Nu trecu nici un kilometru şi doamna cea mică începu să fredoneze.
— „El era bătăios din fire...” cântă ea privind visătoare pe geam.
— O! făcu bătrânul negustor. Nu ştiam că aveţi o voce aşa de plăcută.
— „...Ea, o fată cu glas de ca-a-atifea”, continuă ea să cânte, ascunzându-şi zâmbetul.
— Ce-aţi zice de un angajament la restaurantul de lângă gară? îi propuse el. Şi îi aruncă o scurtă privire cercetătoare.
— Care gară? zise ea niţel cam absentă, cu glas moale.
— Gara de lângă restaurantul meu! preciză el bine dispus.
— „...El nu admitea nici pic de-mpotrivire... Dar, vai, în casă tot ea poruncea”, încheie ea strofa şi, oftând, îşi sprijini cotul de speteaza moale a scaunului. Să mă mai gândesc, domnule Marius. Propunerea dumneavoastră îmi surâde, trebuie să recunosc.
— Ar fi cea mai convenabilă afacere pe care aţi încheia-o în viaţa dumneavoastră încă destul de scurtă, stărui el. Dar ar putea să fie cea mai bună afacere chiar şi a lungii dumneavoastră vieţi care vă aşteaptă. Şi apoi, aţi putea să preluaţi restaurantul.
— Cum adică apoi? tresări ea încruntată.
— Ei... Ştiţi dumneavoastră ce vreau să spun.
Drept răspuns, doamna cea micuţă se agăţă de braţul drept al domnului Marius.
— Hei, fiţi atentă ce faceţi! se cam burzului el. Lăsaţi-mă să conduc. Sau dacă nu vă place cum conduc, să schimbăm locurile. Tot aveţi dumneavoastră — hm! — o oarecare experienţă, ca să zic aşa, de la maşina cea roşie, decapotabilă, de două locuri, cu care veneaţi la cumpărături.
— Conduceţi foarte bine, zise ea cu multă convingere. Nu vreau să schimbăm locurile.
— Sunt mulţi ani de când nu m-am mai aşezat la volan, se scuză el. Cam de pe vremea când îi dădeam nepricopsitului de frate-meu o mână de ajutor la atelierul lui de reparaţii auto. Şi apoi, să vă mai spun ceva. De obicei conduc bine pe drum. Vreau să spun, pe orice fel de drum. Adică nu sunt pretenţios. Dar acum, uitaţi-vă şi dumneavoastră şi spuneţi-mi sincer dacă mai vedeţi drumul. Fiindcă eu unul pur şi simplu nu-l mai văd.
— Mie, domnule Marius, drept să vă spun, nu-mi prea pasă. Dacă sunt cu dumneavoastră, înseamnă că sunt pe drumul cel bun.
— Mă bucur, stimată doamnă, zise el emoţionat. Mă bucur să aud asemenea cuvinte din partea dumneavoastră. Şi îmi pare totodată rău că n-aveţi şi dumneavoastră parte de cuvintele frumoase pe care le meritaţi. Dar ce să fac dacă sunt o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, şi de multe ori ursuză... Da, da, nu încercaţi să mă mângâiaţi, cum vă stă dumneavoastră în obicei, doamnă dragă. Vă rog să mă credeţi că am trăit până în ziua de azi destul de mult ca s-ajung să mă cunosc destul de bine pe mine însumi. În clipa aceea maşina trecu peste un hop şi totul se hurducă înăuntru. — Ce-a fost asta? tresări speriat bătrânul negustor.
— Un hop, domnule Marius, zise nepăsătoare doamna cea mică.
— Ah! lăsaţi-mă în pace cu hopurile dumneavoastră! se burzului el. Mie mi s-a părut că aud zdrăngănit de sticle.
— Goale sau pline? întrebă doamna cea mică ascunzându-şi zâmbetul.
Bătrânul negustor îi aruncă o privire nu tocmai prietenoasă şi o bucată de drum nu mai spuse nimic.
— „Duminica să plece cu-alai la vânătoa-a-are”, îşi aduse ea aminte de cântecul început. „Vai, bietul, din suflet îşi dorea...” Cred că erau pline, domnule Marius.
Şi se porni să râdă.
— Zău, doamnă, nu mă fierbeţi! Tocmai începusem să regret că n-am căutat restaurantul hotelului... Nu că ar fi prea cald, dar, ştiţi, o sticlă de bere bună nu strică niciodată. Vreţi dumneavoastră să fiţi aşa de drăguţă să vă aruncaţi o privire pe bancheta dinapoi?
Doamna cea micuţă îi făcu pe plac.
— Îmi pare rău, spuse ea sincer dezamăgită, dar nu-i.
— Ei, ce să-i faci! zise el resemnat. Poate cu altă ocazie.
Treceau printr-o pădure, şi frunze galbene cădeau în calea maşinii, în timp ce soarele sta să apună.
— „Cine pe lume să dea crezare”, cântă mai departe doamna cea micuţă. „...Că ea, c-o vorbă, din drum îl înto-o-orcea?” Oricum, n-aveaţi bani, domnule Marius.
— Ştiu, zise el. Şi ce-i cu asta?
— Vreau să spun, pentru restaurant.
El înălţă el din umeri oarecum nepăsător. — Eu, stimată doamnă, m-am descurcat în cele mai grele împrejurări în lunga şi zbuciumata mea viaţă, aşa să ştiţi. Şi apoi, aţi văzut şi dumneavoastră că sunt o persoană cunoscută. Dacă domnul cel roşcovan auzise de mine, cu toate că până azi nu încheiasem cu el nici o afacere, puteţi să fiţi sigură că la restaurant cu atât mai mult aş fi fost cunoscut. Ne-ar fi dat pe credit... Sau ar fi fost de-ajuns o simplă...
Domnul Marius nu mai apucă să spună cuvântul semnătură, că un hop straşnic scutură automobilul din toate încheieturile. Bătrânul negustor apăsă pe frână şi se întoarse către ea schimbat la faţă.
— De astă dată, stimată doamnă, cred că v-aţi convins şi dumneavoastră. Să nu-mi spuneţi că am o ureche sensibilă numai la clinchetul de sticle.
Doamna cea micuţă clătină din cap, cu o figură cât se poate de serioasă. În clipa următoare erau amândoi jos şi bătrânul negustor îi întinse legătura de chei:
— Fiţi bună şi încercaţi şi dumneavoastră în portbagaj. Ştiţi, la mine ar dura prea mult. Şi apoi, n-aş suporta încă o deziluzie. Prea am avut parte de multe în lunga şi zbuciumata mea viaţă. Aşa că eu n-am să mă uit în timp ce dumneavoastră descuiaţi. Să-mi spuneţi doar atât: Da sau Nu?
Şi domnul Marius se dădu un pas îndărăt şi îşi acoperi ochii cu palma, în timp ce cu mâna cealaltă îşi sprijini cotul.
Privindu-l, doamna cea mică pufni în râs.
— Ştiţi, domnule Marius, în clipa asta sunteţi gândirea personificată!
— Vă rog, stimată doamnă, lăsaţi gluma şi lucraţi mai repede. N-am vreme de pierdut cu personificările dumneavoastră! O auzi pe doamna cea mică descuind portbagajul, apoi ridicând capacul, şi aşteptă. Şi tot aşteptă. Până când, în cele din urmă îşi pierdu răbdarea.
— Ei, doamnă, ce tot faceţi acolo? Este sau nu?
— Da, domnule Marius! strigă ea bucuroasă.
Coborându-şi mâna de la ochi la bărbie, bătrânul negustor scoase un oftat de plăcere: o ladă cu sticle se lăfăia în portbagaj. Doamna cea micuţă ar fi putut să-i spună că acum avea mai mult ca oricând o figură de gânditor; dar preferă totuşi să tacă.
— Vedeţi, doamnă, începu el să se laude, mie succesul niciodată nu mi s-a suit la cap, printre altele fiindcă niciodată până acum n-am avut succese zgomotoase, ca să zic aşa. Cheia succeselor mele în viaţă a fost răbdarea, şi pot să vă spun că această cheie n-a tremurat nicicând în mâna mea. Am pierdut mult, dar am câştigat şi mai mult. Una peste alta, am pierdut vagoane întregi de marfă, dar am câştigat încrederea onoratei mele clientele. La fel şi astăzi... Am pierdut o sticlă de bere... Poate chiar două. Dar Pronia Cerească mi-a scos în cale o lădiţă întreagă. Puteţi dumneavoastră să spuneţi că această lădiţă vine prea târziu? Mă bucur să aud că sunteţi de acord cu mine că niciodată nu-i prea târziu. E adevărat că s-a cam răcorit afară... Adică o persoană cam superficială ar putea să susţină că vremea berii a trecut. Dar eu niciodată n-am judecat o marfă numai după cât e de bună sau cât e de proastă. O marfă, stimată doamnă, e un semn! Toată priceperea stă în a-l desluşi. Iar eu, domniţă, pot să vă spun fără să mă laud că m-am priceput ca nimeni altul să desluşesc semnele, aşa să ştiţi.
Bătrânul negustor aşteptă o încuviinţare din partea doamnei celei mici, dar cum ea rămăsese pur şi simplu mută (zâmbind niţel cam absentă), se scărpină după ureche şi, opintindu-se, scoase lădiţa din portbagaj.
Câteva minute mai târziu şedeau unul lângă altul pe scara automobilului, cu coatele rezemate de genunchi.
— E bună berea, domnule Marius? îl întrebă ea într-o doară.
— E grozavă, stimată doamnă. Vreţi să gustaţi şi dumneavoastră?
— Nu, mulţumesc, îl refuză ea politicoasă. Eu nu beau niciodată bere.
Bătrânul negustor dădu uşor din cap, vrând să spună prin asta că nici el nu se aşteptase la altceva, dar totodată arătându-se de acord cu ea: desigur, berea nu-i singurul lucru bun pe lume (deşi unul dintre cele mai bune).
— Nu vă e frig? i se păru lui că o vede şezând niţel cam zgribulită.
— Puţin, recunoscu ea c-un zâmbet distrat. Dar dumneavoastră?
— Se cam întunecă, ocoli el răspunsul. Şi mai luă o înghiţitură de bere. — Nu credeţi că ar fi timpul să ne urnim?
Doamna cea mică renunţă să-i spună: „Să mai stăm puţin, domnule Marius. E aşa de plăcut aici în pădure!” Ştia că în zadar i-ar fi spus-o, fiindcă bătrânul negustor avea dreptate. Trebuia să plece, ca să nu-i prindă bezna în pădure.
Ceva mai târziu, şezând pe locul ei alături de domnul Marius, după ce acesta aprinsese farurile şi se pare că regăsiseră drumul, doamna cea micuţă îl întrebă cu prefăcută nepăsare:
— Domnule Marius, aţi pus lada la loc în portbagaj?
Tresărind, bătrânul negustor întoarse către ea o privire rătăcită şi se lovi cu palma peste frunte:
— Vai de mine, am uitat!... Şi se grăbi să redreseze automobilul, care o luase către marginea drumului. — Ce marfă bună era, stimată doamnă! Păcat de ea... Parcă văd că o să-ncapă pe mâna unui ageamiu, cum se-ntâmplă de obicei cu mărfurile de bună calitate, i se plânse el. Aproape că m-aş întoarce s-o caut... Nu-i cazul să vă speriaţi, domniţă, o preveni el c-un gest (deşi nici nu ştia ce-ar fi vrut să-i obiecteze doamna cea micuţă), cred c-ar fi cam greu s-o mai găsesc pe întunericul ăsta, aşa că n-am să mă-ntorc, fiţi fără grijă. Şi adăugă îndată după aceea, niţel cam cătrănit: — Nu ştiu ce plăcere găsiţi dumneavoastră să zgândăriţi omul!... Dacă tot am uitat-o, nu era mai bine să nu-mi mai fi amintit deloc? Acum aş fi condus fără grijă şi poate că mi-ar fi venit şi cheful să cânt. Dar aşa, numai de cântat nu-mi arde!
— Domnule Marius! îl strigă ea c-o voce dulce, plină de promisiuni.
Şi scoase de la spate, unde o ţinuse ascunsă până atunci, o sticlă de bere.
— Vai, doamnă! exclamă el copleşit.
Şi îşi pipăi buzunarele, în căutarea pastilelor care îl ajutau să treacă peste emoţiile puternice. Iar doamna cea micuţă se grăbi să-i îndrepte volanul; căci automobilul începuse să şerpuiască pe şosea, cu farurile măturând când copacii din dreapta, când pe cei din stânga.
— Mai ţineţi volanul încă puţin, o rugă bătrânul negustor. Şi, scoţându-şi batista, îşi şterse fruntea năduşită. — Nici nu ştiu ce să vă spun, doamnă, zise el oftând. Să vă cert sau să vă laud?
— Lăudaţi-mă, îi sugeră ea cu multă modestie. Tot erau prea multe sticle ca să le beţi pe toate. De altfel, se face din ce în ce mai frig. Cred c-or să vă fie de-ajuns două.
— Două?! nu-i veni bătrânului negustor să-şi creadă urechilor.
Drept răspuns, doamna cea mică scoase la iveală, c-o prefăcută nepăsare, şi cea de-a doua sticlă de bere.
— Scumpă doamnă, tremură glasul lui de emoţie, până acum v-am lăudat că aţi fost o bună clientă. Dar acum sunt sigur că am omis ceea ce era mai important: dumneavoastră aţi făcut o mare greşeală că nu v-aţi apucat de negustorie. Cu trucurile astea i-aţi fi dat gata pe clienţii cei mai tari de înger. Eu, domniţă, când îi spuneam unui client „Îmi pare rău, dragă domnule, dar ceea ce îmi cereţi dumneavoastră ne lipseşte pe moment”, vă rog să mă credeţi că îmi părea rău cu-adevărat că nu puteam să-i ofer marfa cerută. Dar să-i spui clientului „Ne lipseşte marfa asta”, ca apoi, când îl vezi îndreptându-se pleoştit către uşă, să-i spui „Ah! un moment, stimate domn! M-am zăpăcit. Tocmai pusesem de-o parte o bucată anume pentru dumneavoastră! Ştiam că vă place!” — ei bine, doamnă dragă, vă rog să mă credeţi că ăsta e talent sadea într-ale negustoriei!
— Aşa că acum puteţi să cântaţi, domnule Marius, spuse doamna cea mică în chip de concluzie.
— Hm! da... admise el nu prea convins. Şi, gândindu-se pesemne că prea o lăudase, schimbă oarecum tonul: — Aveţi grijă să nu spargeţi sticlele alea. Sunteţi în stare!... Cât despre cântat, îşi îndulci el puţin glasul, nu ştiu dacă aţi spus-o în zeflemea sau nu...
— N-am spus-o în zeflemea, se grăbi ea să se dezvinovăţească.
— Nu ştiu dacă aţi spus-o în zeflemea, reluă bătrânul negustor, ca şi cum nici n-ar fi auzit-o, dar vă asigur că faceţi o mare greşeală dacă mă judecaţi după vocea mea de astăzi, cam răguşită, ca să spun aşa. Aflaţi că acum câţiva ani, în tinereţe — hm! — eram socotit unul dintre negustorii cu cea mai plăcută voce... Dacă mi-am stricat-o, a fost din pricina nepricopsitului de frate-meu. Da, da... Nu găsesc nimic de râs! Din cauza lui mi-am stricat vocea. Fiindcă făcea totul anapoda şi trebuia să-l cert mereu. Şi nu că mi-aş fi pus vocea la grea încercare. Dar aţi văzut şi dumneavoastră că la supărare nu prea îţi arde de cântat, stimată doamnă. În clipa aceea motorul tuşi, ceea ce îl făcu pe domnul Marius să tresară speriat: — Ce-a fost asta?
Doamna cea mică ridică din umeri, c-un aer nepăsător:
— I se poate întâmpla oricui. Şi eu tuşesc din când în când.
— Mie, stimată doamnă, să ştiţi că nu-mi arde de glumă, o dojeni el cu asprime. Dumneavoastră n-aveţi decât să tuşiţi cât poftiţi. Dumneavoastră nu duceţi în cârcă pe nimeni. Dar automobilul ăsta ne duce pe noi amândoi şi aflaţi că nu mi-ar face nici o plăcere...
Motorul tuşi din nou şi automobilul se poticni o clipă, zgâlţâind tot ce se afla înăuntru (mai puţin lada cu sticle de bere, care nu mai era acolo). Bătrânul negustor opri şi, rezemându-se cu cotul de speteaza scaunului, se întoarse către doamna cea mică. Licărul verzui al cadranelor de la bord abia îi lumina chipul mustrător.
— Sunteţi dumneavoastră aşa de bună să-mi daţi o sticlă de bere?
Zâmbindu-i niţel cam distrată, doamna cea mică îi întinse o sticlă.
— Nu ştiu ce tot găsiţi de râs, zise el cam nervos.
Şi, spunând asta, îi smulse furios sticla din mână.
— Nu râd, domnule Marius, se dezvinovăţi ea continuând să zâmbească.
— Probabil că nu vă daţi seama în ce situaţie ne aflăm! Şi o preveni c-un gest hotărât: — Să nu-mi spuneţi iarăşi că n-aveţi nici o grijă fiindcă sunteţi cu mine. M-am săturat să tot aud asta. Aflaţi că eu sunt foarte îngrijorat, deşi mă aflu cu dumneavoastră, ca să zic aşa. Domnul Marius se uită în jur, căutând un obiect de care să se folosească pentru a scoate capacul de la sticlă. Pentru moment nu găsi altceva mai bun decât inelul de la cadranul indicatorului de viteză. Propti aşadar de inel marginea zimţată a dopului şi lovi cu pumnul. Capacul rămase la locul lui, în schimb inelul se desprinse şi căzu undeva la picioarele bătrânului negustor. Doamna cea mică pufni în râs, dar în numai două clipe reuşi să se abţină şi, muşcându-şi buza, îşi ridică privirea foarte serioasă (ba chiar vinovată) spre domnul Marius, care o săgetă din ochi. — S-a dus dracului! comentă el cele întâmplate. La care doamna cea micuţă, foarte atentă să nu-l supere cu nimic, încuviinţă în tăcere.
— Tot nu ne mai trebuia, îşi dădu ea silinţa să acopere stricăciunea domnului Marius.
— De unde ştiţi dumneavoastră că nu ne mai trebuie?
Doamna cea micuţă înălţă din firavii ei umeri.
— Fiindcă nu mai avem benzină, îi răspunse ea c-un zâmbet nevinovat.
— Ce vă face să deduceţi o prostie ca asta? scuzaţi-mă că v-o spun pe şleau.
Drept răspuns, doamna cea mică îi arătă acul indicatorului de benzină, care se oprise la diviziunea:
DACĂ NU SUNTEŢI CHIAR ÎN STAŢIA DE BENZINĂ,
CĂUTAŢI PE CINEVA SĂ VĂ REMORCHEZE.
Bătrânul negustor dădu din cap resemnat şi se uită afară prin parbriz. Şoseaua suia uşor, iar de o parte şi de alta, în lumina farurilor, crengile desfrunzite ale copacilor păreau albe.
— Cine să ne remorcheze în pustietatea asta? cugetă el cu glas tare, abătut.
Şi de astă dată se dovedi mai inspirat când găsi că rama geamului de la portieră i-ar putea fi de folos să scoată capacul de la sticlă. Lovi zdravăn cu pumnul şi capacul rămase agăţat de ramă. Domnul Marius îl luă şi i-l întinse doamnei celei mici.
— Poate faceţi colecţie? zise el cam fără chef.
— Vă mulţumesc, se arătă ea mâhnită să-l refuze. Nu mai fac colecţie.
— Cum doriţi, primi el cu resemnare vestea că doamna cea micuţă nu mai face colecţie.
Aruncând capacul, bătrânul negustor dădu de duşcă o înghiţitură de bere şi o privi drept în ochi, oarecum întrebător. După a doua înghiţitură deveni încă şi mai limpede că domnul Marius aşteaptă de la ea un răspuns la o întrebare nerostită. Dar doamna cea mică se temu să nu-l supere spunându-i că se simte bine în maşina aceea care nu s-ar mai fi urnit din loc decât remorcată, şi că nu-şi face nici o grijă atâta vreme cât se află cu el. În sfârşit, după a treia înghiţitură bătrânul negustor nu mai putu răbda.
— Spuneţi ceva, doamnă, nu mă mai fierbeţi! izbucni el.
— Ce-aş putea să vă spun? zise ea cu sfială în glas. Nu ştiu ce vă interesează.
Nervos, domnul Marius căută un loc unde să pună cotul şi din greşeală apăsă pe claxon.
— Pe mine, de obicei, stimată doamnă, mă interesează foarte multe lucruri, printre care şi originea petrolului, după cum mi se pare că v-am mai spus. De data asta însă, vreau să ştiu un singur lucru, şi mă mir, zău, că nu vă trece prin cap. Vreau să ştiu cum plecăm de-aici... Dar se pare că pe dumneavoastră vă doare în cot, scuzaţi-mă că v-o spun pe şleau. Se pare că v-am lăudat degeaba. E-adevărat că mi-aţi fost o bună clientă, dar vedeţi dumneavoastră că nu-i totul să fii client bun. Un negustor — şi mai ales un negustor cinstit cum am fost eu, sau, mă rog, cum sunt încă, având în vedere, nu-i aşa, cele spuse de prietenul nostru de la care am căpătat această pacoste de maşină, cum că negustoria e o meserie la care n-ai dreptul să renunţi niciodată — un bun negustor, aşadar, nu se simte cu-adevărat mulţumit atâta vreme cât nu reuşeşte să-i fie de folos onoratei sale clientele. Şi când spun „să-i fie de folos”, asta nu înseamnă, după cum sper că vă daţi şi dumneavoastră seama, doar să-i vândă marfă de bună calitate şi aşa mai departe. Negustorul trebuie să-i fie clientului său un prieten de nădejde. Dar oare clientul n-are nici o obligaţie faţă de negustor? Dacă dumneavoastră vă închipuiţi una ca asta, puteţi să mă credeţi pe cuvânt că vă înşelaţi... Sau poate că eu n-am fost un bun negustor... Poate că m-am amăgit ani de-a rândul. Da, da... Nu încercaţi, vă rog, să mă mângâiaţi cu vorbe frumoase, aşa cum vă stă dumneavoastră în obicei. Acum sunt aproape sigur: nu mi-am făcut meseria aşa cum s-ar fi cuvenit! De multe ori v-am tras pe sfoară, profitând de sinceritatea dumneavoastră, dovedită atunci când îmi mărturiseaţi că sunteţi plină de bani — vă aduceţi aminte, nu-i aşa? Iar eu... Eu vă storceam de bani fără milă, stimată doamnă... V-am minţit!... Da, da, v-am minţit de atâtea ori, doamnă dragă. Vreţi să ştiţi care este adevărul? Ei bine, aflaţi că niciodată n-am traversat Oceanul Atlantic! (Domnul Marius îşi sprijini fruntea în palmă şi cu cotul, din greşeală, apăsă din nou pe claxon.) N-am auzit niciodată sirena unui transatlantic, iar dacă m-aţi fi întrebat vreodată cum sună, v-aş fi răspuns, în ignoranţa mea, că sună la fel ca afurisitul ăsta de claxon! Vă rog, nu încercaţi să mă consolaţi, spunându-mi că nu-i nici o nenorocire că nu l-am traversat, sau că nu-i încă timpul pierdut. Fiindcă acuma ştiu... N-am să mai traversez niciodată Oceanul Atlantic, doamnă dragă... Şi după toate astea, eu să vă cer prietenie? Să vă cer idei? De unde să ştiţi dumneavoastră cum să plecăm de-aici? Dumneavoastră, o fiinţă atât de mică şi de gingaşă... Lăsaţi-mă, domniţă, sunt tare necăjit!
— Pe jos, domnule Marius, spuse doamna cea micuţă cu multă căldură în glas.
— Hm? Poftim? Ce-aţi spus? tresări bătrânul negustor.
— Putem să plecăm pe jos, îşi dădu ea silinţa să fie cât mai convingătoare.
Domnul Marius îi aruncă o privire încruntată.
— Dumneavoastră sunteţi sigură că nu vreţi să vă bateţi joc de mine? Chiar credeţi c-am putea să plecăm pe jos?... Şi dacă o s-avem de mers o săptămână încheiată?
Doamna cea mică nu voi totuşi să-i promită prea mult.
— Până la culmea dealului nu-s decât câţiva paşi, zise ea. Acolo o să ne lămurim.
— Ţin să vă previn, stimată doamnă, zise cam sumbru bătrânul negustor, că sunt în viaţă unele situaţii, care e de preferat să rămână nelămurite.
— Uitaţi-vă acolo peste deal, încercă ea să-i spulbere îndoiala. Vedeţi cum e cerul? Tot aşa se vedea în noaptea când mă apropiam de Santiago de Chile. Luminos. Aşa că n-aveţi nici o grijă, domnule Marius. De multe ori situaţiile se lămuresc în bine.
— Aşa să fie, cum ziceţi dumneavoastră, admise bătrânul negustor, cam sceptic. Dar eu vă spun că cerul poate să fie luminos şi de la stele. Şi cu atât mai mult de la luna plină, aşa cum vedeţi prea bine şi dumneavoastră că e în noaptea asta. Domnul Marius stinse farurile. — Uitaţi-vă ce lumină! Aproape c-ai putea să citeşti... Hm! sigur, nu-i vorba de mine, stimată doamnă. Dar dumneavoastră... vă rog să nu-mi spuneţi că n-aţi putea să citiţi. Hm! tuşi bătrânul negustor. Aşadar, de unde pornisem?
— Tocmai vă spusesem că de multe ori situaţiile se lămuresc în bine.
— Iar eu, dădu el semne de nervozitate, tocmai vă spuneam că de încă şi mai multe ori situaţiile se lămuresc în rău. Şi încă ceva! Să nu vă luaţi niciodată după lună, dragă doamnă. Ca de pildă acum. Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră şi spuneţi-mi cinstit: judecând după cât de alb pare totul în lumina lunii, n-aţi putea să juraţi că ne aflăm pe un teren de nisip?
— Şi când colo? îl puse la încercare doamna cea micuţă, c-un zâmbet enigmatic.
— Când colo, nu-i decât... Domnul Marius se opri pentru o clipă: merita oare să mai rosteşti un cuvânt atât de obişnuit? Îl rosti totuşi, dar cu mult dispreţ: — ...Pământ ca oricare altul! domniţă dragă. Ce? — o scrută el uşor neliniştit. — Nu sunteţi convinsă?
Doamna cea mică îl privi oarecum compătimitor.
— Domnule Marius, spuse ea cu prefăcută nepăsare, ceea ce dumneavoastră luaţi drept nisip e zăpadă.
— Zăpadă?! făcu el ochii mari. Oare am auzit eu bine, stimată doamnă? Dumneavoastră aţi pronunţat cuvântul zăpadă?
Pe doamna cea micuţă mirarea bătrânului negustor o bucură atât de tare încât nu se putu abţine să nu bată din palme.
— Întocmai cum aţi auzit, îşi jucă ea până la capăt comedia nepăsării. Ceea ce vedeţi e zăpadă.
— Nu pot să cred! îşi jucă el drama neîncrederii.
Şi, ieşind furios din automobil, nu se opri decât la marginea şoselei, unde se aplecă şi luă în palmă...
— Zăpadă! Se uită la doamna cea micuţă cu o privire oarecum rătăcită. — Câtă dreptate aţi avut! recunoscu el spăsit. Şi eu care v-am pus la îndoială agerimea ochiului!... Sigur, trebuia să-mi treacă prin cap că dumneavoastră n-aveţi cum să vă înşelaţi... Dumneavoastră, care sunteţi atât de tânără şi cu vederea atât de bună!... Cum aş putea să mă măsor cu dumneavoastră, eu, o persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa? Îmi dau seama că sunt situaţii când experienţa de o viaţa întreagă nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Mai mult ce-aş putea să vă spun?
Doamna cea mică ieşi din automobil şi, traversând în fugă şoseaua, îl luă de mână. Bătrânul negustor tocmai aruncase zăpada şi mâna îi era încă rece.
***
*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu