Traversarea curţii*

O femeie destul de în vârstă îşi făcuse un obicei din a traversa curtea noastră folosind-o drept scurtătură. O traversa fără nicio reţinere ca şi cum curtea ar fi fost un drum public. În timp ce trecea, cu o figură încruntată, nu se uita nici în dreapta nici în stânga, nu saluta pe nimeni, nici nu cerea voie şi foarte probabil nu-l cunoştea nici pe proprietar nici pe vreunul din chiriaşi. E drept că pentru a ajunge de pe strada Filimon Sârbu la Gara Câmpiniţa, curtea noastră era o cale foarte comodă. Altfel, pe străzi, ocolul ar fi fost mare. Dar femeia îmi era antipatică şi tupeul ei de a trece printr-o curte străină, prin curtea mea, mă înfuria la culme. O dată, după ce a ieşit pe poarta prin fundul curţii, care dădea spre linii, am aruncat în urma ei cu un bulgăre de pământ. Bulgărele a izbit poarta pe care ea o închisese cu o secundă înainte. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva exagerasem. Dar nu, mă simţeam stăpânul curţii şi nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că nu eram decât chiriaş.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Burloiu, nebunul cartierului*

Ca înfăţişare, aducea — aş zice astăzi — cu Toulouse–Lautrec. Doar că arăta mult mai fioros. Dacă era zgândărit, ceea ce se întâmpla de fiecare dacă când un grup de copii întorcându-se de la şcoală se nimerea să treacă pe lângă el atunci când Burloiu ieşea la miez de zi din bârlogul lui din capul unei fundături şi se ivea şontâcăind greoi pe stradă, ajutându-se de un baston noduros — dacă era zgândărit, spuneam, invariabil îl apucau furiile. Făceam cerc în jurul lui şi strigam „Burloiu nebunu’! Burloiu nebunu’!” (Nici nu ştiu cine era mai nebun.) El începea să se învârtă, furios, pe un picior, pe cel şchiop, cu o sprinteneală surprinzătoare vecină cu dezechilibrul, şi încerca să prindă pe careva dintre noi, deşi n-avea nicio şansă, în timp ce noi ţopăiam în jurul lui ca bezmeticii scoţând strigăte ascuţite, sau imitându-l cu cruzime. Uneori, dacă avea în mână un obiect de spart, spărgea cu furie acel obiect izbindu-l de caldarâm, fie că era o cană, un pahar, o sticlă sau orice altceva care se putea face ţăndări... Când se întâmpla să trec singur pe lângă el, furia mocnită din ochii lui negri, arzători, înconjuraţi de încâlceala neagră a părului şi a bărbii îmi cerea parcă o provocare, pe care mă abţineam să i-o ofer. Atunci când, odată trecut de el, aveam curiozitatea să mă întorc în urmă, îl surprindeam uneori întorcând la rândul lui capul după mine şi mormăind ceva nedesluşit, ca şi cum şi-ar fi arătat nemulţumirea că nu-i dădeam motive să se dezlănţuie. Niciodată nu ţinea minte că cineva, vreun copil anume, l-a întărâtat cândva, chiar şi cu foarte puţin timp în urmă, alături de alţii. Sau poate că se abţinea la rândul lui să-şi descarce furiile deşi vedea în toţi posibili neprieteni. Întorceam de mai multe ori capul după el în timp ce se îndepărta pe sub şirul de salcâmi de la marginea trotuarului şi îl vedeam şontâcăind, scund şi bondoc, întorcându-se ostil după fiecare trecător şi mormăind aceleaşi cuvinte nedesluşite, ascunzând parcă în el o rezervă uriaşă de energie, o forţă uriaşă şi inutilă. Mă gândeam la obiectele acelea cu care Burloiu dădea de pământ făcându-le ţăndări şi mă întrebam de ce oare nu încerca niciodată să le arunce spre noi, cei ce tulburam viaţa lui şi aşa tulbure.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Chişinău. Primele amintiri*

Sunt convalescent şi mama se întoarce acasă din oraş, în mână cu o cutie care seamănă cu o cutie de pantofi. (Mă întreb acum: să mă fi lăsat oare singur cât a fost plecată după cumpărături? Daca-i aşa, mare îndrăzneală din partea ei judecând după cât eram altminteri de cocoloşit.) Plin de speranţă, o întreb ce mi-a adus. Îmi arată cutia şi îmi spune: — Uite, ciorapi, asta am adus. Ciorapi pentru mine, ciorapi pentru tata, ciorapi pentru tine. Fac mofturi, mă alint şi strig: — Nu, nu-i adevărat! Nu sunt ciorapi!... Şi atunci mama începe să scoată jucăriile: un tanc, maşinuţe, cine ştie câte...

Doi ofiţeri nemţi aflaţi în drum către front sunt încartiruiţi la noi în casă, pentru cât timp, nu-mi aduc aminte — o noapte? o după-amiază şi o noapte? două nopţi? Suntem toţi trei strâmtoraţi într-o singură cameră cea din fund, unde de obicei dorm eu în pătuţul meu cu grilaj. În casă domneşte o atmosferă de nelinişte... Dar cei doi ofiţeri pleacă, cu toţii răsuflăm uşuraţi, nu s-a întâmplat nimic, ofiţerii s-au dovedit a fi domni, doar că în urma lor, în odaia unde au fost găzduiţi a rămas un miros pătrunzător, străin de casă, mai ales de la ţigările lor nemţeşti.

Soldaţi nemţi întind cabluri pe stradă, între stâlpi, în faţa curţii noastre. Şi poate pentru că nu le înţeleg limba, în amintirea mea au rămas drept oameni care se înţeleg mai mult prin gesturi. Naşă-mea povesteşte că un grup de tineri soldaţi nemţi s-au distrat pe seama ei şi a colegelor ei de aceeaşi vârstă luându-le la ochi în glumă cu armele.

Ne întoarcem toţi trei dintr-o vizită. Străbatem un loc întins, foarte slab luminat, unde umbrele noastre cresc după fiecare felinar lăsat în urmă. Fac o reconstituire şi ajung la concluzia că războiul încă nu ajunsese la noi în Basarabia, fiindcă dacă ar fi ajuns, ar fi intrat în vigoare regula strictă a camuflajului. Deci era înainte de iunie 1941, deci nu aveam nici trei ani împliniţi.

Stau la fereastră, în casă, cu privirea îndreptată spre poartă. Curtea coboară uşor dinspre stradă spre casa noastră. Dar acolo la stradă e o altă locuinţă, a unei bătrâne. Rufele bătrânei sunt întinse la uscat într-o curticică împrejmuită cu un gard improvizat, toate de un alb desăvârşit. Printre ele, cearşafuri. În curte intră un bătrân cerşetor cu un picior de lemn dar cu un mers foarte hotărât. Fără nicio ezitare pătrunde în locul împrejmuit, smulge de pe frânghie, cu gesturi nervoase, aproape furioase, un cearşaf sau două şi iese din curte... După ceva timp o aud pe bătrână că i se plânge mamei că i-au dispărut câteva cearşafuri puse la uscat. Spun: — Am văzut cum un bătrân cu picior de lemn a intrat din curte şi le-a luat de pe frânghie. Mama şi cu bătrâna vecină, contrariate, mă ceartă oţărâte: — Ai văzut? Păi bine, măi băiete, şi de ce n-ai spus nimica!... Ridic din umeri, dezarmat. De unde să ştiu eu care sunt obiceiurile oamenilor?

Merg împreună cu mama pe o stradă din Chişinău. La un colţ, în dreptul unei clădiri cu etaj, pe trotuar, un băiat mai mare decât mine, loveşte cu piciorul, din mers, o cutie goală de chibrituri. Îl privesc cu admiraţie. Cutia fâşâie pe asfalt de colo până colo.

Pe înserat intrăm tustrei în magazinul Transnistria trecând printre doi lei de piatră aşezaţi pe piedestale, de-o parte şi de cealaltă a unei intrări monumentale. Înăuntru, o hală imensă, luminată ca ziua, compartimentată în standuri, un furnicar de oameni. Nu ştiu dacă ai mei caută ceva anume. Colindăm standurile în pas de plimbare. Niciodată n-am mai văzut atâta belşug într-un magazin. Ochii îmi cad pe un calup de halva marmorată, cu straturile ei ondulate — cafenii, albe şi bej-gălbui.

Şi încă una, deşi nu-i amintire. O ştiu de la mama. S-o divulg oare? Hai s-o fac... Cică i-aş fi spus mamei, într-o anumită împrejurare, pe când aveam vreo trei sau patru ani: Mama, mie nu-mi plac oamenii...

Asta este! Dacă mama mi-a spus-o, înseamnă că-i adevărat. N-avea niciun motiv s-o inventeze, cu atât mai mult cu cât mama, în ciuda propriilor ei dificultăţi de a stabili contacte cu oamenii, îşi dorea ca fiul ei să fie bine integrat în societate. Iar o asemenea dezvăluire nu era de natură s-o ajute să-şi atingă ţelul. Dimpotrivă... Şi, în plus, se cam potriveşte...

Mai târziu am cochetat cu ideea că dacă e-adevărat că nu-mi plac oamenii, pot spune, în schimb, că îmi place Omul... Aşa să fie?... Cineva ar putea să-mi replice, hâtru: depinde de om.

Ei, acum, dacă am spus-o, fie ce-o fi.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Alexander, magicianul echilibrist*

La sfârşitul unui spectacol de echilibristică pe un cablu întins între doi stâlpi de telegraf (cum le ziceam pe-atunci), deasupra pieţei oraşului, am reuşit să capăt de la Alexander, contra unei sume modice, un autograf pe reversul unei ilustrate (pe care o mai păstrez şi astăzi). Pentru asta a trebuit să mă zbat s-ajung la el făcându-mi loc cu coatele printr-o mulţime care îl înconjura sufocându-l cu entuziasmul ei. Ilustrata îl înfăţişa pe Alexander însuşi făcând echilibristică la mare înălţime, pe un cablu întins peste o stradă, între acoperişurile a două imobile din Braşov. Iscălindu-se, peniţa stiloului lui Alexander s-a împiedicat într-un loc sau două în scamele cartonului moale, gălbui, de proastă calitate al ilustratei. Dar ce mai conta? Semnătura are toate trăsăturile unui caracter puternic, cutezător şi hotărât. Şi cum ar fi putut, în meseria lui, să fie altfel?

Ce nu făcea Alexander acolo sus pe sârmă!... Sigur, s-ar putea spune că şi la circ se face echilibristică pe sârmă. Da, aşa este. Numai că la circ acrobaţii au dedesubt, întotdeauna, o plasă de protecţie. În timp ce Alexander n-avea decât asfaltul pieţei la circa zece metri sub el. Zece metri? Estimarea o fac cu mintea de-acum, apreciind că un stâlp de telegraf n-ar putea fi mai înalt de zece, cel mult doisprezece metri. Dar cu ochii copilului care eram atunci îl vedeam pe Alexander în înaltul cerului nopţii, mergând între stele. De la o stea la alta. Aureolat de lumina reflectoarelor orbitoare...

Alexander pleca de pe mica platformă din vârful unui stâlp, cumpănindu-se cu nelipsita-i prăjină, şi ajungea la platforma din vârful celuilalt stâlp. S-a întâmplat să plece pe sârmă şi fără prăjină, şi atunci braţele lui întinse, în mâneci bufante, erau o neîncetată zbatere pentru menţinerea echilibrului. Mulţimea ştia cât e de greu să umbli pe sârmă fără prăjină şi aprecierea ei se făcea auzită într-o rumoare plină de admiraţie. Alteori Alexander glumea, mimând căderea. Şi atunci un scurt strigăt de spaimă ţâşnea din piepturile sutelor de spectatori care umpleau piaţa. Dar Alexander cădea doar atât cât sârma să-i ajungă între picioare. Era atât de sus şi atât de departe în aureola lui de lumină încât nici chiar cu vederea mea bună de copil nu puteam să fiu sigur că îl văd distrându-se de propria sa şotie, sau doar mi se părea că îl văd râzând... Apoi Alexander străbătea sârma de la un stâlp la celălalt călare pe bicicletă. Se ducea într-un sens, apoi se întorcea mergând cu spatele. Iar la un moment dat, la mijlocul sârmei, rămânea nemişcat pe bicicleta lui fără cauciucuri, doar pe jante, şi mulţimea, entuziastă, izbucnea în aplauze. Îl vedeam pe Alexander stând nemişcat pe bicicletă la mijlocul sârmei şi doar picioarele îi jucau pe pedale, scurt, înainte şi înapoi în zvâcnete de maestru... Se avânta apoi cu motocicleta de la un stâlp la celălalt, în mare viteză, ţinând şi de astă dată prăjina odată cu coarnele ghidonului, lăsând în urma sa un nor de fum cenuşiu strălucind în lumină.

Punctul culminant al spectacolului Alexander îl oferea — simt şi acum un gol în stomac când îmi aduc aminte — luând masa la mijlocul sârmei. Toată mulţimea îl vedea plecând de pe platformă în spinare cu o masă şi un scaun — şi nimănui nu-i venea să creadă. Dar Alexander o făcea. Ajungea la mijlocul sârmei, dădea masa jos din spinare, o punea cumpănind-o pe sârmă, apoi se aşeza pe scaun, în braţe cu prăjina sa cea lungă şi uşor încovoiată, totul cu mişcări lente şi cu o încordare care se transmitea mulţimii. Şi mulţimea încremenea. Dar Alexander încă nu-şi încheiase numărul. Aşezat la masă, scotea de undeva din haină un pahar şi o sticlă, din care îşi turna în pahar, închina spre mulţime şi bea. După asta ce-ar mai fi putut să urmeze?

Alexander n-a îngrădit niciodată locul spectacolului ca să încaseze o taxă de intrare. La sfârşit vindea doar autografe pe ilustrate ieftine. Iar în timpul spectacolului îşi trimitea oamenii, de bună seamă nu mulţi — doi sau poate trei —, să umble prin mulţime cu cheta.

Fiecare punea în vas cât îl lăsa inima.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Mama mea — schiţă de portret*

Ştiu foarte puţine din viaţa ei dinainte de venirea mea pe lume. Ştiu că o chema Dimnici pe numele de fată şi că a rămas de la o vârstă fragedă orfană de ambii părinţi, după care a fost crescută — până la ce vârstă oare? — de o soră mai mare cu douăzeci de ani. Numele mamei este Agafia. Ar fi trebuit să fie, pe româneşte, Agapia. Dar la Chişinău, în 1904, când s-a născut ea, regulile erau cele ale limbii ruse. De altfel, ea era rusoaică get-beget şi nu existau motive să nu fie acceptate regulile ruşilor. La şcoală, când eram întrebat de numele părinţilor şi spuneam că pe mama o cheamă Agafia, eram corectat de fiecare dată: Vrei să spui Agapia! Nu puteam să explic — şi la vremea aceea nici eu nu ştiam — că limba rusă are unele reguli care pentru români pot părea ciudate sau de-a dreptul caraghioase. Nu numai la numele mamei aveam să întâlnesc schimbarea consoanei P cu F. Aceeaşi regulă — aveam să constat mai târziu — se aplică în limba rusă spre exemplu numelui lui Thales din Milet (cel cu teorema din geometrie). În ruseşte se spune Fales, şi anume Miletski! Aşa că Fales Miletski, s-o recunoaştem, sună în româneşte ca dracu’. În sfârşit, n-are importantă.

Mai ştiu despre mama — din povestirile ei, foarte puţine la număr — că a avut un frăţior care, la o vârstă foarte fragedă, a avut parte de o moarte îngrozitoare: un samovar cu apă clocotită s-a răsturnat peste el... Apoi, a mai fost un frate, care a murit de tânăr, probabil la vreo treizeci de ani, de tuberculoză. O poză de-a lui s-a păstrat în colecţia familiei. Îmi amintesc, în legătură cu acest frate al mamei, o gafă enormă pe care am făcut-o pe la vârsta de vreo unsprezece–doisprezece ani. Privindu-i fotografia, i-am spus mamei: Ia uite ce mutră de prostănac!... Cum e şi firesc, mama s-a supărat foc, mai ales că nu erau rare cazurile când făceam asemenea gafe. Dar şi eu m-am supărat, revoltat de faptul că, supărându-se, mama făcuse, după părerea mea, o alegere între mine şi fratele ei, optând pentru acesta din urmă, când, în egoismul meu nemăsurat, eu ar fi trebuit să ocup primul loc din viaţa ei şi nimeni altcineva să nu mai conteze. Minte de copil nătâng şi răsfăţat. Îmi este şi astăzi ruşine de mitocănia mea de atunci, dar cui să-i mai cer iertare?

Adolescentă fiind, mama a absolvit o şcoală profesională de arte şi desen de la Chişinău. Cel puţin aşa a pretins ea. Mai târziu n-am putut să verific că ar fi avut vreo aplecare spre desen; adică n-am văzut niciodată ieşind din mâna ei măcar vreo schiţă, oricât de simplă. S-a ocupat în schimb de broderie până la sfârşitul vieţii, iar din tinereţea ei a rămas neterminat un fel de goblen, mărturie a tărăgănării lucrurilor în familie. Era o pânză de formă ovală, de in, cumpărată de la magazin şi având imprimat pe ea un desen: o trandafir, cred, înconjurat de tot felul de motive geometrice. Mama trebuia să acopere acel desen şi de fapt toată suprafaţa pânzei cu cruciuliţe cusute cu fir de mătase, respectând culorile de pe modelul imprimat. N-a făcut altceva decât să înceapă lucrul, l-a neglijat, apoi au venit vremurile de restrişte, când era greu de găsit fir de mătase, iar mai târziu, când a început să se găsească, timpul goblenului trecuse.

Am găsit după moartea ei un carneţel minuscul, cu coperte de muşama, bineînţeles crăpate şi scorojite, în care făcuse o singură însemnare, la vârsta de 14 ani: „Azi m-am plictisit şi am fost să mă plimb cu tramvaiul.” Presupun că era internă la vremea aceea, poate chiar la acea şcoală de arte şi desen. Presupun de asemenea că nu prea avea prietene (de vreme ce se plictisea) şi, dacă e adevărat că nu le avea, asta se explică, poate, prin faptul că nu era de felul ei prea comunicativă; deşi n-aş spune că n-a fost capabilă, de-a lungul vieţii ei, să se apropie de oameni...

Am în faţa ochilor o fotografie veche, de culoare sepia, două doamne şezând pe o bancă, într-un parc, iar între ele, un domn. Una din doamne, cea din dreapta, e mama mea, iar bărbatul din mijloc este tatăl meu. Pe vremea aceea încă nu erau căsătoriţi. Sunt tineri cu toţii, dar nu foarte tineri. Mama (viitoarea mea mamă), poartă o pălărie gen clopot, care îi acoperă toată fruntea, inclusiv sprâncenele nelăsând să i se vadă decât ochii (care au destulă expresivitate); un pardesiu care se poate bănui că este larg, cu revere care îi acoperă umerii, ca două triunghiuri ascuţite care coboară, unindu-se, până aproape de talie — asta se pare că era moda. Viitoarea mea mamă este încălţată cu pantofi de culoare deschisă, cu vârful ascuţit şi cu o baretă chic peste laba piciorului. Ţine picioarele încrucişate gleznă peste gleznă, iar sub braţul stâng strânge o mică poşetă de culoare neagră... Cealaltă doamnă, din stânga, poartă o îmbrăcăminte foarte asemănătoare, doar că pălăria ei este gen turban. Ambele doamne au feţele destinse, în timp ce viitorul meu tată, contrar felului său de a fi, aşa cum l-am cunoscut o viaţă, este încruntat şi oarecum încordat. Başca că seamănă cu Charlie Chaplin. Dar asta nu mă prea preocupă.

Dacă întorci fotografia, pe verso poţi vedea scris de mână cu creionul: Chişinău, 1928, a doua zi de Paşte — probabil un Paşte timpuriu şi rece judecând după copacii încă neînfrunziţi din fundal.

Aş putea spune: este fotografia mea întemeietoare. Dar nu-i chiar aşa, pentru că soarta mea nu era hotărâtă la ora aceea, în sensul că tata nu pare a arăta vreun interes doamnei din stânga sa, adică viitoarei mele mame. Poate că încă nici nu se hotărâse căreia din ele să-i facă curte — se mai întâmplă.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sacrificarea broaştelor*

Erau o mulţime de linii ferate în spatele casei noastre, care se ramificau una dintr-alta, fiind folosite de rafinăria Steaua Română pentru manevre cu vagoane-cisternă. Nici nu era nevoie să te uiţi cu prea multă atenţie ca să vezi care din toată acea mulţime de linii paralele era calea ferată principală, fiindcă luciul şinelor acesteia sărea în ochi. Patru trenuri personale mari şi late treceau zilnic pe acea cale ferată principală, zdrăngănindu-şi vagoanele învechite între gara Câmpiniţa şi Telega, dus şi întors, între şase dimineaţa şi cinci după-amiază. În răstimpuri chiar şi acolo, peste linii, se lăsa liniştea... Între linia secundară cea mai îndepărtată de casa noastră şi zidul împrejmuitor al parcului de rezervoare al Rafinăriei era o mică baltă. La sfârşitul verilor secetoase balta seca şi pe fundul ei ieşeau la iveală fel de fel de obiecte aruncate de-a lungul timpului, cutii de conservă, sticle, bidoane turtite şi pe jumătate îngropate în mâl, bucăţi de scândură putrezite, vechituri jalnice răspândite printre lujeri de vegetaţie acvatică moartă. În schimb primăvara, după dezgheţ, balta prindea viaţă şi se mărea înconjurându-se de smocuri de pipirig şi de broscariţă, iar apa se acoperea de lintiţă. După mai mulţi ani ploioşi balta persista de la un an la altul... Ieşeam deseori pe portiţa şubredă din fundul curţii şi acolo, pe linie, în vecinătatea bălţii, aproape nu era zi să nu mă întâlnesc, în timpul vacanţei mari, cu Octavian Butnaru, Ota cum îi ziceau ai lui, basarabean ca şi mine, de care mă simţeam oarecum apropiat. Avea un frate mai mare, Valentin, un tip atletic, mare voleibalist în echipa liceului, şi care se pricepea să danseze cu figuri, cu un joc din glezne care îi făcea pasul de dans lunecos şi plin de imprevizibil. Pe Ota nu ştiu să-l fi pasionat nici dansul, nici voleiul. Vorbea puţin graseiat şi îmi amintesc de el, printre altele, că obişnuia să se semneze de mai multe ori, meticulos şi îngroşat, exersând mai multe stiluri de scris, pe prima pagină a tuturor cărţilor pe care i le împrumutam. Ceea ce, bineînţeles, mă indigna. Pe lângă asta, avea ceva afectat în felul său de a fi, un fel de snobism incipient, care uneori mă ţinea departe de el. Cu siguranţă însă că, pe durata câtorva veri, deşi nu eram colegi de şcoală, am avut nevoie unul de celălalt. Sau, în orice caz, eu unul îi căutam tovărăşia (poate în lipsă de ceva mai bun), şi n-am niciun motiv să mă îndoiesc că şi lui îi făcea plăcere să mă caute. Trebuie să spun că zona liniilor ferate ale Rafinăriei şi balta erau recunoscute ca fiind domeniul meu, cum s-ar zice, fiindcă se aflau în imediata vecinătate a casei unde locuiam; în timp ce el locuia destul de departe, dincolo de terenul de fotbal Ileana, într-o „colonie” pentru salariaţii de rând, adică pentru proletariatul companiei — fostei companii — Concordia... Dintre noi doi, Ota era cel plin de iniţiativă. Îmi propunea de multe ori să facem schimb de diferite obiecte, ceea ce nu era ceva neobişnuit printre copiii din epocă, lipsiţi de posibilitatea de a-şi cumpăra, în anii aceia de cruntă sărăcie, lucruri noi. Îmi amintesc de o cutie de acuarele de-a lui, după care jinduiam de mult timp — o cutie de tinichea, destul de mare faţă de cutiile obişnuite, păstrată într-o stare acceptabilă, adică destul de puţin turtită şi în care, exceptând culorile cel mai des folosite, roşul, verdele deschis şi galbenul, din care mai rămăsese destul de puţin, celelalte pastile de culoare erau, în bună parte, aproape intacte. Albastrul ultramarin sau albastrul de Prusia sau verdele–mirt (denumiri pe care, pe vremea aceea, nu le cunoşteam, desigur) îmi sugerau ţinuturile reci şi îngheţate ale nordului, asociate cu corbul despre care se zicea că le survolează fără un scop anume — căci cine ar fi putut afirma că ştie cu adevărat destinaţia unui corb croncănitor care trece în zbor, piază-rea, pe deasupra caselor unde locuiesc oameni cumsecade? Sau îmi sugerau broaştele, cu corpul lor verde şi cu sângele rece. În timp ce roşul închis era culoarea pământului şi a verii, asociat cu păsările exotice, în particular cu papagalul, care adună în penajul lui toate culorile curcubeului, mai puţin pe cele reci, şi care, în plus, are în atitudinea sa o sobrietate total nepotrivită cu caracterul său frivol şi cu mişcările sale smucite... De bună seamă, o cutie cu acuarele ca aceea, sau măcar una cât de cât asemănătoare, n-o găseai de vânzare la niciuna din papetăriile din oraş. Trebuie că era fabricată înainte de război şi nu m-aş mira să fi fost chiar marca I.G. Farben. Era de-ajuns să moi pensula în apă şi să încerci câteva trăsături cu acel roşu închis ca să-ţi dai seama câtă personalitate aveau culorile şi cât erau de rafinate... Ei bine, într-o bună zi Ota mi-a făcut propunerea să-mi dea cutia lui de acuarele în schimbul unui penar de-al meu cu multe compartimente, cu condiţia să las acolo creioanele colorate şi compasul meu gheară. A făcut-o luându-şi poza marţială pe care deja i-o cunoşteam, ca un îndemn tacit să-i recunosc generozitatea, vorbind cu acea graseiere afectată a lui, evitând să numească obiectul pe care îl propunea pentru schimb cu numele lui întreg ci, la fel ca primitivii care, ferindu-se să rostească numele obiectelor pentru ei sacre, le desemnează prin gesturi sau prin sunete asociate, a spus: Şi ce crezi că-ţi dau în schimb?... După care m-a privit lung, drept în ochi, cu siguranţa zâmbitoare a celui care ştie că la o asemenea ofertă nimeni pe lume n-ar putea rezista, şi a rostit, emfatic: „A”!... Tot ce recuperez acum din memorie despre psihologia tranzacţiei de atunci este filtrat prin capacitatea mea recentă de apreciere a situaţiilor trecute. Dar în acel moment, când Ota a rostit „A” fixându-mă cu privirea lui intensă, mi s-a pus un gol în stomac. Dumnezeule, „A” să devină a mea! Dar orice om are totuşi, într-o măsură mai mare sau mai mică, darul negocierii. Orice om ştie că nu trebuie să i se vadă entuziasmul pe faţă atunci când simte că e pe cale să dobândească ceva ce şi-a dorit foarte tare. Aşa că tranzacţia a fost făcută cu sentimentul că ar fi fost una oarecare. Dar numai eu ştiu câte seri la rând am adormit îmbătat de bucuria de a fi devenit posesorul obiectului „A”, cu culorile lui nesperate, fie ele şi, în parte, epuizate. Aveam însă la dispoziţie celelalte culori, pe care le puteam combina în modul cel mai fantezist tocmai pentru că erau mai puţin obişnuite.

Dar Ota şi cu mine ieşeam uneori, când n-aveam nimic mai bun de făcut, pe malul bălţii şi ne distram aruncând cu pietre în broaşte. Şi cum liniile ferate treceau chiar pe-acolo, la doi paşi, aveam la dispoziţie un terasament întreg pentru a ne aproviziona cu pietre grele şi colţuroase. Aruncam cu ele în broaşte cu o furie stupidă. O făceam chiar şi când eram singur pe malul bălţii şi nu era nimeni prin preajmă să mă aprecieze pentru iscusinţa mea de ţintaş. (Dar îmi doream oare cu adevărat să le nimeresc?) Broaştele săreau numaidecât care încotro şi se ascundeau pe fundul bălţii. Totuşi pe una din ele s-a nimerit s-o lovesc în cap în timp ce încerca să se refugieze în adâncul apei. Am văzut-o lovită, ridicându-se încet, ca un duh, spre faţa apei, inertă, cu lungile-i picioare atârnând moi şi nemişcate şi un fir de sânge ridicându-i-se în apă din capul zdrobit. Sau din ochiul zdrobit. Am privind-o îngrozit, cu inima strânsă, dar în acelaşi timp fascinat de spectacol. Era o vietate din ţinuturile culorilor reci, care încercase o aventură într-un ţinut unde culoarea sângelui ar fi trebuit să sugereze căldura. Dar se înşelase. Văzusem cu ochii mei sângele ei rece, deşi roşu, răspândindu-se în apa stătută.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Extemporalele cu note proaste*

Mania mea de colecţionar a îmbrăţişat şi extemporalele din timpul şcolii. Le tot strângeam până ce teancul atingea o anumită grosime, după care, urmând un îndemn cu care, retrospectiv, nu prea am motive să mă mândresc, începea trierea. Cu alte cuvinte, le păstram pe cele cu note bune şi le aruncam pe celelalte. M-am descotorosit de acestea din urmă, după cum, mai târziu, aveam să mă descotorosesc — sau să încerc să mă descotorosesc — de toate semnele neconvenabile ale trecutului. De semnele materiale, ca şi de semnele lăuntrice, sufleteşti. Dacă stau să mă gândesc de ce am făcut-o, nimic lăudabil nu pare să iasă la iveală. Oricum aş suci-o şi aş învârti-o, concluzia se desprinde implacabil: am fost — şi am rămas — dornic să-mi înfrumuseţez trecutul.

Dar dacă am purces la acea triere, mi-am făcut mai mult rău decât bine. Pentru că operaţia de triere este aceea care mi-a rămas în amintire — mai pregnant decât colecţionarea în sine —, cu întreaga ei semnificaţie negativă. Ar fi trebuit să le păstrez pe toate, nu? Acele extemporale cu note proaste (mai bine zis mediocre, căci am avut de fapt puţine cu note de-a dreptul proaste) mi-ar fi arătat mai târziu, răsfoindu-le (căci dacă n-ar fi urmat să le răsfoiesc, colecţionarea s-ar fi dovedit perfect inutilă), aş fi avut în faţă oglinda mediocrităţii mele ca elev. Aruncându-le, am ajuns oare să mă privesc într-un alt fel de oglindă, mai îngăduitoare? Nicidecum. Dimpotrivă, selecţia pe care am făcut-o, rămasă în amintire, cum spuneam — căci n-au reuşit de-a lungul anilor s-o elimin din memorie —, adaugă mediocrităţii impostura: judecat după colecţia de extemporale cu note bune, sunt nevoit să mă recunosc drept un fals performer, i.e. impostor. Atunci, de ce nu le-am aruncat pe toate? Speram oare, răsfoind peste ani colecţia de extemporale, toate cu note bune, să fi uitat că ea arată aşa cum arată în urma unei operaţii de triere? Foarte puţin probabil. Atunci, poate speram ca extemporalele cu note bune să se fi constituit la un moment dat într-un stimulent pentru a mă ridica la nivelul propriei mele imagini meritorii? Sau nu le-am aruncat pe toate pentru că eram un sentimental? Este oare colecţionarul un sentimental?

Naţiunile îşi înfrumuseţează trecutul dintr-un instinct — instituţionalizat — de supravieţuire, glorificându-şi istoria şi adăugând fapte de glorie acolo unde se resimte cu acuitate lipsa acestora. Nimic condamnabil în asta. Indivizii, la rândul lor, îşi înfrumuseţează — iată — trecutul descotorosindu-se de cât mai multe dintre eşecuri.

De fapt, practic toată viaţa n-a încetat să mă mă preocupe, cum spuneam, descotorosirea de fel de fel de semne ale eşecurilor trecute — fotografii nereuşite ale chipului meu sau făcute în compania unor persoane devenite între timp dezagreabile, însemnări care dezvăluiau trăsături reprobabile ale caracterului meu, texte care nu mi-au mai plăcut, şi nu neapărat pentru că am găsit ulterior neizbutite respectivele texte ci pentru că îmi dezvăluiau lipsa talentului, sau, într-un fel, o durată inacceptabil de mare a uceniciei pe drumul meu către performanţă.

De la o vreme, după schimbarea de regim din ’89, semnelor eşecurilor personale au început să se adauge semnele eşecurilor timpului în care mi-am trăit (totuşi) cea mai mare parte a vieţii. O revistă veche, un prospect turistic (perimat şi mincinos), un ambalaj de ciocolată folosit ca semn de carte şi uitat într-o carte rămasă necitită din vremurile cele detestabile. Toate memento-uri ale pasivităţii mele trecute ca om al cetăţii. Să le păstrez oare? Sau să le arunc?

Dar oare de ce mă mai întreb? Pentru le-am şi aruncat pe toate.

***

^* Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Sfaturi pentru întâlnirea cu marea*

Dacă vreţi să plecaţi la mare, rezervaţi-vă pentru pregătirile de plecare, cât să spun..., cam o zi şi jumătate. Dacă astăzi de pildă, este miercuri ora 1:30 p.m., luaţi trenul abia vineri dimineaţă. Adică vă sfătuiesc să nu vă grăbiţi. Dar nici să vă pierdeţi vremea în zadar nu vă sfătuiesc. Deschideţi în apartamentul dumneavoastră toate uşile interioare, lăsaţi să cadă transperantele şi veţi avea odăi cufundate în penumbră, în timp ce afară, peste casele înalte, albe precum creta, străluceşte soarele de început de august. Luaţi seama, ceea ce se petrece afară este pentru dumneavoastră crucial. Vă puteţi plimba trecând dintr-o odaie într-alta. În cele mai multe dintre acestea se află răspândite lucrurile care vă vor fi de folos la mare şi pe care urmează să le puneţi în cele două valize care aşteaptă. Dar încă nu puneţi nimic în ele. Plimbaţi-vă doar, agale, dar nu ieşiţi pe balcon decât în clipa când veţi fi sigur că soarele a trecut de cealaltă parte a blocului. Atunci puteţi ieşi puţin pe balcon. Balconul apartamentului dumneavoastră se află foarte sus, la etajul nouă (cel puţin). Să nu-mi spuneţi că locuiţi mai jos, fiindcă atunci totul e pierdut: dacă nu locuiţi la etajul nouă sau zece sau, mă rog, mai sus, vă sfătuiesc în modul cel mai serios să renunţaţi la ideea de a mai pleca la mare... Ieşiţi aşadar pe balcon şi priviţi zidurile albe ale caselor înalte. Priviţi norii de toate culorile care plutesc pe cerul albastru, venind dinspre mare. (Trebuie neapărat să ştiţi, ieşind pe balcon, în ce parte se află marea.) Norii pot să fie albăstrii sau cenuşii, sau de un verde luminos, sau turcoaz. Puteţi să mă credeţi că asta n-are prea mare importanţă. Important e să mai apucaţi să simţiţi răcoarea de care trebuie să se fi îmbibat norii străbătând întinderea mării. Dacă nu le simţiţi răcoarea, avem o problemă. (Trebuie deci ca apartamentul dumneavoastră de la etajul nouă sau zece să nu fie foarte departe de mare, trebuie ca norii ce vin dinspre mare să nu-şi fi pierdut răcoarea trecând peste plictisitoarele câmpii încinse de soare!) Şi încă ceva — v-am spus oare? În tot ce faceţi trebuie să nu vă arătaţi nicio clipă nerăbdător. Trebuie să ştiţi că marea este iubirea dumneavoastră de-o viaţă şi că sunteţi un om pierdut dacă îi spuneţi „Iubito, mi-a fost dor de tine”. Las’ să se frământe cu valurile ei transparente până când îi veţi smulge: „Iubitule, de ce te-ai lăsat atât de mult aşteptat?” Şi abia atunci trebuie să vă arătaţi un bărbat adevărat. Nu spuneţi nici da nici nu, nici „Şi mie mi-a fost dor de tine”, nici „Şi eu te-am tot aşteptat”. Nu spuneţi nimic, păstraţi-vă calmul, zâmbiţi enigmatic, lăsaţi pletele dumneavoastră blonde să vi le mângâie briza ei, a mării... (Să nu uit: dacă nu sunteţi blond — natural! — e mai bine să nu mergeţi la mare!) Păşiţi tăcut, agale, fără grabă, pe ţărmul ei, puteţi chiar închide ochii doar pentru câteva clipe şi nu uitaţi: zâmbiţi fără încetare enigmatic. Puteţi zâmbi, vă puteţi chiar arăta pe fată plăcerea, pentru că marea nu va şti niciodată dacă zâmbiţi fericit de a fi aproape de ea, sau fericit doar că vântul vă mângâie fruntea albă. Marea singură ştie că întinderea ai albastră e una, iar vântul alta. Toate acestea trebuie să le ştiţi acum, cât încă vă mai aflaţi pe balconul neapărat umbrit al apartamentului dumneavoastră de la etajul nouă sau zece.

Apoi puteţi începe să vă puneţi câte un lucru într-una din cele două valize. Dar rar, foarte rar, cu gesturi domoale. Dacă veţi reuşi să puneţi câte un lucru la fiecare jumătate de oră, e cum nu se poate mai bine. Până în seara zilei de miercuri, nici măcar prima valiză nu trebuie să fie decât cel mult pe jumătate plină. Între timp vă puteţi lua rămas bun de la lucrurile care v-au înconjurat vreme de un an încheiat. Lor le puteţi arăta fără frică toată dragostea dumneavoastră. Pentru că ele sunt departe de a fi asemenea mării. Ele nu vă vor domina niciodată. Sau, chiar dacă vor domina, vă puteţi lăsa fără grijă dominat de ele. Aşadar, începeţi prin a vă lua rămas bun de la aragaz, de la ibricul roşu (sau verde, sau albastru, sau cafeniu), de la ceşcuţa de cafea şi de la zaharniţă. Apoi vă puteţi lua rămas bun de la şezlong, pe care vineri dimineaţă, când veţi pleca la gară (Ah! dar nici să nu vă gândiţi încă la plecare) îl puteţi lăsa aşa cum este acum, îndreptat către uşa deschisă ce dă în balcon. Puteţi lăsa ceşcuţa de cafea pe covor, la piciorul şezlongului: vor fi două lucruri care vor măsura durata şederii dumneavoastră la mare. Merită s-o faceţi, doar aşa, din simplă curiozitate. Căci altfel poate că vă va fi greu să credeţi cât de mult vă puteţi dezobişnui la mare să percepeţi scurgerea timpului. Le puteţi reîntâlni, şezlongul şi ceşcuţa de cafea, mai ales ceşcuţa cu zaţul uscat şi crăpat pe fundul ei, şi vă veţi întreba: „Când dracu’ am lăsat asta aci! Acum câţi ani?”

De miercuri, ora 1:30 p.m., până vineri dimineaţă să nu faceţi cumva greşeala să ieşiţi din casă. Bucuraţi-vă de căderea serii, de întunericul de acasă, de puzderia de luminiţe din jurul blocului unde locuiţi, ivite în locul zidurilor albe luminate de soare, lăsaţi perdelele să fâlfâie uşor, aşezaţi-vă comod în fotoliu şi... puteţi chiar deschide televizorul. Dacă veţi avea prilejul să vedeţi un film bun, norocul dumneavoastră! Dacă nu, nu trebuie neapărat să-l închideţi. Vă puteţi uita fără să vă faceţi griji la toate prostioarele. Vă asigur că ele nu vor schimba în dumneavoastră (desigur, doar cu condiţia ca până în clipa asta să-mi fi urmat cu stricteţe sfaturile) ceea ce simţeaţi înainte, ci doar liniştea se va adânci în sufletul dumneavoastră. Dacă vă veţi plictisi totuşi, puteţi să închideţi televizorul şi să ascultaţi muzică, puteţi citi sau puteţi să nu faceţi nimic, totul depinde de firea dumneavoastră. Ba chiar (poate că fac o prostie!) puteţi ieşi, dar numai după ce vă veţi fi încredinţat că s-a făcut destul de târziu pentru ca străzile să fie pustii. Pe cei ce nu ies din casă după ce s-au plictisit de televizor şi l-au închis nu-i paşte nicio primejdie. Dar pe firile înclinate să hoinărească pe străzile pustii până noaptea târziu trebuie să le avertizez în modul cel mai serios — fiţi cu băgare de seamă: în nopţile calde de început de august şoapta valurilor mării se aude până foarte departe, iar mirosul mării se simte până la depărtări încă şi mai mari decât acelea până la care norii plutind dinspre mare încă mai păstrează răcoarea apei. Aşa că, firi înclinate să vă plimbaţi pe străzile pustii până târziu în noapte, nu cumva să vă lăsaţi cuprinse de slăbiciune şi să stricaţi totul spunând „Iubito, mi-a fost tare dor de tine”. Ştiu că e foarte greu să găsiţi soluţia cea mai bună. Printre dumneavoastră pot fi şi firi dure, tentate să spună „Nu vreau să te mai văd!” Asta este o greşeală şi mai mare decât să spui „Iubito, mi-e dor de tine”, fiindcă dacă aţi spus-o, s-ar putea întâmpla ca marea să vă primească ursuză. Aşa că nu ştiu ce-i mai bine să faceţi. Dacă aţi apucat să ieşiţi, poate că e mai bine să vă întoarceţi tiptil acasă. Dacă aţi izbutit să nu rostiţi niciuna din acele propoziţii fatidice până ce veţi fi apăsat pe butonul ascensorului de la dumneavoastră din bloc, dacă butonul roşu sau săgeata albă îndreptată în jos se va fi aprins, sunteţi un om salvat. Pentru că — asta o ştiţi — în apartamentul dumneavoastră este deja atâta linişte, cabina urcă atât de lin, lumina albă din plafonul cabinei este atât de odihnitoare, încât liniştea va pogorî de îndată în sufletul dumneavoastră. Sunteţi un om salvat. Descuiaţi uşa apartamentului dumneavoastră, aprindeţi lumina de la baie, faceţi tot ce faceţi în serile obişnuite şi apoi culcaţi-vă. Ziua de miercuri s-a sfârşit cu bine. Vă aşteaptă lunga zi de joi, dar acum sunteţi un bărbat călit, odihnit, somnoros, şi ştiţi cum să vă purtaţi cu iubita dumneavoastră. Pentru o scurtă clipă puteţi chiar să vă desfătaţi cu plăcerea de gusta dinainte îmbrăţişările catifelate şi reci. Somn uşor.

●

Este o mare greşeală să credeţi că vă puteţi trezi foarte târziu a doua zi dimineaţă. Ora pe care v-o recomand este opt. Şi acum, cu toate că nici astăzi nu trebuie să vă grăbiţi nicio clipă, trebuie totuşi s-o luaţi metodic. La mare nu trebuie să duceţi lipsă de nimic. Marea este o iubită care se bosumflă din te-miri-ce. Şi cu toate că nu-ţi spune nimic, poţi ghici şi singur, dacă nu e prea târziu, că s-a supărat că nu i-ai adus în dar o broşă sau o pereche de cercei de aur. Desigur, ăsta-i doar un fel de a spune. N-am să vă recomand să vă luaţi o pereche de cercei, doamne fereşte! Este vorba de lucrurile dumneavoastră şi vă paşte primejdia ca marea să se bosumfle că nu v-aţi adus cutare sau cutare lucru de-al dumneavoastră, de parcă ei aţi fi uitat să-l aduceţi. Spre a nu uita nimic din ceea ce vă este necesar există felurile metode. Una din ele este de a consulta o agendă dintr-acelea în care găsiţi, scrise în ordine alfabetică, toate lucrurile de care aţi putea avea nevoie: ac, aţă, botoşei, cuţit ş.a.m.d. Altă metodă, şi după părerea mea cea mai potrivită, este să staţi liniştit, sau să profitaţi de clipele liniştite, de pildă când fumaţi o ţigară, să vă gândiţi ce lucruri v-ar fi de trebuinţă la hotel sau în odaia unde veţi sta cu chirie la mare.

În rest, ziua de joi nu se deosebeşte cu nimic de ziua de miercuri, în care aţi căpătat experienţa plecării, aşa că n-am ce să vă recomand în plus. Ziua va trece iarăşi senină, vor pluti nori venind dinspre mare, nori pufoşi, alburii, albaştri, portocalii... Iar dumneavoastră veţi aştepta. Ce veţi aştepta? Nu ştiu. Dar dacă vreţi neapărat o recomandare, cred că tot ce v-aş putea spune este: veţi aştepta clipele... În fiecare clipă o veţi aştepta pe cea următoare. N-am spus „Vă veţi odihni”! Aceia dintre dumneavoastră care sunt dornici să se odihnească, gândiţi-vă bine înainte de a pleca. Poate că-i mai bine să nu mai plecaţi la mare. Căci la mare nu există odihnă aşa cum aveţi dumneavoastră slăbiciunea s-o înţelegeţi, cum nu există nicăieri. Marea nu vă va molipsi de zbuciumul ei, căci marea nu e niciodată cu adevărat zbuciumată, aşa cum este un torent de munte, care nu-şi găseşte nici locul nici astâmpărul. Dar marea nu vă putea molipsi nici de liniştea ei. Căci marea nu are linişte. Uitaţi-vă cu atenţie la ea: fiecare val aruncat peste plaja plină de scoici este o cugetare. Fiecare val seamănă cu un zar aruncat, pe care marea parcă stă o clipă să-l urmărească, apoi încearcă din nou, meditând. Unii dintre dumneavoastră vor spune poate că au văzut marea nemişcată ca o oglindă. Nu! Nimeni n-a văzut vreodată marea nemişcată ca oglinda moartă şi stupidă a unui iezer din munţi. Atunci când vi se pare că marea e nemişcată, priviţi-o cu luare aminte: un freamăt abia perceptibil străbate faţa apei ei — marea stă cu degetul la tâmplă şi meditează. Dacă pentru dumneavoastră a medita este totuna cu a nu face absolut nimic, atunci mai bine abţineţi-vă să vă duceţi la mare!

●

Dar, în cele din urmă soseşte şi dimineaţa plecării. Acum n-am ce să vă mai spun: şi dumneavoastră şi eu suntem neputincioşi în faţa neprevăzutului. Dacă mi-aţi urmat sfaturile şi aţi stat în casă şi nu v-aţi grăbit şi nu v-aţi arătat din cale-afară de nerăbdător, dacă aţi lăsat valiza deschisă şi aţi pus lucrurile în ea unul câte unul, înseamnă că aveţi stofă de solitar. Dar din clipa când sună deşteptătorul şi dumneavoastră bâjbâiţi cu mâna prin întuneric, tremurând tot, până ce dibuiţi butonul care închide gura maşinăriei diabolice, din clipa aceea sunteţi în mâinile hazardului. În staţie, în autobuz, în troleibuz, în taxi, sunteţi în mâinile hazardului. Rugaţi-vă Cerului să ajungeţi la capătul încercărilor tot aşa de neprihănit cum eraţi miercuri la ora 1:30 p.m. Poate că aşezat adânc în fotoliul pluşat, albastru, al vagonului de clasa I (la mare, să ştiţi, se călătoreşte neapărat, dar neapărat, cu clasa I!), veţi izbuti să faceţi în aşa fel încât să puteţi contempla pe fereastră norii care plutesc dinspre mare. Dar pentru asta trebuie să nu intraţi în vorbă cu nimeni şi să puneţi capăt printr-un mârâit ursuz oricărei tentative din partea oricui de a intra în vorbă cu dumneavoastră. Dacă este cu neputinţă, mai bine uitaţi cu desăvârşire că vă aflaţi în drum spre mare. Mai bine sugestionaţi-vă că vă aflaţi într-o călătorie de afaceri, nu vă gândiţi mai departe decât că aveţi de cărat valizele de la tren la taxi, apoi de la taxi până în odaia dumneavoastră de la hotel, că trebuie să completaţi formularele de la recepţie pentru a vi se putea înmâna cheia, că trebuie să urcaţi valizele până la etajul unde vi s-a dat camera şi abia după ce veţi încuia uşa pe dinăuntru şi vă veţi rezema cu spatele de ea scoţând un suspin de uşurare, abia atunci scuturaţi-vă brusc şi mărturisiţi-vă: Dar eu am venit de fapt să-mi petrec concediul la mare! Să vedeţi ce bine vă veţi simţi.

Atenţie: nu cumva să faceţi greşeala să vă puneţi costumul de baie şi să vă repeziţi la ea. Las’ să mai aştepte! Să aştepte până mâine dimineaţă. N-are să vă pară rău, veţi vedea. Sau dacă vă socotiţi un dur, atunci duceţi-vă. La urma urmei, tot răul spre bine. Pentru că un început prost are să vă umple de nervi! Ce credeţi că se va întâmpla? Întâi şi-ntâi, vă veţi aminti că anul trecut aţi făgăduit să nu vă pripiţi, iar acum veţi observa că v-aţi pripit. Asta vă va face să vă simţiţi laş şi nevolnic. Iar în zilele următoare veţi face tot ce vă va sta în putinţă să vă regăsiţi în tipul dur. Iar efortul dumneavoastră va fi binevenit. Adică exact ce vă spuneam: tot răul spre bine!

●

Pe plajă veţi tot auzi în jurul dumneavoastră mame care îşi dădăcesc copiii: „Stai cinci minute pe spate, cinci minute pe burtă.” Dumneavoastră să nu faceţi prostia asta. Izolat pe prosopul dumneavoastră ca pe o insulă pustie, să staţi numai pe burtă. În felul acesta veţi putea să nu vedeţi pe nimeni. N-are ce să vi se întâmple rău. Poate doar o minge se va opri lângă dumneavoastră şi, bineînţeles, îi veţi simţi atingerea. Rămâneţi pe burtă şi nu schiţaţi niciun gest. Cine a aruncat mingea n-are decât să vină să şi-o ia.

Nu folosiţi niciun fel de creme. (Dacă sunteţi dintre aceia cărora şederea îndelungată la mare le provoacă arsuri, atunci mai bine nu veniţi la mare.) Staţi mai departe pe burtă şi priviţi ţesătura prosopului dumneavoastră. Iar dacă nu aveţi prosop — şi poate că-i chiar mai bine —, staţi şi priviţi cu atenţie firele de nisip. Cine spune că nisipul e galben înseamnă că e un superficial. Veţi vedea că firele de nisip sunt colorate: unele cafenii, altele verzulii, altele liliachii, ba chiar şi negre. Puteţi face moviliţe care vă vor da mult de gândit. Vă veţi putea închipui o lume miniaturală în care firele de nisip capătă dimensiunile unor stânci, iar moviliţele vor fi munţi şi adânciturile dintre ele, văi aride, şi veţi vedea cum stâncile se rostogolesc la vale bubuind sub soarele arzător. (Zgomotul ţine exclusiv de capacitatea dumneavoastră de închipuire.) Dacă nu se clintesc de la sine, le puteţi da câte un bobârnac. Se vor rostogoli negreşit.

●

Nu stăruiţi cu închipuirea dumneavoastră în miniaturala lume a firelor de nisip. Va sfârşi prin a vi se părea monoton. Nu fiţi extremist, prăjiţi-vă şi burta la soare, prăjiţi-vă şoldurile, coapsele, priviţi în tăcere femeile frumoase care trec fără nicio treabă, în tăcere. Nu le priviţi şi mai ales nu le ascultaţi pe cele care stau foarte aproape de dumneavoastră. Decât să faceţi asta, mai bine rămâneţi într-o rână, rezemat în cot, şi închideţi ochii, sau chiar lăsaţi-vă fruntea pe braţ, cu ochii închişi, şi închipuiţi-vă un port la mare, undeva într-o ţară îndepărtată. Dacă nu aveţi deprinderea să plăsmuiţi obiecte imaginare până la cele mai mici amănunte, acum aveţi prilejul s-o căpătaţi. Lumina soarelui trecând prin pleoapele lăsate, zumzetul vocilor din jurul dumneavoastră, freamătul valurilor, adierea vântului, totul concură în a vă oferi cea mai mare desfătare a închipuirii pas cu pas a unui îndepărtat port la mare. Iată o stradă povârnită, pavată cu piatră cubică, din înaltul căreia se văd apele albastre ale golfului. (Care golf? N-are nicio importanţă. E golful dumneavoastră.) În stânga, iată, se află o casă în stil mediteranean, să zicem. Spre stradă — un gard scund de piatră. Cât de scund? Păi, să zicem până la înălţimea pieptului dumneavoastră. O portiţa de fier forjat se deschide spre o scurtă alee pavată cu dale de piatră naturală, şlefuită doar la prima mână, la capătul căreia urci trei trepte şi pătrunzi sub o boltă umbrită — acolo se află uşa grea, de acolo îşi trimite lucirea discretă spre stradă plăcuţa de alamă cu numele familiei. La etaj, deasupra intrării — o terasă spaţioasă înconjurată de flori. Şase ferestre, să zicem, trei la parter şi trei la etaj, toate cu obloanele închise, exceptând una singură, la etaj, pe latura dinspre dreapta. De-a lungul străzii povârnite — alte case în acelaşi stil, pe care nu e nevoie să vi le imaginaţi prea în detaliu. E de-ajuns casa pe care v-aţi ales-o, dacă îi mai adăugaţi un chiparos în stânga intrării.

Acum, concentraţi-vă atenţia asupra ferestrei cu obloanele deschise. Fără îndoială, la fereastră se află o perdea fină de borangic, iar îndărătul perdelei — un chip de femeie, nemişcat. Trebuie să recunoaşteţi şi dumneavoastră că atâta încremenire în orăşelul portuar, încremenirea de pe străduţele bătute de soare şi încremenirea femeii de la fereastră, toate acestea nu pot ascunde altceva decât o crimă care se pune la cale. Cu doar două seri înainte a sosit un bărbat pe care femeia îl iubise cândva. Apoi bărbatul a părăsit-o şi... Dacă vi se pare în cele din urmă că povestea începe să semene cu ceva scris de altcineva sau văzut într-un film, nu-i cazul să vă necăjiţi. Nu trebuie să ţineţi cu tot dinadinsul să fiţi original...

Original sau nu, mărturisiţi şi dumneavoastră că este un subiect la care e plăcut să te gândeşti până la cele mai mici amănunte — până la clanţa de alamă care se răsuceşte exasperant de încet când ea se întoarce din odaia alăturată purtând tava cu paharul în care a pus câteva picături de... Până la mocheta budoarului şi blana de leopard întinsă pe jos între cele două fotolii În care ei vor şedea ş.a.m.d.

Abia după aceea, când mintea dumneavoastră clocoteşte de gânduri interesante, vă puteţi duce să vă întâlniţi cu ea, iubita dumneavoastră mult aşteptată şi mult pusă la încercare de abilitatea dumneavoastră. Fiţi sigur că invidiază roiul de gânduri din capul dumneavoastră, se simte puţin neglijată, face totul spre a recăpăta primul loc în cugetul dumneavoastră şi de aceea comite greşeli, de care dumneavoastră puteţi profita fără nicio remuşcare. O veţi auzi torcând ca o pisicuţă la picioarele dumneavoastră, încercând să vă ademenească, întinzând după dumneavoastră, în aerul fierbinte, mâna transparentă a valului cu care vă trage spre ea. Prefaceţi-vă atunci că îi faceţi hatârul şi aruncaţi-vă în braţele ei! Desfătaţi-vă pe săturate cu moliciunea umbrelor şi a luminilor din adâncul ei, atingeţi cu piciorul nisipul ei catifelat, înotaţi. Dar nu depăşiţi linia geamandurilor.

Arătaţi-vă tandru cu ea, nu fiţi de gheaţă, nu exageraţi cu stăpânirea dumneavoastră de sine. Căci aveţi toate motivele să vă temeţi de clipa în care, dându-şi seama că dumneavoastră nu răspundeţi cum se cuvine iubirii ei, marea devine aprigă şi cenuşie ca o lupoaică înrăită. Amintiţi-vă de răzbunarea pe care necunoscuta ascunsă după perdea o pregătea iubitului ei de altădată. Marea este o iubită aidoma ei. Nu o fetişcană fluşturatică ci o iubită corsicană, matură, răzbunătoare, pasionată trup şi suflet, nestatornică, uneori blândă ca zâna cea bună din poveşti, alteori rea ca Baba-cloanţa. E greu să-i fii pe plac. Dar dacă este marea dumneavoastră iubire, n-aveţi încotro. Veţi avea mult de furcă, şi tot nu veţi izbuti să nu-i înşelaţi aşteptările dacă îmi veţi nesocoti sfaturile.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Am primit din partea revistei Discobolul din Alba–Iulia invitaţia de a răspunde la o anchetă având ca temă „Metamorfozele curentului anti-eminescian”. Întrebările redacţiei au fost următoarele.

1. Ce rol credeţi că au jucat detractorii, scepticii, profitorii, zeflemitorii în receptarea operei lui Eminescu (în timpul vieţii şi după moartea poetului)? Cum ar fi arătat Eminescu fără ei?

2. Ce ne puteţi spune în legătură cu metamorfozele curentului anti-eminescian?

3. Care este graniţa dintre un critic exigent şi un „detractor”, în cazul de mai sus?

4. Credeţi că Eminescu a fost tema disputelor, în acest timp, sau ţintele au fost altele?


Iată răspunsurile mele.

Eminescu în existenţa noastră cotidiană

Fie-mi îngăduit să răspund în ordine inversă. Aşadar...

4. Evident, nu. Nu Eminescu a fost — şi continuă să fie — tema reală a disputelor. Ci prezenţa României în Uniunea Europeană. O spune fără echivoc Horia Roman Patapievici (Flacăra nr. 1-2, 2002). Ceea ce nu înseamnă defel că argumentele sale nu rezistă şi astăzi, la început de an 2009. Dimpotrivă, acum că suntem deja de mai bine de doi ani în Uniunea Europeană, cu atât mai mult orice reminiscenţă de învechit din cultura românească trebuie înlăturată neîntârziat.

Să rememorăm deci: „Ca poet naţional, Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim azi din zodia naţionalului.” Eventual, ar fi de discutat dacă Eminescu n-ar putea fi recuperat ca poet euro-regional având în vedere că o asemenea entitate etnic-culturală este agreată, ba chiar încurajată de UE. Declarat poet euro-regional în mai multe regiuni adiacente, ar putea redeveni, parţial, poet naţional (cu condiţia ca respectivele euro-regiuni să acopere cât de cât teritoriul României... în graniţele actuale sau în cele „spiritualizate”... în viitorul apropiat). Deci ar mai avea o şansă... Apoi: „Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai e prizată de intelectualii progresişti.” Ei, aici lucrurile poate că sunt ceva mai simple decât par la prima vedere. Fiindcă nimeni nu poate previziona durata dăinuirii postmodernismului. Intelectualii progresişti ar putea să se teamă — iar noi ceilalţi, oamenii de rând, am putea spera — că edificiul postmodernist se va deconstrui de la sine în scurtă vreme (sunt deja semne că a început să scârţâie); ceea ce iarăşi i-ar da o şansă lui Eminescu să redevină profund şi astfel să revină în actualitate... O nouă reconfigurare geo-politică, o eventuală lume multi-polară ar putea fi de asemenea o şansă în plus pentru bietul poet. Căci zice în continuare Patapievici: „Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanităţii.” Cum spuneam, lumea multi-polară emergentă poate oferi surprize, căci nu se ştie cum va fi perceput Eminescu după realizarea gazoductului Nabuco şi/sau după ce China, India şi Brazilia vor fi devenit — iar Rusia va fi redevenit — centre de putere la paritate cu centrul anglo-saxon, atotputernic astăzi. Dar dacă o să le placă romanticul întârziat Eminescu?... Negreşit, ca orice proroc care ştie ceva meserie, Horia Roman Patapievici mizează în articolul său din Flacăra pe o anume ambiguitate în asumarea neiertătorului diagnostic (se poartă şi asta), astfel încât să poată să pareze oricând niscaiva reproşuri venite, eventual, după limpezirea apelor: Vai, nu — nu asta a fost părerea mea, eu mi-am permis doar să mă fac portavocea mentalului colectiv. Dar până una-alta, „cadavrul rămâne în debara”. Un lucru reiese cu certitudine în final: cu Eminescu n-avem nicio şansă în Uniunea Europeană. Cu Horia Roman Patapievici am mai avea una.

3. Graniţa dintre un critic exigent şi un detractor este dată, printre altele, de graniţa dintre spiritual şi visceral (la propriu). Căci iată ce prevalează, pentru Mircea Cărtărescu, în faimosul număr 265 per 1998 din Dilema (citate din diverşi): „Inima în stare de ipertrofie pasivă cu degenerescenţa grasoasă a ţesutului muscular... şi la ţesuturile ficatului, care, bineînţeles, erau puţin ipertrofiate. Splina în stare ipertrofică şi degeneraţiune. (...) Creierul, în greutate de 1490 g., avea aderenţe meningeale şi encefalită difuză. Emisfera stângă era mai dezvoltată decât cea dreaptă. Lobii frontali erau hipertrofiaţi.” Un raport medico-legal în toată legea — atât şi nimic mai mult — în loc de orice caracterizare a poetului Eminescu. Deformaţie profesională, am putea spune amintindu-ne de predilecţia pentru scriitura de factură anatomo-fiziologică a scriitorului cu look de Eminescu–tânăr: „Toracele se umplu, deasupra diafragmei, cu bojocii roz şi cu muşchiul gros al inimii, pântecul se umplu de maţe, rinichii înfloriră ca doi mistici crini, vezica-şi purtă lichidul auriu, fierea luci stins ca o piatră de smarald între lobii ficatului.” (Orbitor, Corpul, p. 284) Deşi rezultatul acestei incursiuni viscerale pare mai degrabă dezastruos: „...Şi iată infernul: trupuri goale de bărbaţi şi femei, îmbinându-se unul cu altul, ieşind unul din altul la nesfârşit, sfârtecându-şi uterele şi vaginele...” (op. cit.) şi aşa mai departe. Un dezastru ce se răsfrânge — nu-i aşa? —, spre ghinionul ei, asupra operei (am văzut deja, „irecuperabile” — v. Patapievici) a lui Eminescu... Parafrazând-o pe Madonna, Living in a material world/ And I am a material boy... And so let the others be.

2. Metamorfozele curentului anti-eminescian? Dar sunt evidente! La început a fost critica (profundă, nu-i aşa?) a operei poetului: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt ea nici nu există pentru mine, decât cel mult ca obligativitate şcolară — era, deci, lipsită de substanţă. La rândul lui, poetul însuşi era ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart.” A se observa câtă subtilitate şi câtă expresivitate: „obligativitate şcolară, i.e. lipsă de substanţă, i.e. dangăt spart”. Rămâne doar de stabilit câtă relevanţă are pentru cititor faptul că pe Cezar Paul Bădescu (căci despre el e vorba) poezia lui Eminescu nu-l încântă şi, mai mult, că pentru el aceasta nu există. Mă rog, poate că există pentru alţii. Dar asta e problema lor personală, pare să considere C.P.B.

Un alt tânăr furios anti-eminescian, pe nume Răzvan Rădulescu, pare să pună la îndoială însăşi seriozitatea, ba chiar buna-credinţă a poetului, care, „trimis într-o fază medie a bolii să-şi curarisească (subl. m.) prin inhalaţii de aer sărat infecţia luetică” [a se remarca, şi aici, subtilitatea tânărului scriitor–scenarist, care recurge la termeni occidentalizant–chiriţeşti pentru a-şi exprima dispreţul suveran], şi anume observând că „există scrisori trimise de el însuşi din Constanţa” şi că, „mai mult, în scrisori nu se află niciun pasaj care să dea seama de uimirea poetului în faţa imensităţii întinderii de apă. Dimpotrivă, scrisorile sunt pline de observaţii cu privire la starea sănătăţii proprii şi la situaţia financiară proastă care-l împiedică să-şi prelungească şederea în staţiune”. Păi să mai dai crezare simţirii (ipocrite) din versurile sale despre mare („Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”, şi câte şi mai câte), când într-o scrisoare de la faţa locului te referi doar la cele trupeşti şi la cele lumeşti?

Alţii, confundând pesemne „Scrisoarea a III-a”, spre exemplu, cu un studiu de management economic, îi reproşează lui Mircea Vodă că, prin gura poetului, „îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul”, când, după standardele actualului capitalism liberal (dar Eminescu era, vai, pro-conservator), voievodul ar fi trebuit, probabil, să fie un promotor al prosperităţii naţionale... Dar acesta, ca să fim drepţi, nu este un reproş adus valorii artistice a operei ci ideologiei eminesciene. Or, despre ideologie se pot însăila multe. Nu contează că un Ferdinand Céline a suferit blamul societăţii franceze postbelice, ba chiar şi o condamnare judiciară, pentru colaboraţionism ca şi pentru antisemitismului său, fără însă ca performanţele sale literare să-i fie puse la îndoială. În aceeaşi situaţie se află şi Ezra Pound, susţinător al lui Mussolini şi, la rândul său, antisemit; sau John Steinbeck, apologet, la un moment dat, al intervenţiei americane în Vietnam. Nimeni din ţările acestor scriitori nu i-a repudiat ca oameni de artă pentru ideologia lor.

Iată ce spune Zigu Ornea: „Este necesar, cred, să ne întrebăm cum de ceilalţi «poeţi naţionali» ai altor popoare au fost, toţi, antemergători, revoluţionari şi progresişti (Victor Hugo, Byron sau Shelley, Goethe sau Schiller, Dante, Puşkin sau Lermontov, Mickiewicz, Petőfi etc.) iar Eminescu, totuşi, un paseist conservator. Nu spune asta multe despre psihea României profunde?” Păi, poate că este necesar să ne întrebăm, poate că nu este (v. mai sus).

Ei bine, după toate cele de mai sus, care, vizează, mai mult sau mai puţin opera, s-a făcut un (important) pas înainte atunci când spiritele (ca să zic aşa) s-au concentrat pe statuile lui Eminescu, cu deosebire asupra celei din faţa Ateneului Român.

„Sculptorii îl reprezintă pe poetul nepereche — observă acelaşi subtil Răzvan Rădulescu [a se remarca reverberaţia zeflemitoare din „nepereche” — n.m.] — de predilecţie în picioare, gol puşcă (de ce?), sau cu sexul acoperit de o năframă incertă ce sfidează gravitaţia”.

Marius Chivu confirmă (pe Liternet): „sinistra statuie a lui Gheorghe Anghel, din faţa Ateneului, cu un Eminescu în boxeri, purtând mantie, freză à la Bon Jovi şi sfârcuri erecte.”

Şi mai avem un băiat revoltat, T.O. Bobe, căruia statuia lui Gheorghe Anghel îi stă în gât: „Întotdeauna când mă gândesc la Eminescu îmi vine în minte statuia din faţa Ateneului, expresia celui mai trist caraghioslâc şi a divorţului tragic-comic de spiritul critic în favoarea amantlâcului cu găunoşenia emfatică şi cu ohtatul «poeticesc».” Cu concluzia că: „Şi totuşi în faţa Ateneului nimeni nu hohoteşte ţinându-se de foale [fiindcă Eminescu e nud — n.m.].” La un asemenea limbaj manelistic ce poţi răspunde decât „Haioasă observaţie”?

Probabil că pentru toţi aceştia statuia poetului nu-i de-ajuns de — sau poate chiar deloc — postmodernă, în sensul că respectă o serie de canoane învechite în raport cu acquis-ul UE. Goliciunea (canonizată şi practicată cândva de un outdated de teapa lui Rodin), alungirea corpului şi în general ajustarea tuturor proporţiilor spre a reda o anumită atitudine şi a induce o anumită stare de spirit (scuze, îmi dau seama că folosesc o sintagmă ofensatoare), de care ţine şi suspecta imponderabilitate a „năframei” ce acoperă sexul ş.a.m.d. E posibil ca opera poetului să fi avut de câştigat în ochii acestor adepţi ai materialităţii dacă statuia ar fi măsurat, poate, „1,64–1,65 m”, dacă ar fi fost „deosebit de păroasă”, nu nud ci „îmbrăcată fără nicio îngrijire”, cu „pantaloni boţiţi” care să-i acopere „ulceraţiile de pe picioare” şi cu „zdrenţe curgând de pe el”, eventual cu „platfus la ambele picioare” (v. Cărtărescu citând din diverşi) etc. etc.

După părerea lui Dan C. Mihăilescu, „la voi [tânăra generaţie — n.m.] sau la cei din Dilema a fost probabil şi reacţia de exasperare în faţa mitului găunos, reacţie pe care a avut-o şi Cioran prin anii ’33–’34 în faţa unei Românii vlăguite, secătuite, amorfe... Aşadar, se poate ca această reacţie de exasperare să fi fost exact un răspuns pe măsura răului făcut de propaganda ceauşistă cu Eminescu, fiindcă el a fost utilizat în permanenţă ca pretext pentru lozinci, pretext pentru moralizare păguboasă, pretext pentru tracomania şi dacismul infernal care erau menite nu să slujească ideea de România, ci cultul lui Ceauşescu.” [un interviu dat lui Radu Pavel Gheo, Liternet]... Fie-mi permis să mă îndoiesc că în toată această furie demolatoare de mit fantoma lui Ceauşescu joacă vreun rol. Sunt mai degrabă simptome tipice retardării pe scara evoluţiei culturale. La nivel naţional, ca şi la nivel individual. Fel de fel de personaje din confuza (şi primitiva) noastră lume literară, au sesizat („s-au prins”) că cea mai lesnicioasă cale de a atrage atenţia este scandalul. Pe care, dacă nu vine de la sine (de pildă printr-o filare–tracasare din partea unui securist, sau mai ştiu eu în ce altă binevenită împrejurare), e convenabil să-l provoci, de o manieră cât mai zgomotoasă cu putinţă. Cu cât mai sus plasată ţinta, cu atât mai profitabil. Plus că agresivitatea, bine „gândită”, te plasează salutar într-o coterie (obligatoriu în România). Mult mai de-a dreptul decât o banală exprimare de adeziune, să zicem.

Ar trebui să cădem pe gânduri: sunt greu de identificat fenomene asemănătoare în marile culturi ale lumii. Suspiciunile reaprinse periodic privind paternitatea „reală” a operei unor Molière sau Shakespeare nu pun totuşi la îndoială valoarea operei în sine. Atunci când André Gide, la întrebarea Cine este cel mai mare poet al Franţei? răspunde „Victor Hugo, din păcate!”, nu vedem aici decât o vagă dezamăgire ironică, nicidecum verbul demolator din contemporaneitatea literară românească.

1. Îmi amintesc de un număr din revista Urzica, de la începutul anilor ’50, în plin stalinism, dedicat reformei monetare — „stabilizării” cum îi zicea toată lumea pe-atunci. „Rămăşiţele burghezo-moşierimii”, presupuse a fi fost cel mai tare lovite de respectiva reformă, erau înfierate exclusiv cu citate din Caragiale. La fel ca şi Eminescu, Caragiale (dramaturgul nostru naţionale?) a fost folosit până aproape de saţietate pe toată durata regimului comunist (deşi uneori a părut prea subversiv totuși). S-a erodat oare din acest motiv statura artistică a lui dramaturgului? Nicidecum.

Ar merita să observăm un lucru. Indiferent cât de sever ar fi fost Caragiale, creatorul, cu personajele pieselor sale (şi avem destule motive să credem că a fost, inclusiv pentru că la un moment dat a părăsit România dezgustat de năravurile din ţara sa), acestea — personajele — au fost, în timp, îndrăgite de publicul românesc, oricât de ticăloase ar fi, bună parte din ele, în substanţa lor prezumată. Personajele lui Caragiale au coborât de pe scenă, din filele cărţilor, şi s-au amestecat printre noi, au devenit parte din existenţa noastră. În titlurile, în cuprinsul articolelor din ziare, ba chiar şi în limbajul nostru cotidian se strecoară frecvent citate sau referiri explicite sau aluzive la universul verbal caragialesc. Pe scurt, Caragiale a devenit parte din cotidianul nostru... La fel s-a întâmplat şi cu Eminescu. Naţional sau nu, cu opera sa poetică inegală, cu proza sa îndoielnică, poetul a modelat — sau măcar a influenţat sensibil —, prin arta sa (totuşi), pe termen lung, imagologia noastră, sensibilitatea noastră artistică. Eminescu a ieşit din spaţiul artei instalându-se, la fel ca şi contemporanul său dramaturg, în existenţa noastră cotidiană... Aş fi preferat să-i aud pe „ai noştri tineri” (şi mai puţin tineri) postmodernişti acceptând că Eminescu este (eventual) cel mai mare poet român, din păcate, decât să-i aud blamând grobian, în limbaj de cartier, arta poetului, la pachet cu reprezentările sale sculpturale, pentru care nu poartă nicio vină (personal, consider statuia din fața Ateneului o mare reușită). După cum nu poartă nicio vină pentru folosirea sa postumă — abuzivă sau nu — într-un scop extraartistic sau într-altul.

Ce pot să spun despre posteritatea lui Eminescu (la fel ca și despre contemporaneitatea sa) decât că nu mor caii când vor câinii.

Foi de calendar

O foaie cu un portret odios,
smulsă
O foaie cu un cuvânt odios,
smulsă
Şi încă un portret
Şi încă un cuvânt
O foaie cu un ziar de ruşine
Şi încă o mie de foi
cu o mie de ziare
cu o mie de cuvinte
Şi încă
Şi încă
................
Ce-a mai rămas nesmuls?
Câte foi?...

Poate cu altă ocazie

La fereastra vagonului
trec păduri de fag în neclintire
Trec dealuri, şi dealuri, şi dealuri
peste care se lasă, umed,
ia te uită! — chiar fumul înserării
   deja rămas în urmă.

Un foc de frunze uscate
un braţ unduios de fum
a ocrotit obosit, pe deasupra acoperişului,
o colibă uitată
   deja rămasă-n urmă...

Unde-i fum e şi foc, îmi spun
   şi e vatră, rămasă în urmă
Unde-i pădure sunt şi vreascuri, îmi spun
Unde-s vreascuri e şi Baba–Cloanţa
cu legăturica-n spinare
   dar ea rămâne cu mine
Le las în urmă toate

Trenul a oprit în plin câmp,
în plină noapte,
în plin ţârâit de greieri;
o luminiţă-n depărtare —
Lumea spune că-i un semnal!
Să cobor? mă-ntreb...

Dar şovăi... Dar şovăi
şi...

...Şi iată c-am şi trecut
şi nici n-am apucat să vă-ntreb
pe unde vă hălăduiesc
sufletele, spiriduşi.

N-am apucat să vă-ntreb:
Oare chiar să existe,
ca-n basme,
adânc de pădure?
Şi legături de vreascuri
purtate-n spinare
de-o Babă Cloanţă
fără nici o speranţă?

Clipocit de pârâu
în preajmă,
doar atât cât s-acopere
fâşâitul pasului
de spiriduş?

Toamna, frunze galbene,
dealuri golaşe
pe-nserat
sub un cer sumbru,
din care pământul
absoarbe întunericul
Până când cenuşa nopţii
acoperă totul...

Ei da, niciodată
   nu-i prea târziu.

Dar trenul a pornit între timp
Şi-a şi ajuns
hăt-departe...

Ce pot să spun —
   Poate cu altă ocazie.

La Muzeul Satului

Nepotul meu Horia, de cinci ani, a fost dus împreună cu colegii de grădiniţă să vadă Muzeului Satului. Aflând vestea că va pleca într-acolo, bucuros dar şi un pic îngrijorat, s-a agăţat de gâtul maică-sii şi a întrebat: „Mami, da’ eu câte zile stau acolo?”.

La întoarcere, a povestit că a văzut la Muzeul Satului case din viitor, cu acoperiş de paie.

Aut postmodernismus, aut nihil

Mi-a căzut deunăzi privirea pe un fragment din cronica unui roman al unuia dintre tinerii autori români de succes, din „valul Polirom”. Scria autorul cronicii: „Dacă mai există vreo îndoială de caracterul postmodern al scrierii, autorul o spulberă eficient atunci când...”

Ca să vezi! Cât pe-aci să fie suspectat bietul autor de nepostmodernism! Bate-n lemn!... Noroc însă că a reuşit să se salveze de la o asemenea degradantă suspiciune plasând în ultima clipă giumbuşlucul (postmodernist) de rigoare.

Mă întreb dacă un Amos Oz s-a simţit vreodată tentat să dea romanelor sale o cât de mică tentă postmodernistă, aşa, de dragul succesului. Care altfel te pomeneşti că nu i-ar fi ieşit în cale.

Pe cal NEGRU, pe cal ALB

Ziua călăresc calul cel NEGRU
îi simt zvâcnirile nervoase, tremurul,
îi văd dintr-o parte sticlind
globii ochilor ne’nfrânaţi
cu reflexe de soare încins
aruncând fulgerele mâniei
nesigure–stupide–deşarte
izvorâte din viscerele mele
De m-ar pedepsi azvârlindu-mă
de pe spinarea-i jilavă
Dar sunt una cu el, centaur
ţesând cămaşă de sânge
Şi mi-e dor de unduirile coamei
calului ALB fluturând
peste ochii blajini,
neprihănitul meu
visând argint de Lună
topită peste cărările nopţii
Copitele-i moi afundându-se tăcut
în nori albicioşi plutind
peste copertele cărţilor
cu basmele mele cele pierdute.

Noaptea călăresc calul cel ALB
M-aplec pe spate să-i ating
crupa domoală-n galop unduios
în noaptea de baltă stătută
fără clintire de frunze
Şi mi-e dor de calul cel NEGRU
sărind peste ruguri de muri
năvalnic cu plete-nfrunzite
doborând în galop neoprit
şi strivind cu copite de fier
merele coapte şi roşii
covoarele-ntinse de afine negre
plesnind ape limpezi şi reci
în jerbe de picuri alb-cristaline
izbind în stănoage, sărind peste ţarcuri,
muşcându-şi zăbala-nspumată
De m-ar lăsa calul cel ALB să lunec
de pe spinarea-i maternă
Dar vezi că sunt una cu el,
Inorog fără ţintă-n afund de pădure
osândit să hălăduie
risipindu-se-n bulele nopţii
până hăt în neatinsele zori.

La mulţi ani cu sănătate!