Amintiri fulgurante (II)*

Doamna mă trimite în cancelarie să văd cât e ceasul. Cu inima îndoită, ies din clasă. Holul cel mare e pustiu, doar soarele intră pe fereastra dinspre curtea şcolii, iar prin geamul mat al uşii din partea opusă, unde e intrarea principală, se desluşesc siluetele trecătorilor de pe Strada Principală. Intru în cancelarie, unde e la fel de pustiu. Ceasul, mare şi rotund, stă agăţat în perete deasupra uşii. Mă uit lung la el, cu inima strânsă: ce-am să fac, am să mă întorc în clasă şi am să-i spun Doamnei că nu ştiu să citesc ceasul?

●

Acasă la teotea Niunea, la Bucureşti, în apartamentul ei de pe strada Cazărmii, se nimereşte să întâlnesc, în prima zi de Crăciun a anului 1946, cred, doi copii de la o şcoală în limba rusă, un băiat şi o fată, cam de vârsta mea, odraslele unei cunoştinţe a familiei. S-au întors de la şcoală şi au nimerit direct la masa festivă de Crăciun. În timp ce copiii îşi lasă ghiozdanele pe o măsuţă, toate feţele prezente se apropie conspirativ una de cealaltă şi şuşotesc scandalizate: Ce ruşine! Uite ce reguli au ei acolo: îi cheamă la şcoală chiar şi în ziua de Crăciun!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Trupe mărşăluind în noapte*

Seara, mama mă aşeza în pătuţ, în odaia mea, şi ieşea tiptil lăsând uşa întredeschisă, pe unde pătrundea o geană de lumină. Rămâneam singur cu gândurile mele. Mă întorceam pe-o parte, cu faţa spre grilajul patului şi dacă ai mei mai sporovăiau o vreme cu voce scăzută în odaia cealaltă, curând eu nu-i mai auzeam. Închideam ochii şi un zgomot îndepărtat, surd, cadenţat, începea să se facă auzit în urechea mea lipită de pernă... Peste zi ieşeam în poartă şi stăteam acolo să urmăresc cu privirea trupele germane mărşăluind pe strada noastră în drum către front. Mi le închipuiam, acele trupe, continuând până târziu în noapte să mărşăluiască pe stradă, cu pas grăbit, regiment după regiment, fără a se opri vreo clipă. Tuc–tuc–tuc–tuc–tuc... Şi noaptea următoare la fel... Noapte de noapte trupele treceau mărşăluind pe stradă, cu pas grăbit către front. Şi eu le ascultam cu urechea lipită de pernă.

Câţi ani să fi avut apoi — treizeci şi cinci? patruzeci? Deja aproape că uitasem cum arăta strada mea de la Chişinău, când o revelaţie mi-a umplut sufletul de bucurie: Nu, nu pasul trupelor mărşăluind spre front era ceea ce auzeam seară se seară aşteptând să adorm în pătuţ, cu urechea lipită de pernă, după ce mama ieşea tiptil din odaie. Era bătaia inimii mele, cu ritmul ei grăbit de copil. De aceea sunt fericit: câţi dintre semenii mei au avut norocul să li se întipărească în amintire ritmul inimii lor din primii ani ai vieţii, asociindu-se cu cadenţa unor trupe în marş către front?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Naturaleţea dialogurilor*

Citeam prin cărţi dialoguri impecabile, scrise fără nicio poticneală şi eram revoltat: Unde au întâlnit ei, scriitorii, oameni care să discute în felul ăsta? Replici care se succedau şnur de o parte şi de cealaltă, fără nicio bâlbâială! Personaje care turuiau pe nerăsuflate, aşteptându-l fiecare, cuminte, pe interlocutorul său să-şi ducă replica până la capăt, fără să intervină, după care cel de-al doilea intra într-o perioadă de tăcere aşteptându-l pe cel dintâi să spună tot ce are de spus! Şi tot aşa... Eu, dacă aveam să ajung vreodată scriitor — îmi spuneam —, aveam să-mi pun personajele să vorbească natural, să se bâlbâie, să se întrerupă, pe scurt să vorbească aşa cum oamenii vorbesc în viaţa reală.

Într-o zi, după o discuţie pe această temă, tata m-a surprins spunându-mi: Tu ai să scrii. Mi-a spus-o cu o voce calmă şi sigură, privindu-mă drept în ochi şi dând uşor din cap. L-am întrebat zâmbind neîncrezător: De unde ştii?... După nasul tău, mi-a răspuns tata...

Să fi fost oare o previziune, sau voinţa lui, pe care a dorit să mi-o insufle?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

În staţia terminus*

Autobuzul a staţionat cel puţin un sfert de oră la capătul liniei, în soare, aproape de capătul buclei ce trecea pe sub pasajul peste calea ferată de centură. Strada aceea fusese cândva asfaltată, trebuia să fii atent ca să vezi urmele de asfalt... Călătorii au aşteptat şi ei în staţia terminus, răbdători. Cel puţin ei n-au stat în soare ci la piciorul unuia din piloni, sau pe-acolo printre piloni, în umbra jilavă cu miros de baltă stătută a pasajului şi au ascultat indiferenţi vâjâitul maşinilor care le treceau pe deasupra capului într-un sens şi în celălalt, pe drumul naţional. În tot acest timp şoferul nici nu şi-a întors privirea spre ei. A fumat două ţigări şi a sporovăit, şezând pe treapta uşii din faţă a autobuzului, cu alţi doi şoferi care între timp ajunseseră şi ei la capătul liniei şi îşi opriseră autobuzele unul în urma celuilalt, în dreptul mormanelor de gunoaie aruncate la marginea străzii. Gunoaiele erau vechi, dospite şi năpădite de bălării. Stând de vorbă cu ceilalţi doi, şoferul a avut gesturi deşucheate, asta a putut observa oricare din călători, dar n-aveau ei căderea să-şi dea cu părerea în privinţa asta. În cele din urmă şoferul s-a ridicat plictisit de pe treaptă, a aruncat chiştocul trimiţându-l c-un bobârnac departe în bălării şi s-a urcat într-o lehamite la volan. Motorul a pornit de la prima cheie dar băgarea în viteză s-a produs cu trosnituri zgomotoase de parcă nişte beţe groase s-ar fi frânt acolo înăuntru. Autobuzul s-a deplasat anevoie, legănându-se peste hârtoape, şi a oprit în dreptul stâlpului unde stătea scris CFR Centură. Cei mai mulţi dintre călători erau oameni de la ţară şi aveau treburi în oraş. S-au bulucit să intre şi apoi au răsuflat uşuraţi că au putut să se instaleze pe scaune după ce şi-au lăsat la piciorul scaunului sarsanalele, mănunchiurile de şipci vechi legate cu sârmă, bidoanele, toate cele. Şi nimeni n-a protestat că şipcile se întindeau pe sub mai multe scaune, la marginea culoarului, sau că sarsanalele ocupau mai mult de jumătate din lăţimea culoarului... Gata, se şi vedeau plecaţi, acuma da. Uşa din faţă a rămas deschisă când şoferul s-a opintit încă o dată să bage în viteză cu aceleaşi trosnituri de beţe frânte, şi autobuzul s-a urnit cu greutate să plece în cursă. Uşa din faţă s-a bălăngănit şleampătă, cele două jumătăţi pliate armonică s-au ciocnit între ele cu zgomot de tinichea hodorogită... Las’ să vină un pic de aer înăuntru, şi-or fi zis călătorii aşezaţi ceva mai în faţă văzând uşa rămasă deschisă. Cu toate că aerul venea încins de căldura de-afară şi plin de praf. Acuş aveau să-nceapă să defileze mormanele de gunoi de pe cealaltă parte a buclei, dar după aceea autobuzul avea să intre pe drumul naţional îndreptându-se spre oraş...

Iată însă că, înainte să treacă de dugheana de la capăt de linie unde pe vremuri se vindeau merdenele, un bătrân cu o târnă în spinare s-a trezit că autobuzul îi pleca de sub nas. Nu se aflase printre cei ce aşteptaseră în umbra pasajului, el acuma picase, după ce traversase şontâcăind liniile ferate, împiedicându-se de pietrele terasamentului. Şoferul se aplecă spre oglinda retrovizoare de afară şi îl urmări cu curiozitate pe bătrânul care alerga şi el cum putea să prindă autobuzul plecat în cursă dar care mergea încă destul de încet. Pentru cineva mai tânăr n-ar fi fost nicio greutate să-l ajungă din urmă şi să sară pe treaptă, mai ales că uşa din faţă rămăsese deschisă. Dar bătrânul n-avea mai mult decât vioiciunea ţăranului care nu se dă în lături de la nicio încercare atâta vreme cât mai întrezăreşte o şansă. Mai multă vioiciune n-avea, asta era toată... Şoferul încă nu băgase în viteza a doua şi continua să se uite c-un rânjet uşor amuzat în oglinda retrovizoare. Apăsă pe frână şi autobuzul aproape că se opri. Aproape. Fiindcă totuşi încă mai avea o urmă de mişcare. Bătrânul cu târna în spinare se însufleţi de îndată, se şi văzu urcat în autobuz. Cu ultimul efort, iuţi pasul. Te uitai la faţa lui şi te întrebai: ce fel de zâmbet să fie ăsta? Fericit că până la urmă n-a scăpat totuşi autobuzul? Stânjenit că îi face, iată, pe toţi oamenii ăia dinăuntru, care îi erau străini, şi mai ales pe şofer să piardă timp pentru un bătrân nevolnic ca el? Sau zâmbetul unui copil pus pe şotii în ciuda umbletului său bătrânesc? Întinse mâna să se apuce de bară, dar în clipa aceea şoferul apăsă uşor pe acceleraţie. Bătrânul cu târna în spinare rămase iarăşi în urmă. Vreo doi tipi de la fereastră, de pe partea lui, întoarseră capul spre el, cu o vagă curiozitate. Bătrânul dădu să se lase păgubaş, încordarea îi dispăru de pe faţă, încetini pasul rămânând în urmă şi ridică mâna făcând un semn. Ce fel de semn? Un semn către şofer să-l aştepte? Sau un semn de rămas bun către el şi către toţi ceilalţi călători din autobuz? Zâmbetul lui nu mai arătă de astă dată altceva decât că, uite, încercase şi el şi măcar atâta putea spune despre el însuşi, că făcuse tot ce se putea face. Dar, de, n-a fost să fie...

În clipa aceea şoferul apăsă din nou pe frână. Speranţa bătrânului renăscu: autobuzul era cel care avea toane, ce puteai să te aştepţi de la o rablă ca aia? Uite că mergea poticnit, când mai iute, când mai încet. Iuţi pasul, alergă alţi câţiva paşi, cu sufletul la gură, spre uşa deschisă, de astă dată degetele chiar îi atinseră bara de care urma să se apuce, moment în care şoferul, continuând să-l fixeze pe bătrân prin oglinda retrovizoare, apăsă pe acceleraţie şi rânjetul i se lăţi pe faţă când îl văzu rămânând în urmă.

Călătorii de la geamurile de pe partea bătrânului se înviorară şi îşi dădură coate hlizindu-se la bătrânul ai cărui paşi se răreau istoviţi şi resemnaţi, în timp ce târna i se bălăngănea încă în spinare. Chiar şi călătorii de pe partea din stânga a autobuzului, observând că se întâmplă ceva pe partea cealaltă, se înălţară un pic de pe scaune şi se întoarseră hohotind înveseliţi către bătrânul în iţari caraghioşi de dimie. Bătrânul rămăsese pe loc şi încă se mai uita lung în urma autobuzului care se îndepărta. Încă un pic şi avea să iasă la drumul naţional...

După toţi paşii aceia alergaţi după autobuz, cu genunchii moi, bătrânul ajunsese de-acum destul de mult dincolo de dugheana unde pe vremuri se vindeau merdenele.

***

^*Din volumul de povestiri Femeia din metrou

Obsesia năruirii zidului*

Când de pe exteriorul peretelui de nord al casei noastre a căzut, pe o întindere de două-trei palme, tencuiala deasupra ferestrei care dădea spre linii, nu mi s-a părut a fi chiar o catastrofă. Multe dintre casele rămase în picioare din anii aceia de după război erau în paragină, iar altele nu fuseseră niciodată tencuite, fie pentru că proprietarii lor plecaseră în război şi nu se mai întorseseră, fie pentru că după război nimeni nu mai avea bani de investit în case. Iar unora, foarte puţini, care se încumetaseră să construiască în anii aceia, bineînţeles că nu le rămăseseră bani de tencuit. O femeie tânără, pe care o cunoşteam din vedere, altminteri destul de ştearsă, la doar câteva case mai jos de casa noastră, cred că la numărul 23, câştigase la loto patruzeci de mii de lei, ceea ce era o sumă colosală pentru acea vreme, când tata avea un salariu lunar de vreo patru sute de lei. Foarte chibzuită, în loc să arunce banii pe distracţii sau pe cine ştie ce alte prostii, îşi construise o casă chiar la stradă. Casa a fost ridicată şi a rămas la roşu, cum se spunea, şi la roşu era chiar şi când, după destul de mulţi ani, părinţii mei s-au mutat în alt cartier. Treceai pe lângă ea şi îţi ziceai: iată o cărămidă robustă, bine arsă, frumos aliniată, poate să rămână chiar şi netencuită ani de-a rândul sau, eventual, definitiv, fiindcă, slavă Domnului, destui preferau în exterior cărămida aparentă...

Cărămida care a ieşit însă la iveală după căderea tencuielii pe zidul dinspre nord al casei unde locuiam nu era deloc aşa. Aspectul ei nesănătos, nuanţa palidă, te făceau să te gândeşti: iată o cărămidă care n-ar fi rezistat dacă n-ar fi fost tencuiala. N-a rezistat nici cu tencuială. La început nu i-am dat atenţie. Acolo în spatele casei era un loc strâmt, unde abia te puteai strecura dar altminteri foarte plăcut pentru a te izola de lume, nu un loc umbrit, ca restul curţii, ci un loc învăluit într-o lumină difuză, cumva mediteraneană. Uneori, în caz extrem, mă ascundeam în acel loc în jocurile noastre de-a v-aţi ascunselea fiindcă era greu să fii găsit acolo şi, oricum, fie că eram în joc, fie că nu eram, nu-mi stătea gândul la tencuiala căzută deasupra ferestrei. Cel puţin, la început.

Apoi însă întinderea cu tencuială căzută s-a mărit şi, mai îngrijorător decât asta, cărămida a început să se macine. La piciorul zidului, în dreptul ferestrei, a început să crească o moviliţă de praf de cărămidă. După fiecare ploaie rece de toamnă care şfichiuia zidul dinspre nord mă gândeam că scobitura din zid s-o mai fi adâncit, că ploaia o mai fi ros din cărămidă încă un milimetru sau doi.

În scurtă vreme măsurarea în milimetri a devenit neconcludentă: trebuia apreciat în centimetri. Scobitura din zid se adâncea cu fiecare lună, cu fiecare săptămână. Mi-am făcut un obicei din a ieşi mereu în spatele casei pentru a aprecia din ochi cât de adânc se măcinase cărămida. Şi nu era nevoie, pentru asta, să mă strecor printre zidul casei şi gard: era mult mai uşor să ies pe linii — din locul acela de pe marginea terasamentului, care era mai ridicat decât curtea, zidul dinspre nord se vedea, peste gard, în întregul său dezastru. Iar când mă aflam înăuntru, şezând la masă sau întins în pat, privirea mi se îndrepta mereu, cu o strângere de inimă, către locul de deasupra ferestrei, unde deocamdată nu se vedea nimic dar mă aşteptam să văd într-o bună zi, printr-o spărtură, lumina zilei. Mă tot întrebam: la cât să fi ajuns oare grosimea peretelui? Zece centimetri? Cinci centimetri? Trei centimetri?... Şi nimeni din casă nu mişca un deget... Mama spunea: Păi cum erau construite casele la noi în Basarabia, şi cum sunt construite aici în Vechiul Regat! Ţi-aduci aminte? îmi spunea. Te aşezai pe pervaz şi te închideai între cele două geamuri! Ca într-un acvariu! Ti-aduci aminte? Atâta era de gros peretele. Cât să fi avut? Şaptezeci de centimetri? Optzeci? Pe când aici... Uite-te la casa asta. Grosimea unei cărămizi, atât are peretele, nu mai mult! Şi nu-i numai casa asta, toate-s la fel!...

Şi mai trecea o iarnă, cărămida continua să se macine milimetru cu milimetru... În primăvară, după ploi, ninsori şi viscole, pe care zidul dinspre nord le primea în plin, scobitura era încă şi mai adâncă şi mai sinistră, din cărămida îmbibată cu apă se vedeau dâre umede până la tocul ferestrei. Deja nu mă mai aşteptam, când o fi şi-o fi, într-o zi nenorocită, la o simplă spărtură, doar atât cât să treacă pumnul prin zid, să zicem. De-acum mă aşteptam să se năruiască toată partea aceea de perete, până sub acoperiş, într-un zuruit de frânturi de cărămidă şi de bucăţi de tencuială putredă. Mă şi vedeam lipind în pripă peste borta aceea care dădea spre linii, ce? O coală de hârtie? Un cearşaf pe care apoi să-l fluture vântul?... Nu ştiu cum de nu le transmiteam alor mei neliniştile mele, spaimele mele...

Cât să fi durat toată acea teroare în care începusem să trăiesc? Doi ani? Trei ani? Patru?...

Într-o vară însă, iată că domnul Alfons Hoepfner a hotărât că starea aceea de veşnică ameninţare nu se mai putea prelungi. Secondat de tata, a făcut rost de câteva bucăţi de cărămidă, a preparat o găleată de mortar şi, cocoţat pe o masă veche, în doar două ore a făcut să dispară teroarea ultimilor mei ani — scobitura din zid...

În următoarele câteva săptămâni, până am uitat de el, zidul dinspre nord al casei unde locuiam a fost convalescent. Şi eu odată cu el. Ieşeam şi acum afară din curte, pe linii, şi de la piciorul terasamentului, care era mai înalt decât partea aceea dosnică a curţii, admiram rana vindecată a zidului, care era ca o rană vindecată pe propriul meu corp, admiram tencuiala întinsă de domnul Hoepfner peste rândurile de frânturi de cărămidă adâncite în mortar, ca un mozaic, şi totuşi aliniate nemţeşte pe locul unde fuseseră înainte rândurile de cărămidă teafără.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Desenele din reviste*

Mă opream din răsfoit şi priveam minute în şir câte o caricatură înfăţişând un băiat, de obicei ciufulit, care bătea mingea sau lovea cercul cu un beţişor rostogolindu-l de-a lungul trotuarului, şi pe un altul, la câţiva paşi, rânjind zeflemitor către cel dintâi înainte să-i spună o vorbă răutăcioasă, sau o fată şi un băiat întorcându-se cuminţi de la şcoală, cu ghiozdanele prinse cu curele în spinare. Toate acele scene se petreceau în Capitală, de unde venea în fiecare săptămână revista Licurici.

Figurile copiilor mă interesau mai puţin, la fel şi ceea ce îşi spuneau. În schimb, privirea mi se fixa, fascinată, de strada bucureşteană, în plan îndepărtat, drept fundal, cu casele ei inegale ca înălţime, unele la fel de scunde ca şi la noi, alături de blocuri cum noi nu aveam în oraş, cu conturul abia schiţat al balcoanelor — totul desenat de obicei dintr-o singură linie frântă, neterminată spre margine, pe care o puteam prelungi oricând cu închipuirea, reconstituind imaginea străzilor pe care le cunoşteam, în împrejurimile locuinţei rudelor noastre de pe strada Toamnei. Sau imaginea străzilor pe care doar trecusem, cu ochii pe fereastra tramvaiului, fără să reţin prea multe amănunte, doar aerul unic al metropolei însufleţit de umbre şi de mirosuri şi de dogoarea zidurilor şi a asfaltului şi a şinelor de tramvai. Căci Bucureştiul îmi devenea accesibil doar în vacanţa mare, când căldura îi toropea pe cei mai mulţi, iar mie îmi dezvăluia o lumină nouă a lucrurilor...

Dar niciun desen nu mi-amintesc să-mi fi părut mai fascinant decât cel din numărul de Anul Nou 1948 al revistei Licurici, unul din rarele numere color, unde, la o masă ovală cu bunătăţi, ocupând cele două pagini de mijloc, se amestecau personaje fictive din istorisirile în foileton sau din benzile desenate, cu care deja mă familiarizasem, cu personaje pe care le identificam ca fiind reale, asta judecând după unele trăsături ale feţei, vizibil personalizate faţă de cele fictive, vizibil chiar şi pentru copilul de nouă ani care eram pe-atunci. Ed. Arno, autorul benzilor desenate, chel şi cu nasul ascuţit, tocmai se ridica de pe scaun întinzându-se cu un cuţit în mână să-şi taie o felie din tortul ce trona în mijlocul mesei, în timp ce, lângă el, un băiat cu vestă roşie cadrilată şi părul vâlvoi, în care l-am recunoscut fără greş pe Calistrat, unul din personajele negative desenate de Arno, îi strecura sub fund un balon care să facă poc în clipa când desenatorul avea să se aşeze la loc. Asta era răzbunarea lui, după cum el însuşi spunea în norişorul care îi ieşea din gură. Câteva scaune mai încolo, Moş Costache, de la rubrica scrisori, cu mustaţa sa colilie, pe cap cu chipiul de poştaş, cerea — şi el tot într-un norişor — să se facă linişte pentru a da citire ultimelor scrisori sosite de la cititori...

Eu în schimb, deşi m-am gândit de multe ori, n-am îndrăznit să-i trimit nicio scrisoare. Cam prin toamna acelui minunat an, nu ştiu de ce, lui Moş Costache i-au schimbat frumuseţea de chipiu de poştaş cu o bonetă soldăţească sovietică. Apoi a dispărut de tot.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Cătina albă*

Doar fiindcă ştiam vag, din poze, cum arată măslinul adevărat, le spuneam acelor tufe măslini sălbatici. De fapt, după cum aveam să aflu mai târziu, era cătină albă. Le vedeam de fiecare dată în excursiile noastre prin împrejurimi sau când ne duceam la scaldă în Doftana. Creşteau dese şi ţepoase pe coasta dealului, mai mult către poale. Coasta era golaşă şi frunzuliţele lor înguste şi ascuţite străluceau argintii în soare evocându-mi Grecia sau Sicilia, pe care nu ştiam dacă aveam să le văd vreodată. Închideam ochii şi clipocitul plin de neastâmpăr al Doftanei se prefăcea, pentru un timp nedefinit, în foşnet al valurilor calme ale Mediteranei. Nu era oare de-ajuns ca să fiu fericit?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Venetic*

La şcoala primară, în recreaţie, ne fugărim prin curtea şcolii. Se joacă leapşa, roata morii, lapte-gros. Cu toţii râdem, ne hârjonim, suntem veseli. O figură încruntată se apropie însă de mine şi îmi aruncă în faţă, cu ură: Veneticule! Nici nu ştiu ce înseamnă, doar presupun că e ceva rău. E colegul meu Cofaru. Tatăl lui e activist de partid, o ştie toată lumea. E primul meu contact cu această tagmă a oamenilor.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pietrele de pe albia râului*

Până pe la sfârşitul anilor ’40 locul nostru de scaldă, al tatei şi al meu, în Doftana era în dreptul Uzinei de apă. Tata avea acolo un prieten basarabean, domnul Ciobanu, o adevărată efigie a tehnicianului mecanic din interbelic, supravieţuitor al războiului, un bărbat înalt, spătos, cu părul lins, chiar chipeş aş zice, distant doar atât cât să nu poţi nega că-i totuşi plăcut şi sociabil — o figură tipică de emigrant rus, un fel de Şaliapin necântător şi mai tânăr. Domnul Ciobanu purta o salopetă albastră, decolorată dar nu prea mult, cu bretele cu catarame peste umeri, totdeauna curată şi călcată şi niciodată lălâie, adică exact pe măsura lui. Trăia izolat, împreună cu familia, într-o locuinţă de serviciu, o adevărată gospodărie înconjurată de pomi fructiferi de toate soiurile: peri, pruni, meri, vişini. Trebuia să asigure funcţionarea Uzinei de apă, şi cred că o făcea singur fiindcă nu-mi amintesc să fi întâlnit acolo la uzină vreo altă figură în afară de el. (Dar poate mă înşel.) Avea un băiat, cu vreo câţiva ani mai mic decât mine, atât de diferit de taică-său încât nici n-ai fi zis că-i al lui: slab şi neîngrijit, cu picioarele ca nişte beţe, în schimb cu o burtică proeminentă, precum copiii subnutriţi din pozele cu Africa ecuatorială. Nu-i ţin minte numele. În plus era şi posac şi tăcut — nu cred că l-am auzit vreodată scoţând măcar o vorbă. Încă înainte de 1950 s-au mutat cu toţii la Timişoara, un oraş de care auzisem că ar fi fost mare, frumos şi civilizat. Motiv pentru care l-am invidiat puţin pe puştiul cel subnutrit al domnului Ciobanu, care, iată, avea să-şi ducă viaţa de-aci înainte într-un mediu prielnic. Îl şi vedeam crescând, întremându-se, ajungând un tânăr voinic şi destoinic, la fel ca şi taică-său.

Ca să ajungi de la locuinţa domnului Ciobanu la Uzina de apă trebuia să cobori coasta, cale de vreo cinzeci de metri, lăsând livada în urmă, pe o cărare însorită, apoi se deschidea către hală, în zid, o poartă largă de fier, iar înăuntru te trezeai învăluit de o lumină umbroasă căci aproape întreg peretele dinspre râu nu era decât o largă fereastră de sticlă, iar ceea ce domina interiorul era o uriaşă roată de oţel, înaltă cât două staturi de om, pusă în mişcare de un motor electric printr-o solidă curea de transmisie. Interiorul trepida temeinic de la acel mecanism plin de forţă, spiţele se perindau pe dinaintea ochiurilor de geam, în contralumină, iar faţa tatei se lumina toată de o lumină lăuntrică fiindcă probabil dintotdeauna îl încântase în secret tehnica, dar forţele ostile ale vieţii îl îndreptaseră către munca de birou. Şi pe mine de asemenea, acolo în hala Uzinei de apă, mă încălzea un val de fericire ascunsă fiindcă, la rândul meu, probabil că mă atrăgea tehnica roţilor uriaşe şi a curelelor de transmisie şi, după cum păreau să se înfăţişeze pe atunci lucrurile, nimic nu mă împiedica să mă las în viitor purtat de acea atracţie. Domnul Ciobanu cocea pere pe carcasa motorului electric, cel care antrena uriaşa roată cu spiţe groase cât braţul (nu cât al meu, desigur, ci cât braţul vânjos al domnului Ciobanu) şi îmi oferea şi mie câte una, condescendent, ca şi cum ar fi fost un lucru unic pe lume acea pară coaptă pe carcasa încinsă a unui motor electric. Şi la urma urmei de ce n-ar fi fost?

Dar până la urmă îl lăsam pe domnul Ciobanu să-şi vadă de serviciul lui la Uzina de apă şi mergeam să ne scăldăm. Mai aveam de acolo foarte puţin de coborât fiindcă Uzina era construită aproape la acelaşi nivel cu râul, apărată doar de un dig. Mama avusese foarte rar ocazia să vadă râul de aproape, căci rămânea acasă să gătească şi, fie vorba între noi, nici nu se prea dădea în vânt după drumurile lungi cum era cel de acasă până la Doftana. Dar, atât cât îi fusese dat să-l vadă, râul o uimea şi în glasul ei răzbătea chiar o undă de reproş sau de revoltă — aşa cum o revoltau toate cele care aici în Vechiul Regat nu se potriveau cu tiparele ei de-acasă — când întreba, nu retoric ci pretinzând chiar un răspuns: De unde atâta... asta, cum se cheamă... prundiş?... Fiindcă Doftana era mult deosebită de râurile din Basarabia, care curgeau domol, fără niciun murmur, între maluri argiloase. De unde atâtea pietre? se întreba ea cu reproş în glas... Şi, ca să fiu sincer, aceeaşi întrebare mi-o puneam şi eu. Doar că fără reproş. De unde atât de multe şi de ce atât de rotunjite? Tata îmi încerca să-mi explice: s-au tot rostogolit de pe munte, apa le-a tot dat de-a dura la vale vreme de milioane de ani. Uite-te la piatra asta, spunea. Azi o vezi aici, în dreptul Câmpinei. Probabil că la început a fost colţuroasă, dar prin rostogolire s-a tot tocit. Acum câteva mii de ani poate că a fost la Trăiesti. Sau mai sus, pe Valea Neagră, de ce nu?... Acum câteva mii de ani? repetam eu neîncrezător... Nu ştiu, spunea tata, acum câteva mii de ani sau poate acum câteva zeci de mii de ani, nu vreau să mă duc cu gândul prea departe... Alegeam pietrele cele mai mari şi le aşezam în linie de-a curmezişul albiei unui braţ al râului, încercând să fac din ele un stăvilar. Vedeam apa cum se umflă şi se revarsă peste coama micului meu stăvilar şi continuam să aşez pietre una peste alta. Gândul o lua, la fel ca de multe alte ori, înaintea faptei şi mă înfioram la gândul că puteam zăgăzui, pentru un timp, chiar în acel loc, înainte paşnic, forţa invincibilă a apei, provocând o catastrofă. Dar forţa apei se făcea simţită cu mult înainte ca bicisnicul meu stăvilar să prindă cât de cât contur. Abia puţin umflată, apa râului mătura pietrele mele de deasupra şi le prăvălea, c-un zgomot venit din adâncuri, dincolo de încercarea mea de zăgaz, ştergându-mi din suflet teama de catastrofă şi reaşezând lucrurile în firescul clipocitor al râului... Tata alegea alt fel de pietre, nu prea mari dar plate, paiele, pe care, îndoindu-se din genunchi şi ţintind cu atenţie, le arunca cu putere razant cu apa râului făcându-le să ricoşeze repetat de faţa apei, cu salturi din ce în ce mai mărunte, până când, pierzându-şi impulsul iniţial, recădeau în mijlocul uitării suratelor ei rotunde şi neregulate din fundul albiei. Sau, uneori, nimereau, după ultimul ricoşeu, pe malul celălalt, unde se lăsau de asemenea înghiţite de anonimatul prundişului... Dar prundişul nu era anonim decât sub o privire neglijentă sau superficială. Aveam timp acolo, pe malul Doftanei, întins pe câte o limbă minusculă de nisip, să observ pietrele de aproape şi să meditez la trecutul lor de milioane de ani. Ah, cât mi-aş fi dorit să le ştiu, dacă nu istoria, măcar compoziţia, să mă asigur că scânteile care ieşeau la iveală din adâncul lor nescrutat vreodată de-a lungul trecutului lor fabulos, atunci când reuşeam să le sparg, nu sunt grăunţe de aur, care să merite să fie aduse acasă! Cremenea era singurul mineral de a cărui denumire eram sigur şi despre care auzisem că îi folosise omului preistoric să aprindă focul. Loveam două pietre de cremene între ele şi îmi închipuiam că, dacă ar fi fost întuneric, aş fi putut vedea scânteia care ţâşneşte din izbitură, dar puteam în schimb să miros locul ciocnit şi să constat că piatra mirosea a încins. Despre celelalte pietre peste care mă aplecam, cu aviditatea lupei, puteam doar să fac presupuneri — că ar fi granit, sau bazalt, sau feldspat sau cine ştie ce altceva... Nu, taina pietrelor rămânea de nepătruns.

Am şi acum, acasă, o piatră aproape perfect sferică, un mic trovant pe care, cu ani în urmă l-am găsit, printre nenumăratele pietre anonime cu forme neregulate, pe albia Doftanei. O iei în palme, o simţi aspră şi prietenoasă, asculţi amintirea clipocitului râului şi toate neliniştile se scurg prin ea în imensitatea timpului din care ea s-a născut.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Notaţii literare (V)

Glissando narativ la Curzio Malaparte

Curzio Malaparte încalcă, în Pielea (Ed. Univers, 2007, traducerea: Eugen Uricaru), canoanele unităţii de timp, de loc şi de acţiune (dar ce scriitor din ziua de azi, care se respectă, îşi permite să nu încalce canoane?), respectând în schimb, într-o oarecare măsură, unitatea tematică. Romanul în ansamblu este un conglomerat fiindcă nu-i poţi defini fără echivoc capitolele, care, raportate unul la celălalt, nu au suficientă continuitate pentru a se constitui într-un roman, dar nici suficientă autonomie pentru a se constitui în nuvele de sine stătătoare.

Iată de pildă capitolul–povestire „Procesul”. Timpul acţiunii este cel al intrării aliaţilor în Roma, în 1944. Protagonistul, Curzio Malaparte însuşi, care nici nu îşi doreşte o altă identitate, asistă la executarea de către partizani a unui grup de adolescenţi fascişti, fanatici, care sfidează moartea, strigându-şi în ultima clipă ataşamentul faţă de fascismul lui Mussolini înainte de a cădea răpuşi de gloanţe pe treptele bisericii Santa Maria Novella. Atenţia se deplasează apoi la călugărul slujitor în acea biserică, un temerar care nu doreşte altceva decât ca biserica lui să nu fie pângărită de sângele celor ucişi, dar nu are nimic împotrivă ca masacrul să se mute în preajma unei alte biserici. În continuare, Malaparte îşi expune crezul de creştin prin care nu înţelege să comită asasinate, nici chiar împotriva celor care au trădat, oricât ar fi de vinovaţi. Precum Magi spre exemplu, un personaj care i-a făcut autorului, la fel ca şi altora, mult rău prin delaţiune şi probabil cruzimi de tot felul pe vremea regimului fascist. Atenţia se concentrează asupra rămăşiţelor lui Magi, ucis după eliberare, în timpul masacrului comis de italieni asupra italienilor, după cucerirea Italiei de către trupele aliate. În cele din urmă Malaparte primeşte găzduire în locuinţa unui prieten medic obstetrician de la Roma, unde doarme într-o încăpere în care se află depozitate monstruoase boluri conţinând fetuşi conservaţi în alcool. Malaparte trăieşte oripilat nopţi de coşmar în acea încăpere şi îşi imaginează un proces în care juriul este alcătuit din acei mici monştri nenăscuţi. Şi astfel se închide ciclul procesului împotriva celor vinovaţi (sau nu?) şi împotriva răului, definit oximoronic: „Nu sunt demn să fac rău”, după cum afirmă eroul povestirii–capitol. „Răul este ceva sacru.”

Metafora

„Bachelard (...) nu vede în metaforă decât un compromis între raţiune şi imaginaţie: metafora nu poate, într-adevăr, să satisfacă nici raţiunea, atunci când ea, cel mult, maschează un gând şi scoate în evidenţă o falsă identitate considerată drept adevărată, nici imaginaţia, atunci când, în loc să meargă înainte, pentru a făuri un surplus de fiinţă, ea rămâne legată de un trecut pe care se mulţumeşte să îl travestească rezumându-l.” [Jean Burgos: Pentru o poetică a Imaginarului, Ed. Univers, 1988, p. 84]

O observaţie cam... uscată, aş zice. Poate că metafora e un compromis. Dar e unul care produce încântare. Atunci când e inspirată, desigur. De ce produce metafora încântare? Pentru că umanizează ne-viul? Pentru că aruncă o punte între entităţi care păreau până în acea clipă a nu avea nicio legătură una cu cealaltă; şi, prin aceasta, ni se înfăţişează ca o descoperire? Pentru că pune în mişcare spiritul? Pentru că reuşeşte să ne revitalizeze simţirea, revitalizând odată cu aceasta ego-ul şi redându-i respectul de sine?

Simultaneitate

„Armonia nu este generată decât de simultaneitatea cu care măsurile şi proporţiile luminii ajung la suflet; simţ suprem al ochilor noştri. Doar această simultaneitate înseamnă creaţie; restul nefiind decât enumerare, contemplare, studiu. Această simultaneitate este însăşi viaţa.” [Apollinaire — citat de J. Burgos: Op. cit., p. 319]

Este, cu siguranţă, şi simultaneitatea pe care o antrenează metafora.

Autonomia personajelor

Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda — cine mai ia în seamă aceste personaje ca ţintă a oprobriului dramaturgului? Fiecare reîntâlnire cu ei este un prilej de bucurie pentru spectator: reîntâlnirea cu un vechi prieten.

Nostalgia unei alte identităţi

Din prefaţa lui Romul Munteanu la „Prima dragoste, ultima dragoste”, de Romain Gary: Fiecare scrie, adaugă el, aşa cum scrie: „câteodată cu mânie, dar alteori cu nostalgia unei ale identităţi.” Fraza mi-a sărit în ochi, ca un răspuns posibil la observaţia unui critic literar: de ce se repetă de câteva ori (fără s-o fi conştientizat, desigur) în textele mele, motivul privitorului de la fereastră? Iată, lecţia de „psihanaliză” a prins: este nostalgia unei alte identităţi!

Expresivitate emfatică (la Andrei Makine)

„Seara, un alt moment a absorbit-o în armonia lui pătrunzătoare. [Dumnezeule, cum poate fi o armonie pătrunzătoare? Şi cum poate absorbi un moment?] Ploaia continua să şiroiască abundent, dar cascadele ei erau prinse de revenirea frigului [Pentru Dumnezeu, cum poate să prindă frigul cascadele ploii?], care punea capăt unei zile de moină. [Păi era ploaie în cascade, sau moină?] Pământul se întărea şi firicelele de apă îngheţau parcă în zbor. Se sfărâmau pe pământ, pe luciul de gheaţă al câmpului, pe acoperiş, pe crengile copacilor — iar noaptea răsuna de interminabile clinchete variate la nesfârşit. [Până la urmă, cum erau clinchetele alea?] Căderea aceea cristalină ştergea toate celelalte zgomote, nimicea cu mărgelele ei de sticlă orice înfiripare a gândului, îi umplea trupul cu şiroirea ei firavă.” [Şi uite-aşa...] [Crima Olgăi Abelina, p. 203.]

Probabil că are dreptate Jérôme Garcin care spune că Makine, „nestăpânind franceza, se simte îndreptăţit să-i prefere gramaticii extazul”.

„Timp real” vs. „perspectivă diacronică”

Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi am făcut din ele un lanţ pentru pomul de Crăciun. Căci bani n-aveam să-mi cumpăr hârtie glasată.

Aceasta este o variantă pentru un text literar.

Am tăiat fâşii de hârtie din reviste cu poze colorate şi odată cu asta, fiindcă din fâşii pozele nu mai puteau fi reconstituite, am tăiat toată mizeria din revistele acelor ani ai începuturilor comunismului, şi n-au mai rămas decât culorile, din care am făcut pentru pomul de Crăciun un lanţ.

Aceasta este o altă variantă pentru acelaşi text.

Pe care s-o aleg?... Şi atunci îmi pun întrebarea: era conştient copilul acela de lucrarea de asanare (involuntară) pe care o întreprindea tăind respectivele poze? Nicidecum. Ambele perspective sunt valabile, în funcţie de context. În ce mă priveşte însă, consider că perspectiva „diacronică” este neadecvată pentru redarea autenticităţii emoţiei. O impuritate stilistică, de care mulţi nu par a fi conştienţi.

Dilema traducătorului

Cum ar putea un traducător să ştie că locuţiunile „fel de fel” şi „tot felul de” nu sunt perfect echivalente şi că pe cea dintâi n-o pui în general în gura unui personaj neinstruit, în timp ce în gura unui personaj instruit le poţi pune pe ambele. La fel stau lucrurile cu locuţiunile „contrar a” sau „în pofida” pe de o parte, şi „în ciuda” pe de altă parte.

Lungimea frazei

Cum să fie fraza? te întrebi. Lungă (Proust, Faulkner) sau scurtă (Virgil Gheorghiu)? Ce lungime este adecvată gândului „natural”? Ce lungime este adecvată rememorărilor? Ce lungime este adecvată contemplărilor şi ce lungime răspunde ideal emoţiilor, temerilor, îndoielilor?... Şi există oare vreo raţiune în a imita în scris lungimea gândului „natural”; sau a rememorărilor; sau contemplărilor; sau a temerilor?... Sau singura raţiune este adecvarea la ansamblu?... Pot oare gândi oamenii simpli care alcătuiesc lumea faulkneriană din Absalom, Absalom în fraze atât de lungi şi de complicate? Sau poate atmosfera lumii lor să fi redată printr-o construcţie lingvistică atât de sofisticată?

Maşina de scris şi maşina de socotit*

Pe când tata lucra la Întreprinderea Comunală din Câmpina, îl vizitam uneori la serviciu. Se pare că nu deranjam pe nimeni venind acolo. Dimpotrivă, colegii tatei mă priveau cu simpatie şi probabil că tata se mândrea cu mine. Totdeauna se nimerea să fie funcţionari plecaţi în oraş cu treburi, aşa că puteam să ocup unul din locurile rămase goale, la un birou. Tata îmi punea în faţă una din maşinile lor de scris Remington, îmi dădea o coală de scris şi mă lăsa în voia mea. Mă distrau nespus braţele caracterelor, cum ţâşneau ele prompt şi cu putere la apăsarea clapelor, întorcându-se apoi cuminţi, după ce îşi lăsau urma pe hărtie, în amfiteatrul lor metalic de repaos. Băteam litere alandala, băteam toate semnele de pe claviatură şi mai ales mă amuza oprirea, cu zgomot de tren, a carului la reperele tabulatorului dinainte fixate. Nu uitam să apreciez mecanismul robust al maşinii de scris, tot aşa cum apreciam misteriosul mecanism ascuns al maşinii noastre de cusut Singer. Mintea mea era axată pe acel mecanism, captivată de el, şi de aceea gânduri de aşternut pe hârtie nu prea aveam. Când mă plictiseam de maşina de scris treceam la cea de socotit. Mă distram cu adunări şi scăderi învârtind maneta înainte şi înapoi. O încărcam cu numere tot mai mari, astfel că manivela trebuia la un moment dat să se opintească zdravăn pentru a reuşi să pună în mişcare toate acele rotiţe interioare, câte una pentru fiecare din cifre, a unităţilor, a zecilor, a sutelor, miilor, zecilor de mii, până la miliarde, sute de miliarde, mii de miliarde, încât până la urmă asocierea cu distanţele astronomice ale Universului venea de la sine. Puneam maşina să adune sute de miliarde cu alte sute de miliarde şi observam cu îngrijorare efortul zecilor de pinioane cu care rotiţele se angrenau una pe alta într-un clincăit-scrâşnit metalic multiplu, vecin cu blocajul iremediabil. — Ei hai! spunea tata la un moment dat. Ai obosit-o destul. Nu vrei să te ocupi de altceva?... Dar era el însuşi curios şi pasionat de calcule, astfel că peste nişte ani, fiind de-acum pensionar, dar reangajat pe o perioadă limitată, şi prinzând pesemne ceva timpi morţi în cursul unei zile de lucru, s-a apucat să calculeze la maşină acel celebru număr de boabe de grâu pe care inventatorul şahului le-a cerut şahului Persiei drept recompensă pentru invenţia sa, pornind de la un bob pus pe primul pătrat al tablei de şah, două boabe pe pătratul al doilea, patru pe al treilea şi aşa mai departe, dublând mereu numărul până la ultimul pătrat al tablei de şah. A venit acasă cu un triunghi impresionant de numere reprezentând, pe fiecare rând, rezultatul, tot mai mare, al dublării numărului precedent, toate scrise îngrijit cu scrisul lui mare şi naiv pe câteva formulare de borderou. Formularele erau galbene încă de pe-atunci. Între timp s-au îngălbenit şi mai mult.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Concurs de admitere*

Absolvent al şcolii elementare, de şapte clase, la sfârşitul verii urma să dau admiterea la Liceul Mixt din Câmpina — L.M.C. —, pentru clasa a opta. Ceea ce presupunea că trebuie să mă pregătesc, să mă pun cu burta pe carte. Nu mă puteam bizui pe bunul meu renume de elev premiant. Premiant, da, dar cu lacune serioase, pe care mi le recunoşteam şi de care mi-era teamă să nu-mi joace o festă taman când intram în concurenţă cu colegii mei mai slab cotaţi de la Şcoala de Băieţi. Dar în loc să mă aştern pe treabă, am trăit o vară întreagă prins în mrejele lenei şi ale pedanteriei. În loc să-mi văd de studiu, am găsit cu cale să-mi organizez, între două accese de lene, „locul de muncă”. Astfel, mi-am fabricat dintr-o bucată de carton de calitate îndoielnică o mapă de lucru, pe care am garnisit-o c-un chenar tot din carton dar unul mai subţire, alb, pe care l-am prins cu capse. Am ales apoi una din pozele mele la Chişinău, unde eram fotografiat iarna, pe stradă, aşezat pe o sanie, cam încruntat, la piciorul unui copac, învelit cu o pătură. Am acoperit poza cu ţiplă ca să pară pusă sub sticlă şi i-am confecţionat şi ei un chenar de hârtie albastră, fixată cu capse; după care i-am ataşat la spate un picior oblic astfel ca fotografia să poată sta pe masă înclinată, la marginea mapei mele de lucru, aşa cum văzusem prin filme că făceau persoane simandicoase care şedeau la birouri somptuoase şi aveau fotolii capitonate, de piele, şi mape de lucru tot de piele. Setul meu de ustensile de birou cuprindea, printre altele, un cuţit de lemn pentru tăiat paginile cărţilor, deşi cărţi cu paginile netăiate nu se vânduseră decât înainte de război şi, poate, ocazional, în perioada imediat următoare războiului. Dar pentru exercitarea pedanteriei mele, care a înflorit cu flori tentaculare în acea vară, orice instrument era binevenit. Mai aveam şi o călimară de ebonită neagră, cu capac, fiind tot ce îmi mai rămăsese după ce postamentul ei, mare cam cât o farfurioară de ceai, se spărsese şi chiar şi capacul, veşnic îmbâcsit de cerneală, era ciobit şi crăpat. (Aceleaşi tertipuri aveau să-mi devină familiare mai târziu, când aveam să-mi amân sistematic începerea studiului la diferite materii, în timpul sesiunilor de examene de la facultate, pentru a pune în ordine notiţele, pe care le luam pe foi volante; o dată am ajuns până acolo încât, la una dintre materiile cele importante, unde examenul era o veritabilă probă de foc, în loc să studiez pur şi simplu, m-am apucat să leg în volum foile volante şi să cartonez volumul destul de gros care a rezultat; am fost foarte încântat de ceea ce a ieşit, dar am picat la examen.) Totul trebuia să arate curat, aliniat şi pus în ordine. Chiar şi caietul adus de la spital, unde, cum am mai spus, am ţinut, pe durata internării, un aşa-zis jurnal, am simţit nevoia să-l trec pe curat pentru că nu corespundea cerinţelor mele estetice: rândurile nu erau de-ajuns de drepte şi conţinea prea multe ştersături şi corecţii. La sfârşitul însemnărilor, propria-mi semnătură era însoţită de autografele celor trei colegi de salon. N-am avut încotro, a trebuit să le trec pe curat şi pe ele, aşa că mi-am dat toată silinţa ca semnăturile recopiate să semene cât mai mult cu cele originale. Am fost conştient că această lucrătură le anulează autenticitatea, şi chiar şi însemnările mele, recopiate, pierdeau ceva din prospeţimea şi din inocenţa lor iniţiale, dar a fost peste puterile mele să accept în casă caietul acela ferfeniţit. Nu mai era mâna colegilor mei aceea care atinsese fila din caiet, ci propria-mi mână, şi nici cerneala din stilourile lor — totul era, şi a rămas, un fals — asta e, şi n-am ce să mai schimb... Am aşezat manualele teanc pe-un colţ al mesei şi le-am tot schimbat, de-a lungul verii, ordinea, apoi am înlocuit şi la caietele de şcoală un număr de file care nu corespundeau estetic, iar pe multe alte file am subliniat titluri şi am marcat pe margine paragrafe pe care urma să le aprofundez, când? Atunci când concursul de admitere avea să se mai apropie. Bineînţeles, nu puteam să omit creioanele, inclusiv pe cele colorate, pe care le-am tot ascuţit şi aliniat cu inscripţiile în sus neuitând să le sortez după marcă. Dar de învăţat nu învăţam nimic, spre exasperarea mamei, care mă apostrofa în fiecare zi: Ce tot te muţi de pe-un pat pe altul! Fă şi tu ceva! Şi dacă n-ai chef de învăţat, găseşte-ţi şi tu o îndeletnicire, citeşte ceva! Orice! Nu mai pot să mă uit la tine cum stai şi leneveşti cât e ziua de lungă!... Foloseam raportorul, echerul şi gheara de compas pentru a mai desena câte o figură geometrică pe un maculator rămas, după ultima clasă, pe jumătate nescris, constatam că în penarul meu compartimentat, de lemn, un perete despărţitor se descleiase şi nu se menţinea la locul lui decât datorită şanţului în care stătea presat cu mâna, şi găseam de cuviinţă că acel perete despărţitor trebuia neapărat lipit la loc. Dar cu ce? — Mai bine ai pleca afară dacă n-ai chef de nimica! mă certa mama. Du-te şi joacă-te, găseşte-ţi un prieten! Pe Titi sau cum îi spune! Sau pe Ota! Oare şi ei tot ca tine stau cât e ziua de lungă şi lenevesc? La admitere, cum o da Dumnezeu! Nu intri la liceu, te duci la şcoala de meserii — dacă n-ai niciun chef de carte!
   Norocul meu în acel sfârşit vară a fost că în ultimul moment autorităţile din învăţământ au decis să înlocuiască concursul de admitere la liceu cu admiterea în ordinea mediilor generale obţinute la şcoala elementară. Chiar şi-aşa însă, cu toate că media mea era printre cele mai mari, până la afişarea listelor nu mi-am găsit liniştea. Prea se tot vorbise în clasa a şaptea de originea socială ca să exclud posibilitatea ca acea blestemată origine socială să conteze, poate chiar să fie hotărâtoare la admitere. Iar eu eram de origine socială mic-burgheză. Îmi aduc aminte de o oră de clasă când diriginta ne-a strigat după catalog şi fiecare a trebuit să declare meseria tatălui. Nu existau decât trei categorii de origine socială: muncitorească pentru copiii de muncitori, ţărănească pentru copiii de ţărani şi mic-burgheză pentru ceilalţi, indiferent că erau medici, ingineri, profesori sau funcţionari. Tata era funcţionar la Întreprinderea Comunală a oraşului, aşa că m-am trezit, un-doi, la mic-burghezi. Pe tata l-a umflat râsul când a aflat că a fost ridicat la rangul de mic-burghez. Uite-te în casa asta! a spus. Aducem apa din curte, ne spălăm în lighean, ieşim la budă în curte şi iarna ţi-aduci aminte cum îţi îngheţă fundu’ acolo, etajera asta se clatină de parc-ar fi beată şi masa la fel, locuim cu chirie, n-avem şifonier, ne adăpostim hainele, atâtea câte sunt, sub o pânză, şi niciuna din toate gioarsele astea de mobilă nu e noastră! Şi suntem mic-burghezi!
   Probabil că până la urmă n-au ţinut cont de originea socială şi într-o dimineaţă de august mi-am văzut numele pe lista celor admişi la liceu pe unul din primele locuri.
   Ca să vezi lista trebuia să urci treptele de la intrarea impozantă a liceului. Lista era lipită pe dinăuntru şi se vedea prin grilajul porţii masive de fier forjat, sub arcada înaltă cu basorelief. Mai existau şi alte intrări cu uşi de fier forjat, mai mici, adăpostite în adâncul unor portaluri cu basorelief, înfăţişând, de o parte şi de cealaltă, doi arbori, mai degrabă filiformi, crescând fiecare dintr-un ghiveci, care îşi uneau tulpinile în vârful bolţii.
   Eram acum elev al acelui liceu, care pe atunci încă n-avea nume.

   Peste două luni şi ceva aveam să împlinesc paisprezece ani. Am avut sentimentul că foarte curând copilăria mea avea să se încheie. Aveam datoria sa păstrez viu în suflet tot ce a fost minunat în ea — asta am simţit. Şi că, odată ajuns om mare, trebuia să nu uit cum e să fii copil şi le arăt copiilor care aveau să vină după mine înţelegerea şi răbdarea cuvenite. Fiindcă cei mari se pare că de cele mai multe ori uită. Eu trebuia să fiu excepţia de la regulă.

   În fiecare primăvară, în locul cel mai frecventat din Câmpina, piaţa oraşului, se ţinea bâlciul. Dura o săptămână şi ocupa aproape întreaga piaţă, care nu era chiar mică. Nu cunoşteam la vremea aceea atracţie mai mare. După ce ieşeam de la şcoală mă duceam să-mi petrec acolo ore întregi mutându-mă de la o tarabă la alta, de la o dugheană la alta, de la o baracă la alta. Stăteam şi căscam gura lângă roţile norocului, dar una dintre acestea, cea mai mare, îmi plăcea cu deosebire, cu jupânul ei gură-bogată cu tot. Roata norocului, oameni buni! striga, şi gesticula, şi era mereu vesel — brunet, cu mustaţă, înăltuţ şi vesel. Veniţi şi vă-ncercaţi norocu’! Uite-o, asta-i roata norocului! Fără pierdere, oameni buni!... Mă gândeam: cum aşa, fără pierdere? E posibil? Adică la fiecare număr câştigi ceva? Şi el, nastratinul, chiar se ţinea de cuvânt. Mă rog, în felul lui. Oriunde se oprea marea roată cu cuie, îţi lua de pe raft şi îţi punea în palmă un motănel de ghips, vopsit caraghios cu roşu şi cu galben, sau un pitic minuscul, cu fes roşu, sau un hopa-mitică de tinichea, sau un degetar — stăpânul roţii norocului părea că se bucură împreună cu fiecare client al său. Premiu’ ăl mare! striga, şi ridica sus deasupra capului o găleată zincată şi o agita de zor. Găleata! striga. Uite-o aicea! Joacă şi poa’ să fie a ta, neamule! Norocu’ vine când nici nu gândeşti! Roata norocului! Fără pierdere! Toate numerele câştigătoare! Veniţi şi jucaţi, oameni buni! Fără pierdere! Roata, ia uite-o unde s-a oprit! La un cui de găleată!... Mai avea şi o statuetă de ghips, mare şi grea, Venus sau cam aşa ceva, vopsită ţipător, cu auriu şi roşu, iarăşi roşu, aşezată pe-un raft, la loc de cinste. A trebuit s-o apuce cu amândouă braţele, cu grijă, când a câştigat-o un flăcău de la ţară şi a trebuit să i-o dea căinându-se neîncetat, în gura mare, ca s-audă tot poporul din piaţă. Şi la fel s-a-ntâmplat şi cu găleata când roata, după un păcănit asurzitor de câteva ture, s-a oprit la numărul 20, numărul găleţii. Stăpânul roţii şi-a aruncat braţele în sus şi a strigat: A luat-o! Oameni buni, a luat-o, a luat-o, a luat-o! Găleata mea, uite c-a luat-o! Douăş’de lei m-a costat, oameni buni! A luat găleata. M-a sărăcit! Mi-a luat tot ce-am avut mai bun, neamule! Tre’ să-nchid taraba şi să mă duc acasă! Ia uite-o, găleata, cum s-a dus! Două’ş de lei, premiu’ ăl mare!... Se căina cât îl ţinea gura, iar eu mă uitam ţintă la el şi-l vedeam cum îşi ascunde un zâmbet sub puhoiul de văicăreli în timp ce-i înmâna găleata fericitului câştigător, şi mă uitam apoi în urma fericitului câştigător cum se pierde în mulţime ducând găleata cu el.
   Până la sfârşitul vieţii, tata şi-a adus aminte de acel strigăt de victorie al jupânului de la roata norocului. A luat-o! striga ori de câte ori ceva se încheia favorabil în măruntele întâmplări cotidiene — când nepoţica lui căpăta în sfârşit câte un flecuşteţ dorit, sau când cineva din familie câştiga la remi. Căci tata a fost uneori trist sau melancolic, dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată posac, sau morocănos, sau ursuz...
   Apoi mă desprindeam cu regret de roata norocului şi mă mutam să chibiţez la alte dughene. Fiindcă trebuia să le văd pe toate. Tir sportiv scria cu litere mari pe firma uneia din barăcile cele mai căutate, mai puţin de trăgători cât mai ales de gură-cască asemenea mie. Mă familiarizam cu figurile decupate din tablă şi pictate colorat, care urmau să se pună în mişcare la atingerea ţintei, având îndărătul lor peisaje diferite, colorate şi ele: o nevastă începea să-şi croiască bărbatul pe spinare c-un retevei, doi pădurari se porneau să mânuiască fierăstrăul tăind un buştean, un curcan se apuca să ciugulească grăunţe, şi altele asemenea. Ţintele rotunde, albe, mari cât o monedă de argint cu chipul lui Ştefan cel Mare, c-un punct negru în centru, erau pistruiate de pe urma loviturilor alicelor, pistruii fiind cu atât mai rari cu cât erau mai departe de centrul ţintei. Jupânul cu tirul sportiv nu striga după muşterii. Era îndesat, mustăcios şi sobru. Alicele, pe care le fabrica pe loc c-o preducea, ţăcăneau tot timpul şi ricoşau dintr-o ţintă într-alta. Şi atunci am auzit...
   Undeva prin jur cineva a venit şi a spus: A murit Stalin.
   Toţi au amuţit. Trăgătorul a luat puşca de la ochi şi a lăsat-o cu patul de pământ. Jupânul îndesat şi mustăcios a tresărit şi a spus: — Atenţie să nu se descarce! Să nu-ţi găureşti vreun ochi! Mai bine dă-o-ncoace... Chibiţii de la tarabă au încremenit uitându-se unul la altul cu mutre lungi. Am simţit aerul căldicel şi umed din acea zi de început de martie venind dinspre locul cu tarabe şi barăci pe care încă nu apucasem să le văd — şi erau destule asemenea tarabe şi barăci —, am văzut perdeaua subţire de nori pe care soarele arunca pete albe, strălucitoare. Continua să adie vântul umed şi căldicel de primăvară, de care nu te săturai să-ţi umpli pieptul.
   O, ce bine!
   Iată o etajeră în trepte, cu rafturi din ce în ce mai depărtate, pe care stau aşezate sticle de toate mărimile şi de toate felurile. Plăteşti un leu şi capeţi trei belciuge de lemn, pe care ai dreptul să le arunci ţintind gâtul sticlelor. Sticle cu sucuri, sticle cu bere, sticle de toate felurile, iar sus, pe cel mai înalt raft — raftul regal —, iată o sticlă de şampanie, cu gâtul învelit în staniol. Ca să atragă clienţii, jupânul cu sticlele face demonstraţii: ia cele trei belciuge şi le aruncă spre sticla de şampanie. Fără greş, toate cele trei belciuge se opresc şirag pe gâtul sticlei dănţuind o tură sau două, captive, înainte de a recădea în nemişcare. El o face, dar muşteriii dau greş pe capete. Belciugele sar neîndemânatice ricoşând de burţile sticlelor, astfel că jupânul trebuie mereu să se aplece şi să le culeagă de pe jos. Totuşi un belciug se agaţă o fracţiune de secundă de vârful sticlei de şampanie, dar sticla de şampanie se descotoroseşte de el de parc-ar fi spurcat. Ah! ia uite cum n-a vrut! exclamă muşteriul c-o zvâcnet tardiv din umăr, care n-a reuşit să influenţeze traiectoria belciugului. Mă uit la el: e un tip simpatic, între două vârste, cu care mă simt solidar în ciuda diferenţei de vârstă. L-aş încuraja să mai încerce.
   O, ce bine!
   Nimeni, în piaţa oraşului, nu comentează moartea lui Stalin. Sau cel puţin asta e senzaţia mea.
   Chiar şi de aici roata cea mare a norocului, aşezată în picioare tocmai la celălalt capăt al pieţei, se aude păcănind — cuiele trec în dans ameţitor prin dreptul lamelei de oţel, şi poartă cu ele numerele câştigătoare. Numerele câştigătoare, toate, dar îndeosebi cele care corespund lui Venus şi găleţii de tablă zincată — nu le vezi dar ştii că sunt acolo —, se perindă zadarnic, iar şi iar, prin dreptul lamelei. Clienţii au impresia că cu cât îi dau roţii un brânci mai tare, cu cât roata face mai multe ture, cu atât norocul va fi mai darnic cu ei. În goana nebună a roţii numerele nu pot fi văzute. Abia când roata îşi mai domoleşte avântul zdrăngănitor şi metalic, numerele de pe ea devin vizibile. Iată-l — 15! Se îndepărtează de lamelă coborând odată cu roata şi toată lumea vede clar că n-o să mai aibă destul avânt să suie de cealaltă parte, din nou, până la lamelă. Dar 20? DOUĂZECI? Ia uite-l cum se-apropie! Ia uite-l! DOUĂZECI — şi lumea ştie de-acum că DOUĂZECI înseamnă găleata. E-acolo, jupânul o fi cumpărat alta. Avântul roţii se ostoieşte. Nu mai are destulă energie pentru ca DOUĂZECI să ajungă în dreptul lamelei.
   La un cui, oameni buni! Ia uite-l! Un singur cui! Înc-un cui şi-mi lua găleata, bată-l norocul! Păi nu mai sta pe gânduri! Norocul îţi dă târcoale, omule! Un cui distanţă! Un singur cui! Păi merită să-ncerci, omule! Mai dai un ban, mai tragi o dată! Roata norocului, oameni buni! Înc-un cui şi găleata e-a ta, omule! Nu mai sta pe gânduri, mai trage o dată! Hai, neamule! Hai la roata norocului!
   Era timpul s-o iau către casă, cu norocul în suflet.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Dimineţi fără mama*

În zilele când învăţam în seria a doua, adică după-amiaza, sau în timpul vacanţelor, se întâmpla de multe ori să mă trezesc dimineaţa şi să constat că sunt singur în casă. Deşi nu prea îmi convenea, ştiam foarte bine de ce: mama era plecată după cumpărături la piaţă. Datorită lipsurilor, nici nu se punea problema să ne cumpărăm răcitor. (Doar pe cei din familiile cele mai aşezate îi vedeam din când în când pe stradă, cu căruciorul, cărând blocuri de gheaţă cumpărate de la fabrică.) Aşa că mama gătea zilnic, mai ales vara, când mâncarea rămasă neconsumată la sfârşitul zilei era foarte probabil s-o găsim acrită a doua zi. Aşadar aşteptam răbdător întoarcerea mamei. Se întâmpla însă ca aşteptarea să se prelungească dincolo de o limită pe care o consideram rezonabilă. Acea limită depindea, printre altele, de vreme. Cu cât ziua era mai închisă şi cerul era mai mohorât, cu atât gândurile negre mă împresurau mai repede. Şi mai era ceva. Dacă în ajun avusese loc între noi o dispută, motivele de nelinişte erau încă şi mai întemeiate. Fiindcă după unele din numeroasele noastre certuri mama mă ameninţase cu plecarea de acasă. Asta am să fac! Într-o bună zi am să-mi iau lumea-n cap, să vedem cum ai să te descurci fără mine! Să vedem cine o să-ţi mai gătească, cine o să-ţi mai spele rufele, cine o să ţi le mai calce, cine o să-ţi mai pună mâncarea în farfurie! Dacă eşti atât de rău şi de neobrăzat, o să te trezeşti într-o bună zi că mama ta a plecat! Dacă asta vrei, n-ai decât să te porţi aşa în continuare!

Aşa că în dimineţile mele de singurătate, dacă absenţa mamei de acasă se prelungea, începea să se insinueze gândul că mama a pus în practică ameninţarea ei de-atâtea ori repetată. Mă instalam la ferestruica ovală din odaia cea mică, de unde curtea se vedea, pustie, în toată lungimea ei, până la poartă, aşteptam s-o văd reapărând şi totodată simţeam neliniştea crescând de la un minut la altul şi cuibărindu-se în golul din stomac. Uneori ieşeam în întâmpinarea ei, pe stradă şi atunci panica punea stăpânire pe mine în timp ce căutam disperat cu ochii în lungul străzii silueta ei atât de familiară. Mama a plecat de-acasă! M-a părăsit! Îi promiteam în gând că n-am s-o mai supăr niciodată, că am să fiu cel mai cuminte băiat din lume, că n-am să-i mai dau niciodată motiv să dorească să plece şi să mă părăsească. Dar tata! Tata cum o să primească vestea că de-acum înainte o să fim singuri, iar eu cu-atât mai singur în lungile ore cât el era plecat la slujbă? Nu, nu se poate! Era doar mintea mea prăpăstioasă care vedea nenorociri acolo unde nu erau. Mă uitam concentrat în lungul trotuarului străjuit de salcâmi, printre trecători şi dincolo de trecători, privirea mea tresărea... sigur... Şi iat-o! Era chiar ea! Mama! Silueta ei durdulie. Mersul ei uşor legănat. O bluză albă, cu încreţituri la mâneci şi guler cu vârfuri lungi şi ascuţite, pe care n-o recunoşteam. Dar fără nicio îndoială era a ei şi nu pricepeam ce-o apucase să scotocească prin dulap după bluze pe care nu le mai purtase niciodată sau nu le mai purtase, poate, de pe vremea când eu încă nu eram pe lume. Asta era singura schimbare. Încolo, era mama până la cele mai mici amănunte. Şi alergam să mă lipesc cu faţa de şoldul ei.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Promenadă pe Strada Principală*

Nu pot să judec astăzi ce fel de lume era aceea care, la sfârşitul anilor ’40, obişnuia să iasă sâmbăta după-amiază la plimbare pe Strada Principală. De bună seamă, amestecată. Poporul. Până şi Gabi Hoepfner, care era deja o adolescentă drăguţă şi fâşneaţă, ieşea cu mare plăcere. Într-o seară am văzut-o când s-a întors de la o asemenea plimbare, încântată de descoperirea pe care tocmai o făcuse acolo pe stradă. Acuma ştiu pentru cine se îmbracă femeile elegant, a anunţat ea plină de entuziasm. Nu-i adevărat că pentru bărbaţi, aşa cum se spune. Se îmbracă elegant pentru celelalte femei! Pasămite, studiase psihologia femeilor plimbăreţe şi observase vestimentaţia pe care şi-o etalează şi ocheadele pline de invidie pe care şi le aruncă în timp ce trec pe trotuar una prin dreptul celeilalte. Purta o fustă ecosez, după moda vremii, cu un pliu la spate, pe un picior, şi îşi arăta pe faţă satisfacţia că acel pliu era o capcană pentru privirile neruşinate ale bărbaţilor. Ei se aşteaptă să găsească acolo o tăietură, să-ţi vadă piciorul până sus, şi, când colo, puneţi-vă pofta-n cui, drăguţilor!... Pe lângă fustele ecosez, erau la modă jachetele de lână albă de iepure angora, care lăsau peri pe tot ce atingeau, şi sandalele cu feţe de pânză şi tălpile din împletitură de papură, care nu ţineau nici măcar o vară dar erau preferatele femeilor pentru că, întâi şi-ntâi, costau o nimica toată şi, apoi, ziceau ele, nici nu le simţeai în picioare de uşoare ce erau. Nu mai vorbesc de sacoşele de piaţă, încreţite pe o pereche de inele de alamă dar mai ales de lemn, mari cât o farfurioară de ceai...

Ieşea atâta lume la plimbare sâmbăta după-amiază încât Strada Principală era toată un târşâit de picioare pe asfalt şi o rumoare de glasuri. Era ciudat şi în acelaşi timp interesant. Locul de promenadă nu se întindea pe mai mult de trei sute de metri, între Primărie şi benzinărie — două râuri de oameni, care curgeau în sens contrar, unul pe un trotuar şi altul pe celălalt. Dacă te grăbeai, trebuia să cobori pe carosabil, unde maşinile treceau atât de rar că aproape nici nu contau. Fiindcă să te strecori printre plimbăreţi n-aveai nicio şansă. Dar cine să se grăbească? Şi de ce?... Ajunşi în dreptul Primăriei, unii o coteau pe Bulevard, unde, după cinci minute de mers, ţi se deschidea perspectiva minunată a Văii Prahovei. Şi cu toate astea, cei mai mulţi făceau la Primărie cale întoarsă având doar grijă să treacă pe trotuarul celălalt şi să-şi potrivească pasul cu întregul şuvoi. Miza nu era nici mişcarea, nici priveliştea. Miza era conversaţia. Şi prezenţa în văzul tuturor cunoscuţilor şi al necunoscuţilor. Nimeni nu venea singur la promenadă. Se discuta cu aprindere, se gesticula, dar n-auzeai nicio voce stridentă — rumoarea glasurilor umplea strada, egală şi neîntreruptă.

Să fi fost acea promenadă pe Strada Principală — astăzi, o amintire — o tradiţie a oraşului din interbelic, de care eu, desigur, n-aveam cum să ştiu? Foarte posibil. Dacă-i aşa, nu pot decât să rămân, încă o dată, nostalgic după acel Vechi Regat care a dispărut pentru totdeauna.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Razia*

Cinema Muncitoresc se afla în cartierul Uzinelor Concordia, devenite apoi Atelierele Centrale Câmpina, A.C.C., cum îi zicea toată lumea din oraş. De fapt era sala de cantină a muncitorilor, cât se poate de arătoasă şi cu aspect modern, cu jaluzele la ferestrele largi, care se transforma în sală de cinema pentru proiecţiile de la orele şase şi opt seara, cu matineu duminica. Erau două şiruri de mese, cu bănci de o parte şi de cealaltă, solide toate, din lemn masiv. După prânz mesele se transformau. Doi îngrijitori le luau la rând, apucau împreună, una câte una, tăbliile lungi şi grele şi, opintindu-se, le fixau de cadrele laterale în poziţie înclinată, devenind astfel speteze. În acelaşi timp, scândura de sub masă devenea tăblia băncii. Aşa se face că la Cinema Muncitoresc erau două feluri de bănci: unele cu spetează, pe ocuparea cărora se dădea bătălia cea mare înainte de proiecţie, şi băncile propriu-zise, pe care te aşezai în lipsă de altceva mai bun şi unde, după o jumătate de oră de film, te trezeai cocoşat, cu spatele înţepenit, şi încercai să-ţi îndrepţi cât de cât spatele. Înainte de film sala răsuna de muzică. Muzica se ridica maiestuoasă peste rumoarea vocilor şi peste ronţăitul seminţelor de dovleac şi de floarea soarelui. Filmele erau cum erau, dar de cele mai multe ori muzica dinainte merita toţi banii. Iar dacă Tino Rossi cânta cu vocea lui melodioasă de tenor, de câteva ori pe seară, Marinella, nu cred că era în sală cineva care să se plictisească. Marinellaaaaaaaaa — cânta Tino Rossi lungind languros a-ul final —, după care ciripea sacadat şi sprinţar explicând, cu temperamentul lui mediteranean, de ce era topit după Marinella. Şi iar o lua de la capăt. Marinellaaaaaaaaa... Întorceam capul spre difuzorul din fundul sălii, agăţat în perete în apropierea micii deschizături pătrate ce dădea în cabina de proiecţie, încercând să-mi fac o idee, judecând după jocul de umbre, despre mişcările de acolo dinăuntru, care mi se păreau la fel de importante şi de misterioase ca şi turnarea filmului. Nu, nu era nicio grabă să-nceapă filmul. Cu condiţia să cânte Tino Rossi.

Într-o zi, pe-nserat, tata s-a dus înainte noastră la Cinema Muncitoresc, direct de la serviciu, să ocupe locuri în sală, din acelea cu spetează, urmând ca mama şi cu mine să ajungem imediat după el şi să vedem împreună un film. N-am mai ajuns. Pe strada Hasdeu, nu departe de cinematograf, în colţul primului corp de clădire al uzinelor Concordia, ne-a prins razia. Nu erau mai mult de doi sau trei soldaţi, cu arma la spinare, care, dând dovadă de o mobilitate extraordinară, acopereau strada cu mişcări abile de învăluire astfel că nimeni nu putea să-i ocolească nici fugind, nici trecând pe trotuarul celălalt. Într-o singură clipă ne-am trezit capturaţi şi înghesuiţi într-un cerc destul de numeros de suspecţi, cu buletinele de identitate reţinute, sub pază militară. Mama mi-a şuierat la ureche: Fugi şi spune-i lu’ tata! Poate că alţii din cercul acela de suspecţi se hlizeau şi îşi dădeau coate, negăsind nimic periculos în acea hârjoană cu soldaţii, dar eu, obsedat de hăituirea basarabenilor, am îngheţat de spaimă. M-am şi văzut în beciul miliţiei, cu zăvorul închis cu zgomot, pe dinafară, la o uşă ruginită de fier, şi de acolo... Mai departe n-am îndrăznit să mă gândesc. Am rupt-o la fugă spre cinematograf şi inima îmi bătea înnebunită în piept, şi gura mi s-a uscat instantaneu, astfel că în clipa când l-am găsit pe tata în sală, aproape că nu mai puteam să vorbesc. Habar n-am ce melodie se dădea la difuzor, habar n-am dacă era sau nu Tino Rossi cu Marinella sa, n-am văzut pe nimeni în jur, decât doar pe tata într-o mare mulţime de oameni inconştienţi, care habar n-aveau ce se-ntâmplă afară. Vino repede! i-am strigat tatei. Pe mama au prins-o soldaţii! Tata s-a întunecat la faţă, a sărit de pe bancă şi amândoi am alergat către locul raziei. Imediat l-au legitimat, i-au reţinut şi lui buletinul, după care l-au împins în cercul suspecţilor. Dar măcar acum eram toţi trei împreună. Bătăile inimii mele s-au domolit, uscăciunea din gură a dispărut. Cercul suspecţilor a fost împins de soldaţi către sediul miliţiei, cale lungă, tocmai până pe bulevard, şi, pe traseu, a continuat să se tot îngroaşe cu alţi şi alţi suspecţi, care n-aveau actele în ordine. Când am ajuns la miliţie era deja întuneric beznă. Toată acea mulţime de oameni a umplut până la refuz holul miliţiei, fiecărui suspect i s-au verificat ştampilele din buletin şi i s-a pus în vedere să-şi reînnoiască neîntârziat viza de şedere în oraş. Şi cu asta toată tevatura s-a încheiat.

În seara aceea n-am mai apucat să-l ascult, înainte de film, pe Tino Rossi, la Cinema Muncitoresc. Curând după aceea l-au scos din repertoriu. Cântecele din Franţa capitalistă n-au mai căpătat viză de intrare în România democrat-populară.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat