Scriptum (24)*

    Trezirea spiritelor adormite

Totdeauna o iubită are o soră, se gândi Bleer. Iată că se întâmplă asta nu numai în romane ci şi în viaţă. Nu neapărat că surorile ar fi nedespărţite — deşi chiar pot fi — dar se poate întâmpla ca într-una să regăseşti ceea ce cunoşti sau ţi se pare că cunoşti din cealaltă. Niciodată însă nu ajungi să treci de stadiul superficial al cunoaşterii şi în plus sora iubitei, nedespărţită fiind de aceasta şi de tine, este un memento viu al acelui adevăr care spune că pentru un bărbat, odată făcută alegerea femeii, toate căile de a face o altă alegere se închid; cel puţin pentru o bună bucată de timp. Nu că bărbatul nu s-ar putea împotrivi tentaţiei de a alege mereu, dar este important pentru el să ştie că are oricând libertatea s-o facă. În realitate însă, de cele mai multe ori lucrurile se întâmplă cu totul altfel: sora care nu-i iubita ta, părându-i-se că cu cealaltă se petrec lucruri minunate, începe să se manifeste ca o fire tot mai independentă, ţine cu toată fermitatea, poate chiar ostentativ, să-şi urmeze calea, şi anume una complet diferită şi eventual mai bună şi mai interesantă decât a soră-si. În privinţa asta, nimeni nu poate şti dacă reuşeşte cu adevărat sau nu.
   Bleer îşi aminti de sora Mirunei, Paula, cea moartă într-un accident de maşină — dubios, după cum îi povestise mama celor două fete când trecuse pe la ele pe acasă, cu ceva timp în urmă. Se gândi la viaţa ei, care luase la un moment dat o întorsătură neaşteptată şi într-un fel tragică încă înainte de a-i sosi sfârşitul, şi, dornic să cunoască viaţa, aşa cum se ştiuse dintotdeauna, Bleer parcă regretă că sora dispărută nu putea fi împreună cu ei doi, pentru a se bucura pur şi simplu de prezenţa ei şi pentru a încerca să înţeleagă ce i se întâmplase, pentru cine şi pentru ce fusese nevoită să se sacrifice.
   „Mama ta m-a privit lung, îi povesti el Mirunei, şi i s-a părut că mă cunoaşte de undeva. Culmea e că şi eu am avut senzaţia că am cunoscut-o cândva.”
   „Poate într-o altă existenţă”, glumi Miruna. „Crezi în reîncarnare?”
   „Reîncarnarea mi s-ar părea interesantă, răspunse Bleer, numai dacă păstrezi amintirea vieţilor anterioare. Altfel, poţi să pretinzi orice şi poate să ţi se pară orice.”
   „Un scriitor ar trebui să accepte mai uşor că amintirile lui au o sursă de... dincolo”, continuă Miruna pe aceeaşi linie de uşurătate ascunsă şi odihnitoare.
   „Oricum, toate vin dintr-o discretă introspecţie, răspunse Bleer, aşa că efortul din partea scriitorului nu trebuie să fie prea mare ci doar inspirat. Şi în plus, eu nu trebuie să conving pe nimeni că deţin un adevăr. E de-ajuns să închei cu cititorul un contract: eu îţi furnizez ceva ce mie mi se pare plauzibil, iar tu, dacă eşti de aceeaşi părere, stabilim că asta se numeşte adevăr. Trebuie să recunoşti, Miruna, că e altceva decât în viaţă.”
   Miruna îşi trecu palma încet şi apăsat peste pieptul lui, sigură că explorează un teritoriu binevoitor.
   „Am impresia că uneori te poţi simţi liber chiar şi în ţara asta”, spuse ea cu cuvinte toropite şi tărăgănate, dorindu-şi în acelaşi timp ca ceva să se schimbe totuşi în bine, măcar în viitorul nu prea apropiat.
   „Ceea ce mi se pare cel mai trist, spuse el după o scurtă tăcere, este că până şi dacă încerci să visezi, ţi se spune că nu e bine. Visele sunt subversive. Trebuie să fii doar între patru pereţi şi să te asiguri că uşa e bine închisă... Dacă cineva ar bate cu putere în uşă, ce-ai putea să faci?”
   „Bleer, te rog nu mai vorbi de bătăi în uşă. Mă trec fiorii!”
   „Vezi! Nu poţi să fii liber cu adevărat. Poţi doar să te prefaci, şi asta doar pentru scurtă vreme. Numai personajele mele pot să fie libere. Cele pe care le întâlnesc prin cărţi nu sunt. Dar ale mele sunt. Pentru că atâta vreme cât nu cer aprobare de publicare, am libertatea să le spun: Simţiţi-vă ca în lumea voastră.”
   „Lumea voastră...” Mâna Mirunei, cu aceeaşi încetineală, dar fără nicio apăsare, moale şi meditativă, făcu cale întoarsă peste pieptul iubitului ei. „Şi eu aş putea să mă simt liberă”, continuă ea. Nu mi-ar trebui mult. Cred că a doua zi după libertate m-aş simţi şi eu liberă.”
   „Ştii ce cuvânt îmi vine acum în minte?” o întrebă Bleer.
   „Ştiu că ţie îţi vin în minte din când în când fel de fel de cuvinte. Acum care e?”
   „OGLINDĂ.”
   „De ce tocmai «oglindă»?”
   Sprijinindu-se în coate, Bleer se trase cu capul mai aproape de tăblia patului.
   „În studenţie, am picat o dată la un examen. Când am ajuns acasă, m-am dus drept în baie, am încuiat uşa şi am stat şi m-am privit lung în oglindă. Mă uitam în oglindă şi mă dispreţuiam. Mă vedeam ca prin ceaţă, recunoşteam unele din trăsăturile mele, dar parcă nu eram eu, atât îmi era de ciudă şi de ruşine. Şi deşi îmi era ciudă şi ruşine, totuşi nu-mi puteam dezlipi privirea de ratatul care mă privea din partea cealaltă... La fel şi astăzi, privesc lumea, parcă ar fi lumea mea, dar parcă nu e. Mi-e ciudă şi mi-e ruşine. Oglinda e zgâriată şi se abureşte. Se zice că nu-i bine să spargi o oglindă. Aduce ghinion.”
   Miruna rămase tăcută un timp. Dar nu era ea femeia care să plutească la nesfârşit în apele melancoliilor.
   „De ce ai vizitat-o pe mama în lipsa mea?” îl întrebă.
   „Nu pe mama ta m-am dus s-o vizitez. N-aveam de unde să ştiu că tu nu eşti acasă. Trecuseră câteva zile, destul de multe, de când nu te mai văzusem şi eram îngrijorat.”
   „Şi ce credeai că s-a întâmplat?”
   „Nu puteam să exclud, de pildă, că eşti supărată pe mine şi că mă ocoleşti.”
   „Aveam vreun motiv să te ocolesc?”
   „Nu sunt sigur, spuse Bleer, nu te cunoşteam pe-atunci destul de bine ca să ştiu ce pretenţii ai de la un coleg de breaslă.”
   Miruna rămase câteva clipe pe gânduri. Nu găsi că era nevoie de vreo explicaţie.
   „Mă bucur că te-ai înţeles bine cu mama”, spuse ea.
   „E un lucru extrem de rar la noi, azi, să întâlneşti pe cineva care nu îţi răstălmăceşte vorbele şi nu încearcă să te aducă pe calea cea dreaptă. Mama ta mă accepta aşa cum eram.”
   „Da, ai dreptate. În privinţa asta, pe mama poţi conta.”
   „Printre altele, mi-a vorbit de un băiat care a venit s-o ia pe Paula la o petrecere de Revelion.”
   „Da? Cum a venit vorba? Eu nu-mi aduc aminte de niciun băiat cu care să fi umblat Paula.”
   „Vrei să spui că sora ta n-a avut pe nimeni niciodată?”
   „Era foarte discretă Paula. Chiar secretoasă. Şi de la un moment încolo, după cum bănuieşti, a avut şi motive. Ştii la ce mă refer.”
   „Eu aş zice mai degrabă că ceea ce i s-a întâmplat a fost o întâmplare nefericită în viaţa ei.”
   „E posibil. Dacă te referi la serviciul de triere.
   Bleer rămase tăcut câteva clipe.
   „Ca vârstă cum era faţă de tine?”
   „Cu doi ani mai mare.”
   „Nu ştiu de ce, Miruna, dar şi povestea cu băiatul care a venit s-o ia pe Paula de acasă în ajun de Revelion, când mi-a povestit mama ta, mi s-a părut ciudat de familiară.”
   „Cum îţi explici? E posibil să fi fost tu?”
   Miruna râse de surpriza pe care o citi pe faţa lui. Bleer însă nu râse. Doar se îngândură. Spuse, parcă desprinzându-se de Miruna şi lăsându-se dus de unda de plăcere a generalizărilor, cele care atât de frecvent în ultima vreme îl scoteau din cotidian şi îl transportau în plină ficţiune:
   „Surorile, acele prietene speciale, însoţite pe viaţă...”
   „Poftim?” tresări Miruna.
   „Nimic... Mă gândeam...”
   „Ce-ţi trece prin cap, Bleer?”
   „Mă gândeam la conversaţie.”
   „Care conversaţie?”
   „Aşa, în general... De multe ori e bine să nu spui tot ce-ţi vine în minte... Astfel ca oricare continuare să fie posibilă.”
   „Dacă tu îţi închipui că înţeleg totdeauna ce spui, te înşeli, Bleer.”
   „Mama ta a fost bolnavă acum ceva timp? Vreau să spun, aşa, mai serios bolnavă?”
   „Mama?” Miruna încerca să-şi amintească. „Nu, nu cred. Dacă ar fi fost ceva serios, sigur mi-aş aminti.”
   „Mi-a vorbit atunci de...” Bleer făcu un efort să-şi amintească: „Hidroterapie? Parcă aşa mi-a spus. Există aşa ceva? Mi-a spus că ar fi recurs la un tratament cu numele ăsta pe vremea când băiatul de care îmi povestea a venit s-o ia pe sora ta de-acasă.”
   „Hidroterapie? Nu sunt sigură că mama s-a tratat cu aşa ceva. Mă întreb dacă nu-i o născocire de-a ei. Nu, n-am nici cea mai mică idee ce-i aia hidroterapie.”
   „Nici eu. În discuţia pe care am avut-o nu i-am cerut amănunte. Mi s-a părut doar că mama ta rămăsese cu o suferinţă, că era nefericită.”
   „Nu ştiu ce să spun, Bleer. Nu sunt sigură că mama a fost cu adevărat nefericită. Dar nici fericită. Avea un fel al ei de a privi...”
   „Avea?”
   Miruna avu o tresărire întârziată. Un surâs care ţinea loc de scuză îi modelă vocea când, revenind parcă iute în prezent, se corectă:
   „Are! Mama are un fel al ei de a privi dincolo de lucruri, nu ştiu cum să-ţi explic. Sau prin lucruri. Bineînţeles că a fost o tragedie când am pierdu-o pe Paula în acel accident. Dar ea şi până atunci parcă trăise într-un fel de asceză... Care n-a făcut altceva decât să se adâncească după ce Paula n-a mai fost.”
   „Dintre voi două, cine a fost mai apropiată de mama?” fu Bleer curios să afle.
   Miruna nu dădu niciun semn că întrebarea ar fi pus-o în încurcătură. Răspunse cu voce calmă şi limpede:
   „Cred că Paula a fost mai apropiată de mama.” Şi adăugă, câteva secunde mai târziu: „De altfel, trebuie să spun că pe mine m-au menajat, ambele, cât am urmat facultatea... Timp de patru ani am fost ca şi musafir acasă.”
   „Ştii ce mi-a zis mama ta? «Cineva nu vrea să fim fericiţi.»”
   „Da, Bleer. Sunt convinsă că are dreptate. De multe ori şi eu am aceeaşi impresie. Şi din ce-am discutat un pic mai devreme, a reieşit foarte limpede că şi tu simţi la fel. Parcă lucrurile sunt aranjate în aşa fel să nu avem parte de tihnă, orice-am face.”
   „Mă gândeam la accidentul în care a murit sora ta. Ştii ceva de tipul care pretindea că a fost de faţă şi s-a oferit să-i fie mamei tale martor într-un eventual proces? Mama ta mi-a povestit de el.”
   Bleer îi simţi surprinderea.
   „Mie mama nu mi-a povestit niciodată despre aşa ceva! Eşti sigur că ai înţeles bine?”
   „Absolut sigur.”
   „Deci cine ziceai că a fost martor la accidentul Paulei?”
   „Mama ta nu mi-a spus cum îl cheamă. Mi-a povestit că un tip a abordat-o pe stradă şi că i-a lăsat un număr de telefon şi adresa pentru cazul când se hotărăşte să apeleze la el. Iar peste câteva zile, când l-a căutat, mi-a spus că nu i-a răspuns la telefon şi nici nu l-a găsit la adresa pe care i-o dăduse.”
   „A făcut mama aşa ceva? N-o recunosc!”
   „Poate că a vrut să afle doar aşa, pentru ea, fără nicio intenţie să deschidă un proces.”
   „Mai degrabă.”
   „N-ar fi mai bine s-o întrebi?”
   O simţi rămânând nemişcată cu capul pe umărul lui.
   „N-aş vrea să trezim spiritele adormite, Bleer. E prea târziu să cerem investigaţii după atâta timp. Au trecut aproape patru ani de la accident. Iar dacă mama a avut unele intenţii atunci, mă îndoiesc că le mai are. Faptul că mama ţi-a spus că l-a căutat pe acel domn nu înseamnă că a şi făcut-o. Uneori mama fantazează. De ce se-ntâmplă aşa, mi-e greu să fac presupuneri. Ştiu doar că se-ntâmplă... Şi să-ţi mai spun ceva, Bleer. Hai să presupunem că tot ce ţi-a povestit mama e adevărat, că mă duc la procuratură şi cer să se redeschidă ancheta în cazul cutare. Primul lucru despre care or să mă-ntrebe o să fie: ai vreo probă nouă? Şi eu ce le spun? Că am găsit un martor... cel ce s-a oferit cu câţiva ani în urmă... Poate o conving pe mama să-mi dea numele şi poate alte câteva detalii, mă rog, adresă, telefon... Poate. Deşi nu-i deloc sigur. Fiindcă parcă văd că mama nu mai vrea să dezgroape nimic. Ca să nu mai spun că înainte de orice, la procuratură or să se intereseze de mine. Cine mai e şi asta care vine cu pretenţii? Ziaristă? A! reţinută de securitate? Să fim serioşi! Dumneata nu ai nicio cădere să ne ceri nouă să redeschidem anchete! Miliţia ştie ce face, nu trebuie să-i dea nimeni lecţii. Şi mai ales cei ce ne urăsc şi nu le place regimul. Lămureşte-ţi mai întâi situaţia personală!”
   Era greu de trăit cu povara a numeroase intenţii, mă rog, proiecte — Bleer o ştia prea bine. Mai ales când fiecărei intenţii i se împotrivea cu înverşunare şi uneori cu aroganţă o voinţă practic de neclintit şi împrejurări care nu puteau fi întoarse nicicum în favoarea ta. Miruna ce putea să facă după eliberarea din arestul securităţii? Nimic altceva decât să-şi găsească de lucru — ceea ce şi făcuse şi se putea considera norocoasă că găsise — la o altă publicaţie. Nu mai era acum redactor, nici măcar reporter, fiindcă „Medicina în familie”, săptămânal al Ministerului Sănătăţii, nu făcea reportaje ci publica doar articole care, ca toate articolele, aveau nevoie de corectură. Aşa că asta făcea Miruna: corectură. „Convingerile comuniste” nu mai erau pentru ea de actualitate. Poate pentru alţii. Avea multe motive să privească neliniştită în jurul ei şi să nu se lase antrenată în demersuri pentru a obţine reparaţii ale nedreptăţilor pe care viaţa i le făcuse de-a lungul timpului — reparaţii la care poate că avea dreptul; dar principalul motiv de nelinişte era povara nenumăratelor proiecte de a face ca lucrurile să fie mai bune. La fel cum propriile sale proiecte îl împovărau şi pe Bleer, mereu aceleaşi, şi mereu altele adăugându-se în fiecare nouă etapă a vieţii. Pentru moment era absorbit de dialoguri, preocupat să le facă să curgă lin dar totodată în logica firească a persuasiunii. Câteodată era nevoit, aşa cum observase şi cu ceva timp în urmă, să intre pe o ulicioară, metaforic vorbind, şi să iasă pe alta ca să i se piardă urma gândurilor. În privinţa asta, dialogul poate că nu era cea mai potrivită cale. Nu de alta, dar dezlânându-l, lipsindu-l de logică, riscai să ajungi în cel mai bun caz la un fel de dialog al surzilor; care în cel mai bun caz putea să-l lase pe cititor indiferent; iar în cel mai rău, să-l îndepărteze. De preferat era calea sigură a renunţării la paragrafe. Era greu pentru cititor să presară pietricele în urma sa precum Tom Degeţel ca să nu se piardă în hăţişul ideilor şi al circumstanţelor. Şi la un moment dat Bleer putea să spună: gata, mi s-a pierdut urma, pot să inserez acum ceva nou. Se întorcea către Miruna şi se simţea, aducându-şi aminte, mai încântat şi mai măgulit decât de mirarea ei că nu publicase încă nicio carte, ea considerându-l totuşi scriitor adevărat. Asta nu o angaja pe ea cu nimic şi la drept vorbind nici pe el, fiindcă nici nu îl descuraja să mai scrie şi nici nu îl stimula.
   „Ţi-am promis cândva că am să-ţi povestesc despre «Revelion în doi»...”
   „A! da, îmi amintesc, spuse Miruna încântată — subiectul tău abandonat. Pe vremea când deja ne descoperiserăm unul pe altul dar nu eram încă prea apropiaţi. Am înţeles că în aceeaşi vreme eroii tăi începeau drumul invers: se depărtau unul de altul.”
   „Nu doar începuseră să se depărteze unul de altul, spuse Bleer, ci deja făcuseră paşi mari în direcţia asta.”
   „Tu ai fost vreodată apropiat, vreau să spun mult timp apropiat, de o femeie?” se interesă Miruna cu aceeaşi curiozitate înflăcărată care se trezea în ea de fiecare dată când discutau despre trecutul lui.
   „Mai mult timp?” spuse Bleer. „Nu cred că mă pot lăuda cu relaţii de lungă durată.”
   „Atunci cum se face că te-a preocupat un asemenea subiect: deteriorarea legăturii afective într-un cuplu? Unii sunt de părere că dragostea nu durează. Tu ce crezi, Bleer?”
   El îşi găsi un loc mai bun cu capul pe pernă şi îşi aduse o mână sub cap, privind destins în tavan.
   „Nu mă sustrag de la întrebările grele”, spuse el pe jumătate în glumă.
   „Deci recunoşti că e o întrebare grea.”
   „Da, se întâmplă lucruri ciudate cu dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Dar să-ţi spun ceva, Miruna. Dacă cei doi au o preocupare comună, o preocupare importantă, lucrurile sunt ca şi salvate. Noi doi de pildă: suntem amândoi ziarişti...”
   „Eu nu mai sunt ziaristă, Bleer.”
   „De ce nu? «Medicina în familie» e totuşi un periodic. La orice periodic lucrează ziarişti.”
   „Uiţi că eu nu fac acolo decât corectură şi, mă rog, am mandat să semnalez greşelile gramaticale. Asta nu înseamnă nicidecum ziaristică.”
   „Poate că într-o zi or să te pună redactor.”
   „Mă îndoiesc. Ceea ce mi s-a întâmplat rămâne la dosar pentru totdeauna.”
   „Trebuie să ne sfătuim ce facem mai departe”, spuse Bleer.
   Miruna înţelese că iubitul ei se referea la întâlnirea plănuită cu diplomatul sud-american şi se simţi dintr-odată foarte obosită.
   „Te rog, Bleer, spuse ea, hai să împărţim viaţa în două: într-o jumătate facem ceea ce trebuie, iar în cealaltă... Sau o împărţim în zece, dacă vrei: în nouă zecimi facem ce trebuie, luăm legătura cu cine vrei tu şi riscăm totul, dar într-o zecime din viaţă, adică în seara asta, stăm doar în pat şi uităm de tot şi de toate şi tu îmi povesteşti. Ce zici, eşti de acord?”
   „Eu voiam doar să-ţi spun să nu-ţi faci griji în privinţa noastră, în viitor. Cu alţii n-au decât să se rupă punţile, dar noi doi avem ceva important de făcut împreună.”
   „Da, Bleer, acceptă ea cu un suspin de uşurare, cu noi doi începe totul. Noi suntem A şi B!” Era o invitaţie clară la detaşare şi Bleer, acceptând fără nicio ezitare invitaţia, îi strânse umărul cu mâna, recunoscător. Lumea era cu totul altfel aici, cu ei şi în jurul lor, şi Miruna avea toată îndreptăţirea să vrea să renunţe la varietatea lumii exterioare, să uite de lume, până şi de cuvintele care lui îi veneau în minte destul de des şi de obsedant, fiindcă aproape niciodată nu sintetizau calmul şi buna înţelegere ci doar asprimile şi stridenţele. Acum, pentru moment, pluteau într-o lume fără cuvinte, în căldura pe care şi-o transmiteau unul altuia, aşa că proiectul lui Bleer cu acel grup şi cu acel cuplu straniu şi nefericit apărea rupt de realitatea lor, dar în acelaşi timp nu îi mai punea Mirunei, deocamdată, întrebări neliniştitoare, aşa că se putea discuta despre el cu detaşare, ca despre ceva exterior şi inofensiv.
   „Bleer, de ce zici că proiectul tău e abandonat? Eşti încă tânăr, ai toate şansele să găseşti urmarea potrivită sau să ieşi din impas dacă ţi se pare că te-ai împotmolit.”
   „Nu te contrazic, Miruna. Dar asta e senzaţia pe care o am, că am ales de la început o cale greşită. Poate chiar un subiect greşit.”
   „Un subiect greşit?” repetă ea mirată.
   „Da. Conduc jocul în aşa fel în acea piesă, încât...”
   „E o piesă?” îl întrerupse ea. „Nu un roman?”
   „Poate fi orice, piesă sau roman. Mi s-a părut că până la urmă se pretează mai bine la piesă.”
   „Şi greşeala în ce constă?”
   „Jocul pe care îl joacă eroii mei, în cap cu protagonistul, e prea sofisticat, mi-am dat seama, şi mai ales nu are reguli precise. Oricare din grup ar avea tendinţa...”
   „Tu ai făcut parte dintr-un grup? îl întrerupse Miruna, vreau să spun un grup de prieteni.” Era incitată de ideea lui şi de posibilitatea ca ea, încurajându-l, să-l facă să nu abandoneze proiectul. O încânta întreaga ambianţă, lumina care venea, galbenă şi odihnitoare, de la o aplică de pe perete, prezenţa ocrotitoare a trupului lui Bleer, de care stătea lipită, şi părea că uitase de cearcănele vinete de sub ochi de acum nu prea multe săptămâni. Ea, care altminteri nu refuza o expunere în public care să o avantajeze, acum se mulţumea cu intimitatea lor.
   „Da, a fost un grup”, recunoscu Bleer. „Şi bineînţeles, pornind de acolo, cum altfel? am simţit la un moment dat nevoia unei ieşiri din rutină. M-am gândit la un joc prin care locul petrecerii de Revelion să nu fie dinainte stabilit, aşa cum se-ntâmplă de obicei, ci să ajungă un fel de loterie, în funcţie de... în sfârşit, după anumite reguli, nu mai intru în amănunte. Pe scurt, jocul le permitea nu numai să opteze pentru casa unuia dintre prieteni sau a altuia, dar...”
   „Asta însemna, îl întrerupse Miruna, ca toţi în acelaşi timp să fie pregătiţi să primească oaspeţi. Nu-i cam complicat?”
   „Păi eu ce-ţi spuneam! Un joc stupid şi complicat!”
   „Nu, nu, n-am vrut să spun asta”, râse Miruna. „Dar te-am întrerupt. Spuneai că?”
   „Spuneam că printre opţiuni era şi aceea de a rămâne până la urmă singuri acasă. Şi astfel — pentru că aşa se şi întâmplă în piesă — cuplul celor doi protagonişti se trezeşte tocmai de petrecerea de Revelion, în care de astă dată, datorită formulei noi, îşi puseseră mari speranţe — se trezeşte în pragul aceleiaşi singurătăţi de care voia să fugă.” Bleer se opri şi rămase tăcut, iar Miruna, gânditoare şi ea, nu-l mai întrebă nimic. Bleer reluă explicaţia: „Îmi era dor de un joc simplu şi onest, fără complicaţii, fără consecinţe neprevăzute şi mai ales dureroase. Dar am ajuns acolo de unde am plecat. Fără niciun câştig. Înţelegi, Miruna? De aceea spuneam că am eşuat cu povestea mea, roman sau piesă de teatru, n-are importanţă.” Ea continua să tacă, îngândurată. Cum şi Bleer amuţise deşi părea să nu fi spus tot ce îşi propusese să-i spună, Miruna rupse tăcerea:
   „Într-o zi, cine ştie peste câţi ani, poate că o să-i spui unei alte femei: Am senzaţia că ne cunoaştem de undeva. Nu cumva ai o soră?”
   „Nu-mi plac anticipaţiile, spuse Bleer, decât doar în domeniul ficţiunii. Altfel, în viaţa de zi cu zi, prefer să trăiesc clipa. Cum aş putea avea pretenţia că stăpânesc... energiile altora, dacă se dovedeşte că... n-o pot stăpâni nici pe a mea proprie?”
   Miruna înălţă capul nedumerită.
   „Bleer, nu prea înţeleg ce vrei să spui.”
   „La orice întorsătură de frază se poate găsi o urmare neprevăzută”, glumi el.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)