu prea au chef pentru asta. Nu au cunoştinţă de ce li s-a pregătit pentru final, dar mulţi sunt stăpâniţi de o nelinişte vagă, pe care îşi dau silinţa să o acopere fâţâindu-se de colo-colo prin holul de recepţie al hotelului unde au fost invitaţi, trăgând cu ochiul la formularele de cazare pe care alţii deja le completează şi stârnind discuţii. Preliminariile, Miruna dragă! Asta este adevărata plăcere a scriitorului! Să ajungă la intriga propriu-zisă numai după ce întreaga mişcare browniană introductivă a personajelor îşi va fi epuizat întreaga ofertă de combinaţii, de vorbe de duh şi de calambururi...”
Scriitorul te îndeamnă să devii erou şi coautor în acelaşi timp, să intri în miezul lucrurilor imaginate, îţi dă şansa asta; şi îţi dă şi indiciile trebuincioase. În rest, dacă ţii seamă de ele sau nu, dacă ai capacitatea de a te concentra, de a te transpune, asta te priveşte pe tine, cititorule.
Eşti în holul hotelului, la ora amiezii, unde se derulează formalităţile de instalare pentru membrii grupului. Căci va fi negreşit un grup. Care în aceeaşi seară se va reuni pentru prima oară la restaurantul hotelului, unde antrenul va fi asigurat de un profesionist al distracţiilor în grup, angajat de patroana hotelului.
Personaje. Umbre având culorile viului. Dar ce persoane reale nu vor fi peste un secol umbre? Şi asta numai dacă vor avea şansa ca cineva să le păstreze amintirea sau să le reconstituie cu ajutorul cuvintelor.
...Şi eroul e atât de prins de ocupaţia de a completa el însuşi formularul de instalare încât se uită în toate părţile după Miruna şi nu ştie unde a dispărut...
Se apleacă spre formular şi deodată îi cad ochii pe o întrebare care îi dă certitudinea că formularul este destinat anume evenimentului: Motivul divorţului — asta i se cere să declare... Mulţi în jur par să fi rămas blocaţi, cu pixul în aer, la întrebarea cu pricina.
Un domn prezentabil, de vreo patruzeci şi cinci de ani, suspectat de a fi actor, se plimbă în aparenţă bine dispus printre invitaţi şi zăboveşte câteva secunde pe la fiecare masă unde se completează formularele de instalare. Se apleacă şi se preface că citeşte pe furiş, sau poate chiar citeşte câte ceva din ceea ce invitaţii au apucat deja să scrie. Ici ridică din sprâncene a mirare, dincolo zâmbeşte amuzat, încuviinţează dând din cap, sau, dimpotrivă, îşi declină cu un gest retractil orice intenţie de a se amesteca în declaraţiile invitaţilor. Totuşi nu se poate eschiva atunci când cineva, aţintindu-l cu o privire şugubeaţă, îl întreabă:
— Şi mă rog, care motiv al divorţului ar trebui să-l trecem în formular, motivul din sentinţa judecătorească, sau pe cel real?
La care domnul plimbăreţ printre mesele din hol îi răspunde cu o întrebare:
— Există deosebiri între motivul din sentinţă şi cel real?
— Parcă dumneavoastră nu ştiţi! i se replică.
— Nu ştiu! vine răspunsul, pe un ton de falsă îndârjire. Poate o să ne lămurim diseară la prima întâlnire de la restaurant.
Dar odată subiectul deschis, se găsesc destui prin jur dornici de comentarii.
— De exemplu în caz de părăsire de domiciliu. E un motiv frecvent, nu? Sunt pline sentinţele de divorţ de „părăsire de domiciliu”. Numai că nimeni nu se interesează din ce cauză părăsesc unii domiciliul.
— Lucru pe care îl fac mai mult bărbaţii, observă o doamnă puţin trecută de prima tinereţe, dându-şi silinţa să nu pară prea pornită. Dar este vizibil că îi vine greu. — Lor le place să-şi ia lumea în cap. Să ne-nţelegem, nu fără ţintă precisă!
Altcineva de prin preajmă, un bărbat încă tânăr, spune că el personal cunoaşte cel puţin două cazuri în care femeia a fost cea care şi-a părăsit soţul. Fără niciun motiv.
— Chiar fără niciun motiv? îşi exprimă îndoiala doamna un pic trecută de prima tinereţe.
— Se pare că nu fără îndreptăţire ni se cere să declarăm motivul real al divorţului. Fiindcă dacă e să ne luăm numai după unii, bărbaţii sunt întotdeauna de vină.
— Să mi se spună mie dacă e cineva sincer când declară motivul real. Totdeauna vezi lucrurile din perspectivă proprie.
— Sper să nu se treacă la anchete, spune un alt domn de lângă cel în vârstă, care în tot acest timp a continuat să scrie fără să-şi ridice ochii din formular.
Şi în general, cu tot aerul de început de vacanţă, o îngrijorare difuză stăruie în holul de recepţie: îngrijorarea îngrijorării viitoare. Domnii se simt mai mult sau mai puţin cu musca pe căciulă pentru unele din zbenguielile de tinereţe; şi nici doamnele nu sunt cu mult mai liniştite. Au început încă de pe-acum cu toţii să se întrebe ce fel de informaţii au existat despre trecutul lor ca să-l facă pe organizatorul sejurului să le trimită tocmai lor invitaţiile. N-or fi fost chiar cu totul întâmplătoare, nu?
„Asta n-am s-o dezvălui în acest paragraf, îi mărturisi Bleer iubitei sale, dar am considerat că tu, în calitate de cititoare privilegiată, cum observai ceva mai devreme, meriţi o explicaţie în plus. Cu atât mai mult cu cât cine ştie dacă o să ai parte vreodată de continuare. Nu ştiu nici eu însumi dacă voi avea parte.”
Unui domn dintre cei aflaţi în hol subiectul motivului divorţului i se pare pesemne prea deprimant, aşa că se interesează de meniul de la restaurant din prima lor seară împreună:
— Să fie oare à la carte?
— N-aţi citit invitaţia? Mi s-a părut că era redactată în termeni destul de clari.
— N-am avut răbdare să citesc până la capăt.
— Şi totuşi aţi răspuns invitaţiei! îl dojeneşte ironic o doamnă.
— Păi, după cum vedeţi şi dumneavoastră, vremea e mizerabilă. N-aveam nimic mai bun de făcut.
— Aşa, o aventură! presupune sarcastic un domn corpolent de vreo cinzeci de ani. Pare să fi completat formularul şi se îndreaptă cu el spre biroul recepţiei. Se opreşte însă din drum şi adaugă: — Tot suntem noi obişnuiţi cu aventurile, noi ăştia care am trecut prin divorţ!
— Aţi face bine să vorbiţi pentru dumneavoastră! Nu toată lumea de pe-aici e amatoare de aventuri.
— Oricum, asta de-acuma e alt gen de aventură, sunt sigur.
Bleer îşi plimbă privirea peste invitaţii din hol, cel puţin peste o parte din ei, încercând să-şi facă o idee cam ce fel de oameni sunt. De ce au acceptat invitaţia? La drept vorbind însă, ce poate să presupună despre alţii, fără să aibă habar de viaţa lor de până atunci, dacă lui însuşi i-ar veni greu să spună de ce a acceptat-o? Te pomeneşti că tipul care vorbeşte de aventură are dreptate: poate că înclinaţia spre aventură este trăsătura lor comună. Deşi, până la urma... ce-i aia aventură? O anume vedere la suprafaţă asupra vieţii?... Ei, cine ştie...
Domneşte un fel de agitaţie frivolă peste întregul hol, care nu are deocamdată altă explicaţie decât dorinţa de a scăpa de corvoada completării formularului. Cu atât mai mult cu cât alte întrebări se dovedesc a fi cel puţin la fel de stânjenitoare ca şi aceea despre motivul divorţului. Iată, se punea întrebarea: Personal, pe cine consideraţi vinovat de destrămarea căsniciei — pe dumneavoastră înşivă, sau pe fostul partener?
...Aşa se citea ficţiunea, nu?
Sfârşit de episod. Exerciţiul de imaginaţie a încetat, dar a dat roade şi Mirunei i-a lăsat în suflet un parfum de aventură împlinită.
duminică, 2 octombrie 2016
Scriptum (24)*
Totdeauna o iubită are o soră, se gândi Bleer. Iată că se întâmplă asta nu numai în romane ci şi în viaţă. Nu neapărat că surorile ar fi nedespărţite — deşi chiar pot fi — dar se poate întâmpla ca într-una să regăseşti ceea ce cunoşti sau ţi se pare că cunoşti din cealaltă. Niciodată însă nu ajungi să treci de stadiul superficial al cunoaşterii şi în plus sora iubitei, nedespărţită fiind de aceasta şi de tine, este un memento viu al acelui adevăr care spune că pentru un bărbat, odată făcută alegerea femeii, toate căile de a face o altă alegere se închid; cel puţin pentru o bună bucată de timp. Nu că bărbatul nu s-ar putea împotrivi tentaţiei de a alege mereu, dar este important pentru el să ştie că are oricând libertatea s-o facă. În realitate însă, de cele mai multe ori lucrurile se întâmplă cu totul altfel: sora care nu-i iubita ta, părându-i-se că cu cealaltă se petrec lucruri minunate, începe să se manifeste ca o fire tot mai independentă, ţine cu toată fermitatea, poate chiar ostentativ, să-şi urmeze calea, şi anume una complet diferită şi eventual mai bună şi mai interesantă decât a soră-si. În privinţa asta, nimeni nu poate şti dacă reuşeşte cu adevărat sau nu. *** *Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)
Bleer îşi aminti de sora Mirunei, Paula, cea moartă într-un accident de maşină — dubios, după cum îi povestise mama celor două fete când trecuse pe la ele pe acasă, cu ceva timp în urmă. Se gândi la viaţa ei, care luase la un moment dat o întorsătură neaşteptată şi într-un fel tragică încă înainte de a-i sosi sfârşitul, şi, dornic să cunoască viaţa, aşa cum se ştiuse dintotdeauna, Bleer parcă regretă că sora dispărută nu putea fi împreună cu ei doi, pentru a se bucura pur şi simplu de prezenţa ei şi pentru a încerca să înţeleagă ce i se întâmplase, pentru cine şi pentru ce fusese nevoită să se sacrifice.
„Mama ta m-a privit lung, îi povesti el Mirunei, şi i s-a părut că mă cunoaşte de undeva. Culmea e că şi eu am avut senzaţia că am cunoscut-o cândva.”
„Poate într-o altă existenţă”, glumi Miruna. „Crezi în reîncarnare?”
„Reîncarnarea mi s-ar părea interesantă, răspunse Bleer, numai dacă păstrezi amintirea vieţilor anterioare. Altfel, poţi să pretinzi orice şi poate să ţi se pară orice.”
„Un scriitor ar trebui să accepte mai uşor că amintirile lui au o sursă de... dincolo”, continuă Miruna pe aceeaşi linie de uşurătate ascunsă şi odihnitoare.
„Oricum, toate vin dintr-o discretă introspecţie, răspunse Bleer, aşa că efortul din partea scriitorului nu trebuie să fie prea mare ci doar inspirat. Şi în plus, eu nu trebuie să conving pe nimeni că deţin un adevăr. E de-ajuns să închei cu cititorul un contract: eu îţi furnizez ceva ce mie mi se pare plauzibil, iar tu, dacă eşti de aceeaşi părere, stabilim că asta se numeşte adevăr. Trebuie să recunoşti, Miruna, că e altceva decât în viaţă.”
Miruna îşi trecu palma încet şi apăsat peste pieptul lui, sigură că explorează un teritoriu binevoitor.
„Am impresia că uneori te poţi simţi liber chiar şi în ţara asta”, spuse ea cu cuvinte toropite şi tărăgănate, dorindu-şi în acelaşi timp ca ceva să se schimbe totuşi în bine, măcar în viitorul nu prea apropiat.
„Ceea ce mi se pare cel mai trist, spuse el după o scurtă tăcere, este că până şi dacă încerci să visezi, ţi se spune că nu e bine. Visele sunt subversive. Trebuie să fii doar între patru pereţi şi să te asiguri că uşa e bine închisă... Dacă cineva ar bate cu putere în uşă, ce-ai putea să faci?”
„Bleer, te rog nu mai vorbi de bătăi în uşă. Mă trec fiorii!”
„Vezi! Nu poţi să fii liber cu adevărat. Poţi doar să te prefaci, şi asta doar pentru scurtă vreme. Numai personajele mele pot să fie libere. Cele pe care le întâlnesc prin cărţi nu sunt. Dar ale mele sunt. Pentru că atâta vreme cât nu cer aprobare de publicare, am libertatea să le spun: Simţiţi-vă ca în lumea voastră.”
„Lumea voastră...” Mâna Mirunei, cu aceeaşi încetineală, dar fără nicio apăsare, moale şi meditativă, făcu cale întoarsă peste pieptul iubitului ei. „Şi eu aş putea să mă simt liberă”, continuă ea. Nu mi-ar trebui mult. Cred că a doua zi după libertate m-aş simţi şi eu liberă.”
„Ştii ce cuvânt îmi vine acum în minte?” o întrebă Bleer.
„Ştiu că ţie îţi vin în minte din când în când fel de fel de cuvinte. Acum care e?”
„OGLINDĂ.”
„De ce tocmai «oglindă»?”
Sprijinindu-se în coate, Bleer se trase cu capul mai aproape de tăblia patului.
„În studenţie, am picat o dată la un examen. Când am ajuns acasă, m-am dus drept în baie, am încuiat uşa şi am stat şi m-am privit lung în oglindă. Mă uitam în oglindă şi mă dispreţuiam. Mă vedeam ca prin ceaţă, recunoşteam unele din trăsăturile mele, dar parcă nu eram eu, atât îmi era de ciudă şi de ruşine. Şi deşi îmi era ciudă şi ruşine, totuşi nu-mi puteam dezlipi privirea de ratatul care mă privea din partea cealaltă... La fel şi astăzi, privesc lumea, parcă ar fi lumea mea, dar parcă nu e. Mi-e ciudă şi mi-e ruşine. Oglinda e zgâriată şi se abureşte. Se zice că nu-i bine să spargi o oglindă. Aduce ghinion.”
Miruna rămase tăcută un timp. Dar nu era ea femeia care să plutească la nesfârşit în apele melancoliilor.
„De ce ai vizitat-o pe mama în lipsa mea?” îl întrebă.
„Nu pe mama ta m-am dus s-o vizitez. N-aveam de unde să ştiu că tu nu eşti acasă. Trecuseră câteva zile, destul de multe, de când nu te mai văzusem şi eram îngrijorat.”
„Şi ce credeai că s-a întâmplat?”
„Nu puteam să exclud, de pildă, că eşti supărată pe mine şi că mă ocoleşti.”
„Aveam vreun motiv să te ocolesc?”
„Nu sunt sigur, spuse Bleer, nu te cunoşteam pe-atunci destul de bine ca să ştiu ce pretenţii ai de la un coleg de breaslă.”
Miruna rămase câteva clipe pe gânduri. Nu găsi că era nevoie de vreo explicaţie.
„Mă bucur că te-ai înţeles bine cu mama”, spuse ea.
„E un lucru extrem de rar la noi, azi, să întâlneşti pe cineva care nu îţi răstălmăceşte vorbele şi nu încearcă să te aducă pe calea cea dreaptă. Mama ta mă accepta aşa cum eram.”
„Da, ai dreptate. În privinţa asta, pe mama poţi conta.”
„Printre altele, mi-a vorbit de un băiat care a venit s-o ia pe Paula la o petrecere de Revelion.”
„Da? Cum a venit vorba? Eu nu-mi aduc aminte de niciun băiat cu care să fi umblat Paula.”
„Vrei să spui că sora ta n-a avut pe nimeni niciodată?”
„Era foarte discretă Paula. Chiar secretoasă. Şi de la un moment încolo, după cum bănuieşti, a avut şi motive. Ştii la ce mă refer.”
„Eu aş zice mai degrabă că ceea ce i s-a întâmplat a fost o întâmplare nefericită în viaţa ei.”
„E posibil. Dacă te referi la serviciul de triere.
Bleer rămase tăcut câteva clipe.
„Ca vârstă cum era faţă de tine?”
„Cu doi ani mai mare.”
„Nu ştiu de ce, Miruna, dar şi povestea cu băiatul care a venit s-o ia pe Paula de acasă în ajun de Revelion, când mi-a povestit mama ta, mi s-a părut ciudat de familiară.”
„Cum îţi explici? E posibil să fi fost tu?”
Miruna râse de surpriza pe care o citi pe faţa lui. Bleer însă nu râse. Doar se îngândură. Spuse, parcă desprinzându-se de Miruna şi lăsându-se dus de unda de plăcere a generalizărilor, cele care atât de frecvent în ultima vreme îl scoteau din cotidian şi îl transportau în plină ficţiune:
„Surorile, acele prietene speciale, însoţite pe viaţă...”
„Poftim?” tresări Miruna.
„Nimic... Mă gândeam...”
„Ce-ţi trece prin cap, Bleer?”
„Mă gândeam la conversaţie.”
„Care conversaţie?”
„Aşa, în general... De multe ori e bine să nu spui tot ce-ţi vine în minte... Astfel ca oricare continuare să fie posibilă.”
„Dacă tu îţi închipui că înţeleg totdeauna ce spui, te înşeli, Bleer.”
„Mama ta a fost bolnavă acum ceva timp? Vreau să spun, aşa, mai serios bolnavă?”
„Mama?” Miruna încerca să-şi amintească. „Nu, nu cred. Dacă ar fi fost ceva serios, sigur mi-aş aminti.”
„Mi-a vorbit atunci de...” Bleer făcu un efort să-şi amintească: „Hidroterapie? Parcă aşa mi-a spus. Există aşa ceva? Mi-a spus că ar fi recurs la un tratament cu numele ăsta pe vremea când băiatul de care îmi povestea a venit s-o ia pe sora ta de-acasă.”
„Hidroterapie? Nu sunt sigură că mama s-a tratat cu aşa ceva. Mă întreb dacă nu-i o născocire de-a ei. Nu, n-am nici cea mai mică idee ce-i aia hidroterapie.”
„Nici eu. În discuţia pe care am avut-o nu i-am cerut amănunte. Mi s-a părut doar că mama ta rămăsese cu o suferinţă, că era nefericită.”
„Nu ştiu ce să spun, Bleer. Nu sunt sigură că mama a fost cu adevărat nefericită. Dar nici fericită. Avea un fel al ei de a privi...”
„Avea?”
Miruna avu o tresărire întârziată. Un surâs care ţinea loc de scuză îi modelă vocea când, revenind parcă iute în prezent, se corectă:
„Are! Mama are un fel al ei de a privi dincolo de lucruri, nu ştiu cum să-ţi explic. Sau prin lucruri. Bineînţeles că a fost o tragedie când am pierdu-o pe Paula în acel accident. Dar ea şi până atunci parcă trăise într-un fel de asceză... Care n-a făcut altceva decât să se adâncească după ce Paula n-a mai fost.”
„Dintre voi două, cine a fost mai apropiată de mama?” fu Bleer curios să afle.
Miruna nu dădu niciun semn că întrebarea ar fi pus-o în încurcătură. Răspunse cu voce calmă şi limpede:
„Cred că Paula a fost mai apropiată de mama.” Şi adăugă, câteva secunde mai târziu: „De altfel, trebuie să spun că pe mine m-au menajat, ambele, cât am urmat facultatea... Timp de patru ani am fost ca şi musafir acasă.”
„Ştii ce mi-a zis mama ta? «Cineva nu vrea să fim fericiţi.»”
„Da, Bleer. Sunt convinsă că are dreptate. De multe ori şi eu am aceeaşi impresie. Şi din ce-am discutat un pic mai devreme, a reieşit foarte limpede că şi tu simţi la fel. Parcă lucrurile sunt aranjate în aşa fel să nu avem parte de tihnă, orice-am face.”
„Mă gândeam la accidentul în care a murit sora ta. Ştii ceva de tipul care pretindea că a fost de faţă şi s-a oferit să-i fie mamei tale martor într-un eventual proces? Mama ta mi-a povestit de el.”
Bleer îi simţi surprinderea.
„Mie mama nu mi-a povestit niciodată despre aşa ceva! Eşti sigur că ai înţeles bine?”
„Absolut sigur.”
„Deci cine ziceai că a fost martor la accidentul Paulei?”
„Mama ta nu mi-a spus cum îl cheamă. Mi-a povestit că un tip a abordat-o pe stradă şi că i-a lăsat un număr de telefon şi adresa pentru cazul când se hotărăşte să apeleze la el. Iar peste câteva zile, când l-a căutat, mi-a spus că nu i-a răspuns la telefon şi nici nu l-a găsit la adresa pe care i-o dăduse.”
„A făcut mama aşa ceva? N-o recunosc!”
„Poate că a vrut să afle doar aşa, pentru ea, fără nicio intenţie să deschidă un proces.”
„Mai degrabă.”
„N-ar fi mai bine s-o întrebi?”
O simţi rămânând nemişcată cu capul pe umărul lui.
„N-aş vrea să trezim spiritele adormite, Bleer. E prea târziu să cerem investigaţii după atâta timp. Au trecut aproape patru ani de la accident. Iar dacă mama a avut unele intenţii atunci, mă îndoiesc că le mai are. Faptul că mama ţi-a spus că l-a căutat pe acel domn nu înseamnă că a şi făcut-o. Uneori mama fantazează. De ce se-ntâmplă aşa, mi-e greu să fac presupuneri. Ştiu doar că se-ntâmplă... Şi să-ţi mai spun ceva, Bleer. Hai să presupunem că tot ce ţi-a povestit mama e adevărat, că mă duc la procuratură şi cer să se redeschidă ancheta în cazul cutare. Primul lucru despre care or să mă-ntrebe o să fie: ai vreo probă nouă? Şi eu ce le spun? Că am găsit un martor... cel ce s-a oferit cu câţiva ani în urmă... Poate o conving pe mama să-mi dea numele şi poate alte câteva detalii, mă rog, adresă, telefon... Poate. Deşi nu-i deloc sigur. Fiindcă parcă văd că mama nu mai vrea să dezgroape nimic. Ca să nu mai spun că înainte de orice, la procuratură or să se intereseze de mine. Cine mai e şi asta care vine cu pretenţii? Ziaristă? A! reţinută de securitate? Să fim serioşi! Dumneata nu ai nicio cădere să ne ceri nouă să redeschidem anchete! Miliţia ştie ce face, nu trebuie să-i dea nimeni lecţii. Şi mai ales cei ce ne urăsc şi nu le place regimul. Lămureşte-ţi mai întâi situaţia personală!”
Era greu de trăit cu povara a numeroase intenţii, mă rog, proiecte — Bleer o ştia prea bine. Mai ales când fiecărei intenţii i se împotrivea cu înverşunare şi uneori cu aroganţă o voinţă practic de neclintit şi împrejurări care nu puteau fi întoarse nicicum în favoarea ta. Miruna ce putea să facă după eliberarea din arestul securităţii? Nimic altceva decât să-şi găsească de lucru — ceea ce şi făcuse şi se putea considera norocoasă că găsise — la o altă publicaţie. Nu mai era acum redactor, nici măcar reporter, fiindcă „Medicina în familie”, săptămânal al Ministerului Sănătăţii, nu făcea reportaje ci publica doar articole care, ca toate articolele, aveau nevoie de corectură. Aşa că asta făcea Miruna: corectură. „Convingerile comuniste” nu mai erau pentru ea de actualitate. Poate pentru alţii. Avea multe motive să privească neliniştită în jurul ei şi să nu se lase antrenată în demersuri pentru a obţine reparaţii ale nedreptăţilor pe care viaţa i le făcuse de-a lungul timpului — reparaţii la care poate că avea dreptul; dar principalul motiv de nelinişte era povara nenumăratelor proiecte de a face ca lucrurile să fie mai bune. La fel cum propriile sale proiecte îl împovărau şi pe Bleer, mereu aceleaşi, şi mereu altele adăugându-se în fiecare nouă etapă a vieţii. Pentru moment era absorbit de dialoguri, preocupat să le facă să curgă lin dar totodată în logica firească a persuasiunii. Câteodată era nevoit, aşa cum observase şi cu ceva timp în urmă, să intre pe o ulicioară, metaforic vorbind, şi să iasă pe alta ca să i se piardă urma gândurilor. În privinţa asta, dialogul poate că nu era cea mai potrivită cale. Nu de alta, dar dezlânându-l, lipsindu-l de logică, riscai să ajungi în cel mai bun caz la un fel de dialog al surzilor; care în cel mai bun caz putea să-l lase pe cititor indiferent; iar în cel mai rău, să-l îndepărteze. De preferat era calea sigură a renunţării la paragrafe. Era greu pentru cititor să presară pietricele în urma sa precum Tom Degeţel ca să nu se piardă în hăţişul ideilor şi al circumstanţelor. Şi la un moment dat Bleer putea să spună: gata, mi s-a pierdut urma, pot să inserez acum ceva nou. Se întorcea către Miruna şi se simţea, aducându-şi aminte, mai încântat şi mai măgulit decât de mirarea ei că nu publicase încă nicio carte, ea considerându-l totuşi scriitor adevărat. Asta nu o angaja pe ea cu nimic şi la drept vorbind nici pe el, fiindcă nici nu îl descuraja să mai scrie şi nici nu îl stimula.
„Ţi-am promis cândva că am să-ţi povestesc despre «Revelion în doi»...”
„A! da, îmi amintesc, spuse Miruna încântată — subiectul tău abandonat. Pe vremea când deja ne descoperiserăm unul pe altul dar nu eram încă prea apropiaţi. Am înţeles că în aceeaşi vreme eroii tăi începeau drumul invers: se depărtau unul de altul.”
„Nu doar începuseră să se depărteze unul de altul, spuse Bleer, ci deja făcuseră paşi mari în direcţia asta.”
„Tu ai fost vreodată apropiat, vreau să spun mult timp apropiat, de o femeie?” se interesă Miruna cu aceeaşi curiozitate înflăcărată care se trezea în ea de fiecare dată când discutau despre trecutul lui.
„Mai mult timp?” spuse Bleer. „Nu cred că mă pot lăuda cu relaţii de lungă durată.”
„Atunci cum se face că te-a preocupat un asemenea subiect: deteriorarea legăturii afective într-un cuplu? Unii sunt de părere că dragostea nu durează. Tu ce crezi, Bleer?”
El îşi găsi un loc mai bun cu capul pe pernă şi îşi aduse o mână sub cap, privind destins în tavan.
„Nu mă sustrag de la întrebările grele”, spuse el pe jumătate în glumă.
„Deci recunoşti că e o întrebare grea.”
„Da, se întâmplă lucruri ciudate cu dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Dar să-ţi spun ceva, Miruna. Dacă cei doi au o preocupare comună, o preocupare importantă, lucrurile sunt ca şi salvate. Noi doi de pildă: suntem amândoi ziarişti...”
„Eu nu mai sunt ziaristă, Bleer.”
„De ce nu? «Medicina în familie» e totuşi un periodic. La orice periodic lucrează ziarişti.”
„Uiţi că eu nu fac acolo decât corectură şi, mă rog, am mandat să semnalez greşelile gramaticale. Asta nu înseamnă nicidecum ziaristică.”
„Poate că într-o zi or să te pună redactor.”
„Mă îndoiesc. Ceea ce mi s-a întâmplat rămâne la dosar pentru totdeauna.”
„Trebuie să ne sfătuim ce facem mai departe”, spuse Bleer.
Miruna înţelese că iubitul ei se referea la întâlnirea plănuită cu diplomatul sud-american şi se simţi dintr-odată foarte obosită.
„Te rog, Bleer, spuse ea, hai să împărţim viaţa în două: într-o jumătate facem ceea ce trebuie, iar în cealaltă... Sau o împărţim în zece, dacă vrei: în nouă zecimi facem ce trebuie, luăm legătura cu cine vrei tu şi riscăm totul, dar într-o zecime din viaţă, adică în seara asta, stăm doar în pat şi uităm de tot şi de toate şi tu îmi povesteşti. Ce zici, eşti de acord?”
„Eu voiam doar să-ţi spun să nu-ţi faci griji în privinţa noastră, în viitor. Cu alţii n-au decât să se rupă punţile, dar noi doi avem ceva important de făcut împreună.”
„Da, Bleer, acceptă ea cu un suspin de uşurare, cu noi doi începe totul. Noi suntem A şi B!” Era o invitaţie clară la detaşare şi Bleer, acceptând fără nicio ezitare invitaţia, îi strânse umărul cu mâna, recunoscător. Lumea era cu totul altfel aici, cu ei şi în jurul lor, şi Miruna avea toată îndreptăţirea să vrea să renunţe la varietatea lumii exterioare, să uite de lume, până şi de cuvintele care lui îi veneau în minte destul de des şi de obsedant, fiindcă aproape niciodată nu sintetizau calmul şi buna înţelegere ci doar asprimile şi stridenţele. Acum, pentru moment, pluteau într-o lume fără cuvinte, în căldura pe care şi-o transmiteau unul altuia, aşa că proiectul lui Bleer cu acel grup şi cu acel cuplu straniu şi nefericit apărea rupt de realitatea lor, dar în acelaşi timp nu îi mai punea Mirunei, deocamdată, întrebări neliniştitoare, aşa că se putea discuta despre el cu detaşare, ca despre ceva exterior şi inofensiv.
„Bleer, de ce zici că proiectul tău e abandonat? Eşti încă tânăr, ai toate şansele să găseşti urmarea potrivită sau să ieşi din impas dacă ţi se pare că te-ai împotmolit.”
„Nu te contrazic, Miruna. Dar asta e senzaţia pe care o am, că am ales de la început o cale greşită. Poate chiar un subiect greşit.”
„Un subiect greşit?” repetă ea mirată.
„Da. Conduc jocul în aşa fel în acea piesă, încât...”
„E o piesă?” îl întrerupse ea. „Nu un roman?”
„Poate fi orice, piesă sau roman. Mi s-a părut că până la urmă se pretează mai bine la piesă.”
„Şi greşeala în ce constă?”
„Jocul pe care îl joacă eroii mei, în cap cu protagonistul, e prea sofisticat, mi-am dat seama, şi mai ales nu are reguli precise. Oricare din grup ar avea tendinţa...”
„Tu ai făcut parte dintr-un grup? îl întrerupse Miruna, vreau să spun un grup de prieteni.” Era incitată de ideea lui şi de posibilitatea ca ea, încurajându-l, să-l facă să nu abandoneze proiectul. O încânta întreaga ambianţă, lumina care venea, galbenă şi odihnitoare, de la o aplică de pe perete, prezenţa ocrotitoare a trupului lui Bleer, de care stătea lipită, şi părea că uitase de cearcănele vinete de sub ochi de acum nu prea multe săptămâni. Ea, care altminteri nu refuza o expunere în public care să o avantajeze, acum se mulţumea cu intimitatea lor.
„Da, a fost un grup”, recunoscu Bleer. „Şi bineînţeles, pornind de acolo, cum altfel? am simţit la un moment dat nevoia unei ieşiri din rutină. M-am gândit la un joc prin care locul petrecerii de Revelion să nu fie dinainte stabilit, aşa cum se-ntâmplă de obicei, ci să ajungă un fel de loterie, în funcţie de... în sfârşit, după anumite reguli, nu mai intru în amănunte. Pe scurt, jocul le permitea nu numai să opteze pentru casa unuia dintre prieteni sau a altuia, dar...”
„Asta însemna, îl întrerupse Miruna, ca toţi în acelaşi timp să fie pregătiţi să primească oaspeţi. Nu-i cam complicat?”
„Păi eu ce-ţi spuneam! Un joc stupid şi complicat!”
„Nu, nu, n-am vrut să spun asta”, râse Miruna. „Dar te-am întrerupt. Spuneai că?”
„Spuneam că printre opţiuni era şi aceea de a rămâne până la urmă singuri acasă. Şi astfel — pentru că aşa se şi întâmplă în piesă — cuplul celor doi protagonişti se trezeşte tocmai de petrecerea de Revelion, în care de astă dată, datorită formulei noi, îşi puseseră mari speranţe — se trezeşte în pragul aceleiaşi singurătăţi de care voia să fugă.” Bleer se opri şi rămase tăcut, iar Miruna, gânditoare şi ea, nu-l mai întrebă nimic. Bleer reluă explicaţia: „Îmi era dor de un joc simplu şi onest, fără complicaţii, fără consecinţe neprevăzute şi mai ales dureroase. Dar am ajuns acolo de unde am plecat. Fără niciun câştig. Înţelegi, Miruna? De aceea spuneam că am eşuat cu povestea mea, roman sau piesă de teatru, n-are importanţă.” Ea continua să tacă, îngândurată. Cum şi Bleer amuţise deşi părea să nu fi spus tot ce îşi propusese să-i spună, Miruna rupse tăcerea:
„Într-o zi, cine ştie peste câţi ani, poate că o să-i spui unei alte femei: Am senzaţia că ne cunoaştem de undeva. Nu cumva ai o soră?”
„Nu-mi plac anticipaţiile, spuse Bleer, decât doar în domeniul ficţiunii. Altfel, în viaţa de zi cu zi, prefer să trăiesc clipa. Cum aş putea avea pretenţia că stăpânesc... energiile altora, dacă se dovedeşte că... n-o pot stăpâni nici pe a mea proprie?”
Miruna înălţă capul nedumerită.
„Bleer, nu prea înţeleg ce vrei să spui.”
„La orice întorsătură de frază se poate găsi o urmare neprevăzută”, glumi el.