Deschizând o uşă dosnică şi intrând în holul uriaş al hotelului, doamna cea mică rămase încremenită fiindcă nu se aşteptase la atâta lux. Iar bătrânul negustor abia dacă apucă să facă vreo doi paşi, că alunecă straşnic pe pardoseala de marmură. Izbuti cu chiu cu vai să rămână în picioare, dar se sperie în aşa hal, că duse mâna mai întâi la inimă, iar apoi la buzunar, în căutarea tabletelor care îl ajutau să treacă peste emoţiile foarte puternice.
— Staţi o clipă să-mi trag sufletul, o rugă el pe doamna cea mică. Nu ştiu de ce a fost nevoie să lustruiască în aşa hal marmura asta roşie!
— Stau, domnule Marius, nu vă grăbiţi, îl linişti doamna cea mică.
În hol se afla multă lume, iar câţiva se uitau la ei cu o oarecare curiozitate.
— Vedeţi pe undeva biroul recepţiei? se interesă bătrânul negustor.
Dar doamna cea mică n-avea urechi să-l audă.
— O fântână arteziană! exclamă ea în culmea fericirii.
— Lăsaţi-mă cu fântâna dumneavoastră arteziană, stimată doamnă! o dojeni el un pic cam nervos. Eu v-am întrebat de biroul recepţiei!
— Chiar nu puteţi să vă mişcaţi din loc? vru ea să ştie.
— Ba pot, bineînţeles că pot! deveni el încă şi mai nervos. Dar trebuie să ştiu în ce direcţie să mă mişc! Aşa că vă întreb pentru a treia oară: vedeţi pe undeva recepţia hotelului?
— De aici nu, răspunse ea. Şi din nou se întoarse la fântâna arteziană: — E pentru prima oară când văd o minunăţie ca asta în interior.
— Ehei, stimată doamnă, sunt încă foarte multe lucruri pe care o să le vedeţi pentru prima oară.
— Nu vreţi să încercăm să mai facem câţiva paşi? îl îndemnă ea cu blândeţe.
Bătrânul negustor se îndreptă de spate.
— Eu nu încerc, doamnă! Eu fac! declară el băţos. Dar la primul pas alunecă din nou şi doamna cea mică abia izbuti să-l susţină. — Mii de draci! îi scăpă lui printre dinţi. Te pomeneşti că afurisitul ăla de fochist mi-a uns tălpile cu cine ştie ce porcărie! De ciudă că l-am pus la punct!
Doamna cea micuţă găsi că-i mai bine să nu-l contrazică, deşi ar fi fost înclinată să-i obiecteze că fochistul n-avusese cum să-i facă una ca asta, de vreme ce domnul Marius stătuse acolo în sala cazanelor bine proptit cu tălpile în pământ.
Când în sfârşit izbutiră să ajungă aproape de recepţia hotelului (şi bineînţeles că între timp atrăseseră atenţia tuturor celor din hol), bătrânul negustor se opri din nou, din propria lui voie de astă dată, şi se uită lung la hotelierul care stătea aplecat peste registru şi scria.
— Mă tem, stimată doamnă, zise el cam pleoştit, că pe acest hotelier nu-l cunosc. S-or mai fi schimbat pe ici pe colo, de când nu mai călătoresc eu. Dar nu vă faceţi griji, pare să fie un tânăr foarte simpatic, măcar că e atât de preocupat.
Foarte stăpân pe sine, domnul Marius se apropie la un pas de birou şi îşi drese glasul. Tânărul hotelier continua să stea aplecat şi să scrie.
— Bună ziua, zise foarte politicos bătrânul negustor.
— ’Nă ziua, mormăi hotelierul, cu nasul în registru.
— Vedeţi, doamnă... se întoarse el către doamna cea mică să-i explice, dar vorbind de-ajuns de tare ca să audă şi tânărul de la birou. Vedeţi, de aceea mi-ar fi plăcut atât de mult meseria de hotelier, deşi, după cum v-am mai spus, cea mai dragă pentru mine rămâne tot aceea de negustor. Dar negustorul, stimată doamnă, vreau să spun cel ce ţine un magazin oarecum modest, ca să zic aşa, nu-i pe-atât de ocupat pe cât şi-ar dori-o, mai ales când e un spirit întreprinzător, cum, fără să mă laud, pot să spun că am fost eu. Fiindcă atâta vreme cât în magazin nu intră nici un client, negustorul, bietul de el, trebuie să stea cu ochii pe pereţi. Cu hotelierul e altceva, domniţă, după cum vedeţi şi dumneavoastră. Hotelierul are tot timpul de lucru, mai ales când administrează un hotel mare! Căci într-un hotel mare mereu se întâmplă câte ceva... În camera cutare clientul a spart vaza cu flori şi trebuie trimisă slujnica să şteargă apa şi să adune cioburile... În altă cameră clientul doreşte să ia un şnaps... (cred că dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta) ...fiindcă tocmai îşi pregăteşte discursul şi are emoţii... Un alt client a cerut să i se reţină un loc la primul vapor care pleacă spre Australia... Iar ceva mai sus, la etajul trei, o tânără şi drăguţă clientă, deşi a fost văzută intrând în cameră, nu răspunde la telefon; se bănuieşte că a luat un tub de somnifere şi s-a întins pe pat. Dar pe dumneavoastră, stimată doamnă, asta nu trebuie să vă sperie. Fiindcă tot ce voiam eu să vă spun este că un hotelier n-are nici un motiv să se plângă că se plictiseşte... Nu-i aşa, tinere domn? i se adresă bătrânul negustor hotelierului, pentru prima oară direct.
De fapt, de câtva timp încoace, hotelierul, ridicându-şi nasul din registru, ascultase cu un aer cam adormit cum bătrânul negustor o dăscăleşte pe doamna cea mică. Aceasta în schimb nu-l prea ascultase, aşa că povestea cu tânăra şi drăguţa clientă care luase un tub de somnifere şi se întinsese pe pat n-o prea impresionase, pentru simplul motiv că abia dacă-i ajunsese la ureche. Doamna cea micuţă admirase minunatul candelabru de cristal din tavanul holului, studiase cu de-amănuntul havuzul din mijloc, de pe marginea căruia câţiva clienţi mai tineri ai hotelului, unii dintre ei cu mustaţă, dar nu à la Franz Joseph, îi cercetau, pe ea şi pe bătrânul negustor, c-un zâmbet în colţul gurii, în timp ce clienţii mai vârstnici îi priveau un pic cam încruntaţi din fotolii adânci aşezate în preajma unor foarte frumoase plante ornamentale.
— Dumneavoastră, scumpe domn, i se adresă hotelierul bătrânului negustor, văd că sunteţi foarte bine informat. Chiar ieri a spart cineva o vază de cristal şi a trebuit să trimit slujnica să şteargă apa şi să culeagă cioburile. Cât despre somnifere, dragă domnule, nu trece săptămână fără să-mi pice pe cap câte o asemenea pleaşcă.
Bătrânul negustor se umflă în pene.
— Nici nu-i de mirare să fiu bine informat. Sunt ani de zile de când călătoresc. În interes de afaceri, se-nţelege.
La care, plimbându-şi privirea peste îmbrăcămintea lui ferfeniţită, hotelierul vru să ştie:
— Şi de-atunci n-aţi mai dat pe-acasă?
Câţiva dintre tinerii spilcuiţi ce şedeau pe marginea havuzului se porniră să râdă.
Bătrânul negustor se întoarse cam trist către doamna cea mică.
— Totdeauna mi-a fost oarecum indiferent în ce casă stau, îi explică el. Dumneavoastră, sunt sigur, mă-nţelegeţi cel mai bine că viaţa mea a fost legată mai mult de magazin decât de casă. Acasă n-am avut niciodată o uşă cu clopoţel, aşa cum am avut la magazin, fiindcă nu mă interesa cine intră. De altfel, nu intra niciodată nimeni, dragă doamnă. Toţi clienţii mei ştiau că îmi petrec foarte puţin timp acasă, iar dacă aveau ceva de cumpărat, mă căutau la magazin. Din păcate însă — şi domnul Marius se întoarse către hotelier, ceea ce, după părerea doamnei celei mici, fu o greşeală — din păcate însă, n-aş putea să mă laud că mi-au mers afacerile...
— Probabil că aţi dat faliment în negoţul cu cărbuni, remarcă ironic hotelierul.
De data asta râseră până şi vârstnicii care şedeau în fotolii. Iar tânărul hotelier, simţindu-se încurajat, se grăbi să adauge:
— Probabil că tocmai aţi făcut ultima încercare cu care aţi dat greş.***
Bătrânul negustor, fără să se piardă cu firea, i se adresă doamnei celei mici, de parcă numai ea ar fi fost de faţă:
— Dumneavoastră, stimată doamnă, ştiţi foarte bine că eu niciodată nu m-am ocupat de negoţul cu cărbuni.
— Ştiu, domnule Marius, încuviinţă ea cu multă convingere.
— Cu toate că, săvârşi el din nou greşeala de a se întoarce către tânărul hotelier, n-am nimic împotriva negoţului cu cărbuni, în măsura în care şi marile transatlantice consumă cărbune, din câte sunt eu informat.
— Pe scurt, domnule, spuse hotelierul, bănuiesc că aţi dori o cameră cu baie.
Alte râsete izbucniră. Tinerii cei spilcuiţi părăsiseră havuzul şi se apropiaseră de biroul recepţiei, făcând cerc în jurul bătrânului negustor şi al doamnei celei mici.
— Hm! făcu încântat domnul Marius, întorcându-se brusc către doamna cea mică. Nu vă spuneam eu că prietenul nostru hotelierul ne-a reţinut un apartament cu vedere către aleea centrală? Noi ne-am mulţumi chiar şi cu câteva ceasuri de odihnă, nu-i aşa, domniţă? Nu de alta, dar sunt foarte grăbit. Chiar şi înainte, pe vremea când profesam negustoria, mi se întâmpla foarte rar să rămân peste noapte la un hotel. Tot din pricina grabei, la fel ca şi acum. Bineînţeles că niciodată nu mă tocmeam la preţ. Vreau să spun că obişnuiam să achit camera pe o zi întreagă, aşa cum se cuvine, cu toate că nu rămâneam decât câteva ceasuri. Problema banilor — hm! — nici nu se punea, dragă doamnă. Toată lumea ştia că domnul Marius plăteşte, chiar dacă, nu-i aşa, i se întâmpla şi lui s-o pornească la drum, din grabă, fără nici o leţcaie în buzunar. Dar niciodată n-am rămas, faţă de un hotelier, cu obrazul pătat! Niciodată, stimată doamnă, aşa să ştiţi! Dacă n-aveam bani, plăteam cu cecuri. Iar dacă n-aveam la mine nici carnetul de cecuri, era de-ajuns o simplă iscălitură în registru, şi orice hotelier ştia că iscălitura aceea e o garanţie...
— Semnătura dumneavoastră, domnule, valora cât greutatea ei în aur, spuse hotelierul, stârnind noi hohote de râs.
— Adică nimic? vru doamna cea mică să ştie dacă a înţeles bine, înălţându-şi către bătrânul negustor ochii un pic cam înneguraţi.
— Vedeţi dumneavoastră, stimată doamnă, zise dânsul, prin asta hotelierul se aseamănă oarecum cu negustorul. Şi unul şi celălalt vin în legătură cu o mulţime de clienţi şi, mai devreme sau mai târziu, ajung să le calce pe urme celor mai hâtri dintre clienţii lor, ca să zic aşa. Fiindcă, orice s-ar spune, scumpă doamnă, pilda bună prinde mai repede decât cea rea. Când e vorba de negustori şi de hotelieri, bineînţeles! Şi nu numai să le calce pe urme ci, de multe ori, să-i şi întreacă, după cum sper că vedeţi şi dumneavoastră, judecând după cât se amuză aceşti domni, care aş putea să bag mâna în foc că sunt negustori. Nu-i aşa, domnule? se adresă domnul Marius unui bărbat rotofei, destul de în vârstă. Nu-i aşa că sunteţi negustor?
— Îmi pare rău, stimate domn, răspunse bărbatul cel rotofei râzând încă, n-aţi nimerit-o. Nu sunt negustor.
— Păcat, dragă domnule, zise bătrânul negustor. Mare păcat! Eraţi făcut pentru meseria asta, puteţi să mă credeţi pe cuvânt. Dumneavoastră ştiţi să râdeţi, ceea ce nu-i puţin lucru. Chiar şi dinţii îi aveţi încă buni. (La un asemenea compliment, domnul cel rotofei încetă brusc să râdă.) Dacă aţi fi avut buna inspiraţie să ţineţi un magazin, eu unul v-aş fi devenit client fără nici o şovăială, cu toate că mi-ar fi fost foarte greu să trec de partea cealaltă a tejghelei, ca să zic aşa. Fiindcă de fapt, după cum îi spuneam cândva acestei tinere doamne, eu niciodată n-am cumpărat nimic. Doar am vândut! Şi domnul Marius i se adresă unui alt bărbat de alături, tot rotofei şi tot destul de în vârstă: — Nici dumneavoastră nu sunteţi negustor? Se poate oare să mă înşel şi de data asta? Abia acum îmi dau seama, domnule... dar, de! după cum e vorba, cât trăieşte omul învaţă!... Abia acum îmi dau seama, după cum vă spuneam, că e vorba de o greşeală pe care foarte mulţi au comis-o, stimate domn. Bătrânul negustor renunţă să-i vorbească numai celui de-al doilea bărbat rotofei, ci li se adresă tuturor: — Foarte mulţi au făcut aceeaşi greşeală, domnilor. Să mori de ciudă, nu alta! Când îi vezi cât sunt de înzestraţi, şi ce s-a ales de ei!... Păi dumneavoastră puteaţi să faceţi carieră cu toţii! Şi dumneavoastră!... Şi dumneavoastră!... Ba chiar şi dumneavoastră!... Cu toţii puteaţi să faceţi carieră! Şi vă rog să mă credeţi, domnilor, că nu-i nimic de râs. Ochiul meu nu m-a înşelat niciodată. Păcat de dumneavoastră, zău! Aş putea să bag mâna în foc că aţi fi găsit clienţi cu duiumul, ba chiar aţi fi avut subiecte de discuţie cu fiecare client, fiindcă văd că aveţi simţul umorului. Dar poate că n-aţi ştiut — ăsta a fost ghinionul dumneavoastră — poate că n-aţi ştiut că ceea ce caută clientul la un negustor, în afară de marfă de bună calitate, se-nţelege, este simţul umorului. Tânăra şi simpatica doamnă aci de faţă poate oricând să confirme că niciodată nu s-a plictisit în magazinul meu, nici chiar atunci când avea foarte puţine cumpărături de făcut şi ar fi putut s-o şteargă numaidecât, nu-i aşa, stimată doamnă?
— Da, domnule Marius, răspunse fără să se fâstâcească doamna cea mică. Niciodată nu m-am plictisit în magazinul dumneavoastră.
Şi, fără a sta pe gânduri, îl luă de mână pe bătrânul negustor.
— Încă ceva, domnilor, zise acesta adresându-se mulţimii de bărbaţi fercheşi, tineri şi vârstnici, cu sau fără mustaţă à la Franz Joseph, care nu mai râdeau. Niciodată nu-i prea târziu, după cum sunt sigur că ştiţi şi dumneavoastră. Eu, după o viaţă lungă şi zbuciumată, pot să spun, fără să mă laud, că am o oarecare experienţă în ale negustoriei. Aşa că dacă dumneavoastră, domnilor, doriţi să îmbrăţişaţi această meserie, chiar şi aceia dintre dumneavoastră care aţi ajuns la o vârstă destul de înaintată, ca să zic aşa, eu vă stau la dispoziţie cu sfaturi. Gratis, domnilor! Absolut dezinteresat! Mă găsiţi în camera ovală.
Şi, spunând asta, domnul Marius o trase după sine pe doamna cea mică, îndreptându-se către scara de marmură albă ce ducea la etaj. Dar de vorbit, nu încetă să vorbească:
— Poate sunteţi înclinaţi să credeţi, domnilor, că nu-i nici un sfat de dat. În privinţa asta însă, îmi pare rău că trebuie să v-o spun pe şleau, vă înşelaţi amarnic. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le ştiţi înainte să vă apucaţi de negustorie. Iar eu aş putea să vă spun cam tot ce vă interesează. De pildă, unde — pe ce stradă sau în ce cartier — să vă deschideţi dugheana, sau, mă rog, magazinul (dacă sunt printre dumneavoastră persoane mai cu dare de mână, ca să zic aşa)... Cu ce fel de mărfuri e mai bine să începeţi negustoria...
Doamna cea mică nu-l prea asculta pe bătrânul negustor, deşi avea toată bunăvoinţa. Dar covorul albastru pe care călca urcând treptele era atât de moale şi de plăcut, încât o bună parte din atenţia ei se irosea cu covorul acela. Grupul de bărbaţi din hol rămânea tot mai jos şi ea îşi arunca din când în când privirea într-acolo, ca să se încredinţeze că îl mai ascultă încă pe bătrânul negustor.
— ...Aş putea să vă spun cum trebuie să fixaţi preţurile astfel ca onorata dumneavoastră clientelă să nu rămână cu impresia neplăcută că îi băgaţi mâna în buzunar...
— Domnule Marius, îl trase de mânecă îngrijorată doamna cea mică. Urcăm. Nu vă obosiţi prea tare cu vorba.
— Încă două cuvinte şi am isprăvit, îi răspunse el cu voce scăzută, gâfâind de pe acum. Se oprise în locul unde balustrada făcea un cot. Şi continuă cu voce tare, către cei de jos:
— ...Şi nici dumneavoastră să nu fiţi puşi în situaţia să daţi faliment într-o bună zi. Iar dacă vreţi tarabă de mere, e important să ştiţi ce soiuri au cea mai mare căutare. Deşi eu unul totdeauna am fost de părere că nici un soi nu concurează cu mărul ionatan. Dar, mă rog, dumneavoastră poate că sunteţi de altă părere, aşa că în privinţa asta se mai poate discuta.
— Domnule Marius, îl zori să isprăvească doamna cea mică. Gata.
— Vă rog să nu mă mai dădăciţi, stimată doamnă, îi răspunse el cam nervos. Ştiu eu ce fac! Şi se aplecă din nou peste balustrada de marmură sculptată: — Dar, domnilor, dacă doriţi să ştiţi ce subiecte se pot discuta cu clienţii, mă tem că asta n-am să v-o pot spune decât contra cost! Subiectele de conversaţie se plătesc, domnilor, vă rog să mă credeţi că îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar n-am încotro.
Grupul de bărbaţi dispăru în sfârşit după cotul balustradei, şi doamna cea mică îi auzi murmurând.
— Credeţi că există o cameră ovală? se interesă doamna cea mică.
— Ah! doamnă! se enervă de-a binelea bătrânul negustor. Nu mă mai zăpăciţi cu întrebările dumneavoastră. V-am spus doar că nu forma contează în viaţă!
O slujnică venea din susul scării, ducând o găleată şi o perie cu coadă lungă. Domnul Marius îi ieşi în cale.
— Scuzaţi-mă că vă întreb, doamnă? începu bătrânul negustor. Slujnica se holbă la el, apoi întoarse capul îndărăt, privind peste umăr. — Cu dumneavoastră vorbesc, stimată doamnă, întări domnul Marius.
— Cu mine?! nu-i veni ei să-şi creadă urechilor. Vai de mine, domnule!
Şi de mirare lăsă găleata să-i cadă din mână. Doamna cea micuţă o privi amuzată cum se rostogoleşte pe trepte în jos, zdrăngănind, până când se opri pe palier.
— Noroc că era goală, zâmbi bătrânul negustor.
— Mare noroc! încuviinţă femeia dându-şi ochii peste cap în timp ce îşi apăsa pieptul cu mâna. Şi oftă adânc.
— Fiţi dumneavoastră aşa de bună, reluă bătrânul negustor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Fiţi aşa de bună şi spuneţi-mi, unde se află camera ovală în acest hotel? Fiindcă orice hotel are, nu-i aşa, o cameră ovală.
— Sigur că da, domnule! îngăimă slujnica, încă năucită. Camera ovală, sigur că da!... Orice hotel are!... Păi, o fi pe-aici pe undeva... Mai sus! Da, da... Mai sus!
— Vă mulţumesc, stimată doamnă, îi zâmbi recunoscător domnul Marius, şi porni să urce mai departe.
— Oh! făcu femeia, privind vrăjită în sus după domnul Marius.
Fără să se uite pe unde calcă, ajunsese pe palier şi se împiedică de găleată, care o porni de-a rostogolul pe trepte în jos, zdrăngănind din toartă; hărmălaia cea mare începu însă abia de la piciorul scării încolo, mai precis până la havuz, unde nici un covor nu mai acoperea pardoseala de marmură roşie
— Eu zic să ne vedem de drum, îşi băgă domnul Marius capul între umeri, aruncând o privire niţel cam vinovată către doamna cea micuţă, care râdea pe înfundate. Nu vă uitaţi peste balustradă! Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că niciodată nu v-am dat sfaturi rele.
Şi bineînţeles că doamna cea mică nu îndrăzni să nege un adevăr atât de evident.
— Mai puteţi, domnule Marius? se interesă ea, după ce, cu chiu cu vai, trecură de etajul doi şi bătrânul negustor pufăia ca o locomotivă.
— Ei, doamnă... Am trecut şi eu prin... încercări mai grele în lunga... Şi zbuciumata mea... viaţă, îi răspunse domnul Marius cu răsuflarea tăiată.
— Ce-ar fi s-o iau puţin înainte, ca să văd cât mai avem de urcat? îi propuse ea cu cele mai bune intenţii.
— Prefer să nu ştiu, îi refuză el oferta cu oarecare asprime.
Aşa că doamna cea mică fu nevoită să-şi pună stavilă curiozităţii. Totuşi, pe palierul de la etajul trei, n-o mai răbdă inima şi o zbughi pe scară în sus. Peste câteva clipe, domnul Marius îi auzi paşii răsunând pe trepte, de unde, în chip cât se poate de logic, trase concluzia că la etajul acela scara nu mai era acoperită de covor şi deci că pe acolo pe undeva trebuia să fi fost capătul.
— Domnule Marius! îi confirmă doamna cea mică presupunerea, făcând toată scara să răsune de strigătul ei plin de bucurie.
— Nu mai strigaţi, doamnă, abia izbuti el să şoptească. Vă rog foarte mult.
Şi se sprijini cu mâna de balustradă, deschizând de mai multe ori gura ca un peşte pe uscat.
— Am ajuns, domnule Marius! strigă ea din nou, fiindcă, bineînţeles, nu-l auzise. Veniţi repede!
— Repede, sigur că da! gâfâi bătrânul negustor. Fir-ar să fie de viaţă!... Poate doar... sufletul să-mi vină... repede, în... zbor!
Când în sfârşit ajunse pe penultimul palier, o zări pe doamna cea mică sus în capul scării, tropăind de nerăbdare.
— E încă o scară aici! îi dădu ea de veste, radiind de bucurie.
— Încă una, stimată doamnă?... O plăcere!
— De fier! se grăbi ea să-i dea amănunte. Verticală!
— O!... Noroc că-i... verticală! Nu ştiu ce m-aş... fi făcut... dacă era orizontală, domniţă!
Doamna cea mică râse din toată inima.
— Oare unde o fi ducând? În camera ovală?
Domnul Marius clătină din cap, epuizat.
— În rai, dragă doamnă!... Sunt sigur... De-a dreptul... în rai!
Mai mult de-a buşilea, bătrânul negustor izbuti să ajungă pe ultimul palier, la piciorul scării verticale de fier.
— Aşezaţi-vă, domnule Marius, se arătă cât se poate de ocrotitoare doamna cea mică. Sprijinindu-l de braţ, îl ajută să se aşeze pe ultima treaptă şi se aşeză şi ea alături. — Nu-i nici o grabă, îl mângâie ea cu vorba. Puteţi să vă odihniţi câteva clipe.
Bătrânul negustor clătină din cap resemnat.
— Aş prefera, stimată doamnă... să-mi povestiţi... viaţa dumneavoastră.
— Viaţa mea? îl luă în serios doamna cea micuţă. Nu s-au întâmplat prea multe în viaţa mea.
— Aveţi dreptate, scumpă doamnă, încuviinţă el. În situaţia mea, mi-ar prinde bine să aflu cu de-amănuntul cum a trăit Matusalem. Şi apoi o să urcăm şi ce-a mai rămas de urcat. Puteţi să începeţi.
— Ce să încep? vru doamna cea mică să-i afle dorinţa.
— Povestiţi-mi viaţa dumneavoastră.
Ea dădu din umeri şi se strâmbă uşor
— Păi... ce-aş putea să vă spun?... Când eram mică, am plecat cu tata la Santiago de Chile, unde el trebuia să prospecteze vreo câteva zăcăminte aurifere... Le-a prospectat şi după aceea ne-am îmbarcat pe un transpacific şi ne-am dus cu toţii la Sidney, un oraş în Australia... Acolo tata a construit câteva poduri, iar eu am pictat... Ştiţi, între timp crescusem şi trebuia să fac şi eu ceva. Aşa că m-am apucat de pictură. Apoi am avut un contract la Delphi...
— Ce contract? se interesă cât se poate de serios domnul Marius. Să pictaţi un templu?
Doamna cea micuţă râse amuzată.
— Nu, domnule Marius. A trebuit să-l lustruiesc. Bucată cu bucată. Din temelie.
— Îmi închipui că nu v-a fost prea uşor, observă domnul Marius.
— Foarte greu mi-a fost! recunoscu ea copleşită de amintirea situaţiei de atunci.
— Dar în schimb, cred că v-au plătit bine.
— Ce-i drept, m-au plătit, domnule Marius.
— Probabil că acolo v-aţi umplut de bani?
— Nu numai acolo, răspunse ea cu multă modestie. Am mai avut apoi şi alte contracte... La Teheran, la Damasc, în Egipt, în Maroc... Am lucrat şi la restaurarea piramidelor...
— În Maroc? vru să ştie bătrânul negustor.
— Nu, domnule Marius. În Egipt. Piramidele sunt în Egipt. Pe malul Nilului. Acolo mi-am cumpărat şi maşina mea cea roşie, poate că vă amintiţi de ea.
O rază de soare se strecură printr-o ferestruică de sub tavan şi-i lumină doamnei celei mici câteva şuviţe din părul ei blond, sau mai precis de culoarea spicului de grâu, care îi acopereau pe jumătate urechea.
— Cum să nu, domniţă, zise el pe gânduri. Sigur că mi-o amintesc. Maşina dumneavoastră cea roşie, decapotabilă, de două locuri, cu care veneaţi la cumpărături. Vasăzică acolo v-aţi cumpărat-o... Pe malul Nilului.
— La Cairo, preciză ea, dându-şi la o parte şuviţa de pe ureche.
— Deci Cairo se află pe malul Nilului, vru el să-şi fixeze în minte poziţia exactă a oraşului.
— Pe-acolo pe undeva, zise ea fluturându-şi mâna c-un gest vag.
Bătrânul negustor îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea năduşită. Răsuflarea începuse să i se domolească.
— Vedeţi, domniţă, zise el luându-şi batista de la frunte, vă spuneam că nimic nu-i mai plăcut decât să stai la hotel şi să priveşti...
— Îmi amintesc, se lăsă ea copleşită de melancolia bătrânului negustor. Îmi amintesc când îmi spuneaţi că nimic nu-i mai plăcut decât să stai în vagonul-restaurant şi să priveşti pe fereastră... Sau ce poate fi mai plăcut decât să stai într-o gară şi să priveşti trenurile?
— Hm! da... tuşi el, simţind nepotrivirea. E adevărat, scumpă doamnă. Dar şi la hotel e plăcut să stai şi să priveşti. Nu puteţi să spuneţi că nu-i plăcut.
— Nu pot să spun, domnule Marius, încuviinţă ea cu multă căldură în glas.
— Chiar dacă nu ţi-a fost dat să ai parte de-un loc cu vedere către aleea centrală? ţinu bătrânul negustor s-o pună la încercare pe doamna cea mică.
— Chiar şi-atunci, trecu ea cu bine încercarea. Ce nevoie avem de aleea centrală?
— Ceea ce apreciez la dumneavoastră, zise el cu recunoştinţă, este că niciodată banii nu v-au zăpăcit. Vă rog să primiţi felicitările mele, stimată doamnă. Trag nădejde că toată viaţa o să rămâneţi o persoană modestă, care îşi cunoaşte lungul nasului, ca să zic aşa.
Drept răspuns, doamna cea mică sări în picioare.
— Ei, domnule Marius, tropăi ea de nerăbdare, cred că v-aţi odihnit destul.
— Nu ştiu, zău, ce vă face să credeţi una ca asta, spuse bătrânul negustor niţel cam abătut.
— Arătaţi foarte bine. Şi apoi, ştiu că sunteţi grăbit.
— În privinţa asta, scumpă doamnă, sunt întru totul de acord cu dumneavoastră. Un om grăbit arată totdeauna bine. Mai mare dragul să te uiţi la el. Afară de cazul când ştie că-l aşteaptă o scară perfect verticală.
Doamna cea mică se prefăcu că nu-i aude scârţâitul genunchilor când bătrânul negustor, apucându-se de balustradă, se ridică anevoie în picioare. Ba chiar, spre a spulbera orice bănuială că ar fi fost atentă la acest amănunt, îşi aţinti privirea către capătul de sus al scării de fier.
— E un capac acolo, observă ea.
Şi, spunând asta, cu coada ochiului aruncă o privire cercetătoare către domnul Marius, încredinţându-se că arată într-adevăr bine.
— Chepeng, domniţă, o corectă el cam în silă. Pe transatlantic erau o mulţime.
Doamna cea micuţă se căţără sprintenă pe scară şi în câteva clipe ajunse sus. Urmărind-o cu privirea, ceafa bătrânului negustor scârţâi la fel ca şi genunchii puţin mai înainte. O văzu opintindu-se să ridice chepengul şi deveni şi el nerăbdător — dar nu mai mult decât îi şade bine unei persoane ceva mai în vârstă, ca să zicem aşa — să afle ce-i sus. Doamna cea mică ţinu chepengul întredeschis şi privi. Şi tot privi.
— Ei bine, doamnă, îşi pierdu el răbdarea, îmi spuneţi şi mie ce se vede?
Ea lăsă chepengul să se închidă încet şi se cocoşă sub el, având aerul că făcuse o boroboaţă.
— E lume acolo, îl informă ea cu voce şoptită pe domnul Marius.
— Elegantă? vru el să ştie.
— Cam elegantă, fu ea nevoită să recunoască.
— În cazul ăsta, stimată doamnă, găsi el pretextul să se arate neînduplecat, vă daţi seama, sper, că eu n-am ce să caut acolo. Vă rog să coborâţi numaidecât.
— Nu-i chiar aşa de elegantă, domnule Marius! o întoarse ea cu o voce niţel cam mieroasă.
— Atunci, hotărâţi-vă, doamnă, îi puse el piciorul în prag. E elegantă sau nu? Ca să ştiu ce avem de făcut!
— Veniţi, domnule Marius, îl rugă ea aproape cu lacrimi în ochi. E un fleac să urcaţi scara!
— Dacă ar fi să mă iau după dumneavoastră, totu’i un fleac! îi reproşă el pornind să urce. Şi, fiindcă îi trebuiră mult mai mult de câteva clipe, până ce ajunse în apropiere de doamna cea micuţă nu încetă să bombăne: — Nicăieri nu vedeţi nici o complicaţie!... Totu’i simplu, după părerea dumneavoastră! Mă mir, zău, că sunteţi atât de superficială, scuzaţi-mă că v-o spun pe şleau. Auzi!... Un fleac să urci o scară ca asta! când ea tremură de parcă ar avea friguri!
Doamnei celei mici îi stătu pe limbă să-i spună că de fapt nu scara e aceea care tremură, dar se gândi că până la urmă amănuntul ăsta n-are prea mare însemnătate. Şi, ca să nu-i stea în drum bătrânului negustor, care, o dată pornit, nu dădea vreun semn c-ar intenţiona să se oprească, împinse cu putere chepengul, lăsându-l să cadă pe partea cealaltă c-un zgomot asurzitor, şi dintr-un salt fu sus pe terasă. Bineînţeles că bătrânul negustor refuză cu îndărătnicie mâna întinsă de ea, ceea ce de astă dată se dovedi a fi nu prea cugetat din partea lui, fiindcă tocmai ieşirea pe terasă îi dădu cel mai mult de furcă, domnul Marius puse un genunchi pe marginea deschizăturii, dar timp de câteva clipe nu ştiu cum să-l pună şi pe celălalt cât de cât alături, fiindcă pur şi simplu n-aveai de ce să te ţii acolo deasupra.
— Domnule Marius! strigă doamna cea mică, ţinându-i sub supraveghere vinele umflate de la gât. Aveţi grijă! Să nu vi se-ntâmple ceva!
— Ce să mi se mai întâmple, doamnă? oftă el resemnat, izbutind în cele din urmă să-şi tragă şi cel de-al doilea picior. Dar, cum ceea ce tocmai dusese cu chiu cu vai până la capăt fusese mai curând o faptă de mare curaj decât una de mare efort, bătrânul negustor nu ajunse sus pe terasă chiar atât de sfârşit încât să nu mai vadă nimic în jur; aşa că atenţia i se fixă asupra unui obiect aflat în imediata lui apropiere, pe care nu întârzie să i-l arate doamnei celei mici: — Vedeţi, stimată doamnă, ăştia sunt pantofi de lac. Am şi uitat de când n-am mai văzut aşa ceva pe stradă.
Doamna cea mică privi cu o oarecare încântare pantofii de lac pe care i-i arăta domnul Marius, iar de la pantofi privirea ei urcă de-a lungul dungilor impecabile ale unor pantaloni negri, trecând apoi, încă şi mai sus, la un sacou tot negru, de o croială cam ciudată.
— Haina asta se cheamă smoching, dragă doamnă, comentă bătrânul negustor cele văzute. Şi mai vorbeaţi de lume nu prea elegantă! Frumos din partea dumneavoastră, n-am ce zice, să mă trageţi pe sfoară, tocmai pe mine, persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa!
Domnul Marius şi doamna cea mică se aflau în mijlocul unui cerc de curioşi cât se poate de eleganţi. Curioşi însă e doar un fel de a spune, fiindcă de fapt domnii şi doamnele din jurul lor îi priveau cu destulă nepăsare. Dar bătrânul negustor, care avea destulă experienţă în spate, remarcă numaidecât un baston negru fără nici o zgârietură. Instinctul lui de negustor îi dădu ghes să se intereseze, adresându-se bărbatului destul de în vârstă ce ţinea bastonul:
— Aş putea să ştiu şi eu, stimate domn, de la ce magazin l-aţi cumpărat?
Stăpânul bastonului îl privi de sus (fiindcă domnul Marius încă nu se ridicase în picioare).
— Nu l-am cumpărat, catadicsi acesta să-i răspundă în cele din urmă. Îl am moştenire de la tatăl meu.
— Aha, se declară domnul Marius pe jumătate mulţumit. Şi bineînţeles că aţi uitat să-l întrebaţi pe tatăl dumneavoastră de unde l-a cumpărat?
— N-am socotit necesar să ştiu, veni răspunsul.
— Sunteţi aşa de drăguţ să mi-l daţi puţin? îl rugă domnul Marius.
Şi, fără să aştepte vreo încuviinţare, apucă bastonul. Celălalt însă nu-i dădu drumul. Aşa că domnul Marius smuci uşor. Dar stăpânul bastonului smuci la rândul lui, ceva mai tare şi pe deasupra niţel cam nervos. Smuciturile se repetară, din ce în ce mai nervoase de ambele părţi, până când, fără voia lui, bătrânul negustor se trezi în picioare pe terasă.
— Domnule Marius! strigă îngrijorată doamna cea mică. Şi, ca de obicei, dădu fuga să-l ocrotească.
— Nu vă neliniştiţi, stimată doamnă. Pur şi simplu acest domn a fost foarte drăguţ şi mi-a dat o mână de ajutor să mă scol. Dar eu aş fi vrut să vă arăt bastonul, ca să vedeţi şi dumneavoastră mai de aproape ce înseamnă abanosul veritabil. Sunteţi de acord să mă însoţiţi într-o mică plimbare? Avem loc destul.
Şi domnul Marius se strecură prin cercul de curioşi, care cu ocazia asta se destrămă.
— Ce lumină blândă, se bucură doamna cea mică luându-l de mână. Îmi pare bine pentru dumneavoastră.
— De ce tocmai pentru mine? vru să ştie bătrânul negustor.
— Îmi închipui că nu mai suferiţi de căldură.
— Pe mine, stimată doamnă, suferinţa nu mă sperie, aşa să ştiţi. Am trecut prin multe în lunga şi zbuciumata mea viaţă.
Păşeau agale, apropiindu-se de marginea terasei. Vântul se înteţi pentru câteva clipe, apoi slăbi din nou. O pânză străvezie de nori se întinse peste tot cerul. Nu mai puteai să spui că e senin, dar nici că s-a înnorat.
— Oare pe ce drum am venit? se întrebă mai mult pe sine doamna cea mică, după ce stătură un pic să privească peste marginea terasei.
— Nu ştiu, doamnă, răspunse cam absent, mai mult pentru sine, bătrânul negustor. Niciodată n-am ştiut să mă orientez în teren. Şi se grăbi să adauge: — Ceea ce nu înseamnă că n-am ştiut să mă orientez în viaţă! Neprimind din partea doamnei celei mici lauda la care se aştepta, spuse apoi: — Iată, dragă doamnă, că până la urmă am ajuns într-un loc cu vedere către aleea centrală.
De astă dată lauda veni prompt:
— Ştiam eu, domnule Marius, că dacă sunt cu dumneavoastră, n-am de ce să-mi fac griji.
Se vedea de sus aleea centrală străjuită de merişor şi rondul de la intrarea principală, înconjurat de maşini lăsate să aştepte... (Maşini de modă veche, dar bine lucrate.) Vântul se înteţi din nou, pătrunzând prin rochia subţire a doamnei celei mici. Domnul Marius îi aruncă o privire un pic cam îngrijorată.
— Nu vă e frig, stimată doamnă? se interesă el.
Ea clătină din cap c-o dulce nepăsare, şi oftă oarecum fericită.
— Nu mi-e frig, domnule Marius. Dar dumneavoastră nu vă e...?
— Un singur lucru vă rog, scumpă doamnă, o întrerupse el rugător, dar totodată foarte hotărât. Să nu mă-ntrebaţi dacă nu mi-e cald!
— De ce? îşi înălţă ea privirea mirată spre domnul Marius.
— Fiindcă mi-e frig, stimată doamnă! Iată de ce! Aşa că vă rog să nu faceţi mofturi, cum vă stă dumneavoastră în obicei, şi să părăsim această terasă.
Doamna cea mică îl privi dezarmată, fiindcă nu găsi pe moment nici un argument cu care să-l înduplece pe domnul Marius să mai rămână încă puţin sus pe terasă, unde îi plăcea atât de mult. Mai ales că, în drum spre chepeng, către care ea îl urmă supusă, tot el fu acela care găsi un motiv în plus:
— După cum vedeţi şi dumneavoastră, până şi simpaticii clienţi ai hotelului au dispărut. Mai vedeţi dumneavoastră pe cineva?
Doamna cea mică era cât pe-aci să admită că nu mai vede pe nimeni, când deodată îi zări pe toţi adunaţi într-un colţ al terasei.
— Domnule Marius! strigă ea trăgându-l de mânecă.
— Vai de mine, doamnă! se sperie bătrânul negustor ducându-şi mâna la inimă. Dumneavoastră vă jucaţi cu sănătatea mea? Ce s-a mai întâmplat? Mută de fericire, doamna cea micuţă arătă către colţul terasei, unde clienţii hotelului păreau să fi văzut cu toţii ceva cât se poate de interesant.
— N-au coborât, domnule Marius, încuviinţă ea strălucind de bucurie (deşi ştia că mai bine ar fi fost să nu i-o arate bătrânului negustor chiar aşa, pe faţă).
— Ce-i drept, eu însumi tocmai începusem să mă îndoiesc că aceste persoane elegante ar fi putut să se strecoare prin afurisitul ăsta de chepeng. Mai ales doamnele. Aţi băgat de seamă ce rochii poartă? Mă bucură spiritul dumneavoastră de observaţie. Pot să vă asigur, stimată doamnă, că rochiile pe care aţi avut prilejul să le vedeţi sunt cusute din materiale de cea mai bună calitate. Şi că fiecare împunsătură de ac a costat o avere.
Doamna cea micuţă găsi că e profitabil să treacă sub tăcere faptul că acele persoane ar fi putut să se strecoare prin chepeng; de unde, în ipoteza că ar fi dispărut totuşi de pe terasă, s-ar fi putut trage concluzia că mai exista şi o altă ieşire; iar această ieşire, de bună seamă lesnicioasă, ar fi putut să atârne în balanţă mai greu decât curiozitatea domnului Marius. Dar, cum doamna cea mică preferă să tacă mâlc, curiozitatea domnului Marius ieşi la iveală:
— Oare ce-or fi văzut?
— Ştiu şi eu, domnule Marius?... înălţă doamna cea mică din firavii ei umeri. Cred că cel mai bine ar fi să mergem să-i întrebăm.
Bătrânul negustor îi adresă un zâmbet cam neîncrezător. Apoi, strângând din buze, îşi întoarse privirea către grupul de clienţi ai hotelului. Şi, în sfârşit, curiozitatea învinse: domnul Marius se îndreptă cu pas hotărât (vorba vine!) către grup.
Mai întâi încercă să ghicească ce se întâmplă, fără să-i întrebe de-a dreptul. Le dădu târcoale, trase cu urechea, dar fără nici un rezultat. În cele din urmă îndrăzni.
— Scuzaţi-mă, domnule, i se adresă el bătrânului cu baston de abanos. Tocmai eram pe cale să părăsesc terasa împreună cu această tânără şi simpatică doamnă... După dumneavoastră, am făcut bine c-am rămas?
Stăpânul bastonului părea foarte emoţionat.
— Aţi făcut foarte bine, domnule, îi răspunse el. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta.
Şi, spunând asta, îşi întoarse din nou privirea către nu se ştie ce punct îndepărtat, lăsându-l pe domnul Marius încă şi mai nedumerit.
— Dumneavoastră, stimată doamnă, aţi priceput ceva? vru bătrânul negustor să se încredinţeze că nu-i el singurul dintre toţi care habar n-are cine trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Spre uşurarea sa însă, doamna cea micuţă clătină din cap, aşa că domnul Marius se simţi încurajat să stăruie pe lângă domnul cel elegant.
— Scuzaţi-mă, domnule, îl bătu el pe umăr, vreţi dumneavoastră să fiţi aşa de bun să-mi spuneţi cu cine o s-avem onoarea dintr-o clipă într-alta?
— Vin norişorii, domnule! răspunse celălalt niţel cam enervat, arătând către zare cu minunatul lui baston de abanos.
La o asemenea veste, faţa bătrânului negustor se lungi de mirare.
— Ce curios mi se pare, domniţă dragă, îi mărturisi el doamnei celei mici. Dumneavoastră vă amintiţi, sper, cât de mult mă bucura să-mi fiţi oaspete la mine în magazin. Şi totodată trag nădejde să nu vă supăraţi dacă am să vă spun că din când în când mă onorau şi alţi clienţi, pe care dumneavoastră n-aţi avut ocazia să-i cunoaşteţi. Era pentru mine o adevărată plăcere să-i aştept. Nu vă mai spun cu câtă nerăbdare îi aşteptam atunci când mi se-ntâmpla să fiu niţel cam — hm! — strâmtorat, ca să zic aşa. Dar niciodată până în ziua de azi, stimată doamnă, vă rog să mă credeţi, nu mi-am închipuit că...
— Ssst! îi cerură câţiva clienţi ai hotelului să păstreze liniştea.
Aşa că bătrânul negustor încheie în şoaptă ceea ce avea să-i spună doamnei celei mici:
— Niciodată până în ziua de azi nu mi-am închipuit că o s-aştept cu nerăbdare sosirea norişorilor.
— Şi eu îi aştept cu nerăbdare! îi mărturisi dânsa tot în şoaptă. Dar emoţia o făcu să uite şi să strige în gura mare: — Au şi apărut, domnule Marius!
— Ssst! i se atrase şi ei atenţia să nu tulbure liniştea.
Şi doamna cea micuţă se repezi la parapet, tremurând toată de emoţie.
Norişorii veneau plutind la mică înălţime, iar domnul Marius se frecă la ochi: i se păru că vede apropiindu-se o flotilă de corăbioare cu pânzele albe umflate de vânt. Şi făcu bine că se frecă, fiindcă după ce îşi luă mâna de la ochi, corăbioarele erau din nou norişori, cu singura deosebire că ajunseseră mult mai aproape. Domnii din colţul terasei tuşiră de emoţie, iar peste umerii goi ai unei doamne din apropiere trecu un tremur nervos, ca un frison. Bătrânul negustor îi dădu un cot ca s-o facă să-şi vină în fire. Doamna îi zâmbi recunoscătoare, dar mai mult pentru intenţie decât pentru efectul cotului căci tremurul nervos n-o părăsi ci doar trecu de la umeri la batista pe care doamna o mototolea în pumn.
— Şi dumneavoastră v-ar prinde bine o batistă, îi dădu ea bătrânului negustor un sfat dezinteresat.
Dar de astă dată domnul Marius aproape că n-o luă în seamă, fiindcă la ureche îi ajunseră crâmpeie dintr-un vals bine cunoscut.
— Vă mulţumesc, dar mie nu mi-e cald, îi răspunse el într-o doară.
Valsul venea de bună seamă dinspre aripa cealaltă a hotelului, unde trebuie să fi fost restaurantul. Vântul îşi risipea vârtejurile peste întinsul câmpiei, iar melodia se risipea o dată cu ele.
— Dar, domnule, o batistă nu se foloseşte numai când ţi-e cald, îl preveni doamna cea dezinteresată cu umerii goi. O să aveţi ocazia să vă convingeţi numaidecât.
— Ha... ha... Hap-ciu! strănută din rărunchi domnul Marius când cel dintâi norişor se abătu peste terasă învăluindu-i pe toţi în vata sa umedă şi rece.
— Vedeţi! observă doamna cea dezinteresată. Întocmai cum vă... Ha... Hap-ciu!... Vă rog să mă scuzaţi... Întocmai cum vă spuneam!
— Aţi avut perfectă dreptate, fu domnul Marius nevoit să recunoască. Noroc!
Şi se grăbi să profite de proasta vizibilitate ca să-şi facă loc cu coatele până la doamna cea mică.
— Hap-ciu! strănută şi ea (cam superficial, după părerea domnului Marius).
— Sănătate! îi ură el fără prea multă tragere de inimă. Nu credeţi, stimată doamnă, c-ar fi cazul să spălăm putina, ca să zic aşa?
Dar în clipa aceea norişorul trecu şi totul se lumină în jur.
— Domnule Marius! strigă ea arătând spre câmpie.
— Vai, doamnă! se sperie din nou bătrânul negustor. V-am rugat de atâtea ori să nu mai strigaţi aşa!
— Ssst! li se ceru lor să tacă.
— V-am rugat de atâtea ori, repetă domnul Marius în şoaptă, să nu mai strigaţi aşa! Ce s-a mai întâmplat?
— Úmbrele! şopti ea, bucuroasă că poate să-i arate bătrânului negustor un spectacol atât de palpitant.
Domnul Marius privi umbrele norişorilor lunecând iute-iute peste câmpia vălurită, şi se frecă la ochi, fiindcă i se păru că vede gonind o herghelie de cai suri, sărind sprinten peste tufele de merişor, fără să clintească o frunză. De data asta însă fu niţel cam în întârziere, fiindcă un cal sur făcu un salt uriaş până sus pe terasă şi umbri tot locul. Norişorul îşi întinse albul său rece.
— Ha... ha... Hap-ciu! răcni domnul Marius.
— Sănătate! îi ură sincer doamna cea micuţă.
— Vă mulţumesc, sunteţi foarte drăguţă, ţinu bătrânul negustor să se arate politicos.
— Ha... Hap-ciu! strănutară cu poftă ceilalţi domni de pe terasă. — Hap-ciu! se fandosiră şi cele câteva doamne, inclusiv doamna cea dezinteresată cu umerii goi.
— Vă asigur, domniţă, că nu-i de noi aici, încercă s-o convingă bătrânul negustor pe doamna cea micuţă. Poate că aceşti domni, altminteri foarte simpatici, n-au nici o treabă, dar eu, după cum sper că ştiţi şi dumneavoastră, sunt o persoană foarte ocupată. Şi apoi, să vă mai spun ceva. N-am nici un chef să fac guturai. Pentru că, nu ştiu dacă aţi băgat de seamă, dar eu unul n-am întâlnit niciodată o persoană cu adevărat ocupată care să sufere de guturai. Vreau să spun că persoanele care suferă de guturai n-au altă grijă decât să scape cât mai repede de el şi prin urmare, vrând-nevrând, îşi neglijează afacerile. Or, eu n-am de gând să-mi neglijez afacerile, oricât de simpatică mi-aţi fi dumneavoastră.
— Dar, domnule Marius, nu vedeţi că a ieşit din nou soarele? se grăbi doamna cea micuţă să profite de faptul că între timp norişorul îşi văzuse de drum.
— Dar dumneavoastră, stimată doamnă, i-o întoarse pe loc bătrânul negustor, nu vedeţi că alţi norişori abia aşteaptă să vină?
— Are dreptate bunicul dumneavoastră, i se adresă doamnei celei mici un domn cam de aceeaşi vârstă cu bătrânul negustor. Năsucul dumneavoastră s-a cam învineţit.
— Cum aţi spus, domnule? se întoarse adânc jignit domnul Marius către celălalt. Bunicul!... S-avem iertare, dar eu n-am ajuns încă la o vârstă atât de înaintată să-i pot fi bunic acestei tinere şi simpatice doamne!
— Ba bine că nu! zise cam obraznic domnul de aceeaşi vârstă cu bătrânul negustor.
— Mai degrabă dumneavoastră aţi ajuns la o asemenea vârstă! Dacă nu cumva aţi şi trecut de ea!
Un norişor se abătu peste terasă, umed şi rece ca şi toţi ceilalţi.
— Hap-ciu! răcni domnul Marius.
— Noroc! se auzi de undeva din ceaţă.
— Mulţumesc, răspunse din obişnuinţă bătrânul negustor. Dar numaidecât îşi aduse aminte că era supărat. — Nu vă mai văd prin preajma mea, domnule, dar aflaţi că asta nu schimbă cu nimic părerea ce mi-am făcut-o despre dumneavoastră. Niciodată de când sunt negustor nu i-am refuzat vreunui client de-al meu marfa pe care şi-o dorea. Dar pe dumneavoastră, domnule, dacă ar fi să intraţi în magazin la mine, nu v-aş servi cu nimic, aşa să ştiţi! Auzi colo, bunic! Şi, vărsându-şi o parte din năduf, bătrânul negustor adăugă ceva mai domolit: — Iar pe dumneavoastră, stimată doamnă, vă rog să nu mă înţelegeţi greşit... M-aş simţi onorat să vă fiu bunic, fiindcă, din câte ştiu eu, se poate întâmpla să fii bunic chiar şi pe la vârsta de — hm! — patruzeci de ani, ca să zic aşa. Nu că ar fi, nu-i aşa, cazul meu... Recunosc că am trecut puţin de această vârstă, dar...
Doamna cea micuţă ieşi surâzătoare din ceaţă şi încercă să-şi ascundă zâmbetul, dar nu prea izbuti.
— Nu ştiu, stimată doamnă, ce găsiţi de râs, o dojeni bătrânul negustor.
— Hap-ciu! strănută ea cam superficial. Şi se simţi datoare să-i explice: — Ştiţi, pe mine mai mult soarele mă face să strănut.
— Păi dumneavoastră, dragă doamnă, pe toate le faceţi anapoda!
— Ba nu, domnule, interveni în apărarea doamnei celei mici unul din clienţii hotelului. Îmi pare rău, dar şi pe mine soarele mă face să strănut.
— Hm! fu cam tot ce găsi de răspuns bătrânul negustor, şi îi aruncă celuilalt o privire dispreţuitoare, după care îl ignoră cu desăvârşire, mai ales că un norişor nou-venit îl făcu să dispară. Şi, cu o hotărâre de neclintit zugrăvită pe faţă, i se adresă doamnei celei mici: — Stimată doamnă, dacă nu coborâţi cu mine chiar în clipa asta, eu unul nu-mi mai iau nici o răspundere în ceea ce... vă... Hap-ciu! se întrerupse el pentru o clipă. Şi reluă fraza începută: — Nu-mi mai iau nici o răspundere în ceea ce vă priveşte, stimată doamnă. Vă doresc mult noroc!
Şi, spunând asta, bătrânul negustor o porni — îşi închipui el — către chepeng. Dar când, peste câteva clipe, se ivi soarele, se trezi că o luase într-o direcţie cu totul alta şi rămase un pic cam dezorientat. Nu prea multe clipe, din fericire, dar nici atât de puţine încât să nu apuce să mediteze (încă o dată), cu o oarecare tristeţe, că în viaţă nimic nu rămâne cum a fost, chiar dacă în aparenţă totul merge ca pe roate.
— Vedeţi, doamnă dragă, continuă el să filozofeze, de astă dată cu voce tare, după ce ajunse la chepeng, iar doamna cea micuţă, ascultătoare ca întotdeauna, se afla lângă el. Dacă nu trecea afurisitul ăla de norişor, eu poate c-aş fi rătăcit şi acum prin neguri, ca să zic aşa... Dar am avut noroc, asta e! În viaţă, totul e să ai un dram de noroc. Iar eu, domniţă, pot să spun fără să mă laud, că totdeauna am avut noroc! Aţi spus ceva?
— N-am spus nimic, domnule Marius. Aveţi dreptate. Dumneavoastră aţi fost totdeauna un om norocos. Şi de aceea aţi avut succes în viaţă.
— Mă bucur că recunoaşteţi, scumpă doamnă. Şi mai ales mă bucur că nu sunteţi invidioasă... Dar, după cum nu mă îndoiesc că ştiţi şi dumneavoastră, norocul le surâde numai celor cutezători.
— Ştiu, domnule Marius.
— Ei, dacă ştiţi, atunci fiţi bună şi păşiţi dumneavoastră prima prin această deschizătură, care, privită de sus, pare atât de strâmtă, încât mă întreb dacă e adevărat că am trecut eu însumi prin ea. Ştiu ce vreţi să spuneţi! se grăbi el să preîntâmpine replica doamnei celei mici. Că de multe ori lucrurile nu sunt aşa cum par la prima vedere. Aveţi perfectă dreptate, stimată doamnă! Vă rog! o pofti el c-un gest de gazdă.
Doamna cea micuţă nu aşteptă să fie invitată a doua oară ci, sprintenă ca de obicei, dispăru pe chepeng în jos, de unde îi strigă bătrânului negustor:
— E rândul dumneavoastră, domnule Marius.
— Ştiu, scumpă doamnă, răspunse el cam acru. Nu-i nevoie să-mi amintiţi.
Şi se lăsă în genunchi. Prin deschizătură doamna cea mică îl văzu în patru labe, răsucindu-se în fel şi chip, pus în situaţia, foarte neplăcută, de a alege cu ce să înceapă coborârea: cu mâna stângă, sau cu piciorul drept? cu piciorul stâng, sau cu mâna dreaptă?
— Domnule Marius! îl strigă ea nerăbdătoare.
Faţa bătrânului negustor se ivi în dreptul chepengului,
— Ce mai vreţi, doamnă? zise el ursuz. N-am şi aşa destulă bătaie de cap?
— Voiam să vă scutesc de bătaie de cap, se scuză ea. Începeţi cu piciorul...
— Lăsaţi, doamnă! o luă el la zor. N-am nevoie de sfaturile dumneavoastră, scuzaţi-mă că v-o spun pe... În clipa aceea faţa domnului Marius pieri în ceaţă. — Hap-ciu! răcni el în deschizătură.
Şi toată scara (probabil până jos în hol) răsună atât de tare, că doamna cea mică se grăbi să-şi astupe urechile!
— Sănătate! îi ură ea din toată inima.
Sus pe terasă domnul Marius mormăi ceva nedesluşit şi — lucru neobişnuit la dânsul — renunţă la încheierea frazei începute în legătură cu sfaturile de care nu avea nevoie. Totodată, se pare că între timp se hotărâse în ce fel să înceapă coborârea, fiindcă doamna cea micuţă zări ivindu-se din ceaţă gheata cea butucănoasă a bătrânului negustor, încercând să găsească, fie şi cu aproximaţie, locul unde se afla prima treaptă a scării de fier. Cum însă, judecând după mişcările dezordonate ale ghetei, doamna cea mică trase concluzia că erau foarte puţine şanse s-o nimerească în următoarele câteva minute, ea însăşi, cu mâna ei (dar discret), îi ghidă piciorul către treapta cu pricina.
Aşa se face că, neştiind cât de mult intervenise mâna doamnei celei mici şi cât de puţin mâna destinului, domnul Marius izbuti în cele din urmă să se strecoare cu tot trupul lui mătăhălos (după părerea doamnei celei mici) prin chepeng.
— Aţi văzut, stimată doamnă! se fuduli el înălţându-şi nasul. Dacă n-aţi ştiut-o încă, e cazul s-o aflaţi acum. Eu totdeauna m-am descurcat singur...
Dar, poate fiindcă prea se grăbise să-şi ridice nasul când se afla foarte aproape de chepeng — iar pe acolo pătrundeau înăuntru vălătuci de ceaţă — urmară trei strănuturi unul după altul, mai straşnice decât toate celelalte, şi cu fiecare strănut domnul Marius lunecă pe scară tot mai jos, astfel că, după cel de-al treilea se pomeni sleit de puteri la piciorul scării de fier, atârnând de penultima treaptă.
— Of, doamne! clătină el din cap năucit.
— Domnule Marius! strigă doamna cea mică alergând speriată să-i dea o mână de ajutor. Aţi păţit ceva?
— Fiţi sinceră, spuse el fără vlagă, aţi crezut că se dărâmă hotelul, nu-i aşa?
— Nu, domnule Marius, îl linişti ea cu multă căldură în glas. Nici nu mi-a trecut prin cap. Mă bucur tare mult că nu vi s-a întâmplat nimic.
— Mie, stimată doamnă, începu bătrânul negustor să-şi vină în fire, mi s-au întâmplat atâtea în lunga şi zbuciumata mea viaţă, că nu ştiu, zău, ce mi s-ar mai putea întâmpla.
Şi bătrânul negustor se sculă cu chiu cu vai, ţinându-se de şale.
— Să nu vă faceţi griji, domnule Marius, ţinu să-l încurajeze doamna cea mică, sprijinindu-l de braţ. Acum la coborâre o să vă vină mult mai uşor.
— Ştiu, doamnă, nu-i o noutate, dădu el din cap resemnat. Am avut de-atâtea ori ocazia să mă conving ce uşor te poţi duce de râpă.
Totuşi, când mai aveau doar câteva trepte până să ajungă jos în hol, bătrânul negustor stătea foarte bine cu moralul, iar acel vals bine cunoscut, care îi aducea aminte de tinereţe, poate chiar de fericita traversare a Atlanticului, şi care aici răsuna limpede (cu toate că venea de undeva dinspre aripa cealaltă a hotelului), îi prilejui o nouă cugetare:
— Vedeţi dumneavoastră, doamnă, negustorii fac o mare greşeală că nu se ocupă mai serios de muzică. Chiar şi eu am făcut-o, de ce să nu recunosc? Abia acum îmi dau seama ce de marfă aş fi vândut dacă onorata clientelă ar fi putut să asculte muzică bună în magazinul meu. Nu-i aşa, scumpă doamnă, că aţi fi trecut mai des pe la mine? ia gândiţi-vă niţel.
Jos în hol nu mai era nimeni. Doamna cea micuţă îi făcu pe plac bătrânului negustor şi stătu să se gândească vreo câteva clipe.
— Nu, domnule Marius, îi răspunse. Eu oricum treceam pe la dumneavoastră cu dragă inimă. Cu sau fără muzică.
— Dar şi pentru mine ar fi fost mai plăcut! protestă domnul Marius. Ia gândiţi-vă un pic. Să fii negustor... Să ieşi în pragul magazinului şi să-ţi acorzi câteva minute de muzică, atunci când, din întâmplare n-ai nici un client... Ce poate fi mai plăcut?
— Să mă bată Dumnezeu dacă n-aveţi perfectă dreptate! se auzi o voce.
Un domn roşcovan, ceva mai în vârstă, se ridică dintr-un fotoliu şi veni spre ei.
— Mă bucur să găsesc la dumneavoastră atâta înţelegere, spuse domnul Marius strângând mâna pe care celălalt i-o întinsese. Nu mă îndoiesc că sunteţi negustor.!
— Ce naiba să fiu altceva?... Sper că sunteţi de acord că şi un roşcovan are dreptul să fie negustor!
— Nu numai că are dreptul, admise pe loc domnul Marius, dar are şi datoria să fie negustor!
Afirmaţie pentru care domnul cel roşcovan pur şi simplu îl strânse în braţe pe domnul Marius. (Iar domnul Marius îl bătu cu palma pe spinare pe domnul cel roşcovan.)
— Iar ideea dumneavoastră cu muzica să ştiţi că am s-o pun în aplicare de îndată ce ajung acasă. Sper că n-aveţi nimic împotrivă.
— Aveţi consimţământul meu! declară ceremonios domnul Marius.
— Scris? vru să ştie domnul cel roşcovan.
— Scris, dacă doriţi, se învoi numaidecât bătrânul negustor. Eu tot n-am ce să mai fac cu ea. Vreau să spun, cu ideea. Ştiţi, în momentul de faţă sunt la pensie, ca să zic aşa.
— Nu se poate! se supără brusc negustorul cel roşcovan. Un negustor n-are dreptul să iasă la pensie! Nu te poţi lepăda de negustorie, cum nu te poţi lepăda de — ştiu şi eu — de inima din piept! Supărarea îi trecu la fel de brusc pe cât îi venise, şi domnul cel roşcovan se arătă cuceritor de amabil: — Dar parcă tocmai vă îndreptaţi spre ieşire...
— Mda... Eram pe cale să părăsim acest hotel, recunoscu pe un ton indiferent domnul Marius.
— Eu mai zăbovesc niţel, spuse celălalt la fel de indiferent. Mai am de încheiat o afacere. Şi c-un gest de gazdă, îi deschise domnului Marius uşa: — Poftiţi, vă rog. Dar în clipa următoare tresări stânjenit, aplecându-se către doamna cea mică: — Ah! vă rog să mă scuzaţi, stimată doamnă.
Şi o lăsă pe dânsa să iasă prima.
— Mulţumesc, spuse doamna cea mică aruncându-i în trecere un zâmbet recunoscător.
— Şi cum vă spuneam, domnule, urmă roşcovanul de îndată ce se văzură afară, am să pun neapărat în aplicare ideea dumneavoastră cu muzica. Vă rog să-mi spuneţi ce pretenţii aveţi.
— Dar v-am spus, se apără bătrânul negustor. N-am nici cea mai mică pretenţie. Eu nu m-am ocupat niciodată de vânzarea ideilor.
— Foarte rău aţi făcut, îl dojeni cu blândeţe domnul cel roşcovan. Să ştiţi că ideile sunt o marfă la fel ca oricare alta. Ba chiar mai avantajoasă în multe privinţe. Cum ar fi, de pildă, spaţiul de depozitare, zâmbi el enigmatic ciocănindu-şi tâmpla cu degetul. Destul de mic, trebuie să recunoaşteţi.
— Mda, recunoscu domnul Marius, la asta nu m-am gândit.
— Şi apoi, urmă celălalt încă şi mai aprins, gândiţi-vă la taxele vamale.
— La ce să mă gândesc? crezu bătrânul negustor că n-a înţeles exact.
— Vreau să spun că ideile sunt scutite de orice taxă vamală! Atâta vreme cât sunt transportate în capul producătorului.
— Domnule Marius! strigă alarmată doamna cea mică.
— Vai, ce obicei aveţi! o dojeni bătrânul negustor. Una-două, vă apucaţi să strigaţi! Vă rog să nu vă supăraţi că v-o spun pe şleau. Doar vedeţi şi dumneavoastră că am de discutat chestiuni importante cu acest respectabil domn! Ce s-a mai întâmplat de data asta?
— Au dispărut maşinile! îi dădu ea de veste.
Şi într-adevăr domnul Marius nu mai zări în jurul rondului nici un automobil.
— Vă speriaţi de parcă ar fi fost toate ale dumneavoastră, zău aşa! preferă el să-i ascundă propria sa mirare.
— A dispărut şi automobilul dumneavoastră? se interesă domnul cel roşcovan.
— Da’ de unde! îl linişti, foarte stăpân pe sine, bătrânul negustor. Nu vă faceţi griji. Al nostru n-a dispărut.
— Noi am venit cu trenul, spuse doamna cea mică.
— Hm! da... Sigur... Într-un fel, se bâlbâi domnul Marius jenat.
Şi îi aruncă doamnei celei mici o privire încărcată de reproş.
— N-am văzut nici o gară prin apropiere, se miră roşcovanul.
— Tocmai asta îi explicam şi eu acestei tinere şi simpatice doamne, se grăbi bătrânul negustor să schimbe vorba. Dacă eu aş deschide un restaurant pe-aici pe undeva, nu mă îndoiesc că n-ar trece multă vreme şi s-ar ivi şi gara. Cineva ar trebui să facă începutul, nu?
— Aveţi perfectă dreptate, încuviinţă plin de vervă negustorul cel roşcovan. Cu ideile dumneavoastră, sunt sigur că o s-ajungeţi departe. Aşa că, dacă-mi permiteţi un sfat, în locul dumneavoastră n-aş mai pierde o clipă, domnule! Aveţi tot viitorul în faţă!
— Aţi auzit, stimată doamnă? se întoarse triumfător bătrânul negustor către doamna cea mică. Eu totdeauna am fost de părere că un negustor n-are dreptul să renunţe niciodată la meseria lui!
— E o meserie de mare viitor, domnule! spuse cu multă convingere domnul cel roşcovan. Nu mai pierdeţi o clipă!
— Hm! da... Sigur... Aşa ar trebui, se cam bâlbâi bătrânul negustor. Dar, vedeţi dumneavoastră, noi...
— N-aveţi cu ce să plecaţi! ghici numaidecât roşcovanul. Dar, stimate domn, vă rog să mă credeţi că asta nu-i o problemă! Mijloacele de locomoţie, pentru oamenii cu idei, nu-s niciodată o problemă! Iar noi, negustorii, trebuie să ne ajutăm unul pe altul, nu-i aşa?
— Sigur, domnule... Pentru oamenii cu idei mijloacele de locomoţie nu-s o problemă... Dar eu unul, vă mărturisesc, nu mai am nici o...
— Nu mai aveţi nici o idee! îi luă celălalt vorba din gură. Şi îl bătu pe umăr, c-un gest cât se poate de prietenesc. — Păi, domnule, dumneavoastră aţi şi avut o idee. Şi încă ce idee! De milioane, stimate domn! Aşa că e rândul meu acum. Sper că îmi daţi voie să am şi eu o idee! Bătrânul negustor înălţă din umeri, stânjenit. — Iată ideea mea! strigă mândru roşcovanul, arătând c-un gest plin de măreţie către una din aleile secundare.
Acolo, lângă un pâlc de copaci, domnul Marius şi doamna cea mică zăriră un automobil negru. O frumuseţe de automobil!
— Vă aparţine! se arătă mărinimos până la capăt negustorul cel roşcovan.
Domnului Marius i se puse un nod în gât. Întorcându-şi privirea către doamna cea mică, o văzu ca prin ceaţă.
— Nu se poate!... bâigui el. Nu pot să-l primesc.
— Vă rog! stărui roşcovanul. Şi să nu-l luaţi drept un dar! E o tranzacţie comercială! Cea mai reuşită din câte am încheiat vreodată, stimate domn!
— Am să vi-l trimit înapoi cu prima ocazie, spuse copleşit bătrânul negustor.
— Faceţi cu el ce credeţi, domnule Marius! Un singur lucru vă rog...
— O! îl întrerupse domnul Marius peste măsură de emoţionat. Îmi ştiţi şi numele?
— Cine nu vi-l ştie! replică celălalt. Sunteţi un om cunoscut, domnule Marius! Şi un foarte cinstit negustor!
Domnul Marius nu putu să nu-l îmbrăţişeze pe negustorul cel roşcovan.
— Domnule Marius! interveni cam îngrijorată doamna cea mică. Vă rog să nu vă emoţionaţi prea tare.
— Un singur lucru vă rog, reluă roşcovanul privindu-l cu dragoste pe bătrânul negustor, în timp ce îi ţinea umerii între palmele lui. Să mă scuzaţi că nu pot să vă însoţesc. Dar, ca negustor, nu mă-ndoiesc că mă-nţelegeţi: sunt o persoană foarte ocupată. Ca şi dumneavoastră, de altfel. Vă doresc drum bun! Şi negustorul cel roşcovan dădu să plece. Dar după nici trei paşi se întoarse râzând distrat.
— Era să uit! zise el scotocindu-se prin buzunare. Cheile!... Noroc că mi-am adus aminte!... Iată-le.
Şi legătura de chei trecu zornăind din mâna roşcovanului în mâna domnului Marius, care, fie vorba între noi, cam tremura.
— Ei, ce ziceţi de una ca asta? se întoarse bătrânul negustor către doamna cea mică, în timp ce se îndreptau grăbiţi spre automobil. Şi, cum de fapt nu ţinea să-i cunoască părerea în privinţa ultimei sale tranzacţii comerciale, cât se poate de reuşită pentru ambele părţi, tot el fu cel care urmă: — De mult mă gândeam, stimată doamnă, că n-ar strica să deschid un fel de birou pentru vânzarea ideilor. Dumneavoastră ştiţi prea bine că mie nu-mi place să mă laud, dar trebuie să recunoaşteţi că onorata clientelă ar avea ce să cumpere de la mine. (Domnul Marius învârtea cheile pe deget.) Sigur că pe lângă idei — nu-i aşa? — aş putea să le ofer clienţilor mei spre cumpărare şi obişnuitele mărfuri... Paste făinoase, griş, orez, cârnaţi... Nu de alta, dar în felul ăsta i-aş scuti de alergătură, sper că sunteţi de aceeaşi părere.
Doamna cea micuţă îl ascultase c-un zâmbet cam distrat pe buze, iar acum, că se apropiaseră de maşină, toată atenţia i se concentră asupra ei.
— Domnule Marius! zise ea emoţionată. Maşina asta nu seamănă cu a fratelui dumneavoastră?
Bătrânul negustor ridică ochii către cer.
— Oh, doamnă, m-aţi intoxicat! Zău, nu vă supăraţi că v-o spun pe şleau, dar dumneavoastră aveţi pur şi simplu o obsesie, ca să zic aşa. Peste tot nu vedeţi decât urme lăsate de fratele meu Costel! De n-ar fi fost roşcovan, nu m-aş mira ca dumneavoastră să-l vedeţi în simpaticul negustor, de care tocmai ne-am despărţit, tot pe nepricopsitul de frate-meu.
Acum, că făcuse gafa, doamna cea micuţă renunţă să-i mai atragă atenţia domnului Marius că părul roşu (cu multe fire albe, se-nţelege) al simpaticului negustor care tocmai încheiase cu domnul Marius cea mai reuşită dintre tranzacţiile sale comerciale, n-avea cum s-o împiedice să-l confunde cu domnul Costel, fratele bătrânului negustor, pentru simplul motiv că pe domnul Costel nu-l văzuse niciodată, şi nici domnul Marius nu găsise cu cale să i-l descrie, fie şi în linii mari. Dimpotrivă, cea de acum era prima veste pe care o auzea despre domnul Costel, şi anume că nu-i roşcovan.
Gândindu-se la toate acestea, doamna cea micuţă îl privea pe bătrânul negustor cum, cu mâna-i tremurătoare, încerca să bage cheia în broasca de la portieră.
— Nu vreţi să mă lăsaţi pe mine să încerc? se oferi ea cu multă bunăvoinţă.
— Poftiţi, doamnă! acceptă numaidecât bătrânul negustor. Şi, c-un gest nervos, îi puse în mână legătura de chei. Când e vorba de nimerit găuri de cheie, prefer să rămân pe din afară, stimată doamnă, aşa să ştiţi.
Doamna cea micuţă descuie portiera şi, zâmbind, îi întinse domnului Marius cheia înapoi.
— Nu ştiu ce găsiţi de râs, domniţă, bombăni el înhăţând cheia. Mie niciodată nu mi-a plăcut să-mi pun mintea cu broaştele astea încăpăţânate.
— Ia te uită! se minună doamna cea mică. Uşa se deschide pe dos!
— Dumneavoastră pe toate le vedeţi pe dos! zise el supărat. Doar ştiţi şi dumneavoastră că-i o maşină de modă veche.
— Dar arată ca nouă! observă ea.
— Asta fiindcă nu-i aparţine nepricopsitului de frate-meu. Dacă ar fi a lui puteţi să fiţi sigură că ar arăta ca dracu! El niciodată nu s-ar fi învrednicit să păstreze un lucru în bună stare. Vă rog să luaţi loc şi să nu mă mai ţineţi de vorbă. După cum ştiţi, n-am vreme de pierdut.
Doamna cea mică intră sprintenă în maşină şi se trase pe locul de lângă volan. Bătrânul negustor se aşeză şi trânti portiera.
— Fiţi dumneavoastră aşa de bună şi uitaţi-vă dacă n-avem nici un obstacol îndărăt, o rugă el, cam ursuz încă.
Ea se uită în urmă şi îl zări pe negustorul cel roşcovan. Stătea la intrarea în hotel, rezemat de o coloană, şi flutura din mână.
— Ne face semn de bun rămas, îl anunţă ea pe domnul Marius.
— Despre cine vorbiţi? îşi încreţi el fruntea.
— Prietenul dumneavoastră ne face semn de rămas bun, zise ea arătând spre hotel.
— A! da, făcu el. Şi îşi lăsă capul ceva mai jos, ca să-i facă la rândul lui semn de rămas bun prin ferestruica de la spate. — Un om foarte de treabă, comentă el în timp flutura din mână şi îi zâmbea roşcovanului. Un negustor foarte cinstit şi o minte cât se poate de lucidă. Vă rog să mă credeţi că îl apreciez pentru afacerea pe care — hm! — a încheiat-o cu mine, ca să zic aşa.
Ca de obicei, doamna cea mică se simţea fericită când bătrânului negustor îi trecea supărarea.
— Un motor perfect... zise el ascultând cu vădită încântare bătaia regulată a motorului. Numai că noi n-avem timp de pierdut, urmă el băgând în marşarier.
Din două manevre dibace, maşina ajunse cu botul către rond. Apoi se aşternu la drum de-a lungul aleii centrale. Doamna cea mică privi gardul de merişor rămânând în urmă. Merişorul era verde, dar în calea maşinii cădeau frunze veştede.
***
*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2
