Marocco sau Ziua Deşertului (4)*

Zidari hipnotici

Pe trotuarul bulevardului Magheru, între intersecţia cu strada Maria Rosetti şi cinematograful Scala, ca peste tot de altfel, zăceau pe jos nenumărate obiecte de tot felul: serviete şi poşete, ceasuri cu brăţară de metal, o lesă de câine, cu zgarda în capăt, ca un şarpe anemic care, sătul de viaţă, alesese să se întindă pe trotuar şi să se lase uscat de razele soarelui. Câteva cărţi împrăştiate chiar în mijlocul trotuarului, de bună seamă abia cumpărate de o aceeaşi persoană la librăria Mihail Sadoveanu, care se afla în apropiere; vreo trei din ele zăceau cu faţa în jos, în timp ce pe una, căzută cu coperta în sus — Iovan se opri pentru o clipă şi o cercetă cu privirea —, scria: Haruki Murakami, laureat al premiului Nobel, Femeia cu cercei desperecheaţi. Se gândi la tânărul care trebuie să fi cumpărat acele cărţi şi trăi odată cu el panica perdelelor de lumină, care fluturaseră şi peste acest colţ de lume înainte să măture tot restul cu poalele lor devastatoare. Orice ai fi ţinut în clipele acelea în mână îşi pierdea brusc noima de a exista. Dar răul în sine, care te lipsea de viaţă, era imposibil de retrăit. Mai departe pe trotuar zăcea pleoştită o sacoşă albastră în care o sticlă de ulei se spărsese în cădere iar uleiul se prelinsese, devenit între timp negru, de-a curmezişul trotuarului, către stradă, unde rămăsese uitată, nu se ştie de ce, o măsuţă rotundă, veche şi uzată, cu trei picioare, chiar la bordură; cineva o cărase pesemne nu se ştie încotro, venind nu se ştie de unde, şi o lăsase acolo ca să-şi tragă sufletul, şi nu era deloc exclus ca acel cineva, poate un vârstnic, să se fi luptat cu ea s-o care târând după el un picior afectat de pareză în urma unui atac cerebral, întâmplat cu vreo doi-trei ani înainte. Chiar la intrarea în cinematograf rămăsese părăsită pe trotuar o sacoşă soioasă, pe un cadru cu două roţi, cu mâner înalt, încărcată cu un teanc de reclame pe care unul din amărâţii Bucureştiului urma să le distribuie strecurându-le în cutiile de scrisori, sau poate înmânându-le direct trecătorilor. Fasciculele erau perfect uscate, semn că de la Ziua Deşertului nu căzuse niciun strop de ploaie. Reclamele anunţau deschiderea unei expoziţii de ikebana, sâmbătă 29 aprilie, pe strada... Nu mai conta. Deşi, dacă expoziţia apucase să fie deschisă, nu era exclus să fi dăinuit până astăzi: o marcă de sensibilitate japoneză, şi în definitiv a întregii umanităţi, rămasă într-un fel sau altul pentru eternitate.

Şi un alt gând...

Poate că se organizase o întrunire uriaşă, o manifestaţie, şi cu toţii plecaseră într-acolo, undeva într-o altă parte a oraşului, poate nu tocmai îndepărtată, astfel că dacă îţi încordai auzul şi îţi îndreptai urechea spre cer, peste clădiri, puteai să auzi ecouri îndepărtate venind din mijlocul acelei mulţimi de oameni. Sau ceva din cuvântul celui ce li se adresa oamenilor la un microfon, undeva într-o margine de piaţă. Sau poate că locul acela de adunare a oamenilor nu era chiar în apropiere, astfel că nu putea să se audă nimic. Poate că era o adunare foarte importantă, care îi scosese din locuinţe cu mic, cu mare. Puteai să cercetezi cu privirea ferestrele clădirilor şi să observi dacă nu se întâmplase ca cineva să rămână totuşi acasă şi să arunce neliniştit o privire pe fereastră: să fie oare prea târziu să plece din casă chiar acuma? Să mai fie oare cineva pe străzi? Nu se arăta însă nimeni, de unde puteai să deduci că era atât de important ce urma să li se spună oamenilor adunaţi în acea parte a oraşului încât nimeni nu se îndurase să rămână acasă. Ultimele care se grăbiseră să iasă dintr-un apartament şi să alerge la lift fuseseră două femei, una tânără şi alta mai în vârstă, poate mamă şi fiică, sau nepoată şi mătuşă, cea tânără zorind-o pe cea mai în vârstă, Grăbeşte-te, mamă, întârziem! ...

Oricum, o nelinişte rămăsese în aer după toată acea mulţime care plecase, şi tremura în aer, melodios şi insinuant.

O utilitară a salubrităţii dăduse cu spatele la intrarea în garajul Ciclop şi încremenise astfel, barând trotuarul pe toată lăţimea sa, astfel că Iovan trebui să ocolească trecând pe carosabil. Dincolo de utilitară un pârâiaş de apă se scurgea gâlgâind pe rampa ce cobora de la etajul întâi al garajului, scurgându-se în rigolă. La venirea iernii avea să îngheţe, după ce frunzele arţarilor de pe bulevard aveau să se împrăştie, galbene şi roşii, ca în orice toamnă, peste tot, iar rigola avea să fie năpădită de iarbă din ce în ce mai sălbatică şi mai deasă, poate chiar de tufişuri, care însă n-aveau să ajungă niciodată să crească prea mari; deşi, cine ştie... Din mijlocul străzii, Iovan privi peste capotele nenumăratelor maşini încremenite pe toată lungimea bulevardului. Într-o bună zi zăpada avea să troienească toate acele capote, şi nimeni n-avea să fie nerăbdător s-o vadă topindu-se, aşa că nimeni n-avea să fie nici surprins când altă ninsoare, şi alte ninsori, aveau să se aştearnă, albe şi imaculate, peste bulevard, peste oraşul întreg. Răbdarea firii avea să fie nesfârşită, aşa cum fusese la începuturi. Iar când tencuiala de la etajele superioare ale garajului Ciclop, care şi aşa era şubredă şi instabilă, avea să înceapă să cadă, la primăvară, plescăind îmbibată de apă peste capota utilitarei intrate pe jumătate, cu spatele, către rampa ce ducea la etaj, dar şi de-a lungul trotuarului, asta avea să se întâmple deja în afara timpului. Meşteri zidari hipnotici n-ar mai fi mişcat un deget să dreagă ceva acolo sus deşi nu s-ar fi putut să nu-i doară inima văzând cărămida zidului ieşind la iveală încetul cu încetul de sub tencuiala căzută.

Odată, într-un film poliţist — îşi aminti Iovan — cadavrul unei femei fusese aruncat de un răufăcător într-un loc îndepărtat, la o margine de pădure, pentru a nu fi găsit vreodată de poliţie. Camera rămăsese fixată pe acel cadavru, focalizându-se asupra antebraţului femeii întins înainte, sub cap, şi, mai exact, asupra încheieturii mâinii, unde, dezgolită fiind, se putea vedea o brăţară, destul de largă pentru a sta înclinată, oblic pe încheietura ei, sprijinită de pământul acoperit cu iarbă. Dar în timp, printr-o înlănţuire cinematografică, iarba s-a uscat şi din antebraţ n-a mai rămas decât osul radius, care îi aparţinea celei ucise, şi micile carpiene, trecute prin brăţara femeii, rămasă în acelaşi loc, doar avusese destul loc acum să se încline şi mai mult, iar între timp iarba crescuse din nou, peste o primăvară, sau peste două, sau cine ştie peste câte.

Se dezgoliseră oase, se dezgoleau cărămizi... Şi zidarii hipnotici aşteptau în afara timpului...

Toate încărcăturile explozive erau consumate, de-acum distrugerile aveau să fie exclusiv opera timpului. Dacă vreo schelă ar mai fi rămas pe undeva înălţată pentru renovări, nimeni n-ar fi putut să adauge pe nicăieri vreun petic din tencuiala lipsă, ci dimpotrivă, doar răbdare să fi avut ca să vadă scândurile schelei prăbuşindu-se, anul ăsta una, la anul alta, şi tot aşa, la suflarea vântului şi sub lucrătura perfidă a putreziciunii. Toate batalioanele de zidari plecaseră la război. De unde niciunul n-avea să se mai întoarcă, şi asta se ştiuse dintotdeauna.

În dreptul hotelului Ambasador o maşină mare, neagră, de teren, rupsese un pomişor de la marginea trotuarului şi pătrunsese cu jumătate din caroserie în vitrina unui magazin de bijuterii, spărgând geamuri şi sfărâmând vitrinele dinăuntru. Iovan ocoli alte maşini care nimeriseră şi ele pe trotuar, desprinzându-se de şuvoiul celor încremenite în mijlocul străzii. În toiul liniştii, un geam se sparse subit la unul din etajele superioare ale hotelului, probabil trântit de curent, ca un eveniment neprevăzut. Cioburi căzură pe trotuar la câţiva paşi înaintea lui Iovan, nepericlitând nicio viaţă. Alt geam mişcat de vânt se auzi scârţâind undeva sus, probabil ceva mai încolo, la blocul Aro. Stând cu urechea încordată, Iovan auzi şuieratul vântului care venea de pe strada Maria Rosetti prelingându-se peste rotunjimea blocului Scala...

Iovan străbătu holul hotelului, trecând prin dreptul liniştii biroului recepţiei, urcă scara de marmură albă, care descria o curbă domoală, călcând peste banda de mochetă roşie, străbătu la etaj coridoare albe, cu lumină discretă, unde săgeţile indicatoare nu mai spuneau nimic. Uşa de sticlă către restaurant rămăsese larg deschisă. Trecu prin dreptul unei nişe dincolo de care se întrezărea ceva ce părea a fi bucătăria restaurantului. O draperie trasă pe jumătate peste nişă flutura alene în curent, simulând o brumă de animaţie.

În salon o masă lungă, menită a fi negreşit o masă festivă rămăsese aproape nefolosită. Apucaseră mulţi să se aşeze acolo, pe puţin douăzeci, într-o însufleţire din trecut, şi se putea observa că încă nu fuseseră serviţi: farfuriile rămăseseră goale; exceptând câteva uscăţele şi sărăţele ici şi colo, luate într-o doară din bolurile înşirate pe mijloc; în timp ce în fructiere strugurii se stafidiseră în zilele următoare, alături de mere cu coaja încreţită, din care putreziciunea muşcase adânc cu gingii fără dinţi, lucrând în tăcere zilele şi nopţile ce trecuseră, şi de banane cu coaja înnegrită, slinoasă şi plesnită peste pulpa scursă. Trebuie că cineva ocupase pentru moment locul din capul mesei, sau se pregătea să-l ocupe, într-o veselie peste care trecuseră de atunci prea multe ca să mai fi rămas vreo urmă de ea, şi nicăieri printre farfurii, tacâmuri şi fructiere nu rămăsese vreun carneţel sau vreun bileţel, cât de mic, în care să se poată găsi vreun indiciu cu privire la scopul întâlnirii şi la ce speraseră cei douăzeci şi mai bine de oameni să se întâmple în cursul festinului lor; şi, oricum, cu siguranţă că niciunuia din ei nu-i trecuse prin cap că n-o să mai ajungă nu numai acasă dar nici măcar afară în stradă, unde panica nici nu avusese destul timp să se instaleze: ceva nedefinit tremura venind deja, trăgând peste oraş, peste lume, perdele de lumină galbenă, unduind alene ca o auroră boreală mohorâtă sub un nor învolburat, negru precum cenuşa vulcanică. Şi dacă nimic devastator nu se scuturase pe-aici din norul acela, poate că se scuturase, cumva, în altă parte provocând un rău şi mai mare. Dar ce putea fi acel rău şi mai mare? O întunecare luminoasă absolut imposibilă, cum nu se mai întâmplase niciodată, şi era imposibilă chiar şi în Ziua Deşertului; doar că, deşi imposibilă, anihila tot ce până atunci mişcase şi chiar şi ce nu mişcase ci doar se încăpăţânase să vieţuiască într-o formă de viaţă modestă, latentă şi nevăzută. Secvenţele de timp sunt însă reversibile şi au fost totdeauna reversibile în imaginaţie atâta vreme cât a existat o minte curioasă şi dispusă să se aplece asupra evenimentelor, să le analizeze şi să le găsească o noimă, să le separe pe cele chiar importante de altele lipsite de importanţă.

Aşa că scaunele de la acea masă festivă fuseseră de bună seamă îmbrâncite intempestiv şi ajunseseră într-o mare dezordine, ca şi cum ocupanţii s-ar fi ridicat precipitat, toţi odată, sau cei mai mulţi dintre ei, şi ar fi încercat să părăsească salonul în mare grabă spre a se adăposti. La fel erau scaunele şi în micul salon următor, unele din ele răsturnate. În pragul bolţii dintre cele două saloane Iovan se împiedică de o tavă căzută pe jos şi cioburi de pahare sparte scrâşniră zgomotos sub piciorul său. Unul din paharele cu picior scăpase însă teafăr şi Iovan se aplecă şi îl culese de pe jos; ducându-l la nas, din interiorul cupei sui un miros vag de vin rămas după o petrecere aproape uitată. Tot felul de obiecte zăceau şi aici împrăştiate peste tot: verighete, legături de chei, monede, tabachere, ace de cravată, pudriere. Un colier întreg de perle zăcea la piciorul unei mese, încremenit în forma unui 8 deformat, ca scris de o mână descurajată ce nu-şi putuse stăpâni tremurul. Iovan se aplecă şi culese de pe jos un breloc cu multe chei, printre ele o cheie de contact. Brelocul înfăţişa o corăbioară. Corăbioara sau lănţişorul sau poate altceva îi zgândări amintirile, şi Iovan, băgând maşinal mâna în propriul său buzunar, dădu peste ceva rece şi metalic. Era o legătură de chei, legătura sa de chei, cele mai multe yale, dar şi un inel mai mic ataşat celui principal, în care erau prinse două chei mici, probabil de la nişte valize. Pe când cele mari trebuie să fi fost de acasă.

Acasă?...

Iovan rămase pe gânduri: unde oare era casa lui? În ce trecut îndepărtat se pierduse. Încercă să-şi amintească un loc familiar undeva pe la începuturile existenţei sale, o fereastră dând spre curte, pomi în floare, o cărare într-un colţ de lume cunoscut, o tricicletă de-a sa; sau vreuna din jucăriile dragi, aşa cum au toţi copiii; o tăbliţă cu un nume de stradă, prinsă sus pe un zid — poate vechi, poate nou; orice lucru care înconjoară cu blândeţe şi cu lumină o copilărie, un început. Dar nimic nu i se înfiripă în minte, nicio amintire. Nici cu şcoala sau cu drumul dintre casă şi şcoală. Poate doar...

Trebuia s-o ia pas cu pas, să reconstituie, să găsească indicii oricât de şterse. Avea să se gândească mai târziu, după ce aveau să se clarifice, poate, lucruri importante.

***

^*Al patrulea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică

Marocco sau Ziua Deşertului (3)*

Pasienţe

Dacă ţinea cu orice preţ să găsească vreo treabă prin casă, mama o putea face oricând. Dar câteodată ea prefera să amâne totul, să se desprindă de treburile gospodăreşti şi să se dedea jocului de cărţi. Urma — ştiam deja — pasienţa. Mama întindea alene mâna după pachetul de cărţi, de pe masă dispărea orice lucru inutil, şi cam toate deveneau atunci inutile, tot ce nu ţinea de pasienţă şi tot ce nu ţinea de viitorul ei incert şi indiferent. Mâna ei era moale, pe masă faţa de masă devenea, fără niciun efort de voinţă, una de velur şi anume verde, consistentă şi adormitoare, încât mie mi se închideau ochii de somn. Cărţile deveneau şi ele moi atunci când le desfăşura, apăsându-le pe masă una câte una, cu o concentrare absentă, în rânduri unul sub altul, într-o ordine nu ştiută din trecut şi din experienţa ei, ci care parcă îi era şoptită de voci. Vedeam cărţile cum se îndoaie una câte una plesnind molcom faţa de masă cu un capăt. Erau îngălbenite, un pic lipicioase şi în orice caz bine cunoscute — bine cunoscute de ea dar şi de mine, care o urmăream pe jumătate adormit şi totuşi cu un interes abstract. Cărţile de pe rândul al doilea veneau să încalece doar un pic cărţile de pe rândul întâi. Şi tot aşa, urma rândul al treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Puteam să deduc că se întâmplau mereu nepotriviri pe coloanele de cărţi, şi cărţile — unele din ele — trebuiau înlocuite. Nu ieşea. Iar uneori nepotrivirile erau atât de strigătoare la cer încât mama înlătura coloanele una câte una culegându-le printr-o împingere abilă în susul şirului, cu o singură mână, fermă dar nu mai puţin moale, astfel că totul trebuia reluat de la început. Ea nu se oţăra, avea răbdare şi un oarecare interes dar şi cuvenita detaşare — toate sentimentele ei de zi şi de noapte şi toate frustrările ei de viaţă trăită doar pe jumătate atrăgeau interesul meu cel mai viu, distrăgându-mă pentru moment de la marocco pentru a o urmări pe ea. Dintre cărţile de joc mă atrăgeau doar cele cu figuri — regele, dama şi valetul de toate cele patru culori, plus jokerul, care însă n-avea niciun rol în pasienţele mamei, astfel că, cu toată puterea lui aproape nelimitată în alte jocuri de cărţi, şi cu toată voioşia lui vicleană, de măscărici purtând căciuliţă cu clopoţei şi ţinând în mână cu un baston având într-un capăt un cap de alt măscărici aidoma lui însuşi dar mult mai mic, pe durata pasienţei rămânea abandonat într-o margine de masă, şi rânjetul lui sarcastic nu-i folosea la nimic. Nu era chemat să înlocuiască nimic şi nici să rezolve nepotrivirile. Mama purta un capot de casă, de un verde spălăcit, mai degrabă ponosit, dar nu-şi făcea o preocupare din asta cât timp făcea pasienţe. În acele momente mă dădea uitării, tăcea îndelung şi respira cu parcimonie, în timp ce pleoapele pe jumătate coborâte îi îndreptau toată atenţia spre masa unde cărţile se înşiruiau pe faţa de masă verde, de velur, amintind de atmosfera unui cazinou lălâi, pe jumătate adormit. Trebuia să se întâmple ceva, mama să ajungă cu pasienţa ei la un soi de saturaţie pentru ca, abia atunci, să revină la preocupările cotidiene legate de gospodărie şi de familie, iar într-un final să arate un minim interes pentru jocul meu de marocco, după ce, scăpat de magia pasienţei, mă întorceam la el.

***

^*Al treilea fragment (un intermezzo) din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate

Marocco sau Ziua Deşertului (2)*

Perdele de lumină

Da, am visat de multe ori trenuri. Trenuri care treceau, jos în vale, nu într-o vale anume, departe, umplând acea valea cu zgomotul lor îndepărtat, desprins parcă de mişcarea locomotivei şi a vagoanelor, ca un ecou care vine din adâncul timpului. Îl vedeam — trenul — îndepărtându-se spre locul unde soarele strălucea pe cer, orbindu-mă la un moment dat cu lumina lui. Până ce, poate, intra într-un tunel, moment de la care nu mai ştiam ce se întâmplă în el.

Sau mă visam în tren, călătorind, pe vremea când în vagoane mai existau compartimente şi se crea iluzia unei oarecare comuniuni cu ceilalţi ocupanţi ai compartimentului, opt, sau şase, câţi erau, şi când de fapt, dincolo de cele câteva fraze convenţionale schimbate cu vreun tovarăş de călătorie, tot farmecul călătoriei în compartiment stătea în a-i urmări pe cei din faţa ta cum, la drum lung, se lăsau în voia somnului în timp ce capetele li se legănau uşor, absente. Era un joc minunat să încerci să le citeşti gândurile. Sau visele. Sau să le atribui vise şi gânduri. Sau, de ce nu, îi puteai însoţi cu privirea pe cei care, în compartiment, se ridicau la un moment dat şi, strecurându-se printre picioarele întinse dezordonat între bănci, ieşeau afară pe coridor, dispărând pentru o vreme din câmpul tău vizual.

Unii, da, puteau să vadă în visele cu trenuri vestirea unor călătorii. Drum lung, cum se spunea. Dar în visele cu trenuri pe care le zăream jos pe firul văii, îndepărtându-se — niciodată venind spre mine —, sau cu care călătoream şi deci mă aflam în plin miez al călătoriei, eu vedeam mai mult decât o simplă veste. Era o lume plină de culori ale anotimpurilor, mai puţin lumina soarelui orbitor, venind de deasupra zării, care n-avea nicio culoare ci cuprindea şi topea totul... Dar asta se întâmpla numai spre sfârşit, după ce întâmplările legate de vedenii şi de doruri vor fi fost epuizate. Într-un fel, călătoria cu trenul era un prolog, sigur că da. Dar într-un sens nou: o sinteză între ceea ce depindea de propria-mi voinţă, şi ceea ce soarta îmi pregătea — sau ne pregătea. Fiindcă până la urmă, tot ce avea să se întâmple putea să încapă, cândva, într-o alcătuire mai amplă, aşternută pe hârtie, care să ajungă la cunoştinţa altora, a celorlalţi, aşa ca un exerciţiu de atmosferă.

A celorlalţi? O, Doamne! A cui?...

Unele vise aşa erau, cu o ameninţare nedefinită într-un final, cu atât mai înspăimântătoare cu cât venea din necunoscut, din necuprins pentru cine accepta exerciţiul faptelor mari şi al cuvintelor mari. O ameninţare de pe urma căreia te trezeai brusc, cu pieptul brobonit de sudoare şi gâfâind. Sau nu. Nici nu ştiam dacă se putea numi eveniment ceea ce urma să vină. Fiindcă asta presupunea că exista un după, când împrejurările puteau fi reconstituite şi dezbătute, analizate. Ceea ce nu era cazul. Şi trenul era vehiculul cel mai bun de introducere în atmosferă. Căci unii, în tren, cei ce nu dormeau, trebuiau să fie martorii primelor întâmplări, pe care le trăiau cu sufletul îngheţat. Da, chiar aşa se întâmplă. În definitiv de ce ne îngrozesc marile dezastre, valurile uriaşe care vin din mare, sau cutremurele? Sau cele ce nu s-au petrecut încă dar a căror ameninţare este mereu prezentă? Fiindcă ne îngheaţă sufletul ideea că ar putea fi ultimul lucru care ni se întâmplă.

De ce m-am gândit iarăşi la tren? Pentru că cele mai multe din întâmplările importante din viaţa mea au fost, într-un fel sau altul, legate de trenuri, care veneau nu se ştie de unde sau plecau în direcţii să zicem cât de cât cunoscute şi cu care călătoreau persoane de care depindeam într-o măsură importantă. Nu puteam, nici în cazul de faţă, să mă prefac că nu ştiu de existenţa unui tren, a acelui tren, care gonea apropiindu-se de Bucureşti ca şi cum ziua aceea ar fi fost o zi ca oricare alta. Un tren plin cu oameni la al căror viitor n-avea niciun rost să mă mai gândesc, decât doar la ce va fi, în prologul meu, după. Dar puteam în schimb să încerc să-mi imaginez cum au întâmpinat ei primele semne. Desigur, fără să le ia de la începutul începutului drept semne. Fiindcă n-aveau de unde să ştie ce urmează. Nu fusese nicio ştire în sensul ăsta, în spaţiul public... Puteam să inventez un nume pentru câţiva din călătorii din acel tren. Puteam, nu? După cum, la fel de bine, puteam să-i las anonimi. De fapt, însuşi destinul mă îndemna să aleg până la urmă varianta anonimatului. Fiindcă era o chestiune de ore până la momentul când nu numai numele dar nici însăşi fiinţarea lor n-avea să mai conteze... Aşadar, mă gândeam la un tren care se îndrepta spre Bucureşti, în zori, un tren rapid — căci rapid aveau să se succeadă toate etapele dezastrului... Ferit, eu însumi, într-un fel sau altul, de riscul distrugerii, urma să mă gândesc la împrejurări şi la detalii şi să încerc să le reconstitui în imaginaţie... Nu mă îndoiesc că oamenii din tren vor fi trăit momente de panică, urmate la scurtă vreme de momente de resemnare — o resemnate mai adâncă decât resemnarea cea de toate zilele, dincolo de care există totuşi o continuitate a vieţii şi un destin. Măcar pentru alţii. Pe câtă vreme aici nu mai era în discuţie niciun fel de continuitate. Cât despre curiozitatea firească pe care au stârnit-o primele indicii percepute de acei ultimi oameni, persistenţa ei se măsura nu în ore ci în minute...

Aşadar, trenul goneşte spre Bucureşti...

Peisajul muntos a rămas în urmă, acum se derulează monoton câmpia peste care se rostogoleşte egal şi trenează vuietul metalic al trenului. Pe fereastră n-ar mai fi nimic de văzut. Dar călătorii din vagoanele de dormit s-au trezit cu ceva timp în urmă, unii din ei dau la o parte perdelele şi se uită fără interes afară dindărătul ferestrelor închise. Tresar la vederea acelor perdele luminoase, transparente, şi curiozitatea li se aprinde în ochi. Cu siguranţă se întreabă ce poate să însemne asta. Unii o pun pe seama tehnologiilor moderne care uneori scapă de sub control şi varsă în atmosferă şi pe faţa pământului substanţe care pot să ucidă, sau doar să dezguste. Dar chiar aşa? Nimeni n-a mai văzut până acum perdele luminoase în plină primăvară. Toată lumea din tren a ieşit la ferestre şi se uită cu teamă în suflet la jocul perdelelor de lumină, care aminteşte de aurora boreală, doar că foarte joasă, în timp ce deasupra, la mare înălţime, stă nemişcat un nor învolburat, cenuşiu şi ameninţător, ca de vulcan, întins pe o jumătate de cer. Să aibă oare norul vreo legătură cu ce se întâmplă în aer? Unii nu cred în simplele coincidenţe. Alţii încearcă să plaseze ceea ce văd între limitele normalului: în definitiv, de ce n-ar fi totuşi o auroră boreală în condiţii de anomalie, termică sau solară? Sunt multe anomalii pe lume, tot mai multe. Dar care, în pofida atâtor voci milenariste, alarmiste, dispar fără să lase urme... Un bărbat de vreo patruzeci de ani, în cămaşă albă şi deja cu cravata înnodată la gât, aplecat spre fereastră, îşi întreabă tovarăşul de cuşetă, care priveşte şi el afară, neliniştit, parcă neîndrăznind să se apropie de geamul închis:

— Ce ziceţi, să deschid fereastra?

Cei doi bărbaţi nu se cunosc decât de aseară, când s-au trezit în situaţia de a împărţi aceeaşi cuşetă pentru o noapte. În geamul cuşetei, privit de afară, se oglindesc nu atât perdelele de lumină, care sunt totuşi destul de palide şi de şterse, cât mai ales lumina strălucitoare a zorilor, aşa că interiorul nu se vede prea desluşit.

— Nu cred că-i o idee prea bună, răspunde cu voce tulburată cel întrebat.

Perdelele luminoase sunt aici, chiar în exteriorul trenului, dar şi în înalt, ca într-un joc de sunet şi lumină, independente de orice. Faldurile lor parcă ar veni în atingere cu vagoanele, dar mişcarea impetuoasă a trenului nici nu le face să fluture mai tare, nici nu le strică jocul, rupându-le în vârtejuri. Perdelele de lumină au parcă un alt centru de control. Unii urmăresc pe cer minuscule jerbe de lumină, ca nişte artificii de pom de Crăciun dar de foarte scurtă durată. Apar şi dispar, consumate în secunda următoare. Rare... Ici şi colo... Dar nici nu mai sunt, au fost — câteva — şi, gata, nu mai sunt.

— Aţi auzit ştirile? S-a vorbit de vreo cometă?

— Cometă? Asta nu poate fi cometă.

— Atunci ce-i? Un asteroid?

— Nu cred. N-am auzit nicio explozie. S-ar fi zguduit pământul.

Nimeni nu-şi explică de unde şi de ce s-au ivit perdelele luminoase. Ard? Frig? Nimeni nu îndrăzneşte să deschidă vreo fereastră... Trenul trece în goană prin dreptul unui sat, poate un orăşel. Se perindă case, copaci, gospodării, acareturi, dar nu se vede niciun locuitor. De fapt nici vaci, nici oi, nici capre. Nimic.

Bărbatul în cămaşă albă şi cravată la gât îşi întoarce privirea preocupată către tovarăşul său de cuşetă. Privirea acestuia, încordată, nu se dezlipeşte de fereastră.

Porţile unor gospodării au rămas deschise, şi întrebarea pe care şi-o pun toţi cei ce privesc din trenul în mişcare este: De când e aşa? Din dimineaţa asta, din zori? Sau de aseară? În faţa unor porţi pot fi văzute maşini rămase în poziţii neobişnuite: dădeau să iasă, sau dădeau să intre? Unele maşini par a fi rămase în drum — nici lângă vreo poartă, deschisă sau închisă, nici lângă vreun magazin. Portierele unora sunt lăsate deschise, ca şi cum ocupanţii lor ar fi ieşit în mare grabă, cu intenţia de a se întoarce într-un minut–două. Dar nu se ştie de ce n-au mai făcut-o. S-au evaporat. Perdelele de lumină continuă să fluture ca o auroră boreală lipsită de vlagă, cu poalele lingând pământul.

Undeva nu prea departe, probabil de la câteva cuşete distanţă, cineva răcneşte cu voce disperată:

— Pentru Dumnezeu, închide geamul ăla!

Toată lumea, inclusiv cei doi bărbaţi din cuşetă, aşteptă să audă prompt bufnitura înfundată a geamului închis ca reacţie la acel strigăt disperat. Nu se aude însă decât, prelung şi sfâşietor, vuietul-vaietul trenului. Bărbatul de patruzeci de ani, în cămaşă albă, se întoarce spre tovarăşul său:

— Nu vi se pare că miroase a ozon?

Celălalt îşi mută privirea de la fereastră şi fixează un loc vag în interiorul cuşetei.

— Ozon? Aş zice mai degrabă că e un miros mult mai...

Primul bărbat aşteaptă continuarea, care nu mai vine.

— Mai cum? Mai suspect?

— Mai...

Ucigător.

Şi trenul goneşte mai departe, apropiindu-se de Gara de Nord. Trece cu vuiet amplificat, stârnind vârtejuri de praf şi de hârtii aruncate, prin culoare strâmte de garnituri de vagoane de marfă staţionate în gări, pe lângă locomotive în expectativă prelungită, aleargă sărind cu siguranţă sinucigaşă de pe o cale pe alta, lunecă în mare viteză pe sub arcade metalice în triaje, alegându-şi fără ezitare firul electric spre destinaţie dintr-o succesiune ameţitoare de uniri şi desprinderi, se avântă pe sub Podul Grant şi dincolo de el.

N-a mai rămas decât o rămăşiţă de drum. Infimă... Deja se întrezăresc capetele peroanelor Gării de Nord apropiindu-se şi tot apropiindu-se. Dacă are cineva ochi să vadă. Dar se pare că nu mai are... Peroanele sunt pustii... Deja.

Şi trenul rapid, fără să fi frânat vreun pic înainte, se năpusteşte în gară cu toată inerţia sa devastatoare, aşa cum niciodată nu se întâmplase până atunci, pe vremea când toate zilele erau obişnuite. Băncile aşezate de-a lungul peronului, ceasurile agăţate de stâlpi vin şi trec, zboară rămânând în urmă ameţitor de repede şi nu-i nimeni să mai fie interesat de ora pe care o arată. Locomotiva culcă la pământ fără niciun efort tampoanele de la capăt de linie, spulberă chioşcul de ziare de dincolo de împrejmuire prefăcându-l într-o ploaie de tinichele şi de cioburi pulverizate, îşi croieşte o cale nouă pe unde nu mai sunt şine şi nici n-au fost vreodată, sfârtecând cu roţile de oţel întinderea de ceramică făcută exclusiv pentru călcătură de picior omenesc şi nicidecum pentru un colos de metal dezlănţuit, ridică de pe acea întindere un nor de praf tot mai lung care creşte începând de la primele roţi către coada trenului, tot îngroşându-se pe măsură ce garnitura pierde din viteză din ce în ce, până când pieptul de oţel al locomotivei sparge cu ultimul rest de inerţie ultimele porţi de fier şi sticlă dinspre Piaţa Gării de Nord şi rămâne încremenit la piciorul uneia din uriaşele coloane cenuşii, neclintite de o sută cinzeci de ani.

Praful din interior iese alene pe uşile sfărâmate şi pe cele rămase deschise, şi se aşterne încet peste piaţa pustie, peste taxiuri şi peste autobuze goale, încremenite, care n-au mai apucat să dea colţul spre bulevardul Dinicu Golescu sau să-l traverseze către strada Witing.

***

^*Al doilea fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Publicat și în Convorbiri literare, oct. 2015

Notaţii literare (XIII)

Scrisul ca mod de existenţă

Au existat vreo două persoane în viaţa mea, prieteni şi cunoştinţe, pe care, judecându-le după unele semne, le-am dat credit că ar fi capabile să producă literatură. Şi anume ficţiune. Le-am încurajat pe cât mi-a stat în putinţă dar rezultatul, din păcate, a fost nul.

În realitate — m-am convins cu timpul —, scriitor nu ajungi doar fiindcă cineva, într-un moment de entuziasm, îţi dă un imbold. Sau fiindcă ţi se pare, când şi când, că o povestioară se încheagă apropiindu-se oarecum de „literatura de pe piaţă”. Scriitor nu devii decât dacă nu întrevezi altă cale de a exista. Nu vreau să descurajez pe nimeni să încerce. În definitiv, orice întreprindere care se dovedeşte într-un final a fi de succes a avut un început. Îmi permit doar să mă amuz un pic, retrospectiv.

Iată, te uiţi la filme şi te întrebi: eu ce replică i-aş fi dat personajului X?

Auzi un comentariu, indiferent în ce domeniu, şi te gândeşti dacă cuvântul cutare a fost cel mai potrivit; nu cumva tu ai fi folosit altul?

Urmăreşti dialogurile din filme cu un ochi avid şi ghiceşti indicaţiile scenaristului sau indicaţiile regizorului. În minte, refaci filmul secvenţă cu secvenţă. Şi îţi spui: secvenţa asta eu aş fi făcut-o poate altfel. Sau: secvenţa asta nu mi-ar fi trecut prin cap s-o fac atât de bine, bravo lui, regizorului; sau bravo lui, scenaristului.

În timpul lecturilor îţi fuge gândul la propriile tale proiecte literare, şi asupra cititului în sine sunt momente (multe la număr) când cu greu te poţi concentra. „Vezi” fraze şi îţi scapă cursul naraţiunii, reciteşti pasaje, uneori o carte întreagă, pare timp irosit, dar rămâi cu satisfacţia că ai reuşit să „demontezi” mecanismul creaţiei. Şi ţi-ai îmbogăţit propria capacitate de exprimare.

Ce este metafora?

De ce plac metaforele? Pentru că umanizează neviul? Pentru că pun în legătură entităţi care păreau să nu aibă nicio legătură şi deci pariază pe surpriză? Pentru că pun în mişcare spiritul scoţându-l din amorţeală şi revitalizează simţirea?

Poate că cea mai sugestivă definiţie a metaforei am întâlnit-o la Herta Müller: „Pentru a deveni cât mai precisă, ea [limba] trebuie tot mereu să-şi însuşească ceea ce nu-i aparţine. Nu ştiu de ce imaginile limbii sunt atât de puse pe hoţii, şi de ce comparaţia cea mai legitimă fură din însuşirile ce nu i se cuvin. Abia din invenţie se naşte surpriza, şi mereu se dovedeşte că abia odată cu surpriza inventată începe în propoziţie apropierea de realitate. Abia când o percepţie pradă o alta, când un obiect jefuieşte materialul altuia, folosindu-se de el — abia atunci când ceea ce se exclude în lumea reală devine plauzibil în propoziţie, propoziţia reuşeşte să se afirme în faţa realităţii ca realitate proprie, ajunsă în cuvânt oarecum pe brodite — dar legitimată de cuvânt.” [Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, ed. Humanitas, 2011, pp. 104–105]

Multi-personalitate

„Cu cât un poet este mai bun [la fel şi un prozator — aş zice], cu atât va avea mai multe personalităţi (...). Un poet adevărat poate scrie cu toată convingerea «despre cariera lui» de criminal, după care, în poezia următoare, poate la fel de bine să scrie despre tandreţe, copii şi sacrificiu de sine... Poezia [la fel şi proza, de ce nu?] este o fereastră deschisă nu spre adevăr, ci spre posibilitate. (subl. mea)” [James Dickey, citat de Ernest Suarez, în „Către o nouă poezie a Sudului”, Secolul 20, 7–8–9, 1999 (412–414), „America”, p. 103]

Autonomia personajului

Să recunoaştem, personajul nu-i o marcă de autor sută la sută. El îşi are propria existenţă, independent (pe jumătate... dacă nu chiar şi mai mult!) de voinţa creatorului său. Autorul trebuie nu atât să construiască personajul, cât mai degrabă să-l descopere.

Poate că asta a vrut Hemingway să spună atunci când a făcut îndemn la adevăr: „All you have to do is write one true sentence. Write the truest sentence that you know.”

Saul Bellow — marcă înregistrată

În proza sa, Saul Bellow aruncă cu lopata, fapte, personaje, dialoguri. Şi relaţii. Şi lucrează cu zel inegalabil. Simţiri şi reflecţii pune cu pipeta. Totul stă sub zodia realului atotputernic.

Un personaj poate să fie copil la începutul frazei, să aibă patruzeci de ani pe la mijlocul ei şi optzeci la sfârşit. Şi cu toate acestea timpul nu curge în proza lui Bellow. Decât dacă autorul o afirmă. Ceea ce e prea puţin, din păcate. Personajele, indiferent de vârstă, se ocupă preponderent de... tranzacţii. De toate felurile. Cum altfel?

La fiecare reluare a lecturii încerc cu o nouă ambiţie să prind un fir narativ, să identific personaje, să depistez ramificaţii trecute şi prezente, rudenii, clanuri, legături. După cel mult o pagină şi jumătate însă trebuie să mă dau bătut: puzzle-ul prozei lui Bellow este peste puterea mea de reconstituire. Semnificaţii am încetat de mult să mai caut.

În proza sa „is no time for siesta”. Unii zic că, în schimb, ar fi „time for fun”... De gustibus.

Biografie şi operă

Înainte de a începe să citeşti o carte este oare de dorit să te informezi despre biografia autorului? Cei ce „se respectă”, adepţii ideii că biografia autorului poate distorsiona înţelegerea/savurarea operei, spun că nu. În acest caz s-ar putea să aibă totuşi de pierdut. Iată, am citit în Albine de sticlă despre un personaj care vorbeşte cu ironie despre un anume scriitor. „Un scriitor — zice respectivul personaj — ale cărei opere le puteţi găsi în mormanele de maculatură de pe chei [pentru reciclare, presupun]. De curând a publicat o colecţie de fotografii — fără îndoială, cea mai bună carte pe care a scris-o.”

Dacă n-aş fi citit despre Ernst Jünger că a publicat el însuşi câteva „colecţii de fotografii”, n-aş fi avut de unde să ştiu că spusele personajului sunt de fapt o autoironie a autorului.

Marocco sau Ziua Deşertului (1)*

Luam în pumn mănunchiul de beţişoare subţiri, marocco, le ţineam în picioare cu vârfurile sprijinite pe masa goală, desfăceam brusc pumnul şi le lăsam să se răsfire în cădere. Erau de lemn şi sunau subţire, multiplicând în diverse variante sunetul ţi. Nu mă luam la întrecere cu nimeni, doar cu mine însumi. Şi nu trişam. Adică nici nu-mi dădeam silinţa să le fac să cadă într-o configuraţie lesne de rezolvat, atribuind în acelaşi timp totul, în mod ipocrit, întâmplării; şi nici nu negam, în gând, dacă acest lucru se întâmplase, că beţişorul de care mă ocupam, în încercarea de a-l ridica, provocase, din neîndemânarea mea, clintirea beţişoarelor cu care se aflase în contact. Stăteam ore întregi singur cu mine însumi, aplecat deasupra jocului cu beţişoare marocco, cu o atenţie de ceasornicar. Mama se minuna că nu obosesc şi că nu mă plictisesc. Dar pe mine pasiunea mă ţinea lipit de joc. Atât timp cât jucam marocco şi îl luam foarte în serios, eram aproape sigur că nimic rău nu mi se putea întâmpla. Nici mie şi nici altora. Beţişoarele subţiri de marocco aveau fiecare rangul lui, marcat prin impresionante inele colorate: roşii, albastre, verzi pe fondul de culoarea mierii, care lăsa să transpară prin lac fibra lemnului de esenţă tare. Nu puteam să nu ţin seamă de câte puncte putea să-mi aducă fiecare rang, dar nici nu neglijam aglomerările de beţişoare de rang inferior dar care îmi puneau perspicacitatea, răbdarea şi atenţia la încercare, nu-mi aduceau prea multe puncte. Şi la drept vorbind nu mă prea sinchiseam de puncte. Mama era îngrijorată că petrecându-mi atâtea ore în casă, singur, am să mă dezobişnuiesc de prezenţa celorlalţi copii şi am să devin un singuratic... Mă rog, poate că avea dreptate. Dar pentru mine singurătatea era o aventură la fel de pasionantă ca şi jocul de marocco. La fel ca şi jocul cu plastilină, care, neavând nicio regulă, alta decât cele pe care doream să mi le impun eu însumi, lăsa imaginaţiei mele destulă libertate, îngrădită doar de posibilităţile limitate ale plastilinei înseşi, care nu-mi îngăduia totuşi să modelez detalii de o anumită fineţe. Puteam să încerc să imit bibelourile existente în casă, dar nimic nu mă ţinea să nu-mi aduc propria contribuţie în sensul de a le deforma după bunul meu plac. Şi, odată pornit pe calea deformării, nu-mi mai puteam înfrâna tentaţia de a deforma în chip grotesc tot ce vedeam. O observam pe mama urmărind cu coada ochiului obiectele moi care ieşeau din mâinile mele şi reţinându-şi cu greu dezgustul provocat de ceea ce vedea. Dar pentru mine nu conta. Pur şi simplu nu mă puteam mulţumi cu simpla redare în plastilină a formelor care mă înconjurau.

***

^*Prolog la un nou roman cu acelaşi titlu, în curs de scriere. Publicat și în Convorbiri literare, oct. 2015.

Soarele pe covor

Soarele intrat pe fereastră

s‑a făcut covrig pe covorul somnoros

Se‑ncălzesc în lene arabescurile

răsucite printre flori deja adormite      

lujere moi se‑ntind inerte şi palide

franjuri neglijente albesc amorţite

Pisici de lână roşie torc în gând

            sub pleoape lăsate

Picotesc de jur împrejur statui hieratice

            de aduceri amine

Doar moneda de‑argint stă de veghe

            distinctă‑n chenar

aşteptându-mă să‑mi duc visul până la capăt.

Detalii circumstanţiale romaneşti: De ce „pâine de secară”?

Lui Tony Buddenbrook, personaj feminin aflat la vârsta măritişului din romanul Casa Buddenbrook, de Thomas Mann, familia îi face cunoscută cererea ei în căsătorie, adresată părinţilor, de către tânărul comerciant Grünlich, pe care ea nu-l poate suferi. Tony e consternată. La sfârşitul capitolului, după o dispută tensionată în familie pe această temă, autorul ne anunţă — fraza de încheiere: „Apoi [Tony] începu să picure miere pe o felie de pâine de secară.”

Sigur, e de înţeles nevoia resimţită de Tony de a-şi îndulci amarul pricinuit de o cerere în căsătorie cu totul indezirabilă cu câteva picături de miere. Dar de ce nu pe-o felie de pâine, pur şi simplu? De ce a simţit Thomas Mann nevoia să precizeze că pâinea era de secară? Acest detaliu — de secară — ar putea să însemne multe. Ar putea să însemne de pildă că în casa Buddenbrook se mânca rareori pâine de secară şi că Tony, pentru a-şi sublinia dezacordul cu hotărârea paternă de a o mărita împotriva voinţei ei, alege — oarecum ostentativ! — un aliment neuzual, „rebel”. Sau, dimpotrivă, poate că în casa Buddenbrook se mânca în mod obişnuit pâine de secară, caz în care gestul lui Tony ar putea semnifica acceptarea deciziei paterne. La fel de bine, detaliul lui Mann ar putea fi citit ca un indiciu că pâinea de secară era la mijlocul secolului al XIX-lea un aliment „exclusivist” al familiilor înstărite, autorul dorind să ne reamintească (ceea ce deja ştiam), că familia Buddenbrook era una bogată. Dar ar putea să însemne şi că Europa se hrănea preponderent cu secară pe vremea aceea, caz în care Thomas Mann a dorit să introducă în romanul său un detaliu temporal. Poate că pater Buddenbrook, care era angrosist, făcea comerţ cu cereale şi în acel an secara nu prea avusese căutare, drept care Herr consul s-a gândit să micşoreze pierderile dând-o la consum măcar în propria-i casă; dar poate şi în casele rubedeniilor — asta nu avem de unde s-o ştim. Se poate în acelaşi timp ca Tony să fi avut pur şi simplu o preferinţă personală pentru mierea pe pâine de secară. Sau că în general mierea merge mai bine cu pâine de secară. Ş.a.m.d.

James Joyce, cu o — îndreptăţită — lipsă de modestie, a spus că, scriind Ulise, a dat de lucru criticilor pentru următoarele trei sute de ani. Dar iată că şi Thomas Mann, prin doar două cuvinte din Casa Buddenbrook (şi aici este marea lui performanţă), a dat de lucru, mă rog, nu criticilor, fiindcă eu nu sunt critic, ci comentatorilor, să zicem, pentru... câteva minute.

Calvar*

Aproape că nu trecea an fără ca de pe o creangă a pomului de Crăciun să nu se desprindă şi să cadă, dintr-un motiv sau altul, un glob de toată frumuseţea, şi să-l doară sufletul de pierderea ireparabilă. Îngenunchind pe podea să culeagă cioburile, Valentin avea însă prilejul să observe argintiul mat dinăuntru ca revers al culorii din afară — roşu sau albastru; sau verde. Într-un fel era o compensaţie: pierderea globului contra misterul dezvăluit al interiorului până atunci ascuns. Asta, desigur, doar atâta vreme cât mai era o noutate. Cam la fel se întâmpla şi cu interiorul tancului-jucărie, care, înainte de a fi dezmembrat (de astă dată din pură curiozitate), îşi făcuse un titlu de glorie din a scoate pe ţevuşca de tun, de un verde-cenuşiu autentic militar, snopi de scântei ca de pe piatra unui minuscul polizor. Gloria rămânea, chiar dacă tancul nu mai putea fi făcut la loc. Valentin contempla încântat interiorul, până mai adineaori nevăzut şi mai ales nebănuit. Un relief întors pe dos, asta puteai vedea acolo înăuntru: unei proeminenţe în exterior îi corespundea o adâncitură în interior. Şi invers. Hm, foarte interesant! Argintiu mat. În scobitura turelei, răsturnată jos pe covor, iat-o, se putea vedea, pe dinăuntru, orificiul unde începea ţevuşca tunului. Scânteile nu lăsaseră acolo nicio urmă. Cum îl numise cineva, era un foc rece. Ceea ce la prima vedere părea greu de crezut. Dar Valentin o putuse verifica punând degetul, mai întâi cu precauţie, apoi cu curaj, în snopul de scântei care ieşeau pe ţeava turelei în timp ce tancul înainta huruind pe covor: scânteile nu frigeau — erau reci.

Deunăzi când, în drum spre cartierul cu magazine, trecuseră împreună pe lângă liceul Constantin Brâncoveanu, mama observase amuzată cât de groase erau vocile băieţilor din clasele mari. Valentin nu le remarcase până atunci. Erau într-adevăr voci deja bărbăteşti, venind dinspre coridorul unde elevii îşi petreceau într-o mare veselie recreaţia. Ochiuri de geam stăteau deschise pe coridorul acela de la parterul clădirii, chiar şi într-o zi ca asta, cu vreme umedă şi ceţoasă, când mai rămăsese foarte puţin timp până la Sărbători. Şi prin acele ochiuri de geam ieşeau zburând în stradă cuvintele lor nedesluşite, înflăcărate şi repezite, întretăiate de hohote de râs.

— Râd, ce le pasă! oftase înţelegătoare maică-sa, deşi râsetele acelea deşănţate probabil că o indispuneau puţin. Foarte bine, să se bucure. Chiar şi cu vocile astea bărbăteşti, tot copii se cheamă că sunt. Ultimele lor zburdălnicii! Că în scurtă vreme, gata, începe calvarul.

Calvarul? Era pentru Valentin un cuvânt nou, care nu promitea nimic bun. Suna a delăsare cenuşie şi plină de plictiseală. Dar s-ar putea să fi fost totuşi altceva — oamenii mari inventau multe, cu şi fără rost. O întrebă pe maică-sa, fără curiozitate:

— Ce-i aia calvar?

Răspunsul se lăsa aşteptat... Se întorceau acasă. Era timpul ca Valentin să înceapă curând, poate chiar de astăzi, pregătirile de Crăciun. Nici nu-şi aducea aminte exact ce podoabe îi rămăseseră de anul trecut. Era curios să revadă cutiile de carton puse la păstrare imediat după Bobotează, după ce pomul fusese strâns.

— Ce-i aia calvar?... Maică-sa făcea ce făcea şi, indiferent de la ce-ar fi pornit, se întorcea cu gândul la evenimentele de acum câţiva ani, care îi marcaseră vizibil viaţa, şi se umplea de revoltă şi de disperare. — Îţi mai aduci aminte casa noastră de la Bălţi, nu?... La plecare i-am lăsat cheia doamnei Duşelevici... Poate pe ea nu ţi-o mai aminteşti, n-aveai totuşi decât vreo patru ani pe-atuncea — patru ani şi-un pic. I-am lăsat cheia şi i-am spus: Te rog, mai aruncă şi dumneata câte-o privire din când în când spre casă. Doar aşa, ca să vezi dacă mai e la locul ei. Şi, dacă nu ţi-e greu, poate mai intri şi înăuntru, aşa, o dată pe săptămână, nu mai des, să-ntorci pendula aia, ca să nu se-oprească până ne întoarcem... Dumnezeule, când mă gândesc ce-a fost în capul nostru!... Pentru fiecare, calvar înseamnă probabil altceva. Pentru mine calvar a însemnat până mai ieri să te tot muţi dintr-un oraş într-altul şi să ştii c-ai părăsit o casă, c-ai lăsat acolo toată mobila, toate covoarele, cea mai mare parte din vasele de bucătărie, o mulţime de lucruri de suflet!... Maşina de cusut, patefonul şi blana de urs, asta-i tot ce-am luat cu noi mai de preţ. Îţi închipui tu ce-a putut să spună biata doamnă Duşelevici când au venit bolşevicii şi i-au bătut în uşă. Nu vă dau cheia c-aşa mi-au zis proprietarii!... O, Doamne, biata femeie!... Şi bieţii de noi!

Deja lăsaseră mult în urmă liceul Brâncoveanu şi ziua ceţoasă pare-se că era pe placul ciorilor. Nici nu ştiai de unde li se aud croncăniturile: de deasupra acoperişurilor scunde ale caselor din apropiere, de peste coroanele copacilor desfrunziţi. De peste tot. Şi din trecutul ultimelor toamne ceţoase. Şi mama profita de întrebarea lui Valentin ca să-şi mai verse din năduf.

— Ce-nseamnă calvar?... Uite, n-avem cu ce bani să-ţi cumpărăm hârtie glasată, Valentin. Nici chiar un fleac ca ăsta — hârtie glasată, închipuie-ţi!... Aşa-i după război. Trec anii şi tot nu se-ntoarce liniştea... Te descurci şi tu cum poţi... Revista aia, „Femeia muncitoare” sau cum dracu-i zice — că m-au înnebunit titlurile astea de două parale!... Alegi şi tu foile ceva mai colorate — nu c-ar fi cine ştie ce culori acolo, dar oricum... Le alegi pe-alea mai colorate şi le tai fâşii, ştii tu. Aşa cum ai mai făcut. La anu’ o să-ţi faci lanţ din hârtie glasată adevărată. Poate c-o să prindem un pic de cheag pân-atuncea. Vremurile trebuie să se normalizeze o dată şi-o dată. Şi poate, cine ştie, chiar ne-ntoarcem acasă...

Să se-ntoarcă acasă?... Dumnezeule, care casă?

Treceau prin dreptul sălii de popice, lungă ca un miriapod, cu ferestruici luminate, înşirate pe toată lungimea, străpungând c-un pic de căldură cenuşiul înserării; vreo două din ele deschise, chiar şi-acuma în plină iarnă. Valentin auzi reverberând dinăuntru zgomotul răsunător şi familiar al bilei de lemn izbind popicele de la capătul pistei. Un fior de nerăbdare îi dădu ghes să se grăbească spre casă şi să-şi vadă mai repede gata podoabele pentru pomul de Crăciun.

Vremea era mohorâtă. Şi strada la fel. Ciori croncănind certăreţ zburau prin ceaţă peste acoperişuri umede de case sărăcăcioase, peste curţi cenuşii unde, prin câte un colţ, rezemate de ziduri, umede, mănunchiuri de scânduri şi de grinzi vechi, recuperate de la casele dărâmate, aşteptau resemnate vremuri mai bune.

— Noi suntem săraci? o întrebă deodată pe mama.

Iată, tocmai treceau pe lângă casa Petculeştilor, colţ cu strada Tudor Vladimirescu, după care venea la rând casa Bădinilor, casa Viforeanu, cea cu etaj, cândva mic hotel, cu obloane, pe care ei, de când se mutaseră în cartier, nu le pomeniseră altfel decât închise.

— Bogaţi n-am fost niciodată. Dar de când cu refugiul am pierdut totul... Mă gândesc doar la pendulă şi parcă mi se face dor de ea. A rămas singură în sufragerie, cu ficusul în dreapta, şi poate că... Ei, uite ce prostie era să spun! Mă gândeam, aşa, ca toanta, că, dacă au lăsat-o pe doamna Duşelevici să intre în casă şi s-o întoarcă, poate că mai ticăie şi-acuma.

— Crezi că s-a oprit?

— Valentin, să-ţi spun ceva. În primii doi–trei ani încă am mai sperat că într-o bună zi o să ne întoarcem...

— Şi n-o să ne întoarcem?

— Nu ştiu ce perspective ai tu... Dar probabil că locul tău, de-acum înainte, o să fie aici, în Vechiul Regat. Şi adăugă, cu durere în glas: — Parcă-i şi văd cum au intrat în casa noastră...

— Cine a intrat?

— Bolşevicii... Ce, parcă era s-aştepte să se-ntoarcă proprietarii? Pentru ei nu există proprietari... Dar te rog, despre asta să nu vorbeşti cu nimeni... Mi-aduc aminte de taică-tău... Mama privea în trecut, cu nostalgie. — Obişnuia să se tolănească seara pe canapea, când îl prindea oboseala, cu o pernă sub cap, rezemată de braţul canapelei. Să-mi zică şi mie cineva: poţi să stai, astăzi, tolănit, pe-un divan străin? Nu! Zaci pe el pur şi simplu, după o nenorocită de zi de muncă şi, dacă nu te chinuiesc gândurile prea tare, apuci să dormi câteva ceasuri.

— Nici mobila nu-i a noastră? se miră Valentin.

Mama nu mai aşteptă să treacă strada ca să-i răspundă cu amărăciune în glas. Şi cu năduf:

— Şi tu mai întrebi ce-i ăla calvar...

Dar pentru Valentin patul unde dormea nu era străin ci dăruit pentru multă-multă vreme, poate pentru totdeauna. De fapt n-avea nicio importanţă, câtă vreme cuvertura de pat era aceeaşi dintotdeauna, familiară încă de la Bălţi. Iar taică-său, aşa cum ieşea în portretul pe care Valentin i-l făcea în caietul de desen, cu creioane colorate, părea chiar tolănit pe acel divan: lungit pe-o rână, cu genunchii uşor îndoiţi, sprijinit într-un cot şi cu mâna cealaltă strecurată în îndoitura genunchiului, n-avea deloc aerul că suportă greu silnicia îndepărtării de casă. Mai degrabă, privea din desen, încântat că are un fecior talentat. Dar de umorile lui niciodată nu puteai să fii sigur.

Doar mama era statornică în durerile ei. Şi revoltată de starea familiei lor şi a tuturor familiilor aflate în situaţia lor, şi de vicisitudinile noilor vremuri. — Adică cine e „Femeia asta muncitoare” de care se tot vorbeşte atâta şi i se dedică o întreagă revistă? îşi aminti ea, cu filozofică indignare. Mă uit pe copertă şi ceea ce văd în poză e o femeie îmbrăcată c-un halat albastru, de unde deduc că lucrează la o fabrică de confecţii. Cu ce sunt eu mai puţin muncitoare? Doar fiindcă nu port halat albastru şi nu particip la şedinţele de citire în colectiv a ziarului?

— Hai să nu ne amărâm sufletele în prag de sărbători, îi propunea conciliant tata.

Abrupt, mama îi reproşa — ceea ce Valentin putea anticipa dintr-un foc:

— Păi sigur, tu înghiţi orice!

Şi în continuare mama avea critici de adus pozei de pe coperta „Femeii muncitoare”, unde mutra aceea cu zâmbet strepezit avea capul acoperit cu o basma, la fel cum purta lăptăreasa care, la Bălţi, le aducea lapte de trei ori pe săptămână, dar aceea era o femeie de treabă, simplă dar cu bun-simţ; deja mama pierduse din vedere paginile colorate din revistă, inclusiv coperta, pe care Valentin urma să le valorifice, probabil chiar mâine, tăindu-le în fâşii pentru a confecţiona din ele lanţul pentru pomul de Crăciun... Nu mai erau doamnele de altădată din revistele pentru femei, cu eleganţa lor şi cu distincţia lor şi cu modelele de îmbrăcăminte pe care le propuneau dragelor cititoare.

...Şi totuşi, oricât de provizorie şi de detestată, casa era acum curată, pregătită de Sărbători. Blana de urs încă se aerisea pe gărduleţul scund de sub fereastră, deşi se lăsase deja întunericul. Dacă te uitai pe fereastră, vedeai pământul gol, negru şi ud, fiindcă Dumnezeu uitase să le ningă anul ăsta. Pe acel negru umed cădea lumina venită din casă pe fereastră: un dreptunghi alungit şi strâmbat. Gărduleţul cu blana de urs aruncată peste ulucile scunde aproape că se confunda cu bezna nopţii de Ajun.

Dar existau destule motive să simţi o uşoară strângere de inimă: prin curţile vecine se porniseră să latre câinii, mai îndârjit şi mai altfel decât în serile obişnuite, semn că deja colindătorii începuseră să umble din casă în casă.

Dar la ei în curte?

Paşi se auzeau în faţa casei, mai devreme decât se aşteptaseră, grupându-se, tropăind, nu departe de uşă şi răzleţindu-se în întuneric, fiindcă ai lui stinseseră lumina. Principala grijă a mamei era dacă apucaseră s-o stingă înainte să apuce colindătorii să intre în curte şi să-i prindă asupra faptului. Şi dacă o văzuseră stingându-se? Ce-ar fi putut mama să facă? Să iasă în prag şi să le explice că anul ăsta nu-i puteau primi fiindcă nu le mai rămăsese niciun ban?... Cu sufletul la gură, Valentin se uita pe fereastră afară, unde se vedeau, în lumina împrumutată de pe stradă, câteva ramuri desfrunzite ale cireşului, negre de umezeală, de pe care atârnau picături de apă închegate din ceaţă...

— Doar alarma aeriană mai lipseşte! glumi tata.

— Şşşt!

— Nici de camuflaj n-avem nevoie! continuă el pe acelaşi ton, încălcând interdicţia impusă de mama.

— Abţine-te puţin, şi or să plece!

Dar băieţii de afară, cine or fi fost, nu se prea grăbeau. Vocile li se auzeau, înfundate, ici sfătuindu-se conspirativ, grave, ici pufnind în râs. Probabil că era mai puţin important de astă dată că sunau aproape bărbăteşte, la fel ca ale liceenilor în recreaţie pe coridorul de la parter al liceului Constantin Brâncoveanu — doar Valentin îşi aminti fugitiv. Poate că tata ar fi fost tentat să zică: Flăcăi! cu nuanţa aceea de admiraţie în voce, pe care Valentin i-o mai remarcase, şi fără nicio silinţă să-şi învingă accentul moldovenesc. Dar era nevoit să se abţină. Toţi trei erau nevoiţi să stea în întuneric în casă şi să se abţină. Trebuiau să se abţină până şi de la a desluşi cuvintele rostite de colindătorii de afară, deşi de bună seamă nu era mare lucru de desluşit. Doar schimburi de păreri despre pasul următor, şi glume, tot mai multe şi mai nestăvilite pe măsură ce se dumireau că aveau în faţa lor o casă unde nu era nimeni. Sau — totuna — nu erau bineveniţi...

Vocile vesele şi nepăsătoare se lăfăiau în voia lor de parcă nu s-ar fi aflat într-o curte străină ci la ei acasă. Nu se mai puteau abţine şi hohoteau fără jenă, la doi paşi în afara zidurilor, justificând neliniştea mamei. Glumele tatei încetaseră şi ele. Încerca să salveze aparenţa că ceea ce se întâmplă afară nu-i priveşte pe ei şi că nu există niciun motiv de nelinişte...

Gata, se îndreptau spre poartă — un drum mai lung ca niciodată. Slavă Domnului, nu se amărau că nu fuseseră primiţi. Dar nici nu se grăbeau să iasă din curte — mulţi, o trupă întreagă, câţi or fi fost. Sau mai erau încă. Fiindcă, sporovăind, zăbovind şi râzând nepăsător, încă nu părăsiseră curtea; doar că se auzeau tot mai departe îndreptându-se către poartă. Până când în sfârşit poarta se auzi scârţâind şi trântindu-se.

Şi alţii n-au mai venit.

Mama avea să blesteme multă vreme — un an... doi... trei... câţi or fi trecut din seara aceea când le dispăruse blana de urs atârnată afară, pe gărduleţ, la aerisit... Şi tot mai des îşi lăsa imaginaţia la cheremul fantasmelor ei negre, cu indivizi în bocanci soldăţeşti, care cel mai probabil nici nu se mai osteniseră să treacă pe la doamna Duşelevici să-i ceară cheia de la casa lor de o străduţă din Bălţi, ci năvăliseră de-a dreptul în casă, dărâmând şi spărgând tot ce le stătea în cale.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Nicole Krauss: creative writing

Creative writing se predă la diverse niveluri (nivele, mă rog, cum doriţi — dicţionarul ortografic şi ortopedic permite cam orice) şi are ca scop implementarea abilităţii de a face din rahat bici (sau, mai degrabă, ca s-o spunem p-a dreaptă, din bici rahat). Dar within a postmodern frame.

Cea mai uzitată tehnică este aceea a amestecului cărţilor de joc. Se iau fapte, idei (mă rog, something like that), nume (eventual personaje sau care, prin repetare, ar putea deveni personaje), străzi, chiar şi localităţi (dar străzile rămân de bază), evenimente şi alte items, se amestecă bine şi se deschid. Nu se decartează nimica, totul poate fi folosit/refolosit. Apoi se alege câte o carte (de joc) la întâmplare şi se alătură de la stânga la dreapta. (Este permis şi de la dreapta la stânga: în mod democratic şi fără nicio discriminare.)

Iată un exemplu. Se începe prin a se vorbi de o despărţire (cel mai de efect, să ne fie foarte clar, este persoana întâi), nu se ştie a cui de cine, dar ideea e să fie o despărţire în toată legea: despărţirile au priză la publicul degustător de postmodernism. Se trece apoi la un fel de manie a strângerii şuruburilor slăbite (ceea ce creează senzaţia de obsesie, foarte binevenită în oricare sortiment de postmodernism). Indiferent cine practică respectiva strângere. Se lasă un rând alb (pentru a nu fi suspectat de confuzionare intenţionată — ceea ce mai târziu va putea servi de alibi — mă refer la critică, la eventualele atacuri din partea acesteia, deşi, între noi fie vorba, cine îndrăzneşte să se pună de-a curmezişul postmodernismului?), apoi se scrie:

„Ea mi-a spălat sângele [atenţie, nu se ştie cine e ea, nu se ştie al cui e sângele şi nici de ce a apărut la vedere; dar e foarte bine că-i aşa] de pe mâini şi mi-a dat un tricou curat, probabil al ei. A crezut că sunt iubita ta [nu se ştie cine este tu; şi e foarte bine că-i aşa fiindcă cititorul trebuie bine ameţit] sau chiar soţia ta. Nimeni nu a venit să te vadă până acum. N-o să plec de lângă tine. Vorbeşte cu el. [subl. îi aparţine autoarei; atenţie, nu se ştie nici cine e el; şi e foarte bine că-i aşa.]”

Se mai lasă încă un rând alb, după care se continuă cu inserarea de personaje, nume, simboluri şi alte items... Dezlegarea poate veni peste câteva zeci de pagini. Sau poate să nu vină deloc — chiar preferabil să nu vină deloc; în caz contrar, autoarea ar putea fi acuzată de lacking of postmodernism. Ceea ce este o notă foarte proastă.

A fost doar un exemplu din: Nicole Krauss: Marea casă (N-are importanţă editura, oricum se bat editurile pe ea: se ştie, de astă dată, cine e ea.)

Fără nicio îndoială Nicole Krauss a absolvit cursurile de creative writing. Sau, dacă nu le-a absolvit, cu siguranţă le-ar putea preda. La nivel de gimnaziu, să zicem. Să ne amintim că la nivel de Nobel cursurile au fost absolvite de Saul Bellow (şi de alţii câţiva).

Pentru lecţia 1 cred că ajunge. Să vedem dacă...

Miss Helen*

Uşa de la intrarea principală, pe unde ei, elevii, n-aveau acces se deschise în sfârşit şi Miss Helen ieşi grăbită în semiîntunericul din pridvorul liceului, înălţat la cucurigu, peste demisol. Ea era! Se făcuse târziu şi stinseseră deja lumina acolo, deasupra uşii, sub arcade. Miss Helen trecu iute prin dreptul unicului stâlp din colţul pridvorului şi, un pic aplecată înainte, atentă la trepte, câte-or fi fost la număr, multe în orice caz, coborî, trop-trop-trop, ieşind în lumina bulevardului. Se făcea simţită şi acolo şi peste tot adierea rece a începutului de iarnă. Pentru Decebal nu fu nicio surpriză că Miss Helen o luă la dreapta pe bulevard: toată lumea din clasă ştia că locuieşte undeva „în vale”. Undeva...
   Interesant era ce se întâmpla mai departe, dincolo de rond, unde strada Castanilor se întretăia cu strada Maria Tănase. Din acel punct încolo nimeni nu pretindea că ştie încotro se îndrepta Miss Helen când se ducea acasă.
   Decebal legase bicicleta de un grilaj cu colierul antifurt, cu gând să se întoarcă şi s-o ia peste câteva ore. Iar dacă n-avea să se mai întoarcă deloc, nicio pagubă!...
   Acum că Miss Helen tocmai ieşise, Decebal îşi spuse că ar fi fost o laşitate din partea lui să dea înapoi după ce de atâtea ori se gândise, dând frâu liber imaginaţiei, la seara decisivă şi după ce stătuse la pândă, ascuns, mai bine de o oră, până îl pătrunsese frigul. Ieşi deci din locul său de pândă, din spatele containerului abandonat la intrarea în magazinul de mobilă de lângă liceu, hotărât să-şi urmeze planul. Aşa că o porni înfrigurat pe urmele ei.
   ...Miss Helen păşea iute — zorită ca de obicei —, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga. Ai fi zis că se grăbea către acasă. Dar de ce atâta grabă, dumnezeule?
   Mergând în urma ei, urmărind-o, Decebal îşi dădu seama că de fapt nu ştia mai nimic despre ea în afară de felul cum apărea înaintea lor în clasă şi în general de ceea ce era la vedere. Nu ştia nimic despre trecutul ei, nici despre familia ei, dacă avea aşa ceva, nu ştia nimic nici despre casa ei. Nu ştia...
   Dar poate că nici nu se ducea acasă. Culmea ar fi fost ca tocmai azi când Decebal se hotărâse să facă acel gest extrem — s-o abordeze pe stradă —, să se dovedească că de fapt ea mergea să-şi întâlnească amantul. În definitiv, nimic mai firesc ca o profesoară tânără, nemăritată şi atât de atrăgătoare, să aibă un amant şi să se dedea la nebunii, seara, după ore, departe de ochii lumii şi de rigorile şcolii. Asta îi spunea raţiunea. Dar...
   Decebal şi-o închipui într-o cameră slab luminată, întinsă în pat, zvârcolindu-se sub un adonis muşchiulos şi zvelt, dominator fără niciun merit, având o ocupaţie incertă undeva în oraş, în timp ce rochia ei mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, pe care o ştia de la orele de engleză, zăcea dureros de abandonată pe speteaza unui scaun, aşteptând sfârşitul actului. Sau sfârşitul nopţii. Sau ambele. Şi atât era de dureros ceea ce vedea în închipuire încât în clipa aceea îi veni s-o lase dracului de aventură şi să se întoarcă să-şi ia bicicleta şi — gata cu prostiile, înapoi acasă! De unde să nu mai iasă vreo câteva zile, să se cufunde în cărţile lui şi să se mulţumească s-o vadă pe Miss Helen la prima lecţie de engleză, săptămâna viitoare, aşa cum ar fi văzut-o pe oricare altă profesoară, în clasă, odată cu toţi colegii, distantă şi intangibilă...
   Amantul ăla, cine o fi fost, trebuie că abia dacă îşi făcea timp de ea când şi când, în timp ce el, de-ar fi fost să fie şi de-ar fi fost cu noroc, nici nu mai era nevoie să se schimbe ca să fie drăgăstos cu ea tot timpul, între patru ochi şi de faţă cu alţii, fiindcă tot timpul era cu gândul la ea şi la viaţa ei şi la cum ar fi fost viaţa împreună cu ea... Ar fi întrebat-o numai: Trebuie neapărat ca ea să fie mai tânără ca el? De fapt care-i logica? Eu pot să vă spun un singur lucru, Miss Helen: am de partea mea tinereţea, sau imaturitatea, spuneţi-i cum vreţi, dar nu vă trădez cu nimeni şi de dragul nimănui — nu mă-nhăitez cu ei, stau în banca mea când toţi tipii ăia nespălaţi, colegii mei, sar în picioare şi-ncep să urle şi să cânte după ce dumneavoastră ieşiţi din clasă. E vorba de cântecul ăla irlandez, ştiţi, She is handsome, she is pretty şi aşa mai departe, chiar dumneavoastră ne-aţi învăţat. În gura lor, sună ca dracu’, vă rog să mă credeţi. Deşi, culmea! cuvintele vi se potrivesc mânuşă. Ţopăie prin clasă şi cântă, dar eu nu mă-nhăitez cu ei, Miss Helen... Asta i-ar fi spus Decebal... Cât despre rochia aia cu floricele roz şi frunzuliţe verzi — Decebal trebui să facă în minte o corecţie: nu, nu putea să apară cu ea acuma, pur şi simplu pentru că iarna stătea să vină, şi aceea era o rochie subţire, de sezon. De fapt o purtase astă-primăvară, înainte de vacanţa mare, când se scurgeau ultimele zile din clasa a unsprezecea, dar lui îi rămăsese gândul la rochia ei înflorată şi la aerul căldicel ce pătrundea pe fereastră, în timp ce mâna dreaptă a lui Miss Helen atingea în treacăt pupitrele, distrată şi ludică, în timpul lecţiei. Făcea câte un pas înaintând pe culoarul dintre rânduri, către fundul clasei; şi de-acolo înapoi. Mâna ei zăbovea o clipă pe pupitrul lui în timp ce vorbea către clasă, chiar se rezema de pupitru, şi degetele, mlădioase şi graţioase, i se curbau sub apăsarea trupului. Chiar sub ochii lui. Nu zăbovea mult mâna ei pe pupitru, doar câteva secunde — destul însă ca Decebal să vadă în toate acele gesturi ale ei, în aparenţă neutre, un semnal pe care ea i-l transmitea că se simte bine în vecinătatea lui. Se rezema oare mâna ei şi de pupitrele altora? Decebal ridica ochii întrebători spre faţa ei şi cine ştie cum o privea, ce adoraţie i citea în ochi, că de partea cealaltă a culoarului surprindea ironia care dădea pe din afară în ochii cu care Cecilia îl fixa, înainte să pufnească în râs, întorcându-se în clipa următoare către colega ei de bancă, Jeni, ecranându-şi gura cu mâna ca să nu se-audă ce-i spunea colegei ei de bancă, hohotind pe înfundate. Iar ceva mai departe, pe rândul de la perete surprindea faţa albă, serioasă, a Veronei, care nu râdea ci doar îl privea fix, cu o ciudată nelinişte, deja devenită reproş. Mă rog, treaba lor...
   Greu de zis dacă Miss Helen chiar zăbovea mai mult în dreptul băncii lui. Dar femeile trebuie că aveau o capacitate specială să-ţi transmită plăcerea de a se afla în preajma ta, şi bucuria de şti că pot să-ţi comunice acea plăcere.
   ...O bucată de drum, Decebal se ţinu în spatele lui Miss Helen, la câţiva paşi distanţă, până când trecătorii, tot rărindu-se, practic rămaseră numai ei doi pe strada pustie. La rond, Miss Helen traversă pe trecerea de pietoni cu aceeaşi atenţie cu care coborâse treptele de la intrarea principală a liceului. Privind-o din profil-spate, lui Decebal i se păru că surprinde pe buzele ei o fluturare din zâmbetul ei de toate zilele, zâmbetul ei care izvora din interior. Miss Helen o coti la stânga, pe strada Maria Tănase. Tocurile ei înalte ţocăiau impetuos pe trotuar, pe când paşii lui nici nu se auzeau...
   Bun, şi când aveau să fie faţă în faţă, ce avea să-i spună? Cum avea să i se adreseze? Trebuia s-o facă să înţeleagă cât de serios îl afecta situaţia în care se zbătea de câteva luni încoace. În două-trei cuvinte trebuia s-o facă să înţeleagă, fiindcă timp mai mult s-ar fi putut să nu aibă la dispoziţie.
   Vă cer ajutorul, Miss Helen... Adică nu Miss Helen... Vă cer ajutorul, doamnă profesoară! — avea să-i spună. Pe un ton grav şi hotărât... Sau grav şi resemnat?... Şi cum să i se adreseze? Cu doamnă profesoară? Nu era prea distant?... Vă cer ajutorul (oricum) adică să-mi puneţi o vorbă bună pe lângă dom’ director: vreau să fiu mutat la o clasă paralelă, doamnă profesoară, la C de pildă! De ce, Decebal? avea să se arate mirată Miss Helen. Vreau să fiu mutat la o clasă paralelă unde să nu predaţi dumneavoastră engleza! Miss Helen avea să facă ochii mari: Nu-ţi place cum predau eu, Decebal? Nu-i vorba de asta... Adică vreau să spun că-mi place. Dar nu pot să trăiesc tot timpul cu gândul la dumneavoastră! Pur şi simplu nu mai pot! Nu mi se pare firesc! Să vă văd mereu, la doi paşi înaintea mea, doar să-ntind mâna şi să v-ating, şi eu să nu pot să vă spun niciun singur cuvânt! Nu mai suport, e un chin prea mare!... Ei, şi de aici discuţia putea să se îndrepte în oricare direcţie. Trebuie să-ţi scoţi prostiile astea din cap, Decebal! — era una din variantele de răspuns din partea ei. Şi aveau să urmeze sfaturi: Ai toată viaţa înainte, Decebal. Deocamdată tu trebuie să te concentrezi pe ce-i cel mai important pentru tine. (Dumneavoastră sunteţi tot ce-i mai important pentru mine!) Ţi se pare, Decebal. Toţi trecem prin asta. (Chiar toţi? Inclusiv dumneavoastră?) Da, inclusiv eu. (Povestiţi-mi! Vă rog mult! Nu vreau decât să stau şi să v-ascult!) Poate c-o să găsim un moment potrivit şi pentru asta. (Îmi promiteţi?) Îţi promit...
   Nu, un astfel de curs al discuţiei îl ducea negreşit într-o fundătură. Sigur, era frumos să capete de la ea promisiune, oricare ar fi fost aceea. Urma să aştepte cu o dulce nelinişte în suflet — să aştepte momentul potrivit, care cel mai probabil era să nu vină niciodată...
   Rămânea mofluz, aşteptând să se împlinească o jumătate de prezicere aruncată cu bunătatea cu care le arunci un pumn de grăunţe porumbeilor din Piaţa Primăriei. Cu maxima bunăvoinţă a unei femei, mă rog, profesoară, cu ceva experienţă de viaţă în spate. Dar tocmai aceea, acea experienţă, cu misterul a ceea ce ar fi putut să cuprindă în ea, era farmecul lui Miss Helen. Faţă de Miss Helen, colegele lui de clasă erau şterse, previzibile şi, multe din ele, pline de ifose. Niciuna nu se ridica la nivelul lui Miss Helen, niciuna n-avea naturaleţea ei, n-avea voioşia ei primăvăratică, n-avea deschiderea şi disponibilitatea de a se apropia de oricine — n-avea nici măcar modestia ei. Rochia cea mătăsoasă cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, era însăşi personificarea lui Miss Helen — Miss Helen sigură de sine, Miss Helen sigură de ce ştie când predă şi când răspunde la întrebări, şi în acelaşi timp vulnerabilă, aşa o vedea Decebal când discuta cu câte un elev, la ore şi în afara orelor, cu zâmbetul ei aproape neşters de pe faţă, dăruit în clipa asta celui cu care stătea de vorbă, împreună cu întreaga ei atenţie, şi în clipa următoare risipit către nimeni, un zâmbet în gol, poate adresat unei amintiri. Dar nu mai puţin cald.
   ...Dacă ar fi întors capul în urmă, Miss Helen l-ar fi zărit negreşit pe Decebal. Dar l-ar fi şi recunoscut oare, în locul acela destul de slab luminat unde, pe deasupra, elevul Decebal cu siguranţă n-ar fi avut ce să caute?...
   Sau putea s-o ajungă din urmă pur şi simplu, fără să i se adreseze, să ţină doar pasul cu ea, dinadins. Ea s-ar fi întors la un moment dat spre el şi ar fi făcut ochii mari. E şi drumul tău spre casă, Decebal? l-ar fi întrebat. Nu ştiam că locuieşti prin zonă. (Nu, nu locuiesc prin zonă, doamnă profesoară.) Nu? Ai vreo treabă pe-aici? (Ca să fiu sincer, n-am nicio treabă... Doar că...) Doar că? (...Vroiam să discut ceva cu dumneavoastră, dacă îmi permiteţi.) Serios? Vreo problemă la engleză? (Nu, doamnă profesoară. Problema mea...) Ei bine? (Problema mea sunteţi dumneavoastră!)... Ea l-ar fi privit dojenitor, poate, şi discuţia ar fi luat acelaşi curs ca şi în prima variantă. Aşa că la întrebarea dacă el locuieşte în partea asta a oraşului, mai bine răspundea altfel, fără legătură directă cu întrebarea...
   Ştiaţi că la şcoală vi se spune Miss Helen? ar fi putut să-i spună. O, da? s-ar fi mirat Miss Helen, cu încântare. Ce drăguţ! Şi în acelaşi timp ciudat. Fiindcă pe mine de fapt nu mă cheamă Elena, ştii asta, nu? (Da... Cred că da... Dar toţi colegii mei vă simpatizează. De-aia vi se spune Miss Helen. Indiferent cum v-ar fi chemat, noi tot Miss Helen v-am fi spus.) Aşa? Deci toţi colegii tăi mă simpatizează, aşa ai spus? (Da, doamnă.) Numai ei? Tu, nu? (Nu, eu nu vă simpatizez...) O! Eşti la fel de brutal de sincer cu toată lumea, Decebal! Sau numai cu mine? (Eu nu vă simpatizez. Eu vă iubesc!)
   ...Nemulţumit nici de acest curs al prezumtivei discuţii, care promitea să ajungă la aceleaşi blânde dojeni, Decebal continuă să se ţină la câţiva paşi distanţă în urma ei... Blânde dojeni? Dar poate că n-aveau să fie deloc blânde. Miss Helen ar fi putut să-l repeadă...
   În clipa aceea o maşină apărută din spatele său trecu de el, nu mult, doar un pic, atât cât s-o vadă trăgând în viteză la bordură şi oprind din scurt o lungime înaintea lui Miss Helen. Era un taxi. Decebal îl văzu pe şofer întinzându-se mult peste scaunul din dreapta sa, aproape culcându-se peste el, deschizând uşa spre trotuar şi spunând către Miss Helen ceva ce el nu auzi. Miss Helen nu se opri, doar încetini pasul pentru o clipă şi întorcând capul spre şofer, distantă, îi răspunse ceva scurt, din vârful buzelor, şi continuă să meargă cu acelaşi pas alert. Asta era total neobişnuit la Miss Helen. Două secunde mai târziu, şoferul închise uşa şi, virând dinspre bordură, plecă în scrâşnet de cauciucuri...
   Hm! Ca să vezi!...
   În lumina argintie a nopţii Decebal văzu propria-i suflare prefăcându-se în abur.
   ...Dacă tot vi se pare drăguţ — continuă el dialogul său în gând cu Miss Helen —, aţi avea ceva împotrivă dacă v-aş spune şi eu Miss Helen?... Dacă îţi face ţie plăcere, de ce nu? i-ar fi răspuns Miss Helen. Nu văd în asta nimic nepoliticos. (Ştiţi, Miss Helen, întotdeauna îmi face plăcere când vă opriţi la banca mea.) Ştiu, Decebal, am observat. Şi mie îmi face plăcere. Dar ce pot să fac mai mult de-atât? Ştii şi tu, toată clasa stă cu ochii pe mine. (Dacă aţi vrea dumneavoastră, aş putea să vă invit...) Unde, Decebal? (Undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe dumneavoastră. Undeva unde să nu fie nimeni cu ochii pe dumneavoastră.)... Decebal, tu ştii ce vârstă am eu? (Nu contează, Miss Helen! Chiar dumneavoastră aţi spus că vă face plăcere să fiţi aproape de mine.) Presupun că eşti încă minor. (Numai până în februarie.) Ei, bine, în aprilie eu fac douăzeci şi opt. Sunt cu zece ani mai bătrână ca tine. (Am auzit de cupluri în care diferenţa de vârstă e chiar mai mare.) Cupluri! Tu vrei ca noi doi să fim un cuplu! (Nu-mi pasă cum ne văd alţii! Important pentru mine e să fiu cu dumneavoastră, şi dumneavoastră să fiţi cu mine!) Vrei să fim împreună, dar mi te adresezi cu dumneavoastră! Există în viaţă lucruri care sunt permise, şi altele care nu sunt permise, Decebal. Ceea ce presupun că ştii şi tu foarte bine. (Dacă dumneavoastră îmi permiteţi, pot să vă spun şi tu, Miss Helen.) Şi în clasă cum vrei să ne purtăm? Să ne prefacem că nu e nimic între noi? ...
   Între noi? Să ne prefacem? Decebal mergea pe stradă dar se imagină în clasă — de fapt se visă —, în mijlocul acelei comunităţi atât de strălucitoare şi de colorate, pe care o ştia, plină de zâmbete, pripită în etichetări, unde toată relaţia sa cu Miss Helen era presupusă în secret şi avea să stârnească invidii ascunse... În noile circumstanţe, Miss Helen n-avea să se mai oprească la banca sa, ca să nu dea naştere la bârfe. Avea doar să treacă pe culoar şi, în virtutea unei înţelegeri tacite, avea să tărăgăneze un singur pas în dreptul lui pentru ca el, adolescentul neexperimentat şi bănuitor ce era, să nu se simtă neglijat. Miss Helen avea o sensibilitate şi un tact speciale, şi toate calităţile din lume: teren nesfârşit pentru descoperiri care de care mai încântătoare, la îndemâna lui Decebal, pentru vremea când avea să vină vremea culesului...
   Se gândea cu încântare la femei în general şi se întreba prin ce sunt ele deosebite...
   Femeile, sunt... Ei bine, da, femeile sunt în general mai scunde decât bărbaţii. Nu şi Miss Helen, care, observase asta când se aflase în picioare în preajma ei, era aproape cât el. Şi mai înaltă decât toate colegele sale, poate exceptând-o pe Tanţa. Care oricum nu conta. Ochii ei, când stăteau în picioare faţă în faţă, se înălţau până aproape la nivelul ochilor lui. Se ridicau un pic spre el. Doar o idee... Ochii ei căprui... Jos la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-şi ridice ochii după Miss Helen când aceasta urca scara spre cancelarie, probabil nu în cadenţa care i s-ar fi potrivit ei cel mai bine, ca femeie tânără şi plină de viaţă, ci în aceea, temperată, dictată de prestigiul ei de profesoară de liceu, unde foarte mulţi elevi, care o admirau, aşteptau, poate, din partea ei, gesturi populare şi de solidaritate într-ale vârstei. Atunci, la piciorul scării, Decebal avusese ocazia să-i admire forma plăcută a gambelor, a picioarelor în ansamblul lor, vizibile, din acel unghi neruşinat, până puţin deasupra încheieturilor genunchilor, unghi care permitea să-i admiri tendoanele delicate şi să completezi doar în imaginaţie forma şi grosimea coapselor. Iar lui Miss Helen nu părea să-i pese că lasă să i se vadă astfel picioarele când urca scara. Sau poate că-i păsa, dar accepta cu curaj să înfrunte gândurile iscoditoare ale elevilor.
   ...Se lăsase o ceaţă subţire şi luminoasă peste casele din cartier. Un cartier pe unde Decebal se întâmpla doar rareori să aibă drum, aşa că îi era ca şi necunoscut. Miss Helen continua să meargă cu pas grăbit înaintea sa, dar probabil că foarte curând avea să se oprească la una din porţile care se înşirau în lungul străzii şi avea să scotocească în geantă, în căutarea cheilor. Trebuia să se grăbească. Şi oricum variantele sale de abordare a lui Miss Helen se împuţinau drastic: nu mai rămânea decât abordarea directă, în genul fie-ce-o-fi... Decebal se uită fugitiv la plăcuţa de pe zidul unei case: strada Izvoarelor. La câteva palme distanţă, o antenă parabolică era fixată în zid. Peste tot puteau fi văzute antene parabolice. Captau unde din eter pentru desfătarea şi tihna familiilor reunite la sfârşit de zi. La fel, şi familia sa trebuie că se reunise deja în fapt de seară, iar absenţa sa trebuie că stârnea nelinişti şi irita.
   Ei, asta era. Mai aveau de aşteptat...
   Din nou, un taxi se ivi, venind din josul străzii de astă dată, „din vale”, şi Decebal îngheţă când îl văzu nu urmându-şi drumul, pe partea lui, ci abătându-se brusc spre stânga carosabilului şi oprind la bordură, în dreptul lui Miss Helen: se temu că aici, în pustietatea din jur, un şofer grosolan se va da jos intempestiv din maşină şi o va brusca pe Miss Helen.
   Dar nu, se întâmplă cu totul altceva.
   Din taxi coborî o siluetă feminină, zveltă, în palton negru. Cineva cunoscut?... Decebal se trase într-o parte, ieşind din cercul de lumină al felinarului. Văzu acea siluetă tăind bordura şi trotuarul de-a curmezişul şi apropiindu-se într-un avânt de Miss Helen. Nu-i fu limpede în prima clipă dacă se repede la ea cu intenţii rele sau cu gânduri bune. Se dumiri însă în clipa următoare că intenţiile tinerei erau dintre cele mai bune: silueta zveltă se lipi toată de Miss Helen, contopindu-se cu ea. Te pomeneşti că Miss Helen îi era mamă! îi trecu prin minte un gând nebun. În capul lui se ţesu preţ de două sau trei secunde o întreagă poveste cu viaţa secretă a lui Miss Helen, cu o fiică ţinută ascunsă de ochii lumii, cu care se întâlnea la ore şi în locuri ciudate, la adăpostul întunericului, cum se întâmpla acuma. Dar nu, povestea se destrămă în mintea lui la fel de repede cum se făurise.
   Dumnezeule! ce făcea Miss Helen?
   Nici vorbă să aibă un comportament matern! Miss Helen, care era cu o jumătate de cap mai înaltă, o îmbrăţişă pe tânăra în negru, dar nu oricum, ci aşa cum Decebal văzuse prin filme: sărutând-o apăsat pe gură, ocrotind între palme comoara buzelor ei, şi ele amândouă se sorbiră una pe alta, strivindu-şi gurile şi feţele, sucindu-şi feţele în jurul gurilor lipite, în încercarea de a-şi extrage fiecare, parcă, plăcerea maximă de la cealaltă.
   Şi ce avusese logică şi noimă nu mai avea pentru Decebal niciuna.
   Cele două femei, sigure că sunt aici ferite de privirile lumii, acum că taxiul dispăruse, merseră înlănţuite încă o bucată de drum, cu paşi împiedicaţi, de-a lungul trotuarului, în aceeaşi direcţie în care mersese Miss Helen până atunci, până când, foarte curând, se împlini aşteptarea lui Decebal: Miss Helen o lăsă o clipă pe tânăra în negru pentru a cotrobăi în geantă după chei. Dar ea, cea tânără şi mai scundă, se pare că avea alte planuri. Urmară şoapte înflăcărate de ambele părţi, imploratoare, din care lui Decebal i se păru că desluşeşte doar o frântură rostită de cea mai tânără — „...nu pot să stau...” — şi, când poarta era deja deschisă, silueta în negru se desprinse, după mai multe încercări de reţinere din partea lui Miss Helen, şi o porni aproape alergând de-a lungul trotuarului, înapoi, spre locul unde Decebal rămăsese cu spatele lipit de gard, într-o zonă de întuneric.
   Şi atunci, când tânăra ajunse foarte aproape, cu faţa în lumină, o recunoscu. Era Verona, colega lor.
   Dumnezeule!
   Fuseseră vocile lor? Fusese vocea lui Miss Helen?... De fapt vocea Veronei, oricât ar fi fost Decebal de coleg cu ea, aproape că-i era necunoscută. Dar vocea lui Miss Helen?
   Decebal avea mereu prezentă în minte vocea lui Miss Helen, timbrul ei uşor nazal având drept fundal zâmbetul ochilor ei căprui şi luminoşi, şi nicicum nu-şi putuse imagina acea voce şoptind implorator. Nici chiar în pat, adresându-se prezumtivului ei amant, care acum se dovedea a fi fost o himeră. Dar la fel de uluitoare ca şi şoapta înfocată a lui Miss Helen, dacă nu încă şi mai uluitoare, era pentru Decebal figura palidă a Veronei. O revedea în clasă, aţintindu-l cu privirea aceea contrariată, peste rândurile de bănci, din lumea ei retrasă, în clipele când prezenţa lui Miss Helen făcea să pălească toate strălucirile clasei, câte or fi fost — şi dacă or fi fost. Şi abia acum îi desluşea cuvintele nerostite din privire: Las-o în pace pe Miss Helen! Nu te lega de ea. Miss Helen e a mea! ...
   Totuşi, retrospectiv, vedea posibilă o Veronă înrobită patimilor: Verona era o fiinţă ascunsă şi cam ciudată.
   Dar Miss Helen? Deschisă, populară, comunicativă, grijulie să facă să dispară oricând orice diferenţă de vârstă între ea şi elevii ei, şi în acelaşi timp ocrotitoare şi cu autoritatea neştirbită — totul devenise confuz şi absurd pentru Decebal.
   ...Acum, că Verona se topise în noapte, iar Miss Helen intrase în casa ei, Decebal, rămas singur pe stradă, îşi aminti de rochia cea mătăsoasă, cu floricele roz şi frunzuliţe minuscule, verzi. Acum în prag de iarnă, trebuie că stătea agăţată pe umeraş, în dulap, alături de alte rochii, jachete şi fuste de care el nu avea habar, în aşteptarea primăverii... La primăvară probabil că avea s-o vadă din nou pe Miss Helen îmbrăcată cu ea. Dar avea s-o mai vadă oare?

   Pe coridor trecea Miss Helen, dichisită şi nu prea, cu catalogul sub braţ, venind de la altă clasă, la început de recreaţie, îndreptându-se spre cancelarie, la lumina zilei. Faţa îi era luminată de acelaşi zâmbet neşters şi, ca întotdeauna, se arăta grăbită. Zâmbetul era pentru toţi şi pentru fiecare în parte, pentru cine şi-l dorea. Pentru Cecilia, pentru Jeni, pentru Verona, pentru toţi nespălaţii lui de colegi, care cântau răcnind deşănţat, în absenţa ei, în spatele ei, She is handsome, she is pretty, pentru cei ce cunoşteau secretul că în aprilie ea avea să facă douăzeci şi opt de ani, şi pentru cei ce nu voiau să cunoască niciun secret. Decebal se întoarse ca din întâmplare cu faţa spre fereastră în timp ce Miss Helen trecea prin dreptul lor — prin spatele lor. Trecuse deja, câţiva paşi, dar deodată se opri şi, făcând o piruetă aproape juvenilă, se întoarse spre el:
   — Decebal, vrei să vii puţin te rog?
   Ochii ei erau cu vreo două degete sub nivelul ochilor lui şi se înălţară spre ochii lui, zâmbitori, când fu în faţa ei. Deşi căprui, nu prea aveau întunecimi, erau senini. De unde atâta seninătate? N-avea nicio logică.
   Miss Helen avea de trecut un hop. Spuse:
   — După cum vezi, nu mă formalizez că toţii ochii sunt pe mine. Mă însoţeşti câţiva paşi spre cancelarie?
   Se întoarse şi porni în lungul coridorului şi Decebal păşi alături de ea, nesigur şi cu îndoială în suflet.
   — Sigur, recunoscu ea, ochii sunt şi pe tine, dar tu nu ai de dat nimănui socoteală.
   E-adevărat, aşa e, i-ar fi putut răspunde el.
   — Ai mai avut treabă pe strada Izvoarelor?
   Decebal tresări, ca prins asupra faptului — a unui fapt ruşinos şi de nemărturisit.
   — Sau poate nu i-ai reţinut numele? continuă ea. E strada mea, strada unde locuiesc. „În vale”, cum îi zice lumea în oraş.
   Coridorul nu era prea lung, aşa că trebuiră să se oprească înaintea uşilor batante, la ultimul pervaz, dincolo de care elevii nu prea aveau ce căuta.
   — Aştepţi de la mine o explicaţie? întrebă ea.
   — Pentru ce?
   — Ei, unii poate că ar dori o explicaţie.
   — Eu, nu.
   — Aşa mă gândeam şi eu.
   Decebal revăzu în minte mâna ei măturând cu degete neglijente pupitrele de-a lungul rândului, zăbovind două secunde pe pupitrul lui, unde degetele se îndoiau, mlădioase, sub apăsarea trupului ei când îşi schimba greutatea de pe-un picior pe celălalt. Niciun deget nu purta — îşi aminti — vreun inel sau vreun alt însemn de apartenenţă la vreo persoană sau la vreo estetică anume, de nicio culoare.
   — Să ştii, spuse Miss Helen, cu o sfiiciune nouă şi necunoscută, dar cu aceeaşi convingere dintotdeauna — că ceea ce ai văzut nu mă împiedică să ţin la tine. Să fii convins de asta.
   Ridică ochii spre ea: s-o creadă, sau să n-o creadă?
   — Crede-mă! îl rugă ea cu o şoaptă insistentă şi cu o mişcare a bărbiei, care se transmise umerilor.
   Şoapta aceea, la fel ca şi şoaptele imploratoare de acum câteva săptămâni, îi era necunoscută.
   — Dacă ştiaţi că sunt acolo, de ce nu v-aţi ferit de mine?
   Miss Helen îl privi intens. Matern? Cu reproş? Sau cu ciudă că nu se putea face înţeleasă? Şi strâmbă cumva din buze — un gest pe care nu i-l cunoştea.
   — Decebal, îţi propun ceva... El aşteptă tăcut urmarea, cu ochii ţintă în ochii ei. — N-ai vrea să mă inviţi undeva unde să nu fie toată clasa cu ochii pe noi? Unde să nu fie nimeni cu ochii pe noi? Și atunci le lămurim pe toate.
   ...Şi să-i arate unde, în ce loc, stătea agăţată pe umeraş, în dulap, rochia mătăsoasă, cu flori roz şi frunzuliţe minuscule, verzi, în aşteptarea primăverii...
   — Şi... Verona? îndrăzni el să întrebe. Împreună cu ea?
   Miss Helen îl privi netulburată, cu zâmbetul ei dintotdeauna.
   — Cum vrei tu, Decebal. Cu sau fără ea. Cum o să vrei tu.
   Ei da, asta era o întrebare la care avea să-i fie greu să răspundă fără să ceară amănunte. Foarte greu. Se hotărî să nu-i ceară totuşi niciun amănunt.
   Miss Helen plecă împreună cu zâmbetul ei luminos. Decebal privi lung la uşile batante care rămaseră să se legene în urma ei, tot mai slab. Până când rămaseră nemișcate.

***

^*Publicat și în Discobolul, 10-12 2014.