Marocco sau Ziua Deşertului (19)*

Întârziere

♣

Iovan se opri să privească un afiş dintr-o vitrină. La baza lui scria: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! ... Desen sau fotografie? Înclină spre fotografie, dar una în care se intervenise totuşi cu mâna pentru a depersonaliza un pic figurile. Un bărbat în vârstă de vreo şaptezeci de ani şedea la o măsuţă, scoasă afară pe trotuar, în faţa unei cafenele. Şedea singur, cu faţa în soare, luminată toată de zâmbet, cu întreaga atenţie îndreptată spre o femeie tânără, care părea că tocmai sosise la întâlnirea cu el şi rămăsese în picioare înaintea lui. Era văzută din spate şi soarele se răsfrângea în părul ei blond topindu-i-l în şuviţe solarizate, în timp ce ochii lui erau plini de jenă şi de regret. Dar şi de bucurie, o bucurie tardivă şi obosită. Şi recunoştinţă că până la urmă se întâlniseră. Faţa îi era arămie, arsă de soare, o faţă poate de fost sportiv care îşi formase caracterul în competiţii în aer liber, dar care nu păreau să-i fi adus nici liniştea, nici împăcarea, ci doar încreţiturile acelea mărunte în colţurile ochilor şi altele, mai adânci, în jurul gurii. Dar bătrânul nu se sfia de aspectul său, se înfăţişa ei, femeii tinere cu întregul regret al vieţii sale că, iată, trebuiseră să se întâlnească tineri, dar ea întârziase cinzeci de ani şi acum îl găsea bătrân. Iovan se întrebă cum de nu îmbătrânise şi ea. Probabil că intrase, aşa, într-o buclă a timpului, care o abătuse de pe traiectoria ei şi o ţinuse în relaţie de cei de-o seamă cu ea, păstrându-i intacte toate virtuţile afectivităţii şi deschiderii, proprii celor tineri. În sfârşit, cei doi se vedeau faţă în faţă, el aşezat la o măsuţă, căci era obosit de vârstă şi de atâta aşteptare, şi mai ales copleşit de regretul că ratase totul. Poate şi din vina lui, fiindcă nu găsise mijloacele să se opună trecerii timpului... Era o piesă de teatru cu acel titlu: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! şi urma să se joace la teatrul Nottara, pe data de 5 mai, la ora 19.30. 5 mai în ce zi a săptămânii căzuse?... Iovan o luă pe strada Maria Rosetti, pe lângă vitrinele rămase neschimbate de atâta vreme, traversă intersecţia cu strada Pitar Moş, apoi următoarea intersecţie, cu strada Dionisie Lupu, unde învălmăşeala maşinilor părea să indice un loc de refugiu către care se repeziseră cu toţii, ferit de acţiunea distructivă a Perdelelor de Lumină. Un loc iluzoriu, căci Perdelele de Lumină nu lăsaseră până la urmă niciun loc neatins... Şi din nou întâlni acelaşi afiş de mai înainte într-o altă vitrină. Acelaşi oare? Tot de o întâlnire întârziată cu cinzeci de ani era vorba, dar personajele erau inversate: femeia era cea care şedea la o măsuţă în faţa unei cafenele, îmbătrânită, singură, cu părul alb ca neaua dar luminată toată de un zâmbet sfielnic, stingherită că nu putuse să se păstreze tânără în cei cinzeci de ani de absenţă a iubitului, care, iată, i se înfăţişa acum în picioare, văzut din spate... Iovan se oprise la vitrină şi contempla afişul... Bărbatul din faţa femeii, zvelt, înalt, puternic, purtând o cămaşă albă, se putea vedea cu uşurinţă că rămăsese tânăr în tot timpul cât ea îl aşteptase. Nu i se vedea expresia feţei căci stătea cu spatele la privitor; în schimb femeia, la fel ca şi pe afişul de dinainte, avea acelaşi ten arămiu în locul albului pierdut al tinereţii; aceleaşi încreţituri ale pielii în colţurile ochilor, încât nu trebuia să fii neapărat bătrân ca să-ţi trezească nostalgia întâlnirilor cu bărbaţii de vârstă tânără, pe care nu îi mai puteai întâlni niciodată în viaţă sau, dacă îi întâlneai, nu te mai bucurai de atenţia lor, deoarece timpul tău trecuse... Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! stătea scris la baza afişului, replică a celuilalt. Iovan admiră culorile bine alese, roşul stins al literelor şi culorile pastelate, bleu, vernil, lila şi roz pal, care reconstituiau ambianţa din jurul meselor scoase pe trotuar ale cafenelei, indiferent dacă asemenea culori puteau exista în realitate, identice în cele două afişe, unul replică a celuilalt, stârnind, parcă — acele culori — plânsul interior al pierderii ireparabile... De fapt, era posibil ca în piesa de teatru întârzierea de cinzeci de ani să se refere la cu totul altceva. La ce oare? Iovan nu mai putea să reconstituie subiectul decât pornind de la afişele rămase pe străzi. Şi ele asta îi sugerau: că o femeie întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubitul ei, sau că un bărbat întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubita sa, timp în care ea — sau el — îmbătrânise cu cinzeci de ani în timp ce celălalt rămăsese în floarea tinereţii. Putea să-şi imagineze orice în legătură cu cei doi, asta nu avea să schimbe nimic. Piesa fusese scrisă într-un singur fel, dar el nu avea să afle cum anume pentru că niciodată nu avea să mai fie reprezentată pe vreo scenă...

În locul acela de pe strada Maria Rosetti poposeau înainte porumbeii. Era acum atâta linişte, că porumbeii ar fi putut să revină de acolo de unde se refugiaseră, tot stolul ar fi putut să se lase în zbor în mijlocul străzii şi să caute de ciugulit printre maşini. Nimic nu i-ar mai fi speriat. Şi ciorile la fel. Zgomotul străzilor şi al pieţelor cu trafic intens încetase. Ciorile ar fi putut îndrăzni mai mult, ar fi putut să descindă pentru prima oară aici în mijlocul oraşului venind de pe câmpiile din împrejurimi. Dar nu se vedeau pe nicăieri nici porumbei, nici ciori, şi de fapt nicio pasăre. Iovan îşi aminti de desenul său cu ciori care se lasă pe pământ în mijlocul unui vârtej de formă conică în care ele îşi menţin echilibrul balansându-şi aripile în curs de pliere. Nu îşi explicase niciodată de unde îi venise ideea şi nici cărei necesităţi interioare simţise nevoia să răspundă desenând acele păsări negre, care profitau cumva de acel vârtej pentru a se lăsa mai uşor pe pământ. I se păruse potrivit să deseneze ciorile doar ca siluete negre, fără alte detalii. Şi de aceea recursese la un colaj folosindu-se de propriile sale desene, făcute pe o altă coală, înnegrite cu tuş şi apoi decupate. Pentru a reda cât mai bine fiecare mişcare a păsărilor, le observase un timp, atras de detaliile zborului, pe oriunde le întâlnea, mai ales lăsându-se în zbor pe pământ, cu bătaia aceea amplă a aripilor, cumva disperată, temătoare să nu rateze actul aterizării, care părea să aibă pentru ele o importanţă deosebită. În jurul axei vârtejului păsările ocupau poziţii tot mai coborâte, cu mişcări caracteristice diferitelor faze ale aterizării, toate împreună înfăţişând parcă desfăşurarea operaţiunii de aterizare. Sfârşind cu cea mai de jos, care, înainte a-şi plia de tot aripile, încerca să vadă dacă poate să atingă pământul, tot aşa cum un înotător ajuns la ţărm, venind înot din largul mării, încearcă, obosit, să vadă dacă poate atinge cu vârful piciorului nisipul de pe fund. Şi, cumva, pasărea se dezmeticea parcă în noua ei situaţie de vietate umblătoare. Dar asta nu se mai putea vedea pe desenul său...

Da, Iovan îşi amintea de mapa în care pusese desenul la păstrare pentru anii ce aveau să vină — o mapă neagră, din carton gros şi tare. O pusese într-un sertar. Dar unde, în ce dulap sau în ce etajeră era sertarul acela? În ce casă?

Îi era imposibil să-şi amintească.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (18)*

Teatru. Cuvinte

♠

Ceva îl atrase acolo şi Iovan se opri la afişierele de la intrarea în teatrul Garamond. Primul afiş pe care îi căzură ochii fu unul ce anunţa o piesă cu titlul Servieta cu documente secrete, de Matheus Myconelli: vineri, 28 aprilie...

Vineri, 28 aprilie?...

Aşadar piesa rămăsese nejucată. Pe veci. Iovan nu auzise de acest titlu, nici de autor. Afişul înfăţişa doi bărbaţi în statură întreagă, atletici, îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, cu dunguliţe, şi pantofi bine lustruiţi, după moda anilor când Mafia siciliană domina lumea americană, ambii cu ochelari de soare care le accentuau feţele impenetrabile şi trăsăturile dure. Ambii ţineau strâns de mâner o aceeaşi servietă dar pe care nu se putea şti dacă şi-o disputau sau erau pe punctul să şi-o paseze unul altuia într-o operaţiune conspirativă. Probabil că asta şi era miza piesei: ce fel de tranzacţie urma să aibă loc pe scenă? cu cine, în ce scop şi cu ce urmări?... Îl duru că nu avea să afle niciodată niciun amănunt despre ea. Putea să vadă, dacă ţinea neapărat, destule filme, păstrate în memoriile calculatoarelor — cel puţin deocamdată, atâta vreme cât încă se mai producea electricitate în virtutea inerţiei —, dar niciodată nu avea să mai vadă vreo piesă de teatru, cu actori vii şi cu public în sală... Îşi mută privirea la următorul afiş, care anunţa o altă piesă de care Iovan nu auzise, Creierul lui Gauss, de Helmuth Krinner. Pe un fundal în degradeu roşu spre negru se putea vedea o formă craniană mare, văzută de sus, în raccourci, al cărei interior era constituit de un labirint complicat dar cu o geometrie bine organizată, având două intrări, prin cei doi ochi, fiecare ochi cu câte o lacrimă în colţ, prelinsă peste obrazul care se pierdea în roşu-negrul fundalului. Mai erau expuse şi alte afişe acolo şi niciunul încă nu apucase să se îngălbenească sub sticlă sau ploaia strecurată pe după capac să-i vălurească vreo margine în toate acele zile care se scurseseră de la ziua Perdelelor de Lumină. Iovan trecu pe lângă afişe, împinse uşa de fier şi intră în holul vast şi încremenit, cumva sepulcral, fără niciun bec aprins, unde lumina zilei murea târându-se până către draperiile din fund. Draperiile încadrau uşile care dădeau în sala de spectacol. Într-o latură zări garderoba goală şi totuşi nu chiar: o geantă cu curea lungă, una singură, atârna, uitată, într-unul din cârlige.

Iovan încercă să aprindă lumina în foaier dar la apăsarea clapetei întrerupătorului nu se întâmplă nimic.

Gata, începuse oare scufundarea în întuneric?

Nu. Se pare că nu încă: în sală ardeau luminile slabe de pe stâlpii ce despărţeau lojile. Tot interiorul era înveşmântat într-un aer de catifea stătută, lăsând penumbra să se înalţe până în tavan. Era ca şi cum plasatoarea teatrului s-ar fi făcut vinovată de a fi uitat acele lumini aprinse inutil... atunci, în ultima zi. Plasatoarele, şi programele pe care ele le ţineau teanc în mână când te însoţeau până la locul rezervat, şi garderobiera vioaie despre care el unul nu ştiuse niciodată dacă era sau nu la curent cu spectacolul sau dacă manifesta vreun interes pentru el, toate acestea îi erau — îi fuseseră — cât se poate de familiare.

Iovan adulmecă plin de nostalgie aerul sălii. Un aer pe care îl găsise mereu deschis către inovaţie dar păstrând totuşi o anume clasicitate...

El şi cu Mara fuseseră la mai toate spectacolele de teatru din Bucureşti, la cele ce se jucau în săli unde exista acces pentru persoanele cu dizabilităţi...

Teatrul... Lui Iovan i se înfăţişa ca una din îndeletnicirile cele mai încântătoare de care avusese parte omenirea... Cu care s-ar putea spune că omenirea fusese răsplătită pentru nu se ştie care merite... Aproape că nu mai conta să-i fi rămas în amintire vreo piesă anume. Toate împreună întregeau o lume încântătoare, pe care o simţea, poate abia acum, mai plină de substanţă decât i se păruse vreodată în toţi acei ani ai primei lui tinereţi. Mirosul inconfundabil al pluşului uşor învechit al scaunelor, contopit cu mirosul hainelor felurite purtate de spectatorii care veniseră în atingere cu acel pluş — da, toate se păstrau, da. Se mai păstrau încă... Uneori acestea se amestecau cu mirosul lacului din când în când reîmprospătat al lemnăriei şi al balustradelor de la loji şi balcoane cu ocazia renovărilor pe care le sufereau sălile de teatru... Toate acele mirosuri — amintirea lor — îl izbi acum în sala goală a teatrului Garamond, trezindu-i nostalgii. Spaţiul însuşi, aici înăuntru, avea mirosul lui aparte...

Primul lucru pe care îl făceau de fiecare dată când intrau într-un teatru era să cumpere programe. Acestea o pasionau mai mult pe Mara. Ocupând întotdeauna un loc de la capăt de rând, se adâncea conştiincioasă în lectură, în timp ce el, şezând alături în scaunul său, în afara rândului, prefera să se delecteze studiind la întâmplare figuri din sală şi încercând să găsească răspunsuri la felurite întrebări pe care şi le punea în legătură cu acele persoane: ce motiv avusese oare cutare spectator să aleagă tocmai această piesă? Dar celălalt din apropiere, oare ce profesiune avea? Ce alte pasiuni avea oare cealaltă, vecina sa foarte tânără? şi câte şi mai câte. Alteori o fixa pe Mara însăşi în secret şi zâmbea în sinea sa, amuzat la gândul că ea îşi vedea de lectura programului fără a bănui că e studiată. Erau deja de mulţi ani împreună, aproape că li se termina tinereţea.

Nimic pe faţa ei şi în aerul ei nu prevestea sfârşitul care o aştepta...

Iovan stătea acum în picioare, la un capăt de rând şi îl încerca un sentiment asemănător cu cel de altădată, când examina senin feţele spectatorilor din sală: o incitantă identificare cu mulţimea îi bucura sufletul — acea mulţime din interiorul căreia se ridica acea rumoare egală şi molcomă de dinainte de spectacol. Doar că acum nu mai era senin, iar spectatorii trăiau numai în imaginaţia sa... Dacă publicul ar fi umplut sala, Iovan simţea că n-ar fi fost acum cu nimic mai puţin important decât actorii, cei care captau întreaga sa atenţie până în urmă cu câteva zile... sau poate, deja, săptămâni?...

Iovan îşi încordă auzul în aerul saturat de linişte al sălii; sala se detaşa, cumva izolată, de restul lumii — o izolare care, da, o recunoştea, fusese prezentă şi atunci. Dar altfel. Avu intuiţia că s-ar fi putut auzi până şi cel mai slab fâşâit de şerveţel, venit dintr-o lojă îndepărtată, sau.... poate că îi era dat să audă, răzbătând de dincolo de pereţi, aşa, ca o binecuvântare, zgomotul unui sfredel, oricât de slab şi de îndepărtat, semn al unei activităţi care, măcar aici, în incinta teatrului, să nu fi încetat; un semn de la meşterii care lucrau recuzita şi decorurile... Meşteri pe care Ziua Deşertului să-i fi surprins ascunşi în încăperi etanşe şi să fi supravieţuit astfel Perdelelor de Lumină, fără a şti ei înşişi că a trecut pe lângă ei o primejdie de moarte... şi să fi continuat să lucreze pentru un spectacol despre care să nu fi avut habar că nu va mai apuca să se joace vreodată...

Pe scăriţa de la rampă urcă îngândurat pe scenă.

Scena era goală, fără niciun decor, semn că niciun spectacol nu se afla în pregătire când survenise activarea carbonului. Cortina era, nu se ştie de ce, ridicată. Un obiect se afla totuşi pe scenă, unul singur, chiar în mijloc: un scaun — un scaun simplu şi vechi, fără luciu... Iovan nu îşi amintea să fi fost vreodată în situaţia de a se adresa unei mulţimi şi nici să-şi fi dorit asta. Deşi i se păruse uneori că, da, ar fi putut să intre în comunicare cu oamenii şi că nu s-ar fi jenat să le vorbească... bunăoară despre el şi despre suferinţele sale. Era sigur de altfel că nimeni nu l-ar fi privit cu milă ci dimpotrivă, cu înţelegere şi chiar cu interes dacă el s-ar fi priceput să găsească tonul potrivit şi exprimarea adecvată şi ar fi ştiut cum să-şi arate dragostea pentru cuvinte. Căci cuvintele erau importante.

Iovan făcu paşi pe avanscenă, de-a lungul rampei, către capătul celălalt. Apăsă clapa unui întrerupător din margine şi lumina căzu vie pe podeaua scenei...

Se îndoi în privinţa sunetului vocii sale, nici nu îşi mai aducea aminte de când nu se mai folosise de ea. Ba nu!... Ruşine, Iovan — asta îşi aminti că rostise deunăzi cu voce tare, nu mai ştia cu ce ocazie... A, da! fiindcă fără voia sa se lăsase cuprins de bucurie atunci când o frântură de cântec îi răsunase în minte; şi era indecent să te bucuri acum... Şi mai fusese numele acelui manechin pe care îl scosese din magazin şi îl lăsase în stradă: Rita! Şi pe el îl rostise cu voce tare acolo, în plină Cale a Victoriei.

Dar altceva?

Una e să fii chit cu ceilalţi, şi alta e să fii chit cu Dumnezeu — asta îi veni să spună, repetând cuvintele tatălui său, rostite cândva, într-o vreme de mult uitată. Le memorase fiindcă îi păruseră neobişnuite în gura tatălui său, care doar rareori obişnuia să filozofeze şi încă şi mai rar pomenea de Dumnezeu... Rosti acele cuvinte, stând pe avanscenă, cu faţa către sala goală şi întunecată ca o hrubă cu doar câteva lumânări aprinse. Iar tatăl său continuase explicând sumar, în felul său rezervat, şi de ce credea ceea ce spusese: În primul caz e mult mai dificil, printre altele fiindcă pe acei alţii niciodată nu-i cunoşti, nu le cunoşti aspiraţiile, convingerile şi disponibilitatea. Cuvinte pe care lui Iovan nu-i mai veni să le rostească aici pe scenă cu voce tare. Deşi îi făcu plăcere să mediteze la ele.

Dacă simţise cândva că iubeşte cuvintele, acum se gândi că de fapt cuvintele aveau, poate, o existenţă de sine stătătoare... Sigur aveau!... Nicio catastrofă cosmică nu le putea face să dispară pentru totdeauna... Dacă se născuseră cândva, cuvintele dăinuiau — erau veşnice şi indestructibile...

— Unele au fost atât de frumoase... Şi atât de mult s-a ostenit omenirea să le găsească şi să le cizeleze, că... simt uneori că mi se rupe sufletul la gândul că nu-i mai sunt nimănui de folos... E păcat, mare păcat că încă o dată vor trebui s-o ia de la capăt... cei ce or să vină... cândva... Şi chiar şi-aşa, cine ştie dacă vor nimeri peste aceleaşi. Probabil că nu. Or să inventeze altele... Aşa că multe cuvinte sunt pierdute pentru totdeauna...

Iovan se apropie de scaunul din centrul scenei şi se aşeză. Nu avu însă stare să rămână mult timp aşezat acolo. Mută scaunul pe avanscenă şi se aşeză iarăşi, cu faţa spre sală. Nici acolo nu îşi găsi locul, aşa că până la urmă se ridică din nou în picioare.

— Se vorbea de o zonă numită Talbot XQ, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului... care ar fi provocat dezastrul... aşa-zisa activare a carbonului — rosti Iovan spre sala goală. Sunt sigur că planeta Pământ poate să treacă oricând printr-o altă zonă... binefăcătoare de astă dată... prin vecinătatea unui alt corp ceresc... Iovan îşi simţi lacrimile în gât, dar nu se ruşină, nu avea niciun motiv să se ruşineze. Cuvintele îi ieşiră din gură în chip firesc, aproape de la sine, fără niciun efort. Se bucură de ele şi de astă dată nu se mai condamnă pentru acel firicel de bucurie ivit în sufletul său... Un alt corp ceresc — continuă el — ar putea să dezactiveze ceea ce a stricat Zona prin activare... Toate să redevină cum au fost... În Univers trebuie să existe un echilibru în toate... Mă gândesc că da, într-adevăr, trebuie să existe un echilibru! Totul este să se întâmple... Să se întâmple ca acel corp ceresc providenţial să treacă pe lângă Pământ. Noi acum, cu toţii, avem timp... Putem aştepta oricât. Nu ne mai grăbeşte nimic. Unii spun — au spus cândva — că în Univers dacă ceva poate să se întâmple, se întâmplă... Şi atâta s-a temut omenirea de forţele oarbe care ne asaltează în virtutea întâmplării, încât s-a grăbit să-l inventeze pe Dumnezeu... Asta n-ar fi fost chiar aşa de rău... cred... dacă n-ar fi început să se organizeze ca să-l slujească cât mai bine de Dumnezeu...

Iovan păşi încet spre scăriţa de dincolo de rampă.

— Părinţii mei au murit într-un atac terorist cu bombă... săvârşit în numele unui dumnezeu... Şi Mara era împreună cu ei... Mara, soţia mea... Ar fi trebuit să fiu şi eu acolo... dar n-am fost... din întâmplare... S-a nimerit să nu fiu... Şi mă întreb acuma: cine ar putea să mi-o ierte că n-am fost?... La primele două atacuri teroriste am scăpat vii toţi patru... Atunci am fost cu toţii împreună dar am supravieţuit... Întâmplarea... iarăşi întâmplarea... Nu ne-a fost de niciun folos să-l născocim pe Dumnezeu... dacă suntem — am fost până mai ieri — la voia întâmplării...

În fundul sălii, pe uşa rămasă întredeschisă, pătrundea, străbătând tot foaierul, lumina zilei bătând în argintiu.

— Dar dincolo de toate astea — reluă Iovan — mă tot gândesc că poate într-o zi, dând colţul, am să mă pomenesc într-o piaţă largă, cu o mare mulţime de oameni, mai degrabă tăcuţi... O adunare populară, de care să nu fi avut habar... deoarece comportamentul oamenilor s-a schimbat fără ca eu să bag de seamă... Şi cineva din mulţime se va apropia de mine şi mă va întreba: Chiar ţi-ai făcut griji în privinţa noastră? Ştii bine că nu era cazul. Cineva ne-a chemat aici şi încet, încet, pornind în tăcere de la casele noastre, ne-am adunat, după cum vezi... Cu ce scop? voi întreba eu... Mi se va întoarce o faţă zâmbitoare şi voi fi apostrofat cu blândeţe: Ei, şi tu! De lucrurile astea nu se întreabă.

♣

Lumina zilei intra deja pe fereastră şi Iovan se trezi într-o cameră de hotel, cu senzaţia că ceva trebuie să se întâmple. Se dădu jos din pat şi, cuprins de nelinişte, se duse la fereastră. Ceea ce văzu jos era o stradă cu aspect elegant, cu un aer un pic demodat, care se curba uşor în dreptul locului de unde el privea, şi un bloc pe partea cealaltă, învăluit într-o distinsă umbră interbelică. Blocul se curba şi el uşor urmând curbura străzii. Era Calea Victoriei, aşa cum o lăsase, încremenită în nemişcare. Cădea ploaia peste manechinele din mijlocul străzii şi era luna... mai? sau iunie?... Rita nu se clintise din locul de pe trotuar din faţa intrării magazinului de confecţii, iar Cora părea să nu se sinchisească de poziţia ei bizară, acolo, în mijlocul străzii, cu faţa îndreptată spre strada Ion Câmpineanu. Câţiva paşi mai încolo îl recunoscu pe Robert. Lui Iovan ploaia îi scăpase din vedere: hainele se pleoştiseră pe manechine, dar nici aşa ude nu arătau rău. Celelalte trei se aflau şi ele jos în stradă şi rămăseseră fără nume.

Un cerşetor ieşi din galeria Kretzulescu şi o luă şontâcăind pe Calea Victoriei, către strada Ion Câmpineanu. Iovan îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Cerşetorul arăta aproximativ la fel ca şi cel ce încerca să vândă o minge de tenis pe vremea secetei. — Hei! strigă Iovan. Hei! Îşi dădu seama că se apucase să strige înainte de a deschide fereastra şi cel de jos nu îl putea auzi. Cocârjat, abia târându-şi picioarele, cerşetorul ducea în spate un sac soios, burduşit cu obiecte colţuroase. Tocmai trecea pe lângă Rita, fără să dea nicio atenţie manechinului, ca şi cum acesta nici n-ar fi existat.

— Hei! răcni din nou Iovan din toate puterile. Fereastra era acum deschisă şi strigătul răsună în tot spaţiul cuprins între blocuri, dar cerşetorul îşi vedea de drum de parcă nimic nu i-ar fi ajuns la ureche. — Hei! Aşteaptă!... Iovan lăsă fereastra deschisă şi se repezi la uşă. Liftul nu mai funcţiona de mult şi el se avântă într-un suflet pe scară în jos, fără să-şi aducă aminte prea bine la ce etaj îşi alesese în ajun camera.

Când fu jos în stradă cerşetorul nu se mai vedea nicăieri. Alergă după el până la intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, aşteptându-se să-l zărească în timp ce se îndepărtează pe stradă în jos, către Sala Palatului; dar cerşetorul nu era în locul acela. Nu se vedea nici pe partea cealaltă a intersecţiei, unde s-ar fi putut îndrepta către portalul hotelului Novotel, care reproducea intrarea în fostul Teatru Naţional... Suflând greu, Iovan se rezemă de un pilastru de la intrarea într-un magazin de optică medicală. Privi spre construcţia retro ce reproducea faţada Teatrului Naţional, acum parte din hotelul Novotel. O dubiţă albă rămăsese încremenită pe peronul din interiorul portalului de la intrare. O mulţime de maşini erau parcate de-a lungul străzii dincoace de stâlpişorii care împiedicau parcarea pe trotuar. Bătrânul cerşetor parcă intrase în pământ. Prin rigolă ploaia se scurgea de-a lungul străzii în pantă ducând cu ea hârtii pleoştite. Clipocitul pârâiaşului era tot ce mai rămăsese din vechile sunete ale oraşului, contopindu-se cu susurul şi fâşâitul ploii ce continua să cadă.

Rămase întins în pat, cu privirea aţintită în tavan, în lumina lăptoasă a zilei, ascultând picuratul apei în baie. Se gândi la teatrul Garamond şi îl înfioră rumoarea molcomă de peste capetele spectatorilor înainte de spectacol.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (17)*

Inima

♥

De ce inima nu poate fi oprită prin voinţă proprie? Era o întrebare pe care Doamna de biologie părea să şi-o fi pus mai mult sieşi decât clasei în timp ce ne preda sistemul circulator la om. Închipuiţi-vă, răspunsese tot dânsa, ce s-ar întâmpla dacă unui nebun i-ar trece prin cap să-şi oprească inima! Din tonul exclamaţiei reieşea că manifestă un dispreţ temperat faţă de insul care ar comite un asemenea gest. Poate mai mult compasiune decât dispreţ. Întreaga vitalitate a Doamnei, manifestată de când intrase pentru prima oară în clasa noastră, ne transmitea certitudinea că dânsa n-ar face-o în ruptul capului dacă i-ar sta în putere. Eu însă mă gândeam că poate nu trebuia să fii chiar nebun ca să faci asta. Tentaţia era mare să experimentezi, să vezi ce se-ntâmplă. Cât despre nebunul Doamnei de biologie, nici nu mi-l închipuiam ca pe un sinucigaş ci mai degrabă — şi aici îi dădeam dreptate Doamnei — ca pe un nătâng buimac, asemenea prostului cartierului, care nici nu merita să fie protejat împotriva propriei sale nesăbuinţe. Întâi şi-ntâi — explica Doamna — nu este nevoie să-ţi opreşti inima. Adică nicio împrejurare nu necesită aşa ceva. Dacă, atunci când ne cufundăm în apă, sau când ajungem prin cine ştie ce împrejurare nefericită într-o atmosferă toxică, să zicem, atunci, da, trebuie neapărat să ne ţinem un timp respiraţia, în schimb nu văd nicio împrejurare când ne-ar fi de folos putinţa de a ne opri inima.

La ţinerea respiraţiei — o ştiam, o încercasem de atâtea ori — senzaţia de sufocare, tot mai insuportabilă pe măsură ce trec secundele, este aceea care te face să te întorci grabnic la respiraţie. Dar dacă ţi-ai opri bătăile inimii? Atunci probabil că vlaga ţi s-ar scurge din trup pe nesimţite, slăbiciunea te-ar cuprinde în ghearele ei mincinoase, până când mintea ţi s-ar înceţoşa şi ai scăpa momentul când întoarcerea la viaţă ar mai fi posibilă. Puteam să fiu eu acela care să scape momentul.

Ce rămânea după mine? Mi-o închipuiam pe mama intrând în camera mea şi găsindu-mă încovoiat în scaunul meu, încremenit, cu bazinul alunecat înainte şi capul căzut în piept, rezemat cu ceafa de spetează într-o poziţie joasă şi mâinile atârnându-mi moale pe lângă braţele scaunului cu rotile. Mă înfioram la durerea ei şi lăsam mintea să lucreze mai departe. Ce avea să facă ea în continuare? Disperată, avea să cheme ambulanţa şi să sune la poliţie — în ordinea asta, sau invers? Îl vedeam pe doctorul necunoscut care avea să intre în casă la noi, destul de tânăr încă — avea să se aplece cu stetoscopul la pieptul meu şi, aşa cum văzusem în filme, dumirindu-se în câteva secunde — două, trei sau patru — ridicând apoi spre mama o privire cuvioasă şi clătinând din cap a neputinţă. Dar nu mă opream aici cu închipuirea. Trăiam spaima colegilor mei la aflarea veştii, când trupul meu adăsta undeva unde ei nu ştiau şi nici nu voiau să ştie — voioşia lor de fiecare zi transformată brusc în... în ce? Compătimire, tristeţe, sau mai degrabă îngrijorare că soarta putea să lovească oricând pe oricare din ei, la fel de nemilos?... Iar acum, în clipa de faţă, fără să fi încercat niciun experiment cu inima, mă cuprindea aceeaşi istovire pe care cu câteva minute mai înainte o trăisem anticipat. Buzele mi se uscau, o încordare stranie se insinua în braţele mele şi vibra acolo, în partea lor exterioară, în timp ce gâtul, pieptul în jurul claviculelor şi mai jos, simţeam cum se udă de transpiraţie. Îmi venea să strig după doctorul Uzum, care în clipa aceea era inadmisibil de departe, într-un loc numit căminul său, pe care nici acum nu puteam să mi-l imaginez pentru că era ilogic. Dar dacă el ar fi fost aproape, chiar aici lângă mine, i-aş fi auzit vocea cu timbru de bas, vorba prefăcut contrariată, cum că... Şi aici mă puneam în situaţia doctorului care ar fi fost înclinat, poate, să minimalizeze gravitatea suferinţei pentru a fi pe placul bolnavului şi totodată pentru a-i ridica acestuia moralul, dar care ar ezita totuşi să recurgă la o bagatelizare nechibzuită fiindcă oricând cazul în faţa căruia se afla se putea dovedi serios la o examinare mai atentă, şi nu se ştia deloc care avea să fie, în această situaţie, pasul următor; căci să se vadă obligat să-i spună bolnavului că se înşelase cu două clipe înainte şi că totul trebuia tratat, de fapt, cu cea mai mare seriozitate, putea să fie cât se poate de păgubitor pentru cel aflat în suferinţă. Pe când o abordare mai inspirată din partea doctorului Uzum — de fapt a oricărui doctor — putea să fie aceea de a situa starea de faţă, acută, într-un cadru mai larg, cu paşi de urmat în viitor, ceea ce ar fi sugerat, până la urmă, că nimic nu era cu adevărat îngrijorător de vreme ce urma să fie pus la cale însuşi viitorul.

Şi astfel, doctorul Uzum ajungea să-mi vorbească din nou de schimbarea identităţii. Idee pe care o acceptam cu un entuziasm moderat.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Trecere

Credeam că doar fiindcă nu mă concentrez îndeajuns îmi scapă momentul — pe care îmi doream nespus să-l trăiesc — când din starea de veghe treceam în somn. Şi în vis. În seara următoare, la sfârşit de zi, obosit de şcoală şi de joacă, în aşternutul meu încălzit de la căldura trupului, îmi promiteam să fiu de astă dată mult mai atent.
   Mă trezeam dimineaţă şi îmi făceam reproşuri: cum e posibil? Am fost treaz, am fost atent, am fost cât se poate de atent, şi totuşi nici acum n-am trăit momentul.
   După mai multe încercări eşuate am renunţat: nu, nu se putea surprinde trecerea de la veghe la somn.

   Astăzi mi se întâmplă la fel. Îmi dau silinţa şi sunt foarte atent, cât se poate de atent. La sfârşit de iarnă observ când înfloresc ghioceii, când înfloresc brânduşele, nu-mi scapă momentul când înfloreşte forsiția, sunt atent când se luminează a galben-verde ramurile sălciei, când cresc mâţişorii de mesteacăn, când înfloresc corcoduşii, cireşii, merii, sunt atent la toate. Şi cu toate astea mă trezesc în plină primăvară fără să fi trăit momentul când iarna a trecut în primăvară.

Marocco sau Ziua Deşertului (16)*

Şase manechine

♠

Cine ar fi crezut vreodată că manechinele vor rămâne singura copie a omului? Copia tridimensională, desigur. Căci altfel, în copie bidimensională, rămâneau fotografiile, puzderie, în nenumărate albume şi în milioane de alte cărţi rămase să zacă în milioane de librării şi de biblioteci. Şi chiar şi fotografiile mişcătoare care erau filmele, şi pe care Iovan putea oricând să încerce să le pornească, dacă nu va găsi asta prea deprimant. Şi mai erau desigur şi statuile, care tot copii tridimensionale erau. Doar că statuile erau făcute nu numai pentru evocarea oamenilor — a celor care vieţuiseră în trecut şi mai ales se distinseseră prin ceva —, ci cu deosebire pentru a se înfăţişa drept reprezentări artistice. Pe câtă vreme manechinele nu aveau nicio pretenţie de a fi artă şi nici de a evoca pe cineva anume. Dimpotrivă, ele aveau menirea de a reda — sau mai degrabă a sugera — trupul omenesc în ceea ce avea el mai general, dar nu mai puţin idealizat: trupurile bărbaţilor şi trupurile femeilor. Ale tuturor bărbaţilor şi ale tuturor femeilor. Manechinele purtau pe ele veşminte, care urmau să atragă toată atenţia privitorilor. Dar nu rareori se întâmpla să fie expuse goale, în grupuri alcătuite cu destulă fantezie — Iovan abia acum se gândi la asta — pentru ca lumea să nu uite că nu numai frumuseţea veşmintelor trebuie sărbătorită ci şi cea a trupurilor. Deşi, la drept vorbind, pentru manechinele înseşi părea să primeze raţiunea pentru care ele fuseseră create şi existau, şi anume ca să arate că trupurile oamenilor merită să fie îmbrăcate frumos şi elegant. Pentru că trupurile sunt în sine frumoase, şi nu din alt motiv. Părea o preocupare superficială şi neserioasă, dar Iovan găsea acum, în zilele de după activarea carbonului, câte or fi trecut deja, că ar fi putut fi o preocupare esenţială — aceea de a se face plăcuţi unii altora.

Se oprise la vitrina magazinului de confecţii Letitzia de pe Calea Victoriei şi asta făcea: contempla manechinele — în extaz. Dumnezeule, deci aşa fuseseră oamenii! Manechinele priveau toate spre stradă, nemişcate, dar, cumva, în nemişcarea lor, parcă nu se ignorau reciproc: parcă erau conştiente unul de prezenţa celorlalte din vecinătate şi conştiente că făceau parte din — din ce? Dintr-un clan aparte, care întrecea clanul oamenilor vii prin distincţie şi printr-un soi de semeţie. Şi chiar şi — Iovan resimţi un gol în stomac — prin mândria de a fi înconjuraţi de ai lor. În sticla vitrinei se oglindea zidul însorit al clădirii de pe partea cealaltă a străzii — soarele dureros de vesel care pătrundea, acolo, în vitrina unui magazin de încălţăminte, unde nu erau manechine ci doar acele obiecte elegante şi ordonate care erau pantofii, în contrast cu dezordinea ce domnea în rândul obiectelor ce zăceau la piciorul vitrinei, pe trotuar — aceleaşi legături de chei, catarame, pixuri şi ceasuri cu curea metalică, ziare din care vântul părea că nu mai are de aflat nimic tot răsfoindu-le, drept care le lăsase să zacă lipite de asfalt şi pleoştite — la fel ca peste tot. Dar aici, în faţa lui Iovan, manechinele, cu privirea lor interiorizată, nu vedeau decât propria lor perfecţiune, a fiecărei părţi a corpului în parte şi a corpului luat în ansamblul său. Pe manechine fustele, rochiile se mulau perfect, la fel şi sacourile bărbăteşti, iar gâturile lor se mândreau cu tendoane lungi şi proeminente, scoase în evidenţă la răsucirea capului într-o parte, deşi partea spre care se răsuceau gâturile era aceeaşi, a propriei intimităţi şi a plenitudinii lor, ce nu depindea de atenţia oamenilor. Dar aici probabil că greşeau manechinele. Fiindcă în faldurile materialelor întinse în vitrină pentru a servi de decor, lateral şi pe jos, deja începuseră să se vadă dâre cenuşii de praf. Praful nu era produs doar de oameni. Praf şi, mai devreme sau mai târziu, poate şi umezeală. Care, toate împreună, aveau să anihileze, puţin câte puţin, superbia manechinelor, anihilându-le şi pe ele. Cum? Prin degradarea aspectului. Adică a unicei lor raţiuni de a exista.

Manechinele erau nepregătite pentru o asemenea soartă. Ele nu avuseseră nicicând parte de suferinţe. Şi mai ales nu erau făcute pentru suferinţă sau să redea suferinţa, ci doar frumosul şi viaţa, însufleţirea în ipostaza ei nemişcată. Manechinele erau o clipă de nemişcare în înlănţuirile de mişcări pe care, în alte împrejurări, poate mai favorabile, le-ar fi putut face. Acolo în vitrină, dincolo de sticlă, ele nu păreau să aibă în vedere vreo acţiune, dar nici nu se putea spune că erau în repaos desăvârşit, lipsit de orice încordare. Niciodată Iovan, în vremurile normale de dinaintea Perdelelor de Lumină, nu stătuse atâta în faţa vreunei vitrine. Iar dacă totuşi, uneori, se oprise în faţa câte uneia, se întrebase fugitiv dacă cutare sacou sau pulover sau cutare canadiană i-ar veni bine, chiar şi lui, în situaţia sa specială, sau celorlalţi asemenea lui. Niciodată nu îl interesaseră pantalonii deoarece ştia cât de complicat ar fi fost să-i probeze — practic imposibil. De aceea, în loc să-şi îndrepte interesul spre veşminte, preferase mai degrabă să se amuze cu manechinele însele, atribuindu-le simţăminte şi intenţii, acolo, în spaţiul lor exclusiv. Nici nu era prea greu: multe manechine erau foarte meşteşugit alcătuite şi se pretau la orice joc al imaginaţiei; în general le admirase dezinvoltura şi independenţa; şi poate chiar încrederea în viitor pe care o sugerau; încredere care nici măcar tâmpă nu se putea spune că era; în definitiv, lor ce li se putea întâmpla?

Dar manechinele nu aveau nume!... Chiar nu aveau?... Personalul magazinului nu se distrase oare, într-o zi ploioasă, cu mai puţini clienţi, dându-le nume?... Iată, cea de colo, cea cu fustă gri cu dungi discrete, verticale, vizibile mai mult prin deosebirea de consistenţă a materialului decât prin aceea de nuanţă — ea se putea numi Rita! Rita, sigur că da!... Privirea lui Iovan căută un alt manechin şi îl găsi, într-o margine a vitrinei, pe cel în rochie roşie corai, peste care purta un pardesiu superb, sport, aproape alb, descheiat la toţi nasturii, cu o geantă sport pe braţ — ea putea să fie, să zicem, Cora... Dar ce nume să-i dea manechinului-bărbat?...

Deodată îl lovi un gând: manechinele, afară! Sigur că da! Ieşiţi toate şi învioraţi străzile pustii ale centrului! Şi atât de tare acea idee îi înflăcără imaginaţia, că vru să spargă pe loc vitrina şi apoi să intre după manechine. Se uită iute în dreapta şi în stânga şi ticul acela, păstrat din timpuri încă apropiate, de a se asigura că nu îl vede nimeni, i se păru atât de absurd în situaţia de faţă încât cascada de sticlă spartă care deja se pornise să-i curgă pe dinaintea ochilor minţii şi zăngănitul infernal care o însoţea se opriră brusc. În spinare şi în ceafă Iovan simţi vibraţia profundă a exploziei de la benzinărie şi pe loc hotărî că nu putea să adauge nicio altă distrugere, provocată de el, la această lume şi aşa distrusă.

Dădu ocol vitrinei şi intră pe uşa deschisă a magazinului Letitzia. La piciorul nenumăratelor suporturi cu bare ticsite de obiecte vestimentare de toate felurile observă destule catarame, unele mici, altele mari şi fanteziste, şi îndată găsi şi explicaţia: cataramele căzute proveneau de la îmbrăcămintea de piele şi de lână, care se topise odată cu activarea carbonului. Cea rămasă teafără era făcută din fibre sintetice sau vegetale.

Interiorul îl întâmpina cu un aer uşor tensionat. Într-un fel nedesluşit, se insinua o stranie stare de aşteptare. Dar ce puteai să aştepţi?...

Rita era uşoară ca un fulg. O luă în braţe şi o scoase din magazin, aşezând-o în dreptul intrării, în mijlocul trotuarului, cu faţa spre hotelul Intercontinental, în faţa căruia erau oprite la semafor, în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, o mulţime de maşini. Doar ultimele trei–patru din şir se părea că se opriseră prin ciocnire cu cele ajunse acolo mai înainte. Toate încremeniseră astfel, cu uşile larg deschise, la fel ca peste tot. De-a lungul bordurii, pe trotuar, erau plantaţi obişnuiţii stâlpişori negri care împiedicau accesul maşinilor pe trotuar. De unul din aceştia, în dreptul unui magazin de produse naturiste, stătea rezemată o bicicletă semicursieră; Iovan nu putea să vadă dacă era fixată cu lanţ sau doar rezemată. Ceva mai aproape, în dreptul Băncii Comerciale Române, fusese abandonată o motocicletă Yamaha, albastră.

— Rita! vru Iovan să spună în gând. Dar constată cu surprindere că îi rostise numele abia născocit cu voce tare. Rita privea drept înainte, în lungul străzii, cu acel zâmbet al ei, semeţ şi impenetrabil, satisfăcută de propria-i stare interioară.

Pe Cora o trecu dincolo de trotuar şi o aşeză în mijlocul străzii, într-o poziţie puţin avansată faţă de Rita. Ambele priveau în aceeaşi direcţie. Solidaritatea dintre cele două manechine parcă slăbise un pic, dar nu dispăruse. Ceva le unea. Poate că de astă dată era conştiinţa că acum suplineau cu adevărat absenţa oamenilor. Cu adevărat, da. Niciodată nu fuseseră ele mai vii decât aici, în lumina razelor soarelui, care cădeau pieziş, trecând peste înălţimea blocurilor, în aerul proaspăt, în care deja de multe zile nu se mai vărsau gazele toxice de eşapament. Dar manechinele erau indiferente la puritatea aerului şi la razele soarelui. Zâmbetul lor încrezător şi senin izvodea dinlăuntru.

Pe următorul manechin — bărbat — îl boteză Robert. Iovan îl trecu tocmai pe celălalt trotuar. Aici, privit din spate, se putea vedea că perfecţiunea sacoului de pe el era un pic ajutată, adică sacoul nu cădea de la sine dându-i acea linie impecabilă, vizibilă din faţă, ci era ajustat cu vreo două ace de siguranţă, prinse în spate, ceea ce ajuta la întinderea materialului la piepţi şi în dreptul şoldurilor. Manechinele nu puteau să privească fiecare în altă direcţie, aşa că Iovan nu avu de ales şi îl întoarse şi pe Robert cu faţa tot spre hotelul Intercontinental. Calea Victoriei arăta acum altfel, şi altfel decât arătase vreodată, plină de însufleţirea tăcută şi vibrantă a manechinelor.

Mai erau încă trei în vitrina magazinului de confecţii Letitzia, şi Iovan le aduse pe toate în stradă, punându-le la diferite distanţe unul de altul şi faţă de geamurile vitrinelor din vecinătate, în care se oglindeau.

Erau cu toatele doar şase manechine, dar niciodată nu fusese Calea Victoriei mai plină de oameni decât era acum plină de reprezentările lor tridimensionale.

— Rita! rosti din nou Iovan, şi tot cu voce tare. Mai erau prin preajmă şi Cora şi Robert, dar numele lor nu le rosti, nici cu voce tare, nici în gând. Şi mai erau celelalte trei manechine, care încă nu căpătaseră nume. Îi veni în minte un gând tulburător, că oricând putea să revină în acel loc şi să fie sigur că va găsi manechinele fiecare în locul unde fusese lăsat, şi la fel de zâmbitor şi de enigmatic. Iar între timp nimeni n-avea să treacă pe lângă ele, şi nimeni n-avea să iasă la vreuna din ferestrele de la etajele clădirilor învecinate, să se minuneze de prezenţa manechinelor sau să se întrebe cum de ajunseseră acolo. Şi mai ales de ce.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (15)*

Voci de la subsol

♠

În toiul nopţii iată că se răspândea aroma de cafea. Sau poate că deja timpul înaintase până către dimineaţă. Aroma purta cu ea acel elan juvenil al plecării în excursie înainte de revărsatul zorilor, când cafeaua, cu izul ei tare de aramă încinsă, marchează actul de voinţă al trezirii foarte devreme şi poate chiar anticipează o viaţă întreagă de proiecte de viitor; când aroma ei, de la oricare vecin ar purcede, este un pic şi a ta; măcar fiindcă te bucuri de ea...

Dar în toiul nopţii? Într-un hotel pustiu, după ce activarea carbonului, în ziua aceea — Ziua Deşertului —, nu lăsase vii decât amintirile?

Un hotel pustiu?... Iovan dădu la o parte un colţ de pilotă, îşi coborî picioarele din pat şi rămase aşezat, în întuneric, cu urechea atentă. Zvon de glasuri? ... Expresiile, cele cunoscute dintotdeauna, uite că rămâneau vii şi pline de savoare, împreună cu amintirile.

Zvon de glasuri care trezeau speranţe... Urechea era gata să capteze voci adevărate venind, slăbite şi înăbuşite, de la mare depărtare. Ca să te dumireşti de unde venea zvonul, primul impuls era să te uiţi după un şemineu care, se ştie, comunică, prin horn, cu acoperişul; şi cu cerul; dar cum aici în cameră nu părea să fie niciun şemineu, trebuia să te uiţi după o gură de aerisire, care nu putea fi decât în baie. Iovan nu trebuia să-şi lipească urechea de nimic; era de-ajuns să rămână acolo unde se afla şi, treaz fiind, să stea cu urechea la pândă. Zvonul de glasuri te ducea instantaneu cu gândul la una din bucătăriile acelor castele de odinioară ale nobililor cavaleri: la subsol, într-o încăpere spaţioasă, cu mobilier adecvat — dulapuri vechi, înnegrite de aburi şi de timp, poliţe şi cârlige de fier pentru fel de fel de ustensile de bucătărie, şi mese butucănoase, solide, în jurul cărora bucătăresele, pe cap cu bonete pleoştite, se aşezau în clipele lor de răgaz şi sporovăiau în voie. Dar cum aici nu se afla într-un castel, Iovan presupuse că tot dintr-o bucătărie, de undeva de la subsol, veneau vocile, urcând pe coloana de aerisire: voci de bucătărese adunate în jurul unui ibric de cafea care răspândea aromă.

Ce minunat că erau în viaţă! Iovan se frământase atâta întrebându-se cum de scăpase el singur nevătămat din activarea carbonului, şi îşi făcuse în ultimele zile atâtea speranţe că şi alţii, surprinşi de dezastru pe când se aflau, cumva, în hrube ascunse, izolate de lume, putuseră să scape la rândul lor, printr-un miracol. Şi iată că speranţele sale se adevereau: urcau, ajungând în camera sa, voci de femei, de undeva din adânc. În entuziasmul lui, se întreba dacă nu cumva, spre a-i împlini bucuria, şi alte voci reînviau ajungându-i la ureche. Vocea tatălui său când tăiau împreună, în lung, coasta unui deal? Nu, tatăl său nu vorbea. Ceea ce auzea în ziua aceea era doar vocea şuierată şi domoală a vântului, în timp ce pe versantul opus un tânăr încerca o parapantă alergând din toate puterile în jos pe versantul degajat, departe de tufele de cătină albă; dar parapanta se încăpăţâna să nu se desprindă de pământ. Se întorcea către tatăl său şi se mira de suferinţa care i se citea pe faţă — suferinţa pricinuită de eşecul tânărului cu parapanta. Chiar atât de mult să fi pus tatăl său la inimă acel eşec, încât lacrimile să-i ude obrajii? Nu îl cunoscuse atât de sentimental şi se învinovăţi că această latură a caracterului său îi scăpase.

Se trezi. Se dovedi că nu şedea pe marginea patului ci lungit, aşa cum se culcase, sub o pilotă străină şi neprimitoare. Şi vocile bucătăreselor care sporovăiau la subsol se topiră odată cu aroma de cafea în întunericul stătut din anticamera veşniciei care era acea odaie de hotel, aleasă în ajun la întâmplare, fără pic de entuziasm.

Şi infinit mai mult decât dispariţia vocilor acelor femei necunoscute îl îndureră faptul că nu se adeverise real chipul marcat de suferinţă al tatălui său. Retrăi momentul exploziei de la benzinărie, pe care o simţise de la o oarecare distanţă, în timp ce îşi deplasa scaunul pe roţi prin faţa chiuvetelor de la toaletă, când, înaintea zguduirii pereţilor, aerul fusese acela care vibrase în profunzime, surd, ca accesul de tuse al unei fiinţe uriaşe înfiripate chiar atunci, cu o secundă înainte, cu singurul scop de a tuşi astfel, ucigător. Revăzu apoi locul gol unde fuseseră masa şi scaunele lor — şi ei înşişi — şi peretele de sticlă spulberat odată cu ei, şi nebuloasa luminoasă şi rară a prafului, care umplea locul gol, rotindu-se lent, cu indiferenţă.

Îi fu dor de Mara, şi de mama sa, şi de tatăl său. Nimic nu va putea să-i înlocuiască vreodată pe pământ. Se întoarse pe-o parte şi se lăsă zguduit de plâns.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (14)*

Doctorul Uzum

♠

Dormea. Era într-o cameră de hotel, cu uşa spre coridor lăsată deschisă, astfel că lumina chioară ce venea de acolo cădea pe o fâşie de mochetă din interiorul camerei. Se auzea desluşit un pas. Cineva umbla prin apropiere — mergea repejor, avea de străbătut, se pare, drum lung; umbletul nu mai înceta, şi acel cineva păşea grăbit pe un teren ud: călcătura sa plescăia. Se trezi, şi umbletul continua să se audă lipăind, fără să se apropie şi fără să se depărteze. Ritmul acelui umblet venea de undeva de aproape. În baie lumina începuse să pâlpâie uşor şi din tavan picura apă. Se vedea foarte bine o pată de udătură din care se alcătuiau cu grăbire picături, luceau în lumină în timp ce se alungeau sub propria greutate, şi cădeau sacadat nimerind între stinghiile grătarului de lemn de la piciorul căzii, de unde probabil că luau calea canalului. Loveau şi plescăiau întocmai ca un pas omenesc grăbit. Grătarul de lemn era ud tot şi deja înnegrit pe alocuri de mucegai.

Se putea spune că deja trecuse mult de când nimeni nu se mai ocupase de instalaţia de apă a hotelului. Urmele intervenţiilor instalatorilor cu siguranţă puteau fi identificate dacă ar fi avut cine să se aplece şi să observe cu de-amănuntul îmbinările, racordurile şi tot ce era ascuns la instalaţia de apă. Dar acestea probabil că erau deja afectate de lucrătura timpului: putreziciune, rugină şi neîncredere în rezistenţă. Chiar dacă nimeni nu putea fi învinuit de neglijenţă, planşeul avea să se degradeze mai devreme sau mai târziu, şi însăşi structura de rezistenţă a hotelului avea să cedeze la un moment dat; chiar dacă foarte curând pompele n-aveau să mai pompeze apă în ţevile din interiorul clădirii. Ce fusese deja udat avea să se usuce lăsând în urmă părţi zgrunţuroase şi până la urmă sfărâmicioase. Plus atâtea mii şi mii de paşi care, trecând pe coridoare şi prin camere în toţi anii din urmă, făcuseră să trepideze, chiar dacă imperceptibil pentru simţurile omului, toată alcătuirea de beton armat a clădirii.

Iovan se întrebă dacă n-ar fi bine să-şi caute neîntârziat un alt loc în acest hotel sau în altul. În oricare altul. Se simţea însă prea obosit şi hotărî că mai bine era să aştepte să se lumineze de ziuă.

Se întoarse în pat şi stătu o vreme lungit, nemişcat, încercând să nu audă picăturile din baie. Îi trecu prin cap că deja numele său nu mai conta... Cum de scăpase viu după Ziua Deşertului? Trebuie să se fi nimerit într-un loc adânc, ascuns poate undeva în măruntaiele pământului, ferit de activarea carbonului. Dar Iovan era incapabil să-şi amintească unde. Straniu era că de doctorul Uzum îşi amintea foarte bine; îşi amintea nu numai de îndemnurile sale să facă tot posibilul să-şi găsească o nouă identitate când va păşi în tinereţe, ci şi de încurajările sale stăruitoare de a crede cu tărie în steaua sa norocoasă. Uneori, când se apleca deasupra lui Iovan, peste patul unde el stătea lungit, în aşteptare, îi vedea faţa concentrată să audă sunetele ce veneau din corpul său prin intermediul stetoscopului, şi îi era atât de familiar şi de drag încât îşi dorea cu ardoare ca doctorului să-i vină ideea să se întindă alături de el în pat şi să-l lase să se cuibărească sub aripa sa, cu capul odihnindu-se în scobitura umărului său, ca şi cum i-ar fi fost tată. Sau chiar mai mult decât atât. Ar fi închis ochii şi s-ar fi simţit ocrotit. Era de neconceput ca doctorul Uzum să nu mai existe, să fi dispărut odată cu ceilalţi oameni. Ar fi trebuit să dea o raită pe la casa doctorului, poate chiar a doua zi, după ce avea să se lumineze de ziuă. Dar îşi amintea oare unde a locuit? Ştiuse oare vreodată? Poate că o idee bună era să treacă pe el pe-acasă, unde ar fi găsit negreşit o reţetă sau vreo însemnare de-a doctorului sau în legătură cu el, unde să fi fost notată adresa sa. Pentru asta însă avea nevoie de un pic de noroc să-şi aducă aminte unde locuise el însuşi... Doctorul Uzum venea la ei acasă aşa cum pogoară din ceruri arhanghelul, aducându-i alinarea şi încrederea, şi niciodată nu se gândise că ar putea să aibă şi el un cămin al său, sălaşul bunului doctor, unde poate că trăiau rudele sale apropiate, copiii săi, care şi ei trebuie să fi fost la vremea aceea maturi; fiindcă doctorul era deja la o vârstă înaintată, mult peste vârsta părinţilor săi. Şi deodată îşi dădu seama că, după atâţia ani câţi trecuseră de când el însuşi devenise un om matur, era foarte puţin probabil ca doctorul Uzum să mai fie în viaţă.

Da, lumea se schimbase pe neobservate, încă înainte de Ziua Deşertului. Se schimbase radical.

Iovan întinse mâna după telecomanda de pe măsuţa de noapte, o îndreptă spre televizor şi apăsă butonul de pornire. Ecranul se lumină, mii de puncte albe, negre şi gri începură să se ciocnească orbeşte între ele, fâşâind adormitor, într-o mişcare browniană obscură şi egală. Rămase cu privirea aţintită spre centrul ecranului, fascinat de acea efervescenţă sterilă. O mişcare în spirală se încropi din dansul dezordonat al punctelor, cu o trenă ce se destrăma la capătul mişcător al spiralei, ca în jocurile de artificii. Voi ca acea spirală să devină un şirag unduitor de puncte, ca un şarpe mişcându-se într-o sinusoidă care ocupa toată înălţimea ecranului, la nesfârşit, dinspre dreapta spre stânga ecranului, sau dinspre stânga spre dreapta, sau de sus în jos. Şi spirala de artificii se transformă într-un şarpe care se târa, luminos, fără să se clintească din loc. Voi ca punctele să fie jerbe ţâşnind ca nişte fântâni arteziene, în număr mare pe tot cuprinsul ecranului. Şi fură întocmai.

Putea oricând, numai cu puterea minţii, să pună ordine în haosul care se învălmăşea înaintea ochilor săi, pe ecran.

Dormea.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (13)*

Arhiva recentă

♠

Lângă laptopul lui Axinte Pascal, în dreapta, se mai afla un dosar, nu prea gros, de culoare verde, pe a cărui etichetă stătea scris: ARHIVA RECENTĂ. Redactorul-şef îşi lăsase pe el telefonul mobil, iar alături, tot pe dosar, o altă legătură de chei, una mai mică, probabil de la sertarul biroului şi poate şi de la alte sertare şi uşiţe de pe undeva din această încăpere. În colţul din dreapta-sus era aplicată destul de neglijent o ştampilă vineţiu-cenuşie: CONFIDENŢIAL. Iovan împinse într-o parte, cu dosul palmei, mobilul şi legătura de chei şi deschise dosarul. Deodată o alarmă se porni să urle cu furie în toată redacţia. Privirea lui Iovan sări în tavan speriată, dar nu găsi acolo nicio cameră video, niciun senzor din aceia care sesizau mişcări suspecte. Se gândi că ar putea încerca să facă alarma să tacă ieşind în sala cea mare şi căutând sirena, undeva pe sub muchea tavanului. Nu se ridică însă de pe scaun şi rămase să îndure vacarmul. Îi trecu apoi prin minte, mai mult aşa, ca un joc al minţii, că deschiderea dosarului confidenţial fusese cauza declanşării alarmei. Ce stupid! Deodată alarma tăcu de la sine, la fel de neaşteptat cum se declanşase. În sală şi în biroul lui Pascal reverberaţia sunetului strident ce izbise pereţii îşi prelungi vigilenţa vibrantă o secundă sau două înainte de a muri. Sunetul care tocmai încetase îi aminti de alarma declanşată la benzinăria unde dispăruseră în explozie Mara şi părinţii săi, pe care îi lăsase la masa aceea din colţ când se dusese la toaletă. Nimeni nu alergase în ajutorul lor şi la întoarcerea de la toaletă el însuşi se simţise total dezorientat, neştiind încotro să-şi deplaseze scaunul, căci pe locul unde stătuseră ei nu mai rămăsese decât un gol plin de praf luminos în mişcare lentă, deasupra căruia atârna, neagră, perdeaua sfâşiată... Dar alarma de aici?... Oare de ce fusese înclinat s-o lase să urle în voie? Doar fiindcă la orice alarmă amintirea sa îi spunea că cineva, o fiinţă omenească, cel puţin una, iese întotdeauna la iveală până la urmă, ca din pământ, şi aleargă să dea o mână de ajutor?... Privirea lui Iovan se adună din gol şi coborî pe prima filă a dosarului. Pentru moment însă nu reuşi să vadă nimic acolo. Nu putu să se concentreze. Telefonul mobil şi mai ales legătura de chei lăsate pe dosar sugerau că Pascal fugise în pripă din biroul său în clipa când simţise răul Perdelelor de Lumină năvălind aici în interior. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, n-ar fi lăsat el la vedere un dosar confidenţial. Dar ce anume ar fi putut să fie confidenţial într-o agenţie publică de ştiri? Păcat — îşi spuse. Fuseseră prea multe de aflat, şi erau şi acum, când nu mai foloseau la nimic...

Aşadar, dosarul verde...

Prima foaie era o copie — cum şi scria deasupra titlului — după o scrisoare expediată organizaţiei neguvernamentale Academia Indezirabililor, în care se spunea: „Considerăm că interpretarea Dvs. privind riscurile Zonei Talbot XQ, pe care Pământul, în traiectoria sa, urmează să o străbată în viitorul apropiat, sunt mult exagerate. Agenţia Spaţială Europeană estimează că sunt de aşteptat unele perturbaţii ale câmpului magnetic terestru, preponderent în stratosferă, cu unele consecinţe — minore spre medii — asupra telecomunicaţiilor şi, eventual, asupra funcţionării unor aparate şi dispozitive de interes public şi privat, cum ar fi centralele telefonice. De asemenea, A.S.E. nu poate face nicio estimare sigură asupra datei când fenomenele amintite se vor produce. Previziunile A.S.E. sunt în cea mai mare parte în concordanţă cu cele ale N.A.S.A.” Uitându-se mai bine, Iovan observă că expeditorul nu era agenţia de ştiri LANS–Delta ci Ministerul de Externe, Biroul de Presă.

Iovan trecu la foaia următoare.

Acelaşi Birou de Presă al Ministerului de Externe se adresa de astă dată agenţiei de ştiri LANS–Delta, cu sugestia de a face tot posibilul pentru a contracara ieşirile publice ale unor organizaţii neguvernamentale sau persoane fizice neautorizate în legătură cu Zona Talbot XQ, pentru a se evita crearea de situaţii de panică şi a se menaja moralul cetăţenilor.

„Avansarea datei de 23 aprilie pentru începutul aşa-ziselor fenomene ultime este lipsită de orice temei ştiinţific”, se putea citi pe următoarea foaie din dosarul verde. „O acţiune pe care Secretariatul General al Guvernului o recomandă tuturor administraţiilor locale, în ipoteza că totuşi ştirea falsă despre fenomenele ultime capătă priză la public, este să profite de Duminica Floriilor şi să dea acesteia o amploare mai mare decât în anii trecuţi: serbări religioase, câmpeneşti, sărbători ale primăverii şi ale renaşterii naturii etc., astfel ca populaţia să fie angrenată în activităţi care să sugereze că autorităţile cunosc în detaliu situaţia şi nu consideră că ar exista vreun pericol pentru cineva în perioada imediat următoare. Aceasta însă, numai dacă în ajun sau în zilele imediat premergătoare se va constata că populaţia este cu adevărat preocupată de unele evenimente nedorite în viitorul apropiat. În caz contrar, recomandăm să nu se intervină, iar activităţile curente din ziua de duminică, 23 aprilie, să fie lăsate să se desfăşoare în mod firesc.”

Soarele dimineţii lumina din plin zidul casei, şi îl scoseseră afară, la aer curat, unde îl întâmpinaseră narcisele înflorite de la marginea aleii — asta îşi aminti Iovan: să fi fost Floriile sau prima zi de Paşti? Se zdruncinase destul de tare când roţile coborâseră de pe ultima treaptă şi poate de aceea îl luase cu leşin. Sau poate că iarăşi amplificase fără voie, prosteşte, acea zdruncinătură, transformând-o, în mintea sa, într-o cădere catastrofală de pe înălţimea care veşnic îl ameninţa, aşa cum îl ameninţau multe altele. Imaginaţia sa se complăcu în acea înlănţuire care uneori îl amuza post factum, şi îl făcu să retrăiască — a câta oară? — căderea de la etaj, care îi strângea stomacul, nici nu ştia dacă din teama că nimic nu-l mai putea scăpa de zdrobirea trupului, sau fiindcă simţea cu o acuitate halucinantă, vreme de secunde bune, puterea invincibilă a gravitaţiei. Erau senzaţiile lui familiare, adevărate crize, care uneori ameninţau să devină perpetue. Şi poate de aceea îşi amintea zidul însorit de acasă, şi chiar şi umbra caisului înflorit căzând pe acel zid, în acea zi care poate că era ziua de Florii sau prima zi de Paşti, dar nu îşi amintea unde era casa. Unde? Poftim de caută prin cartierele oraşului, pustiite, caişii înfloriţi — aşteaptă până la primăvara viitoare, fiindcă acum deja se trecuseră florile — şi vezi dacă poţi găsi casa copilăriei! Iar până atunci ai la dispoziţie oricare locuinţă să te găzduiască, oricare cameră de hotel, unde trebuie să te descurci singur, doar să te serveşti cu aşternuturi noi, să te convingi pentru prima oară că oficiile de pe la hoteluri găzduiesc rezerve nelimitate de aşternuturi de pat şi feţe de pernă, pături şi toate celelalte, doar să le iei, să te serveşti singur, după pofta inimii...

Orice bucurie era însă indecentă. Şi orişice satisfacţie, la fel...

Iovan se îndreptă de spate aplecându-se peste dosarul verde. Următoarea foaie.

Mesajul era adresat agenţiei de ştiri şi venea de la Secretariatul General al Guvernului. Potrivit Comisiei de Analiză a Academiei, activarea carbonului era o teorie nu numai falsă ci şi dăunătoare. „Organizaţiei neguvernamentale Protecţia Astrală, care pretinde că deţine informaţii în sensul de mai sus, emise de o comisie europeană de experţi, condusă de un anume dr. Aston McCauley, S.G.G. îi recomandă să consulte raportul detaliat al Comisiei de Analiză a Academiei, în care se demonstrează că aşa-zisul fenomen al activării carbonului din materia organică de origine animală este un nonsens. ONG-ul respectiv se face răspunzător de panica de care va fi cuprinsă populaţia dacă aşa-zişi experţi, susţinuţi de acea organizaţie şi de altele asemenea, vor continua să dezinformeze opinia publică. Posturilor de televiziune li se recomandă să evite emisiunile având ca subiect pretinsele fenomene ultime şi activarea carbonului.”

Mai erau file destule de citit în dosarul verde de pe masa redactorului-şef Axinte Pascal, dar Iovan simţi că deocamdată era de-ajuns cât citise. Poate avea să se întoarcă în scurtă vreme.

Putea să părăsească acum agenţia — s-o lase pustie, aşa cum o găsise la venire, doar cu poza Sabinei, stingheră, pe unul din birouri şi cu dosarul ARHIVA RECENTĂ, rămas deschis pe masa redactorului-şef. De un singur lucru putea să fie sigur: că nimeni n-avea să se atingă de niciun lucru din sălile agenţiei de ştiri. În privinţa asta putea să nu-şi facă nicio grijă. Dar...

Orice bucurie era lipsită de decenţă.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (12)*

Leşin

♥

În toată şcoala făcea vâlvă cazul unei actriţe celebre care murise tăindu-şi venele de la încheieturile mâinilor cu o lamă de ras. Făcuse asta în timp ce stătea întinsă în cada umplută cu apă, şi apa se înroşise puţin câte puţin. Rămânând în clasă în timpul recreaţiei, colegii se porniseră să discute despre caz, iar interesul lor cel mare era de ce făcuse actriţa acel gest. Dezamăgire în dragoste, presupuneau cei mai mulţi. Era clar că niciunul din ei nu ştia ce înseamnă de fapt asta, dezamăgire în dragoste. A-ţi lua viaţa era de bună seamă pentru ei un act abstract, vrednic să fie comentat în articole de ziar, şi nimic mai mult. Eu însă nu m-am gândit la cauze. Cauze puteau fi multe. M-am gândit la gestul în sine. Lama de ras secţionând fibre, vene şi cartilaje, gestul refăcut mintal o dată, de două ori, repetat, mi-a făcut stomacul să se strângă dureros şi inima să mi se oprească în piept de tot atâtea ori. N-am mai suportat. M-am trezit din leşin când doamna de biologie — Doamna Ştefan — mă plesnea destul de tare cu palma peste obraz şi în jur toate privirile erau aţintite asupra mea, ochi sticloşi, speriaţi şi străini — ochii colegilor pe care îi cunoşteam, teoretic, dar acum, revenindu-mi din leşin, le redescopeream feţele necunoscute. Până şi în pielea doamnei Ştefan m-am trezit punându-mă, fără să mi-o doresc desigur, chiar în acele clipe de ieşire din leşin, şi mi-am imaginat cum capul elevului ce eram, pe nume Alexandru, se clatină moale sub lovitura prietenoasă a palmei, sfârşind prin a se trezi. Dezorientat şi pierdut — eu eram acela.

Mai apoi doctorul Uzum, alertat de părinţi în legătură cu întâmplarea de la şcoală, îmi lipea de piept pastila stetoscopului şi, aplecat peste pat, asculta cu un interes viu, privind într-o parte, dar pe faţă cu acea încordare jucăuşă pe care i-o cunoşteam, găsind în sunetul pe care îl auzea confirmarea a ceea ce bănuise, că nu era nimic de speriat. Îmi asculta inima, care bătea bine — aşa spunea. Nu dorise altceva decât să se convingă că nu-i nimic cu inima mea. În ce împrejurări mi se făcuse rău? Asculta cu o atenţie binevoitoare detaliile mele, nu prea multe, căci nu îmi făcea nicio plăcere să-mi amintesc, şi dădea din cap, continuând să privească în jos şi într-o parte, satisfăcut că da, şi în privinţa asta era exact ceea ce bănuise. Pe lume se întâmplau multe — trebuia să iau totul aşa cum este, cu detaşare, şi să nu întunec şi mai mult faptele, torturându-mă cu ajutorul imaginaţiei.

Dar parcă puteam?

Nu, nu puteam. Şi nici nu eram convins că asta era conduita cea mai bună ce trebuia să mi-o impun.

Era timpul topirii zăpezilor...

Trebuia să fac eforturi să readuc la normal amploarea puhoaielor care îmi copleşeau închipuirea, acele puhoaie născute din zăpada topită pe dealuri, pe care parcă le auzeam luând proporţii geografice şi vuind adânc şi distrugător. Asta trebuia să fac: să le readuc la mărimea lor naturală şi la învolburarea lor superficială şi jucăuşă de pâraie sezoniere. Fiindcă nu trebuia să ajung din nou la leşin. Dar până să reuşesc să mă smulg, forţa ascunsă a apelor dezlănţuite mă făcea să mă cutremur până în străfunduri imaginându-mă în plin puhoi, luat de ape, fără nicio putinţă de scăpare...

Nu îmi era foarte clar cum o nouă identitate avea să mă ajute să mă vindec şi să pot merge iarăşi. Dar dacă doctorul Uzum spunea asta, însemna că se baza el pe ceva. Nu-i ceream însă amănunte de teamă să nu-l văd pus în încurcătură. Şi odată cu încurcătura lui, speranţele mele să se prăbuşească. Se putea însă la fel de bine ca noua identitate să fi fost, în ochii lui, doar una din condiţiile cerute. El spusese cu orice preţ. Ceea ce putea presupune un anumit sacrificiu din partea mea. Dar ce fel de sacrificiu? Apoi m-am gândit că doctorul avea în vedere nu numai starea sănătăţii mele ci şi detaliile istoriei familiei mele, care ar fi fost de dorit să nu ajungă la urechile mele, influenţându-mi negativ psihicul. Asta era părerea doctorului Uzum. Eu însă aveam în cap alte nelinişti. Dacă tata nu ar fi fost prins în timp ce încerca să treacă ilegal frontiera, poate că eu nici nu m-aş fi născut. Cine ştie ce altă familie şi-ar fi întemeiat el acolo unde avea de gând să se stabilească. Pentru tatăl meu, în vremurile tinereţii sale, desigur că întrebarea era cum ar fi putut supravieţui regimului opresiv din ţară, de care auzisem şi eu. Dar despre mine ce s-ar mai fi putut spune dacă el ar fi reuşit să treacă frontiera? Că eu n-aş fi fost eu? Dar cine aş fi fost atunci? Îmi dădeam seama că întrebarea nu avea niciun răspuns: în capul cui putea să se nască întrebarea? — în niciun caz în capul meu, de vreme ce eu n-aş mai fi fost eu...

Poate că îngrijorări de felul ăsta avea în vedere doctorul Uzum atunci când îmi sugera că o nouă identitate era de presupus să-mi prindă bine.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (11)*

„Lumea e frumoasă”

♠

Pe strada Maxim Broca, în lumina scăzută şi mătăsoasă a uneia din redacţiile agenţiei de ştiri LANS–Delta, unde intră, luminiţe verzi, minuscule, se iţeau la nivelul pardoselii, ici şi colo, pe la piciorul meselor, discrete şi retractile. Asta arăta că alimentatoarele laptopurilor de pe birouri încă se mai aflau sub tensiune. Dar toate ecranele erau stinse. Cum altfel? Era totuşi un miracol că lumea încă mai primea energie, după atâtea zile. Dacă înainte de Ziua Deşertului cineva l-ar fi întrebat cât timp crede că s-ar mai produce energie dacă toate sursele de pe faţa pământului ar fi brusc lăsate în părăsire, Iovan ar fi răspuns fără ezitare: o zi, cel mult două. Şi iată că totuşi era altfel. O mică cutremurare de satisfacţie îi încălzi, nepermis, pentru a doua oară, sufletul. Ar fi trebuit să-i urmeze, în clipa următoare, o recădere în angoasa prezentului. Şi totuşi asta nu se întâmplă. Se instala de fapt, pe furiş, starea de aşteptare... În liniştea vastei încăperi, un fâşâit discret sugera că undeva, pe conducte ascunse, instalaţia de aer condiţionat încă mai pompa înăuntru aer filtrat. Izolarea de exterior i se păru pentru moment singura soluţie posibilă, trecută, prezentă şi poate chiar viitoare. Iovan privi în jur. Căni cu desene fanteziste, pisicuţe, zaruri stilizate şi tot ce era cunoscut în lumea dominată de reţelele de socializare, alături de inscripţii hazlii, rămăseseră în părăsire pe birouri, lângă sticle de cola şi de apă minerală, unele cu dopul deşurubat, din care deja de multe zile nu se mai ridica nicio bulă de gaz; chiar şi cele care de obicei rămân destul timp lipite de pereţi, după o aşteptare prea lungă se hotărâseră să se desprindă în cele din urmă din locul lor şi să se aventureze în necunoscutul din afara sticlei. TE AŞTEPT SĂ TE FACI MARE scria la baza unei căni galbene, cu majuscule, sub poza unui cap de copil. LUMEA E FRUMOASĂ scria cu roşu pe o altă cană, rămasă la distanţă de două degete de tastatura unui laptop, înconjurată de hârtii şi de tăieturi de ziar. UNUI EVENIM... se putea citi într-o margine a unei coli imprimate. Iovan dădu la o parte colile de deasupra, scoţând la iveală un titlu care îl făcu să tresară: CONTROVERSE PE MARGIMEA UNUI EVENIMENT AŞTEPTAT. Academia indezirabililor stătea scris pe antetul acelei coli, iar mai jos, în dreapta, o dată: 19 aprilie. Sub titlu însă nu urma nimic. Foaia rămăsese goală. Evenimentul aşteptat nu mai venise. Sau, cel mai probabil, nu apucase să mai fie consemnat... În proximitatea acelui birou, un copiator mare cât un dulap rămăsese cu capacul ridicat, iar la piciorul lui zăceau împrăştiate cioburile unei căni care fusese cândva albastră şi cu interiorul alb. Probabil că fusese ceai în cana aceea, fiindcă asta fac — sau făceau —, de cele mai multe ori, redactorii într-o redacţie — atunci când nu beau cafea, beau ceai. De ce însă băutorul de ceai apucase cana în loc să fugă pur şi simplu, cu mâinile goale, asta lui Iovan nu-i fu limpede. Poate că aştepta, ţinând cana în mână, să iasă din aparat copia dorită. Să fi fost oare invadat de fierbinţeală, precum oamenii de la Herculaneum, surprinşi de erupţia Vezuviului în anul 79? Cu siguranţă, nu, fiindcă nimic n-a fost ars în Ziua Deşertului. Dacă fierbinţeală a simţit băutorul de ceai, aceea trebuie să fi fost una, cumva, interioară. Şi atunci, gestul lui reflex să fi fost acela de a-şi stinge cu ceai focul interior? Perdelele de lumină probabil că nu fuseseră văzute de nimeni în această sală fără ferestre şi cu aer condiţionat. Ce simţiseră oare oamenii de aici? Poate că şi aici, la fel ca în multe alte locuri, o spaimă difuză se răspândise cu iuţeala unei isterii colective, care îţi strângea pielea de pe braţe, dând impresia că un atac terorist era iminent. Sau poate mai mult decât un atac terorist. Dar nu urmase nicio explozie. Dacă explozie ar fi fost ceea ce urmase, pentru Iovan ar fi fost, poate, ceva recognoscibil. Mai trăise asta. Dar nu, ceea ce urmase trebuie să fi fost tăcerea finală... Curiozitatea îl făcu să ducă la nas cana pe care scria cu roşu VIAŢA E FRUMOASĂ. N-avea niciun miros: viaţa fusese frumoasă cândva, dar acum nu mai avea niciun iz. De pe marginea biroului îl privea, dintr-o fotografie înrămată, sprijinită oblic de un picior, o femeie tânără, blondă, cu un zâmbet deschis şi prietenos. Mă gândesc la tine. Chiar acum! Sabina, stătea scris cu albastru pe spatele fotografiei. Iovan puse fotografia la loc şi îşi apropie faţa de ea pentru a se uita fix, cu o privire scrutătoare, în ochii acelei tinere pe care o chema Sabina. Era ciudat că printre atâtea umbre anonime de jur împrejur, ei îi cunoştea numele — doar ei. Semăna cu Mara? Poate. În definitiv menirea femeilor era — fusese — să ocrotească, să dea sau să readucă încrederea. Aşa că nu era de mirare ca, într-un fel, să se asemene toate între ele. Deşi felul în care Mara insufla încredere era mai curând prin ideea că ea însăşi era prea gingaşă şi prea inocentă ca să i se întâmple ceva rău — ei şi celor la care ea ţinea foarte mult. Şi totuşi i se întâmplase. Înainte ca Perdelele de Lumină să măture faţa pământului...

Lumina în sala cea vastă scăzu pentru o secundă, apoi îşi reveni, dar parcă nu la intensitatea dinainte. Până la urmă tot aveau să se oprească turbinele centralelor electrice: cât puteau să mai funcţioneze fără intervenţie umană? În timpul nopţilor, foarte curând, bezna avea să se instaleze, definitiv, peste tot oraşul. După care tot ce avea să mai poată face era să recurgă la expediente. Din magazine îşi va putea procura un timp baterii, dar asta numai pentru lumină. Toate aparatele electrice aveau să rămână nemişcate şi reci. Singura sa sursă de hrană avea să rămână conservele. Care la rândul lor se vor epuiza într-o bună zi. După care ce-i mai rămânea de făcut? Înapoi la agricultură şi la vânătoare? Nici măcar vânătoare, fiindcă nu mai rămăsese nimic de vânat. Doar plante. El, iubitorul de carne, avea să devină sută la sută vegetarian. Asta, după ce ultima conservă de carne va ajunge la termenul de expirare. Era o cale pe care gândul său nu trebuia să se aventureze. Deocamdată. De la lumina mătăsoasă din sediul acestei agenţii de ştiri, de la lustrul de nou inepuizabil al tuturor obiectelor şi al pieselor de mobilier din jur, păstrând încă mirosul de fabrică, până la oprirea finală, părea a fi un salt prea dureros... Dar mai persista şi spiritul jurnaliştilor de la agenţia LANS–Delta. Erau — fuseseră —, de bună seamă, tineri cu toţii, dar, ca majoritatea tinerilor angajaţi la mari companii, dependenţi de şefii maturi, se uitau unii la alţii contrariaţi şi din când în când mototoleau câte o ştire şi o aruncau la coş, dezgustaţi de ceea ce erau nu de puţine ori puşi să facă. Iovan se simţi solidar cu spiritul lor. Până la urmă însă erau cu toţii prinşi într-un joc de-a ştirile. Şi aşa era şi afară, pe piaţa de consum a ştirilor: unele erau considerate importante, altele nu. Te situai într-o tabără sau într-alta, până la un moment dat când cineva dădea semnalul răsturnărilor şi rolurile se schimbau. Nimeni nu avea intuiţia momentului cu adevărat important, când se puteau remodela vieţi şi pecetlui destine. Sau când, dincolo de orice suferinţă, destine se diluau, pe un fundal general de indiferenţă şi de neimplicare, ca în înlănţuirile de secvenţe cinematografice, când secvenţa mai veche persistă cât persistă suprapunându-se cu cea nouă, până când dispare topindu-se în cea din urmă.

Acel păianjen dintre ferestre... Iovan îşi aminti cum deschisese canaturile interioare şi pulverizase insecticid. Nu îşi amintea ce insectă fusese ţinta sa, dar cert este că nu văzuse păianjenul care, într-un colţ, jos în stânga, prinsese în mica sa plasă o muscă şi tocmai încheia operaţia de înfăşurare. Când norul de insecticid îl atinsese, păianjenul se întrerupsese brusc din strădania sa, şi în clipa următoare îşi abandonase prada şi se retrăsese un pas în sus. Cuprins de panică şi de presimţiri — aşa îl văzuse Iovan în timp ce se gândea că ceea ce făcuse era ireparabil: nu mai putea salva păianjenul, orice ar fi făcut. Unii spuneau că arahnidele sunt fiinţe inferioare, lipsite practic de orice simţire. Şi probabil că aşa era. Dar pe păianjenul pe care norul de insecticid îl atinsese în colţul ferestrei ce îl făcuse să renunţe brusc la pradă? Ceva trebuie că simţise şi el — ceva poate la fel de ireparabil cum i se păruse şi lui Iovan. Stare în care prada nu mai prezenta nicio importanţă, fiindcă oricum se terminase totul...

Dar ecusoanele? Iovan se uită în jurul meselor, la piciorul scaunelor. Ecusoanele redactorilor erau de negăsit. Dispăruseră odată cu numele lor. Şi cu ei înşişi. În schimb numele redactorului-şef al secţiei Externe era imprimat pe o carte de vizită lipită pe uşa ce dădea în biroul său, despărţit de restul sălii prin pereţi de sticlă, inclusiv uşa: Adrian Pascal.

O legătură de chei se putea vedea atârnând în broască, pe dinăuntru. În aparenţă totul fusese la vedere în agenţia LANS–Delta. Se întrebă ce căuta totuşi legătura aceea de chei în broască: Adrian Pascal obişnuia să se încuie în biroul său? Părea o absurditate să te încui într-o încăpere cu pereţi în totalitate de sticlă. Probabil că totuşi rostul legăturii în acel loc era să nu uite s-o ia cu el la sfârşitul programului, când pleca acasă. Altă explicaţie Iovan nu găsi.

Ultimele zile se scurseseră fără să lase nicio urmă aici, în interiorul aseptic al biroului redactorului-şef. Două etajere identice, de un gri întunecat şi impersonal, care imita întrucâtva fibra lemnului, stăteau aşezate la perete, îndărătul mesei. Pe rafturi puteau fi văzute, într-o ordine aproape perfectă, bibliorafturi în culori vii, teancuri cu documente încopciate care nu mai aveau nicio valoare, dosare cu coperte transparente. O transparenţă perfect inutilă. O masă de şase persoane, cu scaune, în faţa biroului şefului, alcătuind împreună un T, invita la şedinţa de redacţie. Care se vedea că nu mai avusese loc în acea zi, căci masa te întâmpina goală, reflectând în luciul ei imaculat luminile din plafon, iar scaunele rămăseseră perfect aliniate de-o parte şi de cealaltă. În mijlocul mesei, într-o vază, câteva flori se uscaseră, căzute peste buza vazei şi înnegrite, după ce în vază nu mai rămăsese nicio picătură de apă... Pe biroul redactorului-şef se putea vedea, printre alte obiecte mărunte, laptopul său deschis, un pahar cu creioane şi pixuri, un telefon mobil, un teanc de coli şi un suport cu sertăraşe pentru documente... Ce fel de om fusese Pascal? se întrebă Iovan. Când trecea prin dreptul mesei subalternului său, cel cu fotografia de pe birou, îl întreba oare ce mai face Sabina? Sau poate că fata chiar îi era cunoscută. Poate că Sabina trecea când şi când pe la agenţie şi se interesa cum mai merg treburile. Sau poate că, dimpotrivă, trecând prin dreptul biroului subalternului său, Pascal nu făcea nicio aluzie la fotografie — poate că era un tip rezervat, sau chiar rigid. Cine ştie...

De multe zile Iovan nu mai auzise cum porneşte un laptop. Acum asista cum se trezeşte din hibernare cel al lui Adrian Pascal: fâşâitul ventilatorului crescând accelerat, apoi ecranul luminându-se. Redactorul-şef, dacă ar mai fi fost prin preajmă, n-ar fi avut de ce să se crispeze la gândul că un străin îi atinge tastatura laptopului. Pentru Iovan, calculatorul nu era, acum, decât un instrument care să-i deschidă câteva ferestre spre lume şi să-l ajute să-şi facă o idee asupra situaţiei pe Glob, să afle dacă Perdelele de Lumină măturaseră toată întinderea pământului, sau dacă mai exista, poate, speranţa să fi rămas zone neatinse. Pentru asta putea să recurgă la camerele web din reţeaua EarthCam, cu care era familiarizat. Se va conecta la câteva camere din diferite puncte de pe Glob, dacă mai funcţionau. După care avea să închidă calculatorul şi să plece înapoi pe străzile unde Iraţiunea reuşise să alunge tot ce înainte i se opusese şi îşi întinsese până în cele mai ascunse cotloane puterea-i adormită...

Iată, avea în faţa ochilor una din camerele web din New York: Times Square. Iovan nu călătorise niciodată în America. Fără să se simtă atras în mod deosebit, se gândi totuşi, în treacăt, că de acum încolo nu mai exista practic nicio şansă să viziteze vreodată Times Square... La intersecţia dintre bulevardul 7 şi strada 46, braţul roşu cu alb al unei automacarale rămăsese ridicat pentru cine ştie se operaţie care se amânase sine die. Iar intersecţia era blocată de nenumărate taxiuri galbene, aproape identice între ele, îngrămădite în jurul unei dubiţe albe, pe care stătea scris We Deliver For You. Dubiţa era răsucită ca şi cum s-ar fi pregătit să dea colţul spre strada 46, dar de fapt era eşuată într-o îngrămădeală de tomberoane împinse dincolo de bordură, pe carosabil, unul din ele răsturnat. Nimeni nu se vedea trecând pe stradă. Absolut nimeni. Luminiţele continuau să lunece de jos în sus pe uriaşul M de deasupra intrării într-un restaurant McDonalds. Clipeau în mişcare şi alte lumini de la alte reclame, iar în prim-plan flutura un drapel american. În rest, strada era pustie. Nimeni şi nimic nu trecea de-a lungul bulevardului 7 — nicio maşină, niciun trecător, şi nici dincolo de semafoarele care îşi schimbau necontenit culoarea din verde în roşu şi înapoi în verde, toate urmând un program strict, la secundă. Ar fi fost o simplă poză, nemişcată, dacă nu erau semafoarele active, luminile mişcătoare ale reclamelor şi vălurelele drapelului american.

Iovan rămase minute în şir cu ochii lipiţi de acel colţ de lume depărtat: semaforul schimbându-şi luminile, drapelul american fâlfâind fără nicio speranţă. Iarăşi şi iarăşi, mereu de la capăt.

Pe masa redactorului-şef, în dreapta tastaturii, rămăsese o ceşcuţă de cafea, cu zaţul uscat pe fund. Alături, un teanc de foi tipărite la imprimantă, pe care se putea presupune că Pascal le studiase, sau urma să le studieze. „Zilele trecute — citi Iovan — s-a decis elaborarea unui plan de evitare a plăţii taxelor utilizate de companii mari, precum Google sau Apple. Vom închide toate portiţele pe care legea le face accesibile. Dacă ceea ce fac companiile multinaţionale este legal dar rezultatul este păgubos pentru bugetul statelor, atunci trebuie să schimbăm regulile, a afirmat Brian McLaurent, director în cadrul OCDE.” Iovan întoarse foaia. Pe foaia următoare citi la întâmplare într-un text tipărit de asemenea la imprimantă: „Michael Langdon a comentat o informaţie apărută în Financial Times, publicaţie care cita un oficial de la Moscova, ce a declarat că ţara sa ar putea interveni pentru protecţia etnicilor ruşi din Finlanda.” Venea la rând o foaie cu un text scurt, purtând titlul Antoine de Saint Exupéry, în care se vorbea de aducerea la suprafaţă a rămăşiţelor scriitorului pilot, prăbuşit în largul coastelor Marsiliei, la 31 iulie 1944, în sfârşit identificate fără niciun dubiu după atâţia ani de la tragedie. Identificarea — se spunea în text — a fost posibilă în urma unor teste ADN, ale căror rezultate au fost comparate cu testul ADN al unui bărbat din Lyon, care a putut dovedi prin acte că este un strănepot al scriitorului... Lui Iovan toate acestea nu-i spuneau mare lucru şi cu greu reuşi să resuscite un interes mai vechi de-al său, din vremurile de dinainte de Ziua Deşertului.

Următoarea foaie îi atrase atenţia mai ales prin titlu şi zăbovi mai mult asupra ei. Informare despre ciumă. Iovan aruncă o privire neliniştită prin peretele de sticlă, către sala redactorilor, ca şi cum s-ar fi temut să nu apară vreunul din jurnalişti şi să-l prindă citind un document atât de absurd. Se vorbea de Moartea neagră, cum fusese numită pandemia de ciumă din Europa anului 1347 şi a următorilor. Pandemia ar fi pornit din şesurile semi-deşertice ale Asiei Centrale şi, urmând Drumul Mătăsii, ar fi ajuns în Crimeea în 1346... Documentul conţinea un subtitlu: Noi ipoteze privitoare la un posibil atac terorist în plin ev mediu. Atacul ar fi fost pus la cale de Islam şi ar fi vizat Creştinismul european. Câteva corăbii italiene ar fi navigat din Marea Neagră, în al cărei bazin ciuma era deja răspândită din 1346, ajungând în final în Sicilia. Fanatici ai Islamului ar fi strecurat cu bună ştiinţă în corăbiile italieneşti şobolani purtători ai germenilor ciumei, cu intenţia de a pedepsi Creştinătatea europeană pentru cruciadele anti-musulmane şi pentru întreaga ei atitudine ostilă. Şi a fost cât pe-aci să reuşească: se estimează că până la 200 de milioane de europeni ar fi murit de pe urma pandemiei din acei ani. Ipoteza terorismului se baza pe un text recent descoperit, în care se vorbea de Orhan Bey, sultanul Imperiului Otoman, care ar fi dat ordin ca la Scutari, într-o casă de pe ţărmul Bosforului, un medic de-al său să prăsească şobolani aduşi de pe undeva din China şi să-i aibă gata pregătiţi împotriva ghiaurilor, în caz de nevoie. Informarea venea de la Centrul de Presă al Ministerului Afacerilor Externe şi se încheia cu recomandarea să fie pusă la dispoziţia presei cu toate detaliile necesare, pentru o largă difuzare.

Era — fusese — ,într-adevăr, cu secole în urmă, încă o ameninţare la adresa lumii creştine, pe care lumea creştină o ignorase...

Pentru prima oară în acea zi Iovan simţi oboseala. Şi în acel loc care îi aparţinuse unui străin cu o poziţie privilegiată în secţia Ştiri Externe îşi puse ambele braţe pe masă şi îşi sprijini fruntea de antebraţ. Auzi ticăitul ceasului său cu secundar central, de care...

♣

... aproape că uitase în ultimele zile. Ce însemnătate mai avea ora? Ce însemnătate mai avea ziua din săptămână? Azi, spre exemplu, ce era? Joi? Vineri? Duminică dimineaţa era slujba la biserică şi se aprindeau lumânări. Era un joc mintal pe care Iovan îl practicase de atâtea ori: dacă un cuvânt sau un gând îi venea în minte, pe ce cale, prin ce înlănţuire sau asociere de cuvinte sau de gânduri a ajuns la el? Se aprindeau lumânări la biserică dar se aprindeau şi focurile de iarbă uscată, toamna, după ce mureau ierburile şi frunzele, şi se aprindeau vreascurile sub straturi de frunze umede, pentru a scoate cât mai mult fum. Căci fumul ajuta, şi ajutase dintotdeauna, la apărarea împotriva molimelor. Oamenii trebuiau să facă ceva pentru a se proteja. Cei bolnavi aveau în priviri flăcări, muribunde dar nu mai puţin nimicitoare cu puterea lor de a-i molipsi pe cei sănătoşi. Toţi erau convinşi de asta. Aşa că primul lucru pe care cei sănătoşi trebuiau să-l facă era să evite cu orice preţ privirile ciumaţilor. Prin acele priviri venea contaminarea. Dar dacă totuşi ciuma era pedeapsă de la Dumnezeu, oamenii trebuiau să arate că înţeleg să se pocăiască şi să încerce să-şi spele păcatele, să se purifice. Or, ce purifica mai bine decât focul? Din păcate însă, nimic nu putea rămâne viu acolo unde mistuia focul. De aceea încercau să-l înlocuiască cu fumul. Şi de aceea coloanele de fum se înălţau pe tot întinsul Europei bântuite, ascunzând vederii case, uliţe, oboare, crânguri, pieţe. Oamenii ieşeau ca nişte arătări înspăimântate din fum, hălăduiau prin târguri, şi la fel de înspăimântaţi dispăreau iarăşi în fum. Sau, în încercarea de a se adăposti, câte unul se găsea să coboare într-un subsol, unde trăgea nădejde să nu-l fi văzut nimeni intrând. Fiindcă dacă l-ar fi văzut, ar fi putut foarte lesne să-l ia drept ciumat şi să-i pecetluiască acolo mormântul bătându-i uşa şi ferestrele în cuie. Căci despre întrajutorare abia dacă mai putea fi vorba în acele zile de groază, când toţi cei sănătoşi fugeau de la primul semn de cei atinşi de boală, ajungând până acolo încât părinţii îşi părăseau copiii în agonie, doar să scape cu viaţă.

♠

Iată o altă cameră web, din America de Sud: São Paulo. Iovan şedea în continuare la masa din biroul redactorului-şef al secţiei Ştiri Externe, sub lumina puternică ce venea din plafon. Pe ecran i se deschise în faţa ochilor o perspectivă asupra celei mai importante artere din oraşul sud-american, bulevardului Paulista. Un fluviu de maşini care îşi oprise curgerea se întindea cât vedeai cu ochii. Ai fi zis că opriseră la semafor, şi urmau să se pună în mişcare dintr-o clipă într-alta. Iovan observă însă, privind mai atent, că aproape toate maşinile aveau — şi aici — uşile larg deschise. Oamenii încercaseră să scape cu viaţă când simţiseră că ceva rău începe să se scurgă din înălţimi şi se prăbuşeşte în tăcere rostogolindu-le viaţa. Nu, nu se clintea nimic în imaginea aceea, totuşi vie: peste fluviul de maşini, unde predomina albul, ici şi colo, prin spaţiile strâmte dintre clădirile înalte, cădea lumina albă a unei dimineţi sud-americane. O trecere de pietoni, în prim-plan, rămăsese neocupată de maşini, semn că în momentul acela toate erau oprite la roşul semaforului. Rămăseseră de bună seamă goale şi abandonate ore în şir, până când se aprinseseră, la căderea serii, luminile străzii, şi ele tot acolo erau, la fel ca şi acum, în clipa când Iovan le vedea pe ecran; apoi venise miezul nopţii, apoi orele târzii din noapte, geana zorilor... Se succedaseră zile şi nopţi... Vântul se juca acum nepăsător cu frunzele copacilor. Dacă îţi încordai auzul le puteai auzi foşnetul, ca o speranţă care s-a îndepărtat.

În Australia era noapte. Luminiţele de pe o esplanadă se oglindeau în mare, la Sidney. Niciuna nu se clintea din loc. Doar valurile legănau uşor reflexele luminilor de pe mal. Un far clipea rar şi constant undeva la un capăt de promontoriu, cu o lumină roşiatică.

Mai era ceva de văzut şi de cercetat pe întinsul Planetei?

Poate că nu. Dar inima se agăţa tremurând de orice detaliu, de orice zonă umbrită sau încă neexplorată, păstrându-şi o rezervă pentru cine ştie ce surpriză viitoare. Dincolo de pământurile şi de mările de unde camerele web transmiteau la cerere imagini în direct la orice oră din zi şi din noapte, poate că mai rămâneau alte pământuri şi alte mări pe care hărţile cartografilor chiţibuşari puteau să dezvăluie detalii nebănuite.

Iovan se pregătea să părăsească încăperea redacţiei Ştiri Externe a agenţiei de ştiri LANS–Delta.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (10)*

Neîncredere în mişcare

♠

În locul acela de pe bulevardul Magheru fusese pe vremuri un grilaj la marginea trotuarului, de care Iovan se împiedicase şi în cădere îşi scrântise glezna la scurt timp după sosirea în Bucureşti... Aici, la parterul blocului Aro, fusese cu mulţi ani în urmă un bufet expres, unde îţi spălai singur paharul de bere sau de limonadă, folosit de alt client şi lăsat pe masă. Îl apăsai cu gura în jos într-o scobitură rotundă, ca un piston găurit, cu arc dedesubt, care se lăsa în jos sub apăsare şi prin găurele ţâşneau mici jeturi de apă... Apoi se deschisese acolo un magazin de confecţii de lux, unde Iovan, ori de câte ori trecea prin dreptul lui, nu vedea niciun client înăuntru. Doi paşi mai încolo, pe strada Arthur Verona se afla biserica anglicană căreia, în anii regimului comunist, foarte puţini îi călcaseră pragul. Strada Arthur Verona, pe care de obicei stăteau parcate multe maşini, era acum blocată de altele care, nemaiapucând să iasă în bulevardul Magheru, rămăseseră în mijlocul străzii, cu uşile, la fel ca peste tot, lăsate larg deschise.

Nimeni nu venea dinspre biserica anglicană, nimeni dinspre Grădina Icoanei. Întreaga mulţime a locuitorilor din partea asta a oraşului se putea presupune că plecase la o mare întrunire populară, cine ştie unde. Nu se făcea însă auzit dintr-acolo, venind peste clădiri, nicio frântură de sunet. Doar vântul trecând prin împletitura de nuiele a Arcei lui Noe din faţa librăriei Cărtureşti, din care, alături de alte animale luate sub ocrotirea bătrânului Patriarh, se înălţa, lung, inocent şi neajutorat, gâtul girafei.

Cu inima strânsă, Iovan părăsi trotuarul şi ieşi în mijlocul bulevardului. La intersecţia cu strada George Enescu ai fi zis că maşinile aşteaptă şi acum la semafor, dacă n-ar fi fost portierele deschise la cele mai multe din ele. Stătu şi se uită prosteşte la semafor, urmărind schimbarea culorii de la roşu la verde şi apoi, de nenumărate ori, până la obsesie, succesiunea verde-roşu, roşu-verde. Una din ultimele maşini din şir o lovise pe cea de pe banda alăturată. Şi asta se întâmplase cu cine ştie câte zile în urmă. Nimerise portiera din faţă, de pe partea opusă şoferului. Portiera se îndoise în partea de jos, iar din deschizătura formată alunecase, se scursese, afară pe asfalt un obiect negru şi plat: covoraşul de cauciuc de pe podeaua automobilului. Fără doar şi poate în momentul acela, prin preajmă nu se mai aflase niciun agent de circulaţie. Covoraşul de cauciuc zăcea pe asfalt, doar cu un colţ îndoit, sus, de pragul uşii.

S-ar fi putut spune că se instaurase cu câteva zile în urmă indiferenţa cosmică, pe care toţi presimţeau că e gata să se întindă peste tot universul la cel mai mic semn de neîncredere în mişcare şi în schimbare. Neputinţa şi abandonul pecetluiseră lumea.

Într-un fel, era întocmai ca într-unul din visele lui Iovan, repetat obsesiv, când nimic nu se punea în mişcare şi nimic nu funcţiona, iar el se simţea frustrat de ineficienţa automobilului său, care nu mai răspundea la nicio comandă. Apăsa pedala acceleraţiei şi auzea undeva în interior motorul ambalându-se disperat, fără ca maşina să se clintească din loc. Era atât de copleşitoare şi de definitivă nemişcarea încât rămânea pe scaun paralizat, fără să-i treacă prin minte să se dea jos şi să încerce să împingă automobilul de la spate, doar-doar o reuşi să-l scoată din punctul mort.

Se trezea, dar starea de veghe nu-i aducea uşurarea aşteptată. Se întreba uneori dacă trezirea din vis era cu adevărat obligatorie. Nemişcarea putea să dureze la nesfârşit...

...întocmai ca acum.

Dincolo de intersecţia cu strada Arthur Verona era farmacia Magheru, pe vremuri una din cele mai căutate din Bucureşti. Uşa vopsită în verde rămăsese larg deschisă. Iovan nu trecuse niciodată dincolo de o tejghea, nu intrase în niciunul din oficiile acelea pe cât de dosnice pe atât de viu luminate, de unde le vedea pe farmaciste ieşind pentru a-i servi pe clienţii sosiţi la ghişeu. Acum nimic nu-l mai oprea s-o facă. Doar un sentiment de jenă, pe care însă îl putea învinge. Iovan se strecură pe lângă tejghea şi pătrunse prin cadrul unei uşi deschise într-o încăpere dominată de dulapuri compartimentate, cu foarte multe uşiţe. O somaţie tăioasă cum că accesul clienţilor era interzis în acest spaţiu ar fi putut veni oricând din partea unei voci învestite cu autoritate de pază în această farmacie; la fel ca în oricare alta; o nălucire greu de înlăturat.

În visele sale Iovan nu era niciodată cel ce fura ci cel ce era furat şi aproape întotdeauna era lipsit de orice posibilitate să se apere sau să riposteze. Cineva se ascundea după automatul pentru cărţi de joc şi, profitând de semnificaţiile multiple ale cărţilor, era pus pe jucat feste necuviincioase. Automatul arăta ca un turnuleţ de înălţimea unui stat de om, cu toate cărţile, începând de la as şi terminând cu regele, înşirate pe înălţime, ca o coloană cu toate cele patru culori, iar în dreptul fiecărei figuri era afişat preţul şi un buton cu care puteai să optezi. Pentru plata cărţii dorite aveai la dispoziţie fie o fantă pentru bancnote, fie una pentru monede. Iar semnificaţia cărţii cerute o primeai pe o notiţă împreună cu cartea de joc. Nenorocirea era că o mână ticăloasă putea oricând să apară dindărătul turnuleţului-automat şi să fie mai rapidă decât tine, deposedându-te cu neruşinare de cartea solicitată.

Iovan se întoarse în încăperea dinspre stradă. Unele medicamente nu se aflau în sertăraşe ci stăteau expuse direct pe rafturi de sticlă — cutiuţe şi flacoane ale căror denumiri îi erau în cea mai mare parte necunoscute. Oricare medicament, chiar şi cele mai binefăcătoare, nu se putea să nu-ţi afecteze ficatul — asta i-o spusese cândva o farmacistă în vârstă, care avea aerul că trecuse prin toate experienţele vieţii, învăţase câte ceva din fiecare şi găsise în final că precauţiile sunt îndeobşte inutile. Pentru Iovan asta era una din acele mărunte amintiri despre care te întrebai de ce s-au păstrat. Acum venea timpul să vezi cum poţi să te descurci într-o lume fără farmacişti şi fără medici. Îşi aminti cum doctorul Uzum se apleca peste el în timp ce stătea lungit în pat, nu înainte de a-şi lăsa gentuţa cu trusa medicală, undeva în apropiere, pe un colţ de masă, de care îşi amintea vag. Pe vremea aceea probabil că doctorul încă nu începuse să-i vorbească de o nouă identitate. Colţul acela de masă se lumina pentru o clipă ca un spot luminos pe rampa întunecată a amneziei sale, dar nu reuşea să cuprindă un spaţiu mai larg din încăperea unde se presupunea că doctorul Uzum se ocupa de el. O nouă identitate?...

Un gând consolator — care nu era neapărat o noutate în cugetul său — venea să se instaleze, aici în farmacie, cu mai multă pregnanţă decât altădată: ideea că printr-un act voluntar puteai oricând scăpa de corvoada zilelor dacă avea să se dovedească prea greu de îndurat. Toate sertăraşele tuturor dulapurilor din toate farmaciile îi stăteau la dispoziţie, la orice oră din zi şi din noapte. Ca şi cum cineva, o fiinţă fără identitate şi fără voinţă, dar atotputernică precum Dumnezeu, rătăcise pe undeva cheiţele de la sertăraşe, încât nimeni nu mai găsea nimic, nimeni din mulţimea acum plecată la întrunirea populară nu se putea apăra, la întoarcere, şi nici n-avea vreun motiv să se apere...

Oare la noapte aveau să se aprindă luminile pe străzi?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Vânzătorul de artificii*

Visele de dimineaţă totdeauna ţi le aminteşti cel mai bine. Cum e cel pe care tocmai l-am visat.
   (Să-l scriu repede, până nu se risipeşte!)
   Trebuia să cumpăr nişte artificii pentru o neprecizată ocazie festivă. Vânzătorul avea undeva în stradă (sau poate nu în stradă ci pe un coridor, dar cu multă lume în jur) o măsuţă cu artificii de vânzare. Am ales unul singur dar mare, care costa 18 lei. Arăta ca un beţigaş, destul de gros, de un verde spălăcit. Aveam o mână ocupată şi de aceea am scos portmoneul, unde aveam o mulţime de monede strălucitoare, de diferite mărimi, pe care, cu mâna liberă, i le-am răsturnat pe o margine de masă, rugându-l să-şi aleagă singur monedele pentru plata cuvenită. În jurul măsuţei stăteau mulţi gură-cască. Vânzătorul apucase să-mi pregătească restul pentru cazul când i-aş fi plătit cu hârtii dar, văzând monedele, a băgat hârtiile la loc în buzunar. Avea un fecioraş pe lângă el, care a întins numaidecât mâna, să ajute la alegerea monedelor, alegându-le pe cele mai mici. Tatăl însă l-a oprit, spunându-i:
   — Lasă, tu nu te băga. (I-a fost teamă că fecioraşul îşi va opri câţiva bănuţi pentru el.)
   Am avut un moment de neatenţie, iar când m-am uitat din nou la masă, monedele rămase după reţinerea costului artificiului erau aliniate, la vedere pentru a le lua înapoi, iar cele pentru plată dispăruseră. Erau toate monede de mărime mijlocie şi m-am gândit că cele foarte mici nu se mai vedeau, ceea ce putea să însemne că totuşi acestea, cele pe care le atinsese copilul, fuseseră totuşi sustrase de acesta. Nu i-am reproşat totuşi nimic vânzătorului.
   Acum, că tranzacţia era încheiată, omul, ştiind că sunt scriitor, mi-a spus, cu o mină câte se poate de serioasă:
   — Atunci când scrieţi (sau poate a spus „povestiţi”) ceva, unde vreţi să ajungeţi?
   Deoarece întrebarea, neaşteptată, mi s-a părut de bun-simţ, am rămas pe gânduri câteva clipe ca să-i pot da un răspuns cât mai potrivit.
   — Când scrii (sau poate am spus „povesteşti”) ceva — dacă îţi reuşeşte; fiindcă dacă nu-ţi reuşeşte, n-am făcut nimica — deci dacă îţi reuşeşte, înseamnă c-a izbândit talentul. Nu se pune problema să ajungi undeva.
   Cuvântul „izbândit” l-am socotit unul cu greutate. După care m-am întors şi am plecat. În timp ce mă întorceam m-am întrebat dacă să-i spun sau nu un cuvânt de rămas-bun. Am hotărât însă că aşa, fără niciun rămas-bun, spusele mele sunt mai de efect, aşa că n-am mai adăugat nimic.
   Şi m-am trezit.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Vatra, 7–8 2017