Laurian și Laura (16)

Festivitate

Încă de la ora unsprezece au început să sosească mașinile oficiale. Trăgeau în fața scării principale, iar administratorul însoțit de paznicul Vasile se afla acolo pentru a-i întâmpina pe înalții oaspeți, care nu erau toți militari dar aveau o atitudine cu nimic mai puțin milităroasă ca a celor ce purtau uniformă. Soldații de la corturi stăteau în poziție de drepți, în timp ce cei doi oficiali de la sala de gimnastică le ajutau, gentili, pe consoartele ștabilor veniți la festivitate să coboare din mașini. De îndată ce o mașină își lăsa încărcătura oficială la scară, pleca și în locul ei trăgea alta.
   Publicul de rând era deja prezent in sală, ocupând tribuna veche, joasă, în timp ce pentru notabilități se construise în zilele precedente, cu mult sârg, o tribună specială, cu bare laterale, pentru a-i feri pe suspuși de contactul cu ceilalți. Laurian urmărea sosirea oaspeților de onoare de lângă ușa principală, dintr-un unghi în care vedea atât afară cât și o parte din interiorul sălii de gimnastică. Iar cei sosiți treceau chiar pe lângă el, foarte aproape, bineînțeles fără să-i dea nicio atenție. Avea el o mică bănuială în ceea ce o privea și totuși când Laura trecu pe lângă el la brațul unui bărbat trupeș, mult mai în vârstă, simți un gol în stomac. Recunoscu pe capul bărbatului chipiul din cuier, cel cu bandă roșie. De astă dată nu se întrebă: de ce tocmai roșie? Roșul se potrivea perfect cu ținuta făloasă a individului. Laura nu dădu niciun semn că l-ar fi recunoscut. Abia dacă lui Laurian, atent la expresia feței ei, i se păru că observă, în momentul când ea trecea prin dreptul lui, un tremur ezitant al colțului ochiului ei, însoțit de o concentrare un pic exagerată asupra spațiului vid din fața ei, unde de fapt nu era nimic de văzut. Urmări perechea îndreptându-se către sală, intrând apoi în sală și ocupând un loc central în tribuna oficială.
   Înainte ca fanfara să intoneze primul marș, perechile suspuse, în țarcul lor de lux, deja conversau între ele. Lui Laurian i se păru mai întâi că Laura se simțea la largul ei acolo și că se arăta interesată să schimbe impresii cu consoartele celorlalți demnitari de prin jur. Mai apoi însă observă că de fapt Laura, după doar câteva cuvinte rostite spre dreapta sau spre stânga, rămase tăcută, poate chiar oarecum posomorâtă, privind fix înainte și evitând, i se păru lui, să-și întoarcă privirea spre locul unde se afla el. Nici consortul ei, cel care se ocupa de ideologie, nu-i acorda nicio atenție. Sala era încălzită, desigur, dar nu era pe-atâta de cald încât Laura să-și fi scos mantoul ei cu guler de vulpiță roșcată. Ședea îmbrăcată cu el, iar mantoul poate că nu era același de la întâlnirea lor întâmplătoare, în acea zi, la restaurant, dar vulpița roșie era cu siguranță aceeași. Sau una identică.
   Laurian tocmai se gândea ce încântat ar fi prietenul său Vartic dacă ar fi de față la o asemenea festivitate, când iată-l pe prietenul său chiar aici la doi pași, venit dinspre intrarea principală.
   — La ce ești tu atent acolo? se interesă Vartic.
   Laurian încă mai stătea cu privirea fixată pe partea din mijloc a noii tribune oficiale, acolo unde ședea Laura. Se întoarse spre Vartic și în clipa aceea păru că uită de obiectul atenției sale, bucurându-se în schimb de sosirea lui neașteptată.
   — Tu cum te mai descurci, Vartic?
   — Să-ți spun ceva, dragule. Totul e să știi să te exprimi, să te înțeleagă oamenii. Uite, de pildă eu, am un singur fel de exprimare, din păcate. Trebuie să le dau de înțeles că am nevoie de ajutorul lor, al oamenilor de pe stradă, mă-nțelegi? Și de aceea am renunțat de mult la orice fel de mândrie. La trufie, aș putea spune.
   — Mașina unde o ții?
   — Mașina? E pe butuci, dragule. De unde să mai găsesc piese de schimb după atâția ani? Azi se poartă bicicleta, dar nici biciclete nu se mai fabrică.
   — Și cum ziceai? se interesă mai îndeaproape Laurian. Trebuie să-i faci pe oameni să te înțeleagă că ai nevoie de ajutor?
   — Absolut! Asta e cheia! Doar că egalitatea din ziua de astăzi nu presupune înțelegere. Dar, știi, deloc! Chiar deloc. Trebuie să-ți spun mai repede ce am de spus, fiindcă parcă văd se înființează administratorul sălii c-o falcă-n cer și una-n pământ și mă dă afară. Cel puțin, pe mine.
   — Nu te mai frământa, Vartic. Administratorul n-o să te mai dea afară. Garantez.
   — Ce spui? N-o să mă mai dea afară? Cum se explică?
   — Am devenit prieteni, Vartic dragă. Ia uite-te la mine, nu observi nimic schimbat?
   Vartic îl examină cu atenție.
   — Măi-măi, costum nou! Pus la patru ace! Te pomenești că ți l-a făcut cadou administratorul!
   — N-ai ghicit. Ia uite-te la tribună, în partea din mijloc. Ți se pare că recunoști o figură cunoscută?
   Fostul bancher își miji ochii în direcția pe care i-o indica prietenul său. Părea că i-a slăbit vederea. Și în loc să-i răspundă dacă recunoaște acolo pe cineva sau nu, spuse:
   — Pare să fie liniștea de dinaintea furtunii.
   — Cred că te grăbești, Vartic. Cred că acuma și încă mulți ani de-acuma înainte n-o să fie nicio furtună. Așadar nu recunoști pe nimeni acolo?
   — Mărturisesc că nu.
   — E Laura, dragule. Dar nu mă mir că n-o recunoști, s-a schimbat mult. Nu fizic ci pe dinăuntru.
   Lui Vartic i se lungise fața:
   — Ce spui! Laura? În tribuna oficială?
   — După cum vezi. Laura împreună cu consortul ei, care se ocupă de ideologie.
   — I-auzi! Ideologie!
   — M-a sunat zilele trecute și m-a invitat la ea acasă.
   — Cine? Laura te-a sunat? Și tu îmi spui toate lucrurile astea, așa, cu nonșalanță, nefericitule! Păi așa ceva se ține în cel mai ascuns secret!
   — Nu și față de administratorul sălii, care le știe pe toate. Laura m-a sunat la singurul telefon care poate fi găsit în toată sala și anume în biroul lui. Așa că de când a aflat ce persoane suspuse mă caută, suntem prieteni la cataramă.
   — Să dea Dumnezeu să dureze, dragule. Dar tare mi-e teamă că într-o bună zi, destul de curând, o să facă poc bula ta de magie.
   — Cine poate ști!
   — Și costumul? Te pomenești că ea ți l-a făcut cadou!
   — Ai ghicit de data asta.
   — Vasăzică te-ai reîntâlnit cu Laura ta, fericitule! Nu te mai întreb cum a fost! Și consortul ei unde era, în camera de-alături, se uita pe gaura cheii?
   — Era plecat în misiune pentru vreo două zile.
   — Vai de capul tău, nefericitule! Dacă mă uit mai bine acolo la tribună, constat că poartă uniformă militară și nu mă-ndoiesc că are și pistol. Uniformă militară cu bandă roșie la chipiu! Îți dai tu seama ce-nseamnă asta? Dar să n-o mai lungim, că văd că începe să cânte fanfara. Ah, ce-mi place!
   — Știam eu că o să-ți placă.
   Capelmaistrul dirija și fanfara intona deja primul marș. În clipa următoare începu și defilarea sportivilor.
   — Un cor bărbătesc pe lângă fanfară, e tot ce mai lipsește în atmosfera asta festivă!
   Cei din tribuna oficială aplaudau moale, în timp ce publicul de rând din tribunele vechi aclama cu entuziasm și flutura flori deasupra capetelor. Trupuri vânjoase și suple treceau în pas cadențat și întorceau capul, militărește, cu gâturi țepene și încordate, spre oficiali.
   — Dar văd și un microfon, observă Vartic. Uite-l acolo, în fața tribunei. Urmează deci discursurile.
   Capelmaistrul pesemne că îi ghicea gândurile, căci făcu un semn de final de melodie cu bagheta și în liniștea care se lăsă brusc, ideologul-șef coborî, nu se știe de ce c-un aer încruntat și apucă cu două degete vergeaua la capătul căreia era montat microfonul. Între timp intrase și administratul și rămăsese la un pas de intrarea principală, avându-l alături pe paznicul Vasile. Toată lumea auzi glasul ideologului-șef, mai degrabă moale și, ai fi zis, plictisit, dacă nu ar fi fost determinarea fermă, implicită, care transpărea din fiecare cuvânt al său.
   — Au fost întrecerile sportive, pe care le-am urmărit cu toții. Am fost martori, cum s-ar zice, la cele mai bărbătești evenimente. Ideologul-șef schimbă mâna cu care ținea vergeaua și se întoarse un pic spre partea cealaltă a sălii, ca să se adreseze în mod egal întregii asistențe. — A fost exercițiul lor de pregătire a ceea ce este cel mai important pentru noi toți: apărarea Patriei! Noi asta îi spunem sportivului destoinic: Fii gata pentru muncă și apărarea Patriei! Dar să nu creadă cineva dintre cei ce stau de-o parte și se mulțumesc să se uite că se va fofila de la această îndatorire, care este a noastră, a tuturor. Am să mă uit la tine, soldat al Patriei, și dacă am să te văd îmbrăcat sărăcăcios, n-am să te întreb de ce ești îmbrăcat sărăcăcios, fiindcă am să știu că n-ai furat de la nimeni. Dar dacă am să te văd dichisit c-un cojoc fățos, am să te-ntreb: a cui oaie ai jupuit-o și cu ce drept ca să-ți faci cojocul ăla al tău? Aicea îi premiem pe cei mai buni. Dar totodată aicea nu-i vorba numa’ de întrecere. Trebuie să răspundem în fața celorlalți pentru tot ce facem și de ce facem ceea ce facem. Și să vă mai spun ceva. Că o să-l vedem pe unul cu cojoc de lux sau fără cojoc, un lucru e sigur: noi nu vom tolera cerșetoria!
   — I-auzi, Vartic! se aplecă iute Laurian la urechea prietenului său, luat prin surprindere.
   — Asta e valabil și pentru tine, replică celălalt tot pe șoptite.
   — Vom trece la controale, continuă ideologul-șef, vom confisca toți banii nemunciți găsiți la cerșetori și îi vom vărsa la bugetul primăriei!
   Ceilalți oficiali din tribuna de onoare erau toți numai ochi și urechi. Numai Laura se uita drept înaintea ei, în gol, cu o expresie pe care poate numai Laurian i-o deslușea, cu atenția împărțită între cuvintele ce îi ajungeau la ureche, rostite de impozantul ei consort, și prezența nevăzută, sau văzută doar fugitiv într-o margine a câmpului vizual, a lui Laurian, acolo, la distanță mare de ea, într-o margine a ușii. Poate că și pe ea o amețeau sunetele stridente ale fanfarei, dar o amețeau în felul ei, fără să o facă, desigur, să spună vreodată, asemenea lui Vartic: Ah, ce-mi place.
   Administratorul trecu la sfârșitul festivității pe lângă cei doi prieteni, tot numai zâmbet, mai să-și frece mâinile, ba chiar se opri pentru o clipă, în timp ce paznicul Vasile se oprea să aștepte câțiva pași mai încolo, și îl întrebă pe Laurian, cu bunăvoință neostoită:
   — Hei, Timotei! Nu-l inviți pe prietenul tău să-ți vadă noul apartament? Ceea ce îl făcu pe fostul bancher să exclame uluit după ce administratorului sălii se îndepărtă:
   — Noul tău apartament! Ce mai e și asta?
   — Ei, evită Laurian să-i împărtășească entuziasmul, e tot o cămăruță, doar că ceva mai mare. Și tot la subsol.
   Și îl invită pe Vartic să meargă împreună să o vadă.
   Oficialii coborau acum de la tribuna de onoare și mașinile de teren vopsite în kaki începeau din nou să tragă la scară una câte una.