Marocco sau Ziua Deşertului (27)*

Pământul secund

♥

Se vorbea de o planetă identică, o dublură a Pământului, că ar putea exista undeva în Univers. Nimeni nu o descoperise încă, dar toată lumea era încântată de idee. De fapt, dacă Universul era infinit, aşa cum se afirma, o asemenea dublură nici nu se putea să nu existe — despre asta discutasem şi cu tata şi cu doctorul Uzum. Numai că niciunul din ei, fără a nega posibilitatea în sine, nu o trata cu seriozitate. De mama nici nu mai vorbesc: planeta-dublură ei îi era perfect indiferentă, ea avea alte preocupări. Iar pentru tata şi pentru doctorul Uzum era un simplu exerciţiu de imaginaţie. În timp ce mie mi se părea că e o chestiune vitală. Mă înfiora să privesc în jur şi să mă gândesc că tot ce vedeam şi simţeam, altcineva vedea şi simţea identic, chiar în acel moment, într-un alt loc, depărtat, neştiut, din Universul nemărginit, pe acel Pământ Secund: cineva asemenea mie, aidoma mie, de fapt un alt eu, un alt Alexandru. Şi fiecare era liber să se gândească la propria-i dublură de pe o planetă, undeva în Univers, ca despre un lucru cert. Mi se părea absolut tulburător. Ce sentimente aveam pentru acel al doilea Alexandru? Era o fiinţă distinctă? Totuşi nu putea fi diferit de mine de vreme ce totul pe acea planetă era copia celor existente pe Pământ. Nu era ca propria-mi imagine într-o oglindă pentru că despre aceea ştiam că era o făptură virtuală, că nu putea manifesta iniţiativă, că nu putea gândi şi simţi independent de mine. Pe când celălalt era o făptură reală, independentă, cu voinţă proprie, înzestrată cu capacitatea de a lua decizii proprii. Iar dacă nu o făcea, era doar fiindcă se supunea destinului nostru comun, al meu şi al lui. Acelaşi destin? Da şi nu. Însufleţit de speranţă, pe el îl vedeam cruţat de tot ce mi se părea eşuat la mine. Şi în primul rând sănătatea. Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la un Alexandru care gândea, simţea şi se comporta aidoma mie, doar că reuşise, vorba doctorului Uzum, să-şi schimbe identitatea. Ceea ce pentru mine rămânea doar ca o perspectivă. Îşi schimbase identitatea nu mult, atât cât să-l ajute să se simtă un pic mai liber şi un pic mai puternic. Fiind aproximativ identici el şi cu mine, contau mai puţin deficienţele fiecăruia din noi. Luaţi împreună, eram o fiinţă aproape completă. Una singură. Şi ne puteam bucura unul de existenţa celuilalt.

M-am surprins însă la un moment dat că începusem, fără voie, să mă supraveghez. La fiecare gând care îmi venea în minte şi la fiecare gest pe care îl făceam, mă întrebam dacă celălalt avea acelaşi gând şi dacă făcea aceeaşi mişcare, mă întrebam totodată cât de totală putea fi simultaneitatea dintre lumile noastre. Dacă aceasta nu era deplină, puteam să mă întreb cine pe cine imită, şi asta deşi nu aveam nicio posibilitate de a verifica. Dar nu avea importanţă: întrebări nu te poate opri nimeni să-ţi pui în orice clipă, e doar amuzant, atât şi nimic mai mult. Ca să nu apar în propriii mei ochi un simplu imitator, eram înclinat să fac gesturi neaşteptate, nefireşti, cu singurul scop ca, prin însuşi nefirescul lor, să evit pierderea întâietăţii faţă de celălalt. Dar în clipa următoare îmi spuneam că dacă lumile noastre sunt identice, la fel şi făpturile noastre, cel mai probabil era ca şi el să fie tentat, exact în aceeaşi clipă, să-şi dorească întâietatea gestului şi a gândului. În definitiv, poate că era ca şi cum aş fi avut un frate geamăn, mai mult decât geamăn, o dublură a mea. Nici nu era firesc, şi nici cuviincios, să mă refer în gând la el numindu-l pur şi simplu el, sau celălalt. Dacă era identic, cu siguranţă se numea tot Alexandru şi îmi era greu să îl desemnez ca fiind al doilea, nu de alta, dar el, la rândul său, dacă se gândea la mine, poate că mă desemna tot ca al doilea. Aşa că, într-un fel, identitatea nu mai exista... Mă descurcam în chestiuni de duplicare mai greu decât îmi imaginasem atunci când existenţa Pământului Secund începuse să mă preocupe. El, al doilea, pentru a-mi bucura sufletul, trebuia să nu îşi ducă viaţa pe un scaun cu rotile, ca mine. Identitatea dintre noi trebuia să fie — putea să fie — doar parţială pentru a nu îmi strica satisfacţia unor perspective mai bune pentru propriul meu viitor.

Mama îmi capta privirea aţintită asupra ei afişându-şi jumătatea de interes rămasă disponibilă după ce ochii îi părăsiseră masa acoperită cu velur verde şi cărţile de joc răsfirate în ordinea numai de ea ştiută. Şi totuşi interesul pe care îl vedeam în ochii ei pentru persoana mea creştea până către sută la sută:

— Ce te uiţi aşa la mine?

Mă îndoiam că o interesa să afle că tocmai mă întrebam dacă dublura ei de pe Pământul Secund se întrerupea în clipa aceea din pasienţă — poate o secundă mai devreme, poate o secundă mai târziu — ca să-l întrebe pe fiul ei de ce o privea fix; sau poate că avea parte, cea de pe Pământul Secund, de un fiu care şedea pe un scaun normal, cu picioare rigide, de pe care se putea ridica oricând şi umbla după pofta inimii pe acel Pământ identic cu al nostru... Şi dacă nu îi răspundeam mamei, ea se întorcea în tăcere la pasienţa ei şi orice curiozitate se stingea în casa noastră. În afară de curiozitatea mea. Aş fi făcut cu dragă inimă o incursiune pe Pământul Secund, prin Bucureştii lor, unde puteam să mă aştept să-mi întâlnesc toţi colegii, şi pe doctorul Uzum, care mi-ar fi dat negreşit acelaşi sfat ca şi aici pe Pământ, să nu îmi pierd speranţa şi să-mi găsesc o nouă identitate, şi totodată s-ar fi bucurat să constate cât eram de aproape de ea. Dar nu era exclus să găsesc un oarecare decalaj între cele două Lumi — în favoarea noastră, sau în favoarea lor. Puteam, bunăoară, să-i găsesc pe ei înaintea noastră cu un număr de ani, ceea ce ar fi echivalat cu o călătorie în timp, şi să aflu ce avea să se întâmple cu mine în viitor. Ceea ce nu îmi surâdea în niciun fel căci, la fel ca mulţi alţii din cei pe care îi cunoşteam, nu că n-aş fi fost încrezător în viitor atâta vreme cât era vorba de unul îndepărtat, dar îmi era teamă de viitorul apropiat, de ziua următoare, sau de anul următor... Sau, dimpotrivă, decalajul dintre Lumile noastre putând fi în favoarea noastră, l-aş fi găsit acolo pe alter ego-ul meu Alexandru trăind în trecutul nostru comun şi aş fi avut astfel prilejul să-mi cunosc strămoşii, pe care aici pe Pământ nu avusesem şansa să-i cunosc fiindcă muriseră înainte să lase vreun semn despre cum trăiseră, iar părinţii mei fuseseră destul de indolenţi sau destul de neinteresaţi pentru a le cere amănunte despre viaţa lor înainte să părăsească această lume.

Curiozitatea mamei, curiozitatea ei cu toane, revenea, şi era rândul ei să mă fixeze cu o privire scrutătoare şi să mă întrebe:

— La ce te gândeşti, Alexandru? Îmi pari îngrijorat. Ar trebui să ai preocupări mai concrete.

Ea vorbea! Pasienţele ei erau preocupări concrete!

— Ar trebui să mai faci un joc, să-ţi exersezi mâna, spunea. Un joc de marocco. Să-ţi mai exersezi mâna şi perspicacitatea. Nu-i bine să stai tot timpul cu ochii pe pereţi.

Spunând asta, ducea la gură ceşcuţa de cafea, cu o mişcare visătoare, şi lua o mică sorbitură. Pe un colţ al mesei stătea ibricul de aramă, din care ea îşi adăuga din când în când în ceşcuţă. Eram deja la vârsta când puteam fi întrebat dacă nu doresc o cafea. Măcar în dimineaţa următoare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (26)*

Fotografii înrămate şi zâmbitoare

♣

Iovan era captiv într-un soi de cuşcă alungită, în care nu se putea ridica nici măcar în patru labe. Era condamnat să stea lungit şi să-şi aştepte sfârşitul. Se făcea vinovat de a fi adus ofensă unei femei simple, din popor, dar care era înrudită cu persoane influente. Cuşca era făcută dintr-o reţea de sârmă foarte solidă, iar femeia pe care o ofensase se afla în apropiere, la doi paşi, iat-o acolo, într-o parte. Avea o figură gravă, afişând acea demnitate ultragiată, închisă în ea, pentru care, ştiindu-se şi bine apărată pe deasupra, n-ar fi iertat pe nimeni în ruptul capului. Dar se mai afla acolo — Iovan o vedea prin ochiurile reţelei — şi ruda influentă a femeii: un bărbat încă tânăr, solid, cu toate blazoanele potenţei şi ale blazării lipite pe faţă. De la el Iovan nu se putea aştepta la nimic bun, nu se putea aştepta la nicio licărire de milă şi de îndurare. Era condamnat definitiv şi în foarte scurt timp bărbatul influent, ruda femeii pe care o ofensase, avea să pună în aplicare sentinţa şi să altereze fără nicio ezitare părţi vitale din corpul său.

Se ivea însă Mara — Iovan o vedea dincolo de ochiurile reţelei de sârmă —, avea acest drept în calitate de soţie şi nici măcar bărbatul influent din preajmă nu i-l putea contesta. Mara îşi cobora faţa la nivelul cuştii, îl privea cu durere în ochi dar şi cu resemnare, aproape cu lacrimi în ochi, deşi, de felul ei, ea nu plângea. Îl implora să nu se opună, să-şi accepte soarta. Iovan era profund contrariat că ea nu caută nicio soluţie să-l salveze. Teama şi disperarea îi goleau tot conţinutul vital, aducându-l în vecinătatea imediată a dispariţiei. De fapt, Mara nici nu putea fi acolo unde o vedea, fiindcă ea deja dispăruse, înaintea lui, în explozia de la restaurantul benzinăriei. Aşa că tot ce mai urma era propria sa dispariţie.

Se trezi şi plânse amarnic, cum nu plânsese nici la ceremonia funerară a Marei şi a părinţilor — o ceremonie cu sicrie simbolice şi fotografii înrămate şi zâmbitoare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Semne ale primăverii*

Într-un căruţ-scaun împins de-a lungul trotuarului iată două gemene frumoase ca două bibelouri, cu neliniştea avidă de primăvară în ochii albaştri, limpezi şi puri ca seninul cerului, şi obrăjorii de porţelan suflat cu pulbere de bujor. Un bărbat în trecere se opreşte şi cercetează ochii doamnei care se apropie împingând căruţul, încercând să desluşească dacă ochii albaştri ai copilelor sunt moştenire de la dânsa. Nu reuşeşte deoarece ochii mamei cată cu dragoste în jos spre căruţ.
   — Dumneavoastră aveţi ochii atât de albaştri, sau soţul?
   Doamna se opreşte pentru un moment, ridică ochii spre el, cu o indiferenţă mai degrabă ostilă, şi îi întoarce întrebarea:
   — Da’ de unde ştiţi că le-am făcut cu soţul?
   Bărbatul s-a şi fâstâcit.
   — Păi... Presupun, bâiguie.
   Nici n-a apucat să-şi dea seama dacă ochii mamei sunt la rândul lor albaştri, sau nu. Doamna încă nu s-a pus în mişcare.
   — Sunteţi un soi de moralist în căutare de obiect al muncii? nu-l slăbeşte ea, prelungind starea de ostilitate.
   Privirile gemenelor, nevinovate, sunt atrase de te-miri-ce, ba ici, ba colo, ba sus, ba jos. Ce face una nu depinde de ce face cealaltă. Deşi împreună, sunt independente. Şi încă n-au ajuns, nici pe departe, la vârsta când conversaţia mamei cu un domn străin le va stârni interesul. Habar n-au dacă mama s-a iubit cu tăticu’ sau cu vreun alt domn. Sau dacă nu cumva s-au născut din fantezia mamei lor. Pe ele le interesează primăvara şi atât.
   — Par avide să cunoască lumea, observă bărbatul.
   — Poftim?!
   Bărbatul a făcut un gest scurt cu capul, arătând spre gemene, gest care a trecut însă total neobservat, iar doamna a tresărit contrariată, ca şi cum ar fi primit drept în faţă o insultă.
   — Fetiţele dumneavoastră, gemenele, la ele mă refeream, explică bărbatul, în defensivă. Sunt avide să cunoască lumea.
   — Sunteţi vreun psiholog, sau ce! De unde ştiţi dumneavoastră ce sunt ele avide să cunoască?
   — După felul cum se uită în dreapta şi-n stânga.
   — Până una alta, văd că dumneavoastră sunteţi cel ce se uită în dreapta şi-n stânga.
   — Sunteţi o fină observatoare, se bucură bărbatul de ocazia care i s-a dat să-şi continue explicaţia, nu însă fără să-şi reproşeze în secret propria-i atitudine, un pic linguşitoare. Şi eu sunt avid să cunosc lumea.
   — Ce-ar fi să vă exersaţi abilităţile de psiholog cu nepoatele dumneavoastră? Şi spunând asta, dă s-o pornească mai departe.
   — Nepoatele mele nu-s aşa de frumoase ca fiicele dumneavoastră! îi replică bărbatul, curtenitor.
   Doamna amână cu o clipă reluarea plimbării.
   — Fiecare să se mulţumească cu ce are!
   — Tocmai că nu trebuie să se mulţumească cu ce are! După părerea mea, omul trebuie să aspire să cuprindă cât mai mult în sfera cunoaşterii sale.
   — Presupun că „acordul sferei” vă interesează mai puţin.
   — A, nu! Nu sunt câtuşi de puţin băgăreţ. Totdeauna recurg la negociere.
   — Negociere? Sunteţi vreun diplomat, sau ce?
   I-a spus-o, şi acuma, dacă tot a zăbovit, merită să zăbovească o clipă în plus, ca să vadă dacă domnul are replică.
   — Până acuma aţi presupus că sunt ba moralist, ba psiholog, ba diplomat. Se pare că vă plac categoriile. Una-două, recurgeţi la categorisiri. Aş zice că asta denotă o uşoară tendinţă spre simplificare.
   Gemenele dau semne că zumzetul conversaţiei începe să le capteze atenţia. Par curioase să vadă mai exact cum arată domnul de care le apără mămica lor cu atâta succes şi de aceea şi-au răsucit în sus căpşoarele, ceea ce nu le vine tocmai uşor: nu cumva domnul stă prea aproape de mămica lor? Domnul poate să se consoleze cu gândul că gemenelor, sucindu-şi capetele în sus, spre el, nu le intră soarele în ochi — măcar atât.
   — Deşi nu mă interesează în mod deosebit, mă întreb totuşi dacă sunteţi vreodată mulţumit de „sfera cunoaşterii” dumneavoastră, spune ea.
   Şi ca să arate fără niciun dubiu că răspunsul domnului totuşi n-o interesează, de astă dată chiar porneşte să împingă mai departe căruţul cu cele două gemene.
   — Dacă vă referiţi la cazul de faţă, pot să vă spun că mă declar satisfăcut, răspunde bărbatul cu o anume voioşie, urmând căruţul.
   O urmează ţinându-se însă la o jumătate de pas în urma ei.
   — Da? Şi, mă rog, ce anume vă satisface?
   — Ceea ce încercam să aflu la început: am observat că în privinţa ochilor albaştri, gemenele vă moştenesc.
   Doamna zâmbeşte rece şi îşi întoarce privirea oarecum în urmă.
   — Mă rog, dacă asta vă face fericit...
   — Mă aştept să existe şi alte însuşiri pe care gemenele să le moştenească de la dumneavoastră, plusează bărbatul.
   — Ca de pildă.
   El are un mic neastâmpăr zâmbitor:
   — Indubitabil, vitalitatea şi... verva.
   Doamna îi aruncă din mers o ocheadă iscoditor-dezaprobatoare, de astă dată drept în faţă.
   — Sunteţi ironic, sau mi se pare mie?
   — Mulţi v-ar răspunde Doamne fereşte! Cum mi-aş putea permite! Dar eu vă răspund: Fără un dram de ironie am cădea în platitudine. Şi eu nu vreau să risc.
   Una din gemene pare să se fi edificat în privinţa domnului cu care mama lor stă de vorbă: nu merită atenţie; drept care, senină, îşi întoarce privirea din nou spre semnele primăverii, care năvălesc din toate părţile. Pentru cealaltă s-ar zice că domnul încă mai prezintă oarece interes, aşa că îl fixează în continuare, cu gâtul sucit, fără să aibă habar că există o regulă cum că e necuviincios să priveşti insistent pe cineva drept în faţă.
   — Ironie, da, de acord cu dumneavoastră.
   — Inclusiv îndreptată împotriva propriei persoane, completează bărbatul. Autoironie, cum se spune.
   — A, nu! se opune categoric mama gemenelor. O prefer îndreptată împotriva altora.
   — Atunci va trebui să aştept, conchide cu resemnare domnul.
   Doamna se opreşte brusc, încât căpşoarele gemenelor din căruţ pendulează înainte şi înapoi. Fără să le contrarieze însă, deoarece sunt conştiente că tot ce face mămica este spre binele lor.
   — Să aşteptaţi, ce?
   — Să crească gemenele dumneavoastră, răspunde senin domnul. Şi adaugă: — În speranţa că cel puţin în privinţa asta n-or să vă moştenească.
   Doamna îl priveşte chiorâş.
   — De ce nu aşteptaţi, mai bine, să crească nepoatele dumneavoastră?
   — Pentru simplul motiv că nu există, doamnă dragă.
   — Deci, una peste alta, sunteţi şi mincinos!
   — Îmi face plăcere să vă las ultimul cuvânt, dragă doamnă.
   Căruciorul s-a îndepărtat şi iată că între timp gemenele s-au gândit că poate merita să-i dea mai multă atenţie domnului cu care mămica lor a stat de vorbă. De aceea se apleacă, ambele, mult în afara căruţului, una într-o parte şi alta în cealaltă parte şi privesc în urmă ţinându-se strâns, cu ambele mânuţe, de braţele scaunului. Îl fixează cu privirea în timp ce se îndepărtează şi cu siguranţă nu le e prea clar dacă domnul care rămâne tot mai în urmă face sau nu parte din semnele primăverii, care lor le captează întreaga atenţie.
   Dar iată că o tânără înaltă şi zveltă se apropie pe trotuar. Poartă pantaloni răcoroşi de vară, de culoare bej, mulaţi pe picior, şi o bluză decoltată, fără mâneci, iar în braţe ţine un căţel; îl ţine atât de strâns îmbrăţişat că nici nu îţi poţi da seama ce rasă este. Fără doar şi poate stăpâna îl duce la veterinar. Bietul căţel, moleşit, poate bolnav, stă cu capul sprijinit pe sânul gingaş al tinerei, cu botul ridicat spre gâtul ei.
   — Nu ştie să aprecieze, îi strecoară bărbatul, discret, pe un ton conspirativ, în timp ce se intersectează cu tânăra cea zveltă.
   — Poftim? tresare stăpâna căţelului, întorcându-se spre el.
   Bărbatul se opreşte pentru câteva clipe şi îi explică, plin de bunăvoinţă.
   — Câinele, la el mă refeream. Eu, dacă aveam norocul lui, de mult eram adormit acolo şi visam heruvimi.
   — Să vă fie ruşine! îi aruncă tânăra în urmă, indignată, şi iuţeşte pasul.
   Bărbatul îşi lasă bărbia în piept şi, continuându-şi drumul, zâmbeşte în secret.
   În curând, da, se va simţi vinovat.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou
Publicat şi în Euphorion, 4, 2015

Marocco sau Ziua Deşertului (25)*

Aventura forţei centrifuge

♥

Stăteam întins pe canapeaua de sub fereastră, cu braţele sub cap, şi priveam norii înalţi şi nemişcaţi la ora calmă a crepusculului. Conturul lor încă îl mai mângâiau ultimele raze ale soarelui tivindu-l cu trandafiriu, iar carenele norilor deja se afundau în apa stătută a înserării, în timp ce deasupra lor cerul se înălţa azuriu şi pur către spaţiul intergalactic. Deasupra norilor, o ştiam din filme, ţi se aşternea în faţă covorul buclat al vălătucilor pufoşi, uneori compact dintr-o zare într-alta, alteori întretăiat de goluri cu marginile destrămate, prin care, ca prin nişte ferestre limpezi, se întrevedea abisul învăluit în albăstriu al feţei pământului. Acolo, deasupra, soarele strălucea veşnic, iar vântul cânta fără încetare, îngheţat, cântecul Platourilor Înalte. Era tot un fel de pustiu acolo, unde nu îşi aveau locul sufletele, ci doar caravane de cămile palide de abur rătăceau, cu picioarele mişcându-se somnambulic prin buclele albe şi stârnind, în mersul lor, fuioare de nori. În rest, era la fel de pustiu ca pe Marte, planeta la care gândul mi se întorcea mereu. Doar culoarea diferea, da. Rămânea să meditez, în toţi anii care aveau să vină, la cauzele pustiirii Planetei Roşii, la acele albii de torente evaporate probabil cu milioane de ani în urmă. Cu siguranţă dispăruse acolo o civilizaţie, poate mult mai avansată decât cea de pe Terra, după cum spuneau unii. Apele planetei, care curseseră timp de miliarde de ani săpând acele albii gigantice şi se cuibăriseră în depresiunile ale căror dimensiuni întreceau orice închipuire, dispăruseră la un moment dat dintr-o cauză necunoscută. Poate că se întâmplase brusc, în urma unui cataclism de proporţii cosmice, sau poate că, dimpotrivă, agonia durase milenii. Poate că semnele dezastrului începuseră să se înmulţească cu fiecare an, cu fiecare zi, punând imaginaţia locuitorilor Planetei Roşii la grea încercare, obligându-i să născocească noi şi noi mijloace de supravieţuire, să încerce să amâne pe cât posibil sfârşitul. Starea de astăzi a planetei arăta că nu reuşiseră. Dar rămânea de pe urma evenimentelor din trecutul îndepărtat o anumită măreţie pe veci încremenită a naturii devastate, mărturie că orice fiinţă inteligentă şi simţitoare nu are nicio şansă să se împotrivească stihiilor nemiloase. Nu mai ştiam ce temperaturi se întâlneau pe suprafaţa lui Marte, şi, la drept vorbind, nici nu mă interesa prea mult să ştiu, dar mă gândeam că nu putea fi decât reconfortant la poalele acelor versanţi de nisip, pe care îi vedeam în imagini captate de sondele spaţiale, de la mică distanţă. Sigur, se pare că nu prea aveai unde să te adăposteşti de soare. Nu îţi rămânea decât să aştepţi umbrele înserării, care veneau încet-încet, la fel ca şi pe Terra, decât doar că difereau culorile un pic. Iată, te întâmpinau acolo toate variantele posibile de cărămiziu, chiar dacă uneori se aşternea peste fundul văilor, la ora înserării, o peliculă translucidă de albastru metalic, numai bun să împlinească senzaţia de răcoare, binemeritată după nesfârşitele ore de arşiţă. Nicio surpriză nu te aştepta păşind pe suprafaţa planetei, decât doar că frumuseţea ei aridă ţi se înfăţişa mereu din alte şi alte unghiuri. Nicio apă de netrecut, niciun ocean nu îţi stătea în cale, doar nisipul galben–cărămiziu–roşu, care poate îţi scrâşnea sub călcătură şi se surpa ici şi colo. Spre deosebire de Terra, unde, în orice loc te-ai fi aflat, erai captiv pe un petic de uscat, acolo, pe Marte, puteai să străbaţi planeta dintr-un capăt într-altul fără să-ţi stea nimic în cale: planeta întreagă era un deşert.

Se întuneca şi norii dispăreau în bezna acaparatoare...

Nu mă ridicam să aprind lumina. Rămâneam, din nou, singur cu gândurile...

Cu siguranţă mama şi-ar fi dorit un fiu mai pragmatic dar, având în vedere situaţia mea, se consolase să investească mai puţin în viitorul meu şi mă lăsa cu fantasmele mele. Nici veştile de la şcoală nu erau, în ochii ei, tocmai rele. Concluzia ei era, cred, că fiul ei nu era ţinut pe margine, nici de către profesori, nici de către colegi. Probabil că nu trecuseră neobservate străduinţele doamnei Ştefan să ne familiarizeze cu natura, şi sprijinul de care se bucura din partea direcţiunii în toate iniţiativele dânsei. Mama avea un stil al ei de a privi toate lucrurile, stând deasupra tuturor, fără să se atingă de vreunul anume. Îmi lăsa mie plăcerea să intru în detalii şi nu se mira nici când — i se părea ei — acordam o atenţie disproporţionată ilustraţiilor din manuale în loc să mă ocup mai mult de text. Nu se mira, printre altele, şi pentru că ştia prea bine că mai tot timpul stăteam cu ochii pe imaginile din cărţi, nu numai pe cele din manuale. Îmi aduc aminte de Zidul morţii, acea acrobaţie pe motociclete, pe care manualul de fizică o dădea drept aplicaţie a forţei centrifuge. Văzusem, în Parcul Tineretului, motocicletele în interiorul acelui cilindru infernal, rotindu-se ameţitor, ca într-un carusel fără braţe, ajungând într-o incredibilă poziţie orizontală şi apropiindu-se în viraje scurte de buza cilindrului, sus, pentru a-i face, într-un fel de joacă riscantă, pe spectatorii care stăteau roată de jur împrejur şi priveau fermecaţi în jos, să le stea inima în piept.

Zidul morţii...

Se roteau cu o forţă nebună motocicletele acelea — erau la un moment dat două în acelaşi timp şi se învârteau în sensuri contrare una faţă de cealaltă; mă uitam la motociclişti: erau îmbrăcaţi la fel ca piloţii, aşa cum îi ştiam din filme şi din reviste, cu costume de piele, cu caschete pe cap, tot de piele, şi ochelari mari de protecţie; dar, spre deosebire de piloţi, înghiţeau cu o bravură sinucigaşă gazele eşapamentului lor; gazele dădeau alene pe dinafară, ca dintr-un uriaş cazan în interiorul căruia clocotea nesăbuinţa şi setea de risc a oamenilor, iar motoarele se lăsau siluite fără nicio împotrivire, răspunzând celor mai neverosimile comenzi; dădeau pe dinafară gazele acelea, abia vizibile dar cu miros puternic, făcându-i pe spectatori părtaşi la aventura forţei centrifuge.

Era molipsitoare nesăbuinţa motocicliştilor de la Zidul morţii; ea le dădea colegilor mei şi, de ce să n-o recunosc, la fel şi mie, senzaţia că nu cu raţiunea e posibilă convieţuirea cu natura, cu cosmosul, ci acceptând un soi de joc cu hazardul şi de-a hazardul, un joc mortal din care scapă cine poate.

Motocicliştii reduceau viteza, furia cercurilor parcurse pe zid se domolea şi motocicletele coborau făcând, cu viteză redusă, ultimul cerc pe mica rampă circulară de la piciorul zidului, înainte de a poposi pe duşumea, stoarse de vlagă, şi rămâneau în nemişcare.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Insomnie de dimineaţă*

M-am trezit când se lumina de ziuă, cu gânduri mohorâte. Aşadar am şi eu insomniile unui bătrân, mi-am spus. Am stat treaz minute bune, gândindu-mă dacă nu-i cazul să-mi fac ceaiul de dimineaţă sau dacă n-ar fi mai bine să citesc câteva pagini din orice decât s-aştept în zadar să adorm la loc. Mi-am amintit de interviul cu Emil Brumaru citit în ajun în Adevărul de weekend, în care poetul erotic se plângea de insomnii, constatând în final, cu regret, că de pe urma interviului a rămas cu „o senzaţie de bolmojeală inutilă.” Fiind de acord că senzaţia poetului era perfect îndreptăţită, m-am lăsat în continuare în voia amărăciunii pricinuite de eşecul Simonei Halep în finala de la Roland-Garros şi de tertipurile respingătoare ale Mariei Şarapova, adversara acesteia, comentate cu aversiune de presa sportivă a momentului. Gânduri mohorâte, cum spuneam — plus altele asemenea.

Când m-am uitat la ceas, era ora şase, deci eram treaz de mai bine de-o oră.

Apoi, la un moment dat, îmbrăcat fiind, am dat să ies din casă. În clipa aceea mi-am spus: E vis! Dacă n-ar fi vis, m-ar fi întrebat soţia unde mă duc. Cum nu m-a întrebat nimeni nimic, înseamnă că-i vis. Ce bine! Uite că până la urmă tot am reuşit s-adorm!

Era însă prea devreme: tocmai mă uitasem la ceas şi constatasem că-i abia şase, deci n-ar fi stricat să mai dorm un pic. Ia să vedem dacă îmi reuşeşte — să mă bag înapoi în aşternut, aşa îmbrăcat cum sunt, fără să mă trezesc, cu vis cu tot... Am râs în sinea mea de şiretlicul la care era pe cale să mă dedau: încercând să mă strecor în aşternut, am simţit disconfortul pricinuit de îmbrăcăminte, am simţit cum mă trezeam, şi am tras concluzia că una ca asta nu se poate face.

M-am trezit la ora nouă, c-un zâmbet pe buze. Nu eram îmbrăcat. Gândurile mohorâte se volatilizaseră.

***

^* Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Marocco sau Ziua Deşertului (24)*

Peste țări de tranzit

♣

Tatăl său veni la căpătâiul lui şi îşi găsi un taburet să se aşeze. Fără să se arate mirat, îşi roti privirea în jur şi rosti cu o voce lipsită de entuziasm: „Văd că ai aici tot ce îţi trebuie, nu îţi lipseşte nimic.” Iovan dădu din cap, cumva la fel de trist şi el, şi îl întrebă: „Unde e mama? N-a venit cu tine?” „Nu — zise tatăl său. Mama ta n-a putut să vină. Poate data viitoare.” „Ce mai face mama?” îl întrebă Iovan. „E puţin întristată de ceea ce s-a întâmplat”, îi răspunse tatăl. Şi continuă: „I-am explicat că oricum s-ar fi ajuns aici. Fiindcă nimeni nu trăieşte veşnic. Iar dacă nu se mai nasc copii, asta se întâmplă. Era inevitabil.” Lui Iovan îi stătu pe limbă să-l întrebe: Dar de ce nu se mai nasc copii? Renunţă însă, fiindcă ştia ce îi va răspunde tatăl său: Oamenii ar fi îmbătrânit puţin câte puţin şi s-ar fi plictisit de viaţă. De mult mi-am imaginat şi eu toate străzile pustii. Toate oraşele şi casele şi toate luncile unde copiii băteau mingea, ţi-aduci aminte? Iovan se gândi că era — fusese — un ultim prilej să-l întrebe ce s-a ales până la urmă de cutia milei din copilăria sa. A sfârşit oare prin a accepta oferta preotului? Le-a povestit părinţilor despre cele întâmplate? Dar tocmai atunci începu să se lumineze de ziuă şi în jur ieşea la iveală tot mai mult spaţiu în raionul de mobilier din supermarket şi dincolo de el. Umbrele tavanului înalt plecau rând pe rând despărţindu-se cu părere de rău de îmbinările metalice — ceea ce el numise garguie; căci chiar asta erau, garguie; doar că nu mai speriau pe nimeni, ca în evul mediu.

Tatăl său plecase. Iovan se gândi că era bine să-şi păstreze locul de înnoptat fiindcă altfel n-ar mai fi ştiut, poate, unde să-l găsească data viitoare, taman în ziua când urma să vină împreună cu mama sa, aşa cum promisese. Dacă promisiune fusese aceea — Iovan nu era tocmai sigur. De asemenea, voise să-l întrebe ce mai ştie de Mara, dar scăpase prilejul şi nu ştia dacă avea să se mai ivească altul... Se făcu simţită o prezenţă în uriaşa hală a supermarketului: ceva zdrăngăni undeva în depărtare, un zgomot spart de vas de tinichea scăpat pe jos, şi Iovan se gândi numaidecât, ca într-o străfulgerare, la o neîndemânare din partea unui bătrân hoinar care se dezvăţase să mânuiască obiecte de uz casnic — un bătrân care în ultimii ani pierduse totul, familie şi cămin şi, adus de spate, ajunsese muritor de foame, aşa cum Iovan îl ştiuse în ultimii ani. Inima începuse să-i bată cu putere când, lăsând neatinse toate obiectele din jur care deveniseră ale sale, o luă la fugă în direcţia de unde venise zgomotul. Era acolo, într-adevăr, raionul obiectelor de menaj. Iovan se opri gâfâind în faţa unei etajere cu vase de metal, la piciorul căreia văzu zăcând o cană de aluminiu. Căzuse de pe raft? Era însă o cană mai degrabă veche, la fel ca şi pocalul de alamă pe care îl zări jos pe pardoseală, rostogolit, venind în atingere cu piedestalul etajerei. Să fi rămas oare acele obiecte de la personalul magazinului? Lui Iovan inima continua să-i bată cu putere în timp ce căuta cu ochii în jur. Un val de nostalgie îi umplu pieptul la gândul că bătrânul hoinar, bătând străzile, eşuase în tentativa sa de a schimba pocalul de alamă pe o pâine: toţi îl priviseră cu suspiciune — pe el, hainele lui ponosite, desaga din spinare, plină cu obiecte colţuroase care stârneau întrebări penibile şi până la urmă repulsie. Toţi se uitaseră cu neîncredere la pocalul de alamă din mâna sa neagră, înnegrită de vârstă şi de nespălare, şi se îndoiseră că era bună la ceva acea minge. Bătrânul dispăruse şontâcăind pe stradă în jos, cu pocalul lui alamă nevândut, şi în toţi acei ani ce trecuseră Iovan nici măcar nu se întrebase ce se alesese de el; deşi nu îl uitase.

Nu, nu era el nici de astă dată, aici în supermerket...

Sau dispăruse.

Începea o zi nouă, cu praf adus de vânt, şi cu nisip, care continua, încet-încet, să se aştearnă pe lângă roţile automobilelor tot mai îngropate, în rigole, la piciorul scărilor... Şi iarba creştea tot mai înaltă, buruienile se tot înălţau în voia lor, în plin centru, acum, în toiul verii... sau spre sfârşitul ei... Ce avea să se întâmple mai departe? Când aveau pământul şi nisipul să acopere totul? Era o simplă întrebare în plină domnie a apatiei, căci curiozitatea era deja de multe săptămâni literă moartă...

Şi totuşi, cum adică mama sa nu putuse să vină să-l vadă? Iovan nu îşi imagina să-şi fi găsit vreo altă îndeletnicire, mai captivantă; trebuie să fi fost acaparată tot de pasienţe, acolo unde se afla, cu reguli neschimbate, sau poate cu reguli noi şi cu cărţi noi — pasienţele care nici pe tatăl său, nici pe Mara nu îi fermecaseră, aşa cum îl fermecaseră pe Iovan. Cu toată siguranţa ei afişată, greşise în prezicerea viitorului. Niciodată nu dăduse niciun semn că ar tremura de teama vreunei prevestiri sumbre care să-i fi ieşit în cărţile pe care mâna ei moale şi ezitantă le aşternea pe masă, una lângă alta sau una sub alta; dar nici nu se arătase încrezătoare în viitor. Ea era — fusese — deasupra sorţilor, împăcată, cel puţin de la un moment încolo, cu oricare întorsătură a destinului. Nu îi ieşiseră în cărţi nici Ziua Deşertului, nici propria ei dispariţie, cu un an înainte.

Nu, nu se întâmpla cu el, aşa cum crezuse în primele zile de după activarea hidrocarbonului, să se obişnuiască încetul cu încetul cu noua faţă a lumii. Câteodată, în toiul nopţii, auzea, undeva la limita confuziei între zgomotul exterior şi cel venit din interiorul propriului său corp, vuietul unui avion de linie trecând la mare înălţime, ca o amintire de altădată, revărsându-şi peste toată întinderea de dedesubt vibraţia amplă şi constantă, ca o garanţie a bunei funcţionări a motoarelor. Alerga afară din supermarket şi, iată! apuca să vadă undeva deasupra nordului, pe cerul înstelat, luminile de semnalizare clipind scurt şi precis şi, chiar dacă nu mai auzea vuietul motoarelor, poate datorită depărtării, scânteierile luminilor erau certe. În definitiv, îşi spuse Iovan, nu văzuse imagini decât doar de la câteva camere web de pe faţa pământului. Ar fi trebuit să încerce mai multe, dar acum era prea târziu: deja de zile bune calculatoarele de la agenţia de ştiri LANS–Delta nu mai erau alimentate. Iată însă că unele linii aeriene încă mai funcţionau. Inima lui Iovan bătea cu putere în timp ce privea cerul. De atâtea ori călătorise şi el. Fiecare detaliu îi era familiar. Pasagerii, răsturnaţi pe spetezele fotoliilor, dormitau acolo sus, într-un interior luminat şi confortabil, unii se uitau, probabil, fără prea mult interes, jos pe hublou în timp ce avionul trecea peste aceste ţinuturi de tranzit, peste ţări de tranzit, şi poate că nu li se părea nimic neobişnuit să vadă ţările de tranzit înveşmântate în beznă, fiindcă de unde veneau ei era plin de lumini şi acolo unde trebuiau să ajungă îi aşteptau de asemenea lumini, aşa că restul pământului n-avea decât să doarmă... Numai că scânteile de lumină pe care le zărise Iovan pe cer nu mai părăseau de minute bune locul suspendat de deasupra nordului. Scânteile erau clipit, şi clipitul trebuie să fi fost al unei stele.

Rămase afară în noapte încă o jumătate de oră, cu privirea aţintită la aeronava-stea, care clipea în acelaşi loc.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (23)*

Uitarea şi amintirea

♥

Întâlneam prin cărţi descrieri ale unor fapte memorabile, ale unor acţiuni importante, dintre care unele, poate cele mai multe, erau sută la sută născocite. Altele însă nu erau născocite ci luate din viaţa reală. Acestea fuseseră salvate de la uitare prin consemnarea lor în cartea pe care tocmai o terminasem de citit, sau pe care urma să o citesc. Dacă nu ar fi fost cartea, autorul ei, cine şi-ar mai fi amintit de ele? îmi spuneam. Dar existau şi întâmplările mărunte, cărora cei mai mulţi scriitori nu le dădeau nicio importanţă şi nici nu aveau intenţia să le consemneze vreodată. Eu însumi trăiam zi de zi astfel de întâmplări mărunte, care, constatam uneori cu regret, erau, inevitabil, sortite uitării; cu regret, da, pentru că la urma urmei toate acele întâmplări, oricât de mărunte, erau parte din viaţa mea şi uitarea lor îmi trezea melancolii; fiindcă niciuna din ele n-avea să se mai repede vreodată întocmai. Pe de altă parte însă, mă gândeam că acele mărunte întâmplări, rămase neconsemnate, le puteam totuşi reînvia printr-o concentrare deosebită asupra curgerii timpului şi a succesiunii evenimentelor. Bunăoară, astăzi 10 februarie, la ora şapte şi jumătate seara, am lângă mine, pe patul pe care stau întins, o carte, Douăzeci de mii de leghe sub mări, de Jules Verne; aş putea, peste treizeci de ani să zicem, sau peste patruzeci, să mă concentrez asupra serii de 10 februarie şi să refac în memorie, pornind de la un neînsemnat indiciu, sau chiar fără niciun indiciu, întâmplare cu întâmplare, ceea ce va fi fost între timp de mult uitat: minunata carte din care citeam şi în acelaşi timp îmi ajungea la ureche plescăitul moale şi rar al cărţilor pe care mama le întindea pe masă în eterna ei pasienţă; apoi, o jumătate de oră mai târziu, cina luată împreună cu părinţii, conversaţia cu părinţii, tata ducând la gură paharul cu apă, dus pe gânduri, în lumina chioară ce venea de la plafoniera cu un singur bec, mama nepricepându-se sau nedorind să umple o tăcere; toate acestea mi le puteam reaminti dacă mă concentram asupra timpului scurs. Şi nu era vorba doar de amintirile mele. Cu aceeaşi concentrare de voinţă, mă vedeam capabil să reînvii în minte, până la detaliu, întâmplări trăite de alţii. Puteam să mă gândesc, de pildă, la acea actriţă americană, Lilian Harting, a cărei sinucidere făcuse atâta vâlvă în şcoală la noi şi probabil peste tot în Bucureşti. Şi nu era vorba doar de gestul în sine al tăierii venelor, cu mâinile cufundate în cada umplută cu apă, ci mă tenta să îmi amintesc ultimele ore din viaţa ei. Întâi şi întâi, momentul gestului final al actriţei trebuie să fi fost ora asfinţitului, când, atât de departe de ea, aici în casă la noi, mamei nu-i ieşea pasienţa şi cartea aşternută de ea pe velurul verde al mesei plescăia ezitant şi prelungit şi urma pauza de disperare. Lilian Harting îşi trecea în clipa aceea piciorul peste marginea căzii şi, cufundându-se goală în apă, îşi întorcea privirea spre stânga, unde, pe taburet, alături, stătea în aşteptare cuţitul bine ascuţit, iar pe ferestruica înaltă a camerei de baie roşul sângeriu al soarelui se topea în sumbrul înserării. Cu doar douăzeci şi patru de ore înainte, actriţa încă nu era absolut sigură de momentul gestului ei final; simţea doar că prea mult nu avea niciun rost s-o lungească. Ieşea seara pentru o scurtă plimbare în Times Square şi era grijulie să se ferească de eventualele cunoştinţe cu care ar fi putut să se întâlnească întâmplător. La intersecţia dintre bulevardul 7 şi strada 46, braţul roşu cu alb al unei automacarale se ridica încet pentru a descărca un container, pe care, jos pe trotuar, un lucrător în salopetă gri, cu bretele, îl dirija să coboare pe locul cel mai convenabil; pe strada 46 trecea o dubiţă albă pe care stătea scris We Deliver For You. Trecea în zbor un porumbel pe deasupra străzii aglomerate — nu se putea să nu treacă; şi pentru el vânzoleala străzii nu era un motiv de nelinişte; un autobuz descoperit, albastru, City Sights NY, oprea pentru câteva clipe la semafor, masiv şi greoi, înconjurat de taxiuri galbene, şi actriţa americană se uita la partea de sus a Statuii Libertăţii pictată pe peretele autobuzului etajat, având drept fundal steagul american, şi părea senină, dacă nu chiar fericită... Mă gândeam că amintirile mele despre ea, la fel ca şi despre alţii, trebuiau să aibă şi un suport logic: dacă Lilian Harting se simţise fericită cu o seară înainte de a se sinucide, înseamnă că avea capacitatea de a se rupe de lume şi de a se bucura de tihna şi de izolarea pe care ţi le poate oferi, pentru câteva ore măcar, o metropolă de talia New York-ul; numai că nu o ţinea mult. Când se întorcea acasă mai avea nu mai mult de douăzeci de ore de trăit. Gândul că a doua zi dimineaţă avea să se trezească aşteptând-o încă o insuportabilă zi o arunca într-o sumbră disperare, de care nu o putea salva decât veşnicia. Era ca atunci când ţi se năruieşte încă o dată, pentru a mia oară, speranţa că dimineaţă te vei trezi în sfârşit sănătos după ani şi ani de suferinţă. Nu, suferinţa persista, şi dimineaţa nu era de bun augur. Poate că Lilian Harting era şi ea bolnavă, nu victimă a unui eşec sentimental, cum se grăbeau să presupună colegii de clasă. Mă întrebam ce înseamnă eşecul sentimental şi de ce o asemenea situaţie trebuie să-ţi năruiască viaţa. Acasă, stătea cu ochii în gol, nu aprindea lumina în cameră şi nu îşi mai găsea vreo uşurare nici măcar în a-şi aprinde o ţigară. Gândurile ei trebuie să fi zburat, fugitiv, către prietenii ei, care nu se mai interesaseră în ultima vreme de ea, o părăsiseră; şi aici puterea mea de concentrare asupra timpului îşi arăta limitele: puteam să reconstitui feţe întoarse nepăsător, chipuri blazate, gesturi de egoism, dar nu puteam şti cine erau ei, prietenii lui Lilian Harting, nici numele lor nu îl ştiam, nici unde şi în ce împrejurare avuseseră loc ultimele întâlniri cu ei. Dar, într-un fel sau altul, totul se putea rezolva... Şi poate că nu era atât de important să reconstitui în minte ultimele clipe din viaţa unei actriţe americane, pe numele ei Lilian Harting. Dar mi se părea important să ştiu, măcar pe bucăţele, fără să-l descos, cum îşi trăise tatăl meu copilăria şi tinereţea, până la venirea mea pe lume; căci era limpede că nu aveam nicio şansă să aflu direct de la el, întrucât lui nu îi plăcea să povestească şi probabil nici nu considera de vreun folos ca eu să ştiu detalii. Întâmplarea cu cutia milei din pronaosul unei biserici era un indiciu de la care puteam să pornesc în reconstituirea mea. Era tot ce îmi povestise: că îl surprinsese pe un preot însuşindu-şi bănuţii lăsaţi de credincioşi în cutia milei, pentru renovarea bisericii; iar preotul tresărise speriat descoperind că isprava sa avea un martor nedorit, copilul care era tatăl meu; drept care, făcându-i cu ochiul într-un mod deşănţat, încercase să şi-l facă părtaş cedându-i o parte din pradă. Tatăl meu nu îmi povestise dacă acceptase sau nu târgul. Aici veneam cu contribuţia mea, încercând să îmi imaginez — să îmi amintesc — cum reacţionase copilul. Descumpănit, se gândise că dacă închide ochii, lumea dispare cu tot cu poveştile ei hidoase; iar când îi redeschide nu va mai fi înaintea lui niciun preot care să fi cotrobăit în cutia milei din pronaos. Apoi se întrebase dacă să-i povestească mamei sale întâmplarea şi din cauza aceasta fusese îngândurat toată seara. Mama lui, bunica mea, îl întrebase dacă s-a întâmplat ceva, şi copilul, cu ochii în jos, mormăise ceva, poate temându-se că va fi învinuit că-i un mincinos, poate el însuşi înţelesese greşit intenţiile preotului; deşi rămânea, lipsită de echivoc, intenţia acestuia de a-l mitui pentru a-şi ţine gura. Motive suficiente pentru copil de a cădea în muţenie abţinându-se să îi dezvăluie mamei motivele întristării sale.

Aveam toate motivele să nu mă plictisesc niciodată în singurătatea mea trăită pe două roţi nemişcate.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (22)*

Nebuloase

♥

Unii spuneau că şase milioane de ani îi mai rămăseseră de trăit Soarelui, cu alte cuvinte că Soarele se află la capătul existenţei sale. Şase milioane de ani, da, mi se părea infim în comparaţie cu miliardele de ani ale vârstei Sistemului Solar. N-aveam destule de pătimit, ca să mai vină să mă îngândureze şi o asemenea veste? Şase milioane de ani?... Nu îi aprobam câtuşi de puţin pe cei ce luau în derâdere îngrijorarea mea şi a altora ca mine cu privire la sfârşitul lumii doar fiindcă noi cei de astăzi nu aveam să trăim acele vremuri. Numai ideea de capăt al existenţei Soarelui şi a planetelor Sistemului Solar, chiar dacă după şase milioane de ani, şi era de-ajuns să mă facă să mi se strângă inima în piept. Nu puteam să-mi ascund tristeţea şi nici nu doream asta. Mama se întrerupea din pasienţa ei desfăşurată pe velurul verde al mesei şi mă privea fix, cu un reproş nedumerit:

— Alexandru, ce-i cu tine?

Ce puteam să-i răspund? Eram sigur că pe ea nu o preocupă viitorul sumbru al Sistemului Solar... Ea nu insista şi îşi lăsa pleoapele în jos mutându-şi atenţia la pasienţă, cu lipsa ei cunoscută de fermitate în mânuirea cărţilor: o mână moale întindea pe masă cărţile moi.

După un timp însă părea să aibă o părere formată şi îşi ridica din nou ochii spre mine:

— Tu nu ai habar, Alexandru, de proporţiile reale ale lucrurilor. Nici tu, nici ceilalţi.

Se referea la copii, desigur. Mă întrebam dacă ea însăşi şi ceilalţi oameni mari erau conştienţi de propriile lor deformări ale realităţii. Fiindcă era clar că ei vedeau altfel...

Soarele urma să devină o gigantă roşie, o stea pe cale de a-şi epuiza ultimele resurse de energie, diluată şi umflată într-atât încât cuprindea în focul său ostoit orbitele lui Mercur şi Venus. Ostoit dar încă fierbinte. Roşul sângeriu avea să coboare pe cer precum o cortină luminată de reflectoare, în locul întunericului nopţii, şi fierbinţeala avea să persiste ca în nopţile toride de iulie. Avea să fie o lume greu de îndurat, aşa că sinuciderile se putea presupune că aveau să se ţină lanţ.

Alţii îi dădeau Soarelui chiar mai puţin de trăit. Şi îi înţelegeam: mai bine să se sfârşească odată totul decât să se lungească agonia. Explozia Soarelui probabil că nici nu avea să fie o explozie în adevăratul înţeles al cuvântului. Oamenii vor observa cu fiecare noapte soarele tot mai mare şi mai roşu şi vor simţi zilele şi nopţile tot mai fierbinţi... Iar din rămăşiţele Soarelui, după ce totul se va fi sfârşit, avea să se plăsmuiască o nouă nebuloasă cu licăriri de metal topit, rece, îngheţată şi lipsită de orice intenţie. Avea să fie preludiul noului început, sub imperiul întâmplării, al creării unei noi lumi peste alte miliarde de ani... Dar mai bine aşa decât cu veşnica ameninţare a soarelui arzător...

Toamna îmi împingeam scaunul la fereastră şi stăteam să privesc învolburările fumului care se ridica gros când focul de frunze umede ardea mocnit în grădina noastră şi câte un vârtej se abătea când şi când, cu mirosul lui înţepător, peste fereastra deschisă ajungându-mi la nas.

Aşadar merita...

♠

...să reţină: casa în care Iovan locuise în copilărie avea o grădină unde toamna erau arse frunzele căzute. Şi fiindcă grămada de frunze, cel puţin cea de care îşi aminti, unica, scotea mult fum, se putea deduce că erau mulţi copaci în acea grădină: un loc drag lui, mai drag decât oricare altul...

Dar fiecare loc îşi avea sufletul său; avusese întotdeauna, iar în situaţia de astăzi poate mai mult ca oricând. Erau locuri în Bucureşti pe care le simţea apropiate, prietenoase, şi altele care nu-i spuneau nimic, îi erau indiferente sau poate chiar antipatice... Cotul acela lin al Căii Victoriei, în apropiere de galeria Kretzulescu, respira umbră delicată şi distincţie. Se perindaseră pe acolo generaţii de doamne elegante şi de domni politicoşi şi îl ocoliseră, doar aşa, în planul ideilor, locul rămânând părăsit şi închis în sine, autoconservându-se, în anii dictaturii. Acum distincţia locului, aerul lui sofisticat, se accentuaseră cu cele şase manechine pe care Iovan le scosese afară în stradă în dreptul magazinului de confecţii Letitzia. Toate şase priveau şi acum, de pe aceleaşi locuri, spre strada Ion Câmpineanu. Înalte şi zvelte, priveau cumva peste capete, ca şi cum agitaţia străzii, dacă ar fi fost, ar fi ignorat-o cu desăvârşire. Un zâmbet încrezător şi totuşi distant le flutura pe buzele palide. Fuseseră însă de la început palide buzele lor? Iovan privi cu atenţie buzele Corei, cea care îşi petrecuse acele zile din urmă în picioare în mijlocul străzii, dar nu reuşi să-şi aducă aminte exact cum îi fuseseră buzele când o scosese în stradă. Ar fi fost înclinat să vadă în paloarea buzelor ei urma unui eveniment deosebit petrecut în absenţa lui, căruia numai ea împreună celelalte cinci manechine i-ar fi fost martoră, ca de pildă un automobil care să fi trecut pe stradă foarte aproape, mai-mai să o atingă, sau ca şi cum sunase pe neaşteptate, foarte aproape de urechea ei, un claxon strident, cu care Cora, petrecându-şi toată viaţa de până atunci în interiorul magazinului, nu era obişnuită... Pe acel trotuar de pe partea magazinului Letitzia îl văzuse trecând pe cerşetorul cu desaga în spinare. Sau îl visase în noaptea petrecută la hotelul de vizavi. Dar care era diferenţa? Traiectoria străbătută de el îi era atât de clară în minte de parcă ar fi lăsat în urma lui o dâră pe asfalt. Şi dacă tot era ca şi cum ar fi lăsat o dâră, ar fi putut să încerce să vadă până unde se întindea acea dâră, să vadă exact locul unde se ştergea, după colţ, în dreptul porticului retro de la intrarea în hotelul Novotel. Dar ce mai era exact acum, după activarea hidrocarbonului? Iovan simţi un fel de confort interior, un fel de eliberare, la gândul că nimic nu mai era exact acum şi îşi aduse aminte de istovirea pe care i-o pricinuia corvoada alinierii obligatorii la rigoare în zilele de dinaintea Perdelelor de Lumină. Dar îl clipa următoare, grabnic se mustră pe sine, iarăşi, pentru acel început de sentiment de confort: lumea trebuia să rămână mohorâtă, iremediabil mohorâtă.

Se interogă pe sine: te atrag manechinele, Iovan? Oare de ce? Era un subiect la care merita să mediteze la începutul nopţilor sale petrecute în supermarket, când, întins în patul străin şi acoperit cu o cuvertură străină, înconjurat de un spaţiu întins, încerca să adoarmă...

Trei dintre manechinele scoase în stradă aveau nume, celelalte trei nu aveau încă: doi bărbaţi şi o femeie. Un bărbat stătea pe carosabil, la un pas de rigolă, în apropiere de motocicleta Yamaha albastră lăsată la marginea trotuarului. Avea un picior întins înainte, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să păşească şi să ajungă în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu. Purta o vestă gri, fantezistă, care se păstrase atât de bine încât ai fi zis că nu fusese udată de niciun strop de ploaie. Nu acelaşi lucru se putea spune despre pantalon, care din nefericire îşi pierduse în bună parte dunga impecabilă de la început. Iovan găsi potrivit să-i dea numele Paul şi îşi dori să-l regăsească în acelaşi loc, intact şi în picioare, ori de câte ori avea să se întoarcă în acel loc. Mai era încă un bărbat, chiar pe dunga continuă din mijlocul străzii, şi o femeie pe celălalt trotuar, într-o poziţie avansată, în dreptul magazinului Emporio Armani, încât se întrebă ce îl îndemnase să care manechinul atâta cale, de la magazinul de confecţii Letitzia. Numele ei ar putea să fie Ina, îşi zise. Iar numele bărbatului, Victor. Aspectul său nu îi sugera bărbaţii eleganţi din interbelic, care se plimbaseră pe Calea Victoriei în grupuri vesele, însetate de cunoaştere şi de schimburi de idei, încurajate de vremuri, în plină confuzie. Cu blugii săi bleumarin şi cămaşa în dungi crem şi vernil pe verticală, se încadra într-o linie prea ataşată regulilor multinaţionalelor secolului 21 pentru a se asemăna cu acei bărbaţi de demult, pentru care arta abstractă merita mult mai multă consideraţie decât spiritul antreprenorial şi disciplina corporatistă... Ele toate, manechinele — şi cele şase scoase de Iovan în plină Cale a Victoriei nu făceau excepţie — ştiuseră dintotdeauna că reprezintă ultima modă, nu numai în materie de vestimentaţie ci şi de atitudine, şi îşi păstraseră acest avantaj, chiar şi atunci când moda trecuse. Era ceva să fi fost, fie şi la un singur moment dat, în vârful tendinţelor. Aceasta lăsa urme, la fel ca şi tinereţea lor, veşnica lor tinereţe.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deșertului (21)*

Soarele anemic

♠

În reţea apa se oprise de zile bune, astfel că, murdărind vasele de la toalete, lui Iovan i se păruse la început că soluţia era să schimbe zilnic camera — sau hotelul însuşi. La un moment dat însă constată că în fiecare nouă cameră de hotel, îl izbea la intrare aceeaşi duhoare insuportabilă de canal. Îi trebui ceva timp până să se dumirească de unde venea mirosul: dopurile de apă din sifoanele de sub chiuvete şi de sub căzi se evaporaseră, astfel că mirosul se ridica din canalizare intrând fără nicio oprelişte în încăperi. Faptul însuşi că începuse, mutându-se mereu, să procedeze precum acele familii de feline carnivore care, pentru a nu fi silite să suporte duhoarea propriei murdării, îşi schimbă des aria de rezidenţă, îl găsi detestabil. Continuând în acelaşi fel risca să pângărească tot mai mult din pământul, care, chiar şi aşa vitregit cum ajunsese, trebuia totuşi să rămână sacru.

Avea nevoie de intimitate? În definitiv ce însemna să ai intimitate? Să te izolezi într-un spaţiu care să nu depăşească strictul necesar? Sau să fii ferit de priviri indiscrete? Privirile indiscrete nu mai existau de ceva timp; iar strictul necesar al spaţiului era discutabil. Putea fi la fel de bine şi unul foarte întins. Aşa că hotărî să-şi caute sălaş în supermarketuri, unde apa minerală se găsea din belşug şi în proximitate. În plus, acolo găsea şi celelalte obiecte necesare traiului: un pat, lenjerie de pat, pături, conserve, uscături care puteau să ţină loc de pâine atâta vreme cât încă nu trecuseră de termenul de expirare. Cum avea să se descurce dincolo de acel termen rămânea de văzut.

Seara la culcare aprindea lumânări. Stătea întins în pat, cu mâinile sub cap, şi privea ţintă în tavan. Lumina lumânării abia dacă răzbătea până la tavanele înalte de peste zece metri, unde jucau umbrele în jurul conductelor groase de aerisire, scoţând la iveală garguiele groteşti şi impasibile ale îmbinărilor metalice.

„Atât timp cât noi ne gândim la tine, nimic rău nu ţi se poate întâmpla. De asta să fii sigur.” Nu era vorbă în vânt: tatăl său chiar crezuse cu tărie în ceea ce îi spusese cândva, demult, în copilărie. Cuvintele erau mângâioase şi acum; îşi amintea de ele de multe ori când umbla haihui pe străzi cât era ziua de lungă, pentru ca la căderea întunericului să se retragă în supermarket. Îşi dădea silinţa să se acomodeze cu acea intimitate într-un sens larg, în care, în timpul nopţii, distanţele până la obiectele din jurul patului ales de el se măsurau în zeci de metri. Ar fi fost din partea lui o ipocrizie şi, în plus, un gest arbitrar să înlăture eticheta cu preţul şi numele fabricantului de pe patul său; la fel şi de pe cearşafuri sau de pe cuvertura cu care se învelea. Cu asta n-ar fi schimbat nimic. Toate acele obiecte miroseau a fabrică, erau noi, străine, menite să fie expuse în magazin şi niciodată nu ajunseseră în posesia cuiva. Faptul că se folosea de ele nu însemna că le poseda. Ideea însăşi de posesie nu mai avea acum niciun sens. În locul ales de el, în toată acea zonă, erau şi alte piese de mobilier, în dreapta, în stânga; zona era întinsă şi mobila îl înconjura; erau expuse — şi acum la dispoziţia sa — camere de zi, camere pentru copii, piese disparate de tot felul. Mulţi dintre clienţii magazinului trebuie că se opriseră acolo să le vadă, mai ales dintre cei tineri, care se aflau desigur în pragul întemeierii unei familii. Iovan parcă îi şi vedea privind şi cântărind din ochi. Totodată, se vedea pe sine, în situaţia sa de acum, aflat în punctul de focalizare a tuturor acelor raze vizuale. Ar fi fost un spectacol absolut dizgraţios ca el să fi fost surprins în pat, în centrul atenţiei, în timp ce clienţii, de jur împrejur, ar fi examinat mobila şi ar fi făcut între ei comentarii, ocolind cu jenă subiectul individului ajuns în chip fraudulos într-un pat de vânzare. Îi vedea şi pe alţii, mai vârstnici, dând ocol raionului de mobilă, ţinându-se oarecum la distanţă, cei pentru care vremea alegerii mobilei trecuse...

În întinsa hală a magazinului se lăsa răcoarea în timpul nopţii. Iovan se întrebă dacă nu cumva răcoarea începuse să persiste chiar şi în timpul zilei, când hoinărea pe străzi, în plin soare. Parcă acum un an şi în anii anteriori nu fusese atât de răcoare în luna iunie. Sau nu era încă iunie?... Uneori, mergând repede pe câte o stradă necunoscută, cu nostalgia în suflet, i se părea oare că îl scutură câte un frison? Se întâmpla oare ceva? De fapt nu mai era nimeni să cerceteze, nimeni să se pronunţe: poate că acea zonă Talbot XQ prin care trecuse Pământul pe traiectoria sa avusese şi alte urmări, bunăoară asupra climatului. Poate că urmările aveau să se facă simţite în timp. Poate că temperatura avea să scadă şi să tot scadă până când glaciaţiunea cea mare, cea de care omenirea se temuse atâta în ultimele secole, avea să se instaureze în sfârşit şi plantele, singurele rămase în viaţă, aveau să-şi conserve un timp verdele frunzelor şi culorile florilor sub pelicule transparente de gheaţă, ca într-o vitrină a timpului trecut... Uneori i se părea că soarele nu mai are puterea de altădată, că luminează tot mai anemic, aşa cum se întâmpla în timpul eclipselor parţiale de soare. I se părea că o umbră subţire — sau un fum diluat şi fără miros — se insinua lălâi şi adormit în plin miez al zilei aşternându-se insidios peste ziduri, atârnând peste poduri sau peste liniile de cale ferată aşa cum le vedea oprindu-se pe pasajul Basarab să privească spre Gara de Nord şi, dincolo de ea, spre Ministerul Transporturilor... Sau nu se întâmpla nimic din toate acestea ci i se strecura în suflet, la fel de insidios, frica de boală? Boala fusese însoţitoarea sa de o viaţă întreagă şi totuşi nu frica fusese aceea care îi marcase relaţia cu boala, ci speranţa. Dar acum nu mai era doctorul Uzum şi de fapt nu mai exista niciun doctor. Părinţii se gândiseră la el, ferindu-l de rău, şi gândurile lor nu se distruseseră: persistau undeva, erau prezente într-o lume ascunsă şi îl însoţeau aşa cum radiaţia remanentă a universului persista în spaţiu, indestructibilă, din momentul Big Bang-ului, cu miliarde de ani în urmă. Dar gândurile de bine ale tatălui său şi ale mamei sale nu era sigur că mai aveau puterea să îl ocrotească multă vreme de rele. Cine avea să-l îngrijească în caz de boală? Negreşit, va trebui să se descurce singur. Se gândi la timpurile trecute, când tratamentul se reducea la încrederea în puterea leacurilor şi a aromelor tămăduitoare. Şi din nou îşi aminti de pandemia de ciumă din secolul al paisprezecelea, când Europa încercase să se apere învăluind în fum rarele şi speriatele aşezări omeneşti...

Iovan se opri în piaţa Gării de Nord, pe trotuarul dinspre parc, şi privi dezastrul provocat de un tren. Colosul, în lipsa frânelor de bună seamă, trecuse în virtutea inerţiei mult dincolo de locul său de oprire şi, ieşind impetuos prin faţada sudică a clădirii, deschisese o bortă uriaşă în zid, după care, în secunda următoare, dislocase una din coloanele înalte cât clădirea şi încremenise acolo. Sus, deasupra coloanei dispărute, arhitrava se frânsese şi atârna strâmbă, ca o nouă şi perpetuă ameninţare. Iovan văzu acel tren ca pe un dragon care se zbătuse să iasă din vizuină şi reuşise doar pe jumătate. Stâncile îi zdrobiseră ţeasta şi i-o acoperiseră de sfărâmături, iar peste ceea ce nu acoperiseră sfărâmăturile se aşternuse un strat gros de praf. Capul de dragon ar fi rămas complet cenuşiu de la acel praf de moloz dacă ploile căzute nu l-ar fi spălat pe alocuri scoţând la iveală puţin din albastrul locomotivei şi un capăt din dunga roşie care o străbătea pe sub geamuri de la un cap la celălalt. Sfărâmături din coloană şi din zid fuseseră proiectate de-a rostogolul până către mijlocul pieţei strivind un taxi galben şi încă vreo două maşini aflate în apropiere de colonadă. Cu certitudine însă, în acel moment în automobile nu se mai afla nimeni. Staţia de autobuz de la coloane era presărată cu valize parcă azvârlite la întâmplare; Iovan fu nevoit să recurgă la un efort de imaginaţie pentru a recunoaşte valizele ascunse în acele forme geometrice acoperite de un strat gros de praf cenuşiu. Peste tot ce se vedea zăcând în jur un fum subţire, gata stătut, se insinua abia animat prin borta peretelui distrus al clădirii — unde se răsucea lent ca o nebuloasă plictisită — şi prin ferestrele sparte de la etaj. Iovan se întrebă ce ar putea să ardă înăuntru în clădirea gării după atâtea zile de la activarea hidrocarbonului. Nu era însă singurul loc unde ardea, probabil mocnit: printr-una din ferestrele sparte de la etaj ale Policlinicii Gara de Nord ieşea de asemenea un fum albicios, executând o voltă neconvingătoare spre înălţime şi prelingându-se apoi în josul zidului, spre trotuar.

Fumegau ferestrele precum în alte timpuri se rostiseră ursirile rele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (20)*

Fire de iarbă în asfalt

♠

Fire de iarbă firave răsăriseră deja din crăpăturile asfaltului, chiar în mijlocul bulevardului Magheru, în apropiere de Piaţa Romană. Privindu-le, Iovan îşi aminti că era totuşi primăvară. Şi simplul gând că era primăvară, sau că ar fi putut să fie primăvară, îl duru. Aparent, Perdelele de Lumină lăsaseră intactă vegetaţia. Se gândi, cu un gol în suflet, că nu mai putea să spună, ca în alţi ani: natura ne-a lipsit anul acesta de primăvară dar ne va răsfăţa în compensaţie cu o vară lungă şi frumoasă; sau: vom avea în schimb la anul o primăvară cum sunt primăverile în copilărie. Nu, aşa ceva nu se mai putea spune. Şi în general, nicio compensaţie, nicio reparaţie pentru vreo durere sau pentru vreun eşec nu mai erau posibile după ce Perdelele de Lumină măturaseră în acea zi faţa pământului... Primăvara din acest an, dacă ar fi venit, ar fi putut să fie una blândă, cu ploi puţine, calde şi scurte, cu vânt domol, cu mult soare şi multă strălucire: primăvara de rămas-bun...

Firele de iarbă, aici pe asfalt, aveau să se înmulţească — le şi văzu în închipuire răsărind din germenii ascunşi ai vieţii şi înălţându-se repejor cu acele mici tresăriri şi mici poticneli pe care le cunoştea din animaţiile despre creşterea şi dezvoltarea plantelor, răsfirându-şi frunzuliţele, firave la început, apoi tot mai viguroase, către soare, dar imaginea din amintirea sa nu îi mai stârni nicio încântare ascunsă, ca altădată. Nu. Văzu în închipuire întregul bulevard General Magheru şi întreaga Piaţă Romană acoperindu-se de iarbă şi de buruieni, năpădite de tufişuri crescute în rigole — pomişori care încercau, pe măsură ce treceau anii, poziţii tot mai îndrăzneţe şi tot mai înalte, împlântându-şi rădăcinile în crăpăturile din pervazurile şi din cornişele clădirilor din jur — la ferestrele Academiei de Studii Economice sau, de cealaltă parte, pe antablamentul clădirii baroce a magazinului Stefanel, în jurul lucarnelor, crescând strâmbi la început, în primii ani, şi îndreptându-se apoi către soare, fără alt duşman decât soarele însuşi, însoţit poate de secetă. Experienţa îi spunea însă că asemenea pomişori crescuţi în răspărul ordinii urbane sunt teribil de rezistenţi: doar îi văzuse de atâtea ori printre şi peste zidurile unor clădiri lăsate în ruină chiar nu departe de Gara de Nord, la doi paşi de centrul Bucureştiului, înfruntând cu o umilinţă sfidătoare claustrarea şi mizeriile oraşului. Acum venea vremea lor.

Semafoarele continuau să funcţioneze în acea intersecţie, cu o încăpăţânare stupidă. Culorile se schimbau succesiv, iar şi iar, de la capăt. Verde. Galben. Roşu... Roşu. Verde... Verde. Galben. Roşu. Nu se întâmpla însă nimic, nu se schimba nimic. Autobuzele golite, automobilele, erau acolo, ocupând toată lăţimea bulevardului şi toată Piaţa Romană. Nu aşteptau nimic. Zăceau încremenite. Atenţia vitală murise de mult şi se topise, dispersată de vântul leneş. Prin geamurile automobilelor se putea vedea partea cealaltă a străzii, refugiul pentru pietoni din staţia de autobuz, galben-albastrul strident al faţadei agenţiei de turism Marshal, unde de asemenea nu se mişca nimic, nu se schimba nimic. În interiorul automobilelor volanele stăteau nemişcate, fără nicio comandă, părăsite de orice intenţie. Inutile.

Iovan nu îşi imaginase niciodată că ar putea ajunge în situaţia de a se urca la volanul unei maşini străine, fără permisiunea proprietarului, fără măcar a şti cui i-a aparţinut maşina. Interiorul ei mai ales, habitaclul, era parte din viaţa unui om, a proprietarului, tot mai intim legat de acesta cu fiecare nouă călătorie. Iovan ştia asta, o simţise el însuşi în anii din urmă... Totdeauna rămâneau obiecte lăsate în portbagaj sau în torpedo, sau uitate acolo. Şi ele erau parte din viaţa proprietarului... Propria sa tentaţie de a se aşeza la volan, pe scaunul unui om dispărut nu mai departe de acum câteva zile, îl întristă profund.

Ca întotdeauna, în vis, maşina nu trăgea, oricât de tare ar fi apăsat pe acceleraţie. Şi zgomotul motorului avea ceva scrâşnit şi insuportabil. De data asta însă era în preajmă o nouă apariţie. O femeie între două vârste, despre care avea vaga impresie că îi e cunoscută, se apleca spre geamul de la portieră, avea buzele rujate grotesc şi zâmbea deşănţat — îi zâmbea lui şi îi făcea semn să coboare geamul. Iovan cobora geamul...

♥

...şi femeia între două vârste îi băgă sub nas, cu un gest repezit, un pachet de cărţi de joc răsfirate.

Era mama şi mi se adresă pe un ton blând-poruncitor:

„Hai, trage o carte!”

După care, privindu-mă insistent şi un pic zeflemitor, mă încurajă:

„Hai, Alexandru, trage! Nu-ţi fie frică! Trage o carte, uite-te bine la ea, memoreaz-o şi pune-o la loc aici în pachet.”

Spunând asta, mama s-a rezemat cu cotul de colţul mesei acoperite cu faţa de masă de velur verde, continuând să mă privească insistent şi matern în acelaşi timp.

Nu aveam prea multă încredere în jocul ei. Am întins mâna, am ezitat pipăind muchiile de sus ale cărţilor şi am tras una.

„Ei? m-a îndemnat mama. Te-ai uitat la ea? Mie nu-mi spune ce e. Pune-o la loc în pachet. Ai să vezi, am să-ţi ghicesc ce fel de om ai să fii.”

Era regele de cupă şi eram sigur că ea va spune despre mine numai şi numai de bine. Pe uşă a intrat pe neaşteptate doctorul Uzum. Mama mă fixa cu o privire neîncrezătoare, plină de un reproş zâmbitor.

„Ţi s-au aprins ochii!” a remarcat ea cu o undă de invidie în glas. „Te uiţi ca la o icoană!” Şi am înţeles numaidecât ce voia să spună şi de unde venea invidia: „La noi nu te uiţi niciodată cu atâta dragoste!”

Femeia rujată, între două vârste, şi-a retras mâna cu cărţile de joc răsfirate...

♠

Timp de câteva minute Iovan, şezând la volanul acelei maşini străine, se uită lung la legătura de chei din contact: nu cumva mai păstra şi acum ceva din legănarea abia perceptibilă imprimată de izbitura de automobilul din faţă? Sau poate de trepidaţia de mult încetată a motorului?

Isocronismul micilor oscilaţii...

Fusese oare bărbat cel ce stătuse la volan? Dacă da, era ca şi cum i-ar fi luat locul într-o competiţie incorectă. Parcă o şi văzu pe femeia care şezuse alături întorcându-se spre el şi privindu-l contrariată şi în acelaşi timp dezamăgită, pe el, străinul, intrusul: „Domnule, asemenea lucruri nu se fac!” Cu siguranţă însă că un astfel de reproş n-ar fi putut veni din partea femeii: dacă existase cu adevărat şi şezuse pe scaunul de alături, atunci cu siguranţă încercase şi ea să fugă odată cu bărbatul în acele momente de derută şi se topiseră amândoi în galbenul mohorât al Perdelelor de Lumină.

Portiera din dreapta rămăsese deschisă. Iovan se întinse peste scaunul de lângă el şi o închise. Porni motorul, dădu cu spatele, după care încercă să găsească un culoar printre maşinile rămase în dezordine în intersecţie.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (19)*

Întârziere

♣

Iovan se opri să privească un afiş dintr-o vitrină. La baza lui scria: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! ... Desen sau fotografie? Înclină spre fotografie, dar una în care se intervenise totuşi cu mâna pentru a depersonaliza un pic figurile. Un bărbat în vârstă de vreo şaptezeci de ani şedea la o măsuţă, scoasă afară pe trotuar, în faţa unei cafenele. Şedea singur, cu faţa în soare, luminată toată de zâmbet, cu întreaga atenţie îndreptată spre o femeie tânără, care părea că tocmai sosise la întâlnirea cu el şi rămăsese în picioare înaintea lui. Era văzută din spate şi soarele se răsfrângea în părul ei blond topindu-i-l în şuviţe solarizate, în timp ce ochii lui erau plini de jenă şi de regret. Dar şi de bucurie, o bucurie tardivă şi obosită. Şi recunoştinţă că până la urmă se întâlniseră. Faţa îi era arămie, arsă de soare, o faţă poate de fost sportiv care îşi formase caracterul în competiţii în aer liber, dar care nu păreau să-i fi adus nici liniştea, nici împăcarea, ci doar încreţiturile acelea mărunte în colţurile ochilor şi altele, mai adânci, în jurul gurii. Dar bătrânul nu se sfia de aspectul său, se înfăţişa ei, femeii tinere cu întregul regret al vieţii sale că, iată, trebuiseră să se întâlnească tineri, dar ea întârziase cinzeci de ani şi acum îl găsea bătrân. Iovan se întrebă cum de nu îmbătrânise şi ea. Probabil că intrase, aşa, într-o buclă a timpului, care o abătuse de pe traiectoria ei şi o ţinuse în relaţie de cei de-o seamă cu ea, păstrându-i intacte toate virtuţile afectivităţii şi deschiderii, proprii celor tineri. În sfârşit, cei doi se vedeau faţă în faţă, el aşezat la o măsuţă, căci era obosit de vârstă şi de atâta aşteptare, şi mai ales copleşit de regretul că ratase totul. Poate şi din vina lui, fiindcă nu găsise mijloacele să se opună trecerii timpului... Era o piesă de teatru cu acel titlu: Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! şi urma să se joace la teatrul Nottara, pe data de 5 mai, la ora 19.30. 5 mai în ce zi a săptămânii căzuse?... Iovan o luă pe strada Maria Rosetti, pe lângă vitrinele rămase neschimbate de atâta vreme, traversă intersecţia cu strada Pitar Moş, apoi următoarea intersecţie, cu strada Dionisie Lupu, unde învălmăşeala maşinilor părea să indice un loc de refugiu către care se repeziseră cu toţii, ferit de acţiunea distructivă a Perdelelor de Lumină. Un loc iluzoriu, căci Perdelele de Lumină nu lăsaseră până la urmă niciun loc neatins... Şi din nou întâlni acelaşi afiş de mai înainte într-o altă vitrină. Acelaşi oare? Tot de o întâlnire întârziată cu cinzeci de ani era vorba, dar personajele erau inversate: femeia era cea care şedea la o măsuţă în faţa unei cafenele, îmbătrânită, singură, cu părul alb ca neaua dar luminată toată de un zâmbet sfielnic, stingherită că nu putuse să se păstreze tânără în cei cinzeci de ani de absenţă a iubitului, care, iată, i se înfăţişa acum în picioare, văzut din spate... Iovan se oprise la vitrină şi contempla afişul... Bărbatul din faţa femeii, zvelt, înalt, puternic, purtând o cămaşă albă, se putea vedea cu uşurinţă că rămăsese tânăr în tot timpul cât ea îl aşteptase. Nu i se vedea expresia feţei căci stătea cu spatele la privitor; în schimb femeia, la fel ca şi pe afişul de dinainte, avea acelaşi ten arămiu în locul albului pierdut al tinereţii; aceleaşi încreţituri ale pielii în colţurile ochilor, încât nu trebuia să fii neapărat bătrân ca să-ţi trezească nostalgia întâlnirilor cu bărbaţii de vârstă tânără, pe care nu îi mai puteai întâlni niciodată în viaţă sau, dacă îi întâlneai, nu te mai bucurai de atenţia lor, deoarece timpul tău trecuse... Iartă-mă că te-am lăsat să aştepţi cinzeci de ani! stătea scris la baza afişului, replică a celuilalt. Iovan admiră culorile bine alese, roşul stins al literelor şi culorile pastelate, bleu, vernil, lila şi roz pal, care reconstituiau ambianţa din jurul meselor scoase pe trotuar ale cafenelei, indiferent dacă asemenea culori puteau exista în realitate, identice în cele două afişe, unul replică a celuilalt, stârnind, parcă — acele culori — plânsul interior al pierderii ireparabile... De fapt, era posibil ca în piesa de teatru întârzierea de cinzeci de ani să se refere la cu totul altceva. La ce oare? Iovan nu mai putea să reconstituie subiectul decât pornind de la afişele rămase pe străzi. Şi ele asta îi sugerau: că o femeie întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubitul ei, sau că un bărbat întârziase cinzeci de ani la întâlnirea cu iubita sa, timp în care ea — sau el — îmbătrânise cu cinzeci de ani în timp ce celălalt rămăsese în floarea tinereţii. Putea să-şi imagineze orice în legătură cu cei doi, asta nu avea să schimbe nimic. Piesa fusese scrisă într-un singur fel, dar el nu avea să afle cum anume pentru că niciodată nu avea să mai fie reprezentată pe vreo scenă...

În locul acela de pe strada Maria Rosetti poposeau înainte porumbeii. Era acum atâta linişte, că porumbeii ar fi putut să revină de acolo de unde se refugiaseră, tot stolul ar fi putut să se lase în zbor în mijlocul străzii şi să caute de ciugulit printre maşini. Nimic nu i-ar mai fi speriat. Şi ciorile la fel. Zgomotul străzilor şi al pieţelor cu trafic intens încetase. Ciorile ar fi putut îndrăzni mai mult, ar fi putut să descindă pentru prima oară aici în mijlocul oraşului venind de pe câmpiile din împrejurimi. Dar nu se vedeau pe nicăieri nici porumbei, nici ciori, şi de fapt nicio pasăre. Iovan îşi aminti de desenul său cu ciori care se lasă pe pământ în mijlocul unui vârtej de formă conică în care ele îşi menţin echilibrul balansându-şi aripile în curs de pliere. Nu îşi explicase niciodată de unde îi venise ideea şi nici cărei necesităţi interioare simţise nevoia să răspundă desenând acele păsări negre, care profitau cumva de acel vârtej pentru a se lăsa mai uşor pe pământ. I se păruse potrivit să deseneze ciorile doar ca siluete negre, fără alte detalii. Şi de aceea recursese la un colaj folosindu-se de propriile sale desene, făcute pe o altă coală, înnegrite cu tuş şi apoi decupate. Pentru a reda cât mai bine fiecare mişcare a păsărilor, le observase un timp, atras de detaliile zborului, pe oriunde le întâlnea, mai ales lăsându-se în zbor pe pământ, cu bătaia aceea amplă a aripilor, cumva disperată, temătoare să nu rateze actul aterizării, care părea să aibă pentru ele o importanţă deosebită. În jurul axei vârtejului păsările ocupau poziţii tot mai coborâte, cu mişcări caracteristice diferitelor faze ale aterizării, toate împreună înfăţişând parcă desfăşurarea operaţiunii de aterizare. Sfârşind cu cea mai de jos, care, înainte a-şi plia de tot aripile, încerca să vadă dacă poate să atingă pământul, tot aşa cum un înotător ajuns la ţărm, venind înot din largul mării, încearcă, obosit, să vadă dacă poate atinge cu vârful piciorului nisipul de pe fund. Şi, cumva, pasărea se dezmeticea parcă în noua ei situaţie de vietate umblătoare. Dar asta nu se mai putea vedea pe desenul său...

Da, Iovan îşi amintea de mapa în care pusese desenul la păstrare pentru anii ce aveau să vină — o mapă neagră, din carton gros şi tare. O pusese într-un sertar. Dar unde, în ce dulap sau în ce etajeră era sertarul acela? În ce casă?

Îi era imposibil să-şi amintească.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (18)*

Teatru. Cuvinte

♠

Ceva îl atrase acolo şi Iovan se opri la afişierele de la intrarea în teatrul Garamond. Primul afiş pe care îi căzură ochii fu unul ce anunţa o piesă cu titlul Servieta cu documente secrete, de Matheus Myconelli: vineri, 28 aprilie...

Vineri, 28 aprilie?...

Aşadar piesa rămăsese nejucată. Pe veci. Iovan nu auzise de acest titlu, nici de autor. Afişul înfăţişa doi bărbaţi în statură întreagă, atletici, îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, cu dunguliţe, şi pantofi bine lustruiţi, după moda anilor când Mafia siciliană domina lumea americană, ambii cu ochelari de soare care le accentuau feţele impenetrabile şi trăsăturile dure. Ambii ţineau strâns de mâner o aceeaşi servietă dar pe care nu se putea şti dacă şi-o disputau sau erau pe punctul să şi-o paseze unul altuia într-o operaţiune conspirativă. Probabil că asta şi era miza piesei: ce fel de tranzacţie urma să aibă loc pe scenă? cu cine, în ce scop şi cu ce urmări?... Îl duru că nu avea să afle niciodată niciun amănunt despre ea. Putea să vadă, dacă ţinea neapărat, destule filme, păstrate în memoriile calculatoarelor — cel puţin deocamdată, atâta vreme cât încă se mai producea electricitate în virtutea inerţiei —, dar niciodată nu avea să mai vadă vreo piesă de teatru, cu actori vii şi cu public în sală... Îşi mută privirea la următorul afiş, care anunţa o altă piesă de care Iovan nu auzise, Creierul lui Gauss, de Helmuth Krinner. Pe un fundal în degradeu roşu spre negru se putea vedea o formă craniană mare, văzută de sus, în raccourci, al cărei interior era constituit de un labirint complicat dar cu o geometrie bine organizată, având două intrări, prin cei doi ochi, fiecare ochi cu câte o lacrimă în colţ, prelinsă peste obrazul care se pierdea în roşu-negrul fundalului. Mai erau expuse şi alte afişe acolo şi niciunul încă nu apucase să se îngălbenească sub sticlă sau ploaia strecurată pe după capac să-i vălurească vreo margine în toate acele zile care se scurseseră de la ziua Perdelelor de Lumină. Iovan trecu pe lângă afişe, împinse uşa de fier şi intră în holul vast şi încremenit, cumva sepulcral, fără niciun bec aprins, unde lumina zilei murea târându-se până către draperiile din fund. Draperiile încadrau uşile care dădeau în sala de spectacol. Într-o latură zări garderoba goală şi totuşi nu chiar: o geantă cu curea lungă, una singură, atârna, uitată, într-unul din cârlige.

Iovan încercă să aprindă lumina în foaier dar la apăsarea clapetei întrerupătorului nu se întâmplă nimic.

Gata, începuse oare scufundarea în întuneric?

Nu. Se pare că nu încă: în sală ardeau luminile slabe de pe stâlpii ce despărţeau lojile. Tot interiorul era înveşmântat într-un aer de catifea stătută, lăsând penumbra să se înalţe până în tavan. Era ca şi cum plasatoarea teatrului s-ar fi făcut vinovată de a fi uitat acele lumini aprinse inutil... atunci, în ultima zi. Plasatoarele, şi programele pe care ele le ţineau teanc în mână când te însoţeau până la locul rezervat, şi garderobiera vioaie despre care el unul nu ştiuse niciodată dacă era sau nu la curent cu spectacolul sau dacă manifesta vreun interes pentru el, toate acestea îi erau — îi fuseseră — cât se poate de familiare.

Iovan adulmecă plin de nostalgie aerul sălii. Un aer pe care îl găsise mereu deschis către inovaţie dar păstrând totuşi o anume clasicitate...

El şi cu Mara fuseseră la mai toate spectacolele de teatru din Bucureşti, la cele ce se jucau în săli unde exista acces pentru persoanele cu dizabilităţi...

Teatrul... Lui Iovan i se înfăţişa ca una din îndeletnicirile cele mai încântătoare de care avusese parte omenirea... Cu care s-ar putea spune că omenirea fusese răsplătită pentru nu se ştie care merite... Aproape că nu mai conta să-i fi rămas în amintire vreo piesă anume. Toate împreună întregeau o lume încântătoare, pe care o simţea, poate abia acum, mai plină de substanţă decât i se păruse vreodată în toţi acei ani ai primei lui tinereţi. Mirosul inconfundabil al pluşului uşor învechit al scaunelor, contopit cu mirosul hainelor felurite purtate de spectatorii care veniseră în atingere cu acel pluş — da, toate se păstrau, da. Se mai păstrau încă... Uneori acestea se amestecau cu mirosul lacului din când în când reîmprospătat al lemnăriei şi al balustradelor de la loji şi balcoane cu ocazia renovărilor pe care le sufereau sălile de teatru... Toate acele mirosuri — amintirea lor — îl izbi acum în sala goală a teatrului Garamond, trezindu-i nostalgii. Spaţiul însuşi, aici înăuntru, avea mirosul lui aparte...

Primul lucru pe care îl făceau de fiecare dată când intrau într-un teatru era să cumpere programe. Acestea o pasionau mai mult pe Mara. Ocupând întotdeauna un loc de la capăt de rând, se adâncea conştiincioasă în lectură, în timp ce el, şezând alături în scaunul său, în afara rândului, prefera să se delecteze studiind la întâmplare figuri din sală şi încercând să găsească răspunsuri la felurite întrebări pe care şi le punea în legătură cu acele persoane: ce motiv avusese oare cutare spectator să aleagă tocmai această piesă? Dar celălalt din apropiere, oare ce profesiune avea? Ce alte pasiuni avea oare cealaltă, vecina sa foarte tânără? şi câte şi mai câte. Alteori o fixa pe Mara însăşi în secret şi zâmbea în sinea sa, amuzat la gândul că ea îşi vedea de lectura programului fără a bănui că e studiată. Erau deja de mulţi ani împreună, aproape că li se termina tinereţea.

Nimic pe faţa ei şi în aerul ei nu prevestea sfârşitul care o aştepta...

Iovan stătea acum în picioare, la un capăt de rând şi îl încerca un sentiment asemănător cu cel de altădată, când examina senin feţele spectatorilor din sală: o incitantă identificare cu mulţimea îi bucura sufletul — acea mulţime din interiorul căreia se ridica acea rumoare egală şi molcomă de dinainte de spectacol. Doar că acum nu mai era senin, iar spectatorii trăiau numai în imaginaţia sa... Dacă publicul ar fi umplut sala, Iovan simţea că n-ar fi fost acum cu nimic mai puţin important decât actorii, cei care captau întreaga sa atenţie până în urmă cu câteva zile... sau poate, deja, săptămâni?...

Iovan îşi încordă auzul în aerul saturat de linişte al sălii; sala se detaşa, cumva izolată, de restul lumii — o izolare care, da, o recunoştea, fusese prezentă şi atunci. Dar altfel. Avu intuiţia că s-ar fi putut auzi până şi cel mai slab fâşâit de şerveţel, venit dintr-o lojă îndepărtată, sau.... poate că îi era dat să audă, răzbătând de dincolo de pereţi, aşa, ca o binecuvântare, zgomotul unui sfredel, oricât de slab şi de îndepărtat, semn al unei activităţi care, măcar aici, în incinta teatrului, să nu fi încetat; un semn de la meşterii care lucrau recuzita şi decorurile... Meşteri pe care Ziua Deşertului să-i fi surprins ascunşi în încăperi etanşe şi să fi supravieţuit astfel Perdelelor de Lumină, fără a şti ei înşişi că a trecut pe lângă ei o primejdie de moarte... şi să fi continuat să lucreze pentru un spectacol despre care să nu fi avut habar că nu va mai apuca să se joace vreodată...

Pe scăriţa de la rampă urcă îngândurat pe scenă.

Scena era goală, fără niciun decor, semn că niciun spectacol nu se afla în pregătire când survenise activarea carbonului. Cortina era, nu se ştie de ce, ridicată. Un obiect se afla totuşi pe scenă, unul singur, chiar în mijloc: un scaun — un scaun simplu şi vechi, fără luciu... Iovan nu îşi amintea să fi fost vreodată în situaţia de a se adresa unei mulţimi şi nici să-şi fi dorit asta. Deşi i se păruse uneori că, da, ar fi putut să intre în comunicare cu oamenii şi că nu s-ar fi jenat să le vorbească... bunăoară despre el şi despre suferinţele sale. Era sigur de altfel că nimeni nu l-ar fi privit cu milă ci dimpotrivă, cu înţelegere şi chiar cu interes dacă el s-ar fi priceput să găsească tonul potrivit şi exprimarea adecvată şi ar fi ştiut cum să-şi arate dragostea pentru cuvinte. Căci cuvintele erau importante.

Iovan făcu paşi pe avanscenă, de-a lungul rampei, către capătul celălalt. Apăsă clapa unui întrerupător din margine şi lumina căzu vie pe podeaua scenei...

Se îndoi în privinţa sunetului vocii sale, nici nu îşi mai aducea aminte de când nu se mai folosise de ea. Ba nu!... Ruşine, Iovan — asta îşi aminti că rostise deunăzi cu voce tare, nu mai ştia cu ce ocazie... A, da! fiindcă fără voia sa se lăsase cuprins de bucurie atunci când o frântură de cântec îi răsunase în minte; şi era indecent să te bucuri acum... Şi mai fusese numele acelui manechin pe care îl scosese din magazin şi îl lăsase în stradă: Rita! Şi pe el îl rostise cu voce tare acolo, în plină Cale a Victoriei.

Dar altceva?

Una e să fii chit cu ceilalţi, şi alta e să fii chit cu Dumnezeu — asta îi veni să spună, repetând cuvintele tatălui său, rostite cândva, într-o vreme de mult uitată. Le memorase fiindcă îi păruseră neobişnuite în gura tatălui său, care doar rareori obişnuia să filozofeze şi încă şi mai rar pomenea de Dumnezeu... Rosti acele cuvinte, stând pe avanscenă, cu faţa către sala goală şi întunecată ca o hrubă cu doar câteva lumânări aprinse. Iar tatăl său continuase explicând sumar, în felul său rezervat, şi de ce credea ceea ce spusese: În primul caz e mult mai dificil, printre altele fiindcă pe acei alţii niciodată nu-i cunoşti, nu le cunoşti aspiraţiile, convingerile şi disponibilitatea. Cuvinte pe care lui Iovan nu-i mai veni să le rostească aici pe scenă cu voce tare. Deşi îi făcu plăcere să mediteze la ele.

Dacă simţise cândva că iubeşte cuvintele, acum se gândi că de fapt cuvintele aveau, poate, o existenţă de sine stătătoare... Sigur aveau!... Nicio catastrofă cosmică nu le putea face să dispară pentru totdeauna... Dacă se născuseră cândva, cuvintele dăinuiau — erau veşnice şi indestructibile...

— Unele au fost atât de frumoase... Şi atât de mult s-a ostenit omenirea să le găsească şi să le cizeleze, că... simt uneori că mi se rupe sufletul la gândul că nu-i mai sunt nimănui de folos... E păcat, mare păcat că încă o dată vor trebui s-o ia de la capăt... cei ce or să vină... cândva... Şi chiar şi-aşa, cine ştie dacă vor nimeri peste aceleaşi. Probabil că nu. Or să inventeze altele... Aşa că multe cuvinte sunt pierdute pentru totdeauna...

Iovan se apropie de scaunul din centrul scenei şi se aşeză. Nu avu însă stare să rămână mult timp aşezat acolo. Mută scaunul pe avanscenă şi se aşeză iarăşi, cu faţa spre sală. Nici acolo nu îşi găsi locul, aşa că până la urmă se ridică din nou în picioare.

— Se vorbea de o zonă numită Talbot XQ, undeva în spaţiu, pe traiectoria Pământului... care ar fi provocat dezastrul... aşa-zisa activare a carbonului — rosti Iovan spre sala goală. Sunt sigur că planeta Pământ poate să treacă oricând printr-o altă zonă... binefăcătoare de astă dată... prin vecinătatea unui alt corp ceresc... Iovan îşi simţi lacrimile în gât, dar nu se ruşină, nu avea niciun motiv să se ruşineze. Cuvintele îi ieşiră din gură în chip firesc, aproape de la sine, fără niciun efort. Se bucură de ele şi de astă dată nu se mai condamnă pentru acel firicel de bucurie ivit în sufletul său... Un alt corp ceresc — continuă el — ar putea să dezactiveze ceea ce a stricat Zona prin activare... Toate să redevină cum au fost... În Univers trebuie să existe un echilibru în toate... Mă gândesc că da, într-adevăr, trebuie să existe un echilibru! Totul este să se întâmple... Să se întâmple ca acel corp ceresc providenţial să treacă pe lângă Pământ. Noi acum, cu toţii, avem timp... Putem aştepta oricât. Nu ne mai grăbeşte nimic. Unii spun — au spus cândva — că în Univers dacă ceva poate să se întâmple, se întâmplă... Şi atâta s-a temut omenirea de forţele oarbe care ne asaltează în virtutea întâmplării, încât s-a grăbit să-l inventeze pe Dumnezeu... Asta n-ar fi fost chiar aşa de rău... cred... dacă n-ar fi început să se organizeze ca să-l slujească cât mai bine de Dumnezeu...

Iovan păşi încet spre scăriţa de dincolo de rampă.

— Părinţii mei au murit într-un atac terorist cu bombă... săvârşit în numele unui dumnezeu... Şi Mara era împreună cu ei... Mara, soţia mea... Ar fi trebuit să fiu şi eu acolo... dar n-am fost... din întâmplare... S-a nimerit să nu fiu... Şi mă întreb acuma: cine ar putea să mi-o ierte că n-am fost?... La primele două atacuri teroriste am scăpat vii toţi patru... Atunci am fost cu toţii împreună dar am supravieţuit... Întâmplarea... iarăşi întâmplarea... Nu ne-a fost de niciun folos să-l născocim pe Dumnezeu... dacă suntem — am fost până mai ieri — la voia întâmplării...

În fundul sălii, pe uşa rămasă întredeschisă, pătrundea, străbătând tot foaierul, lumina zilei bătând în argintiu.

— Dar dincolo de toate astea — reluă Iovan — mă tot gândesc că poate într-o zi, dând colţul, am să mă pomenesc într-o piaţă largă, cu o mare mulţime de oameni, mai degrabă tăcuţi... O adunare populară, de care să nu fi avut habar... deoarece comportamentul oamenilor s-a schimbat fără ca eu să bag de seamă... Şi cineva din mulţime se va apropia de mine şi mă va întreba: Chiar ţi-ai făcut griji în privinţa noastră? Ştii bine că nu era cazul. Cineva ne-a chemat aici şi încet, încet, pornind în tăcere de la casele noastre, ne-am adunat, după cum vezi... Cu ce scop? voi întreba eu... Mi se va întoarce o faţă zâmbitoare şi voi fi apostrofat cu blândeţe: Ei, şi tu! De lucrurile astea nu se întreabă.

♣

Lumina zilei intra deja pe fereastră şi Iovan se trezi într-o cameră de hotel, cu senzaţia că ceva trebuie să se întâmple. Se dădu jos din pat şi, cuprins de nelinişte, se duse la fereastră. Ceea ce văzu jos era o stradă cu aspect elegant, cu un aer un pic demodat, care se curba uşor în dreptul locului de unde el privea, şi un bloc pe partea cealaltă, învăluit într-o distinsă umbră interbelică. Blocul se curba şi el uşor urmând curbura străzii. Era Calea Victoriei, aşa cum o lăsase, încremenită în nemişcare. Cădea ploaia peste manechinele din mijlocul străzii şi era luna... mai? sau iunie?... Rita nu se clintise din locul de pe trotuar din faţa intrării magazinului de confecţii, iar Cora părea să nu se sinchisească de poziţia ei bizară, acolo, în mijlocul străzii, cu faţa îndreptată spre strada Ion Câmpineanu. Câţiva paşi mai încolo îl recunoscu pe Robert. Lui Iovan ploaia îi scăpase din vedere: hainele se pleoştiseră pe manechine, dar nici aşa ude nu arătau rău. Celelalte trei se aflau şi ele jos în stradă şi rămăseseră fără nume.

Un cerşetor ieşi din galeria Kretzulescu şi o luă şontâcăind pe Calea Victoriei, către strada Ion Câmpineanu. Iovan îşi simţi inima bătând să-i spargă pieptul. Cerşetorul arăta aproximativ la fel ca şi cel ce încerca să vândă o minge de tenis pe vremea secetei. — Hei! strigă Iovan. Hei! Îşi dădu seama că se apucase să strige înainte de a deschide fereastra şi cel de jos nu îl putea auzi. Cocârjat, abia târându-şi picioarele, cerşetorul ducea în spate un sac soios, burduşit cu obiecte colţuroase. Tocmai trecea pe lângă Rita, fără să dea nicio atenţie manechinului, ca şi cum acesta nici n-ar fi existat.

— Hei! răcni din nou Iovan din toate puterile. Fereastra era acum deschisă şi strigătul răsună în tot spaţiul cuprins între blocuri, dar cerşetorul îşi vedea de drum de parcă nimic nu i-ar fi ajuns la ureche. — Hei! Aşteaptă!... Iovan lăsă fereastra deschisă şi se repezi la uşă. Liftul nu mai funcţiona de mult şi el se avântă într-un suflet pe scară în jos, fără să-şi aducă aminte prea bine la ce etaj îşi alesese în ajun camera.

Când fu jos în stradă cerşetorul nu se mai vedea nicăieri. Alergă după el până la intersecţia cu strada Ion Câmpineanu, aşteptându-se să-l zărească în timp ce se îndepărtează pe stradă în jos, către Sala Palatului; dar cerşetorul nu era în locul acela. Nu se vedea nici pe partea cealaltă a intersecţiei, unde s-ar fi putut îndrepta către portalul hotelului Novotel, care reproducea intrarea în fostul Teatru Naţional... Suflând greu, Iovan se rezemă de un pilastru de la intrarea într-un magazin de optică medicală. Privi spre construcţia retro ce reproducea faţada Teatrului Naţional, acum parte din hotelul Novotel. O dubiţă albă rămăsese încremenită pe peronul din interiorul portalului de la intrare. O mulţime de maşini erau parcate de-a lungul străzii dincoace de stâlpişorii care împiedicau parcarea pe trotuar. Bătrânul cerşetor parcă intrase în pământ. Prin rigolă ploaia se scurgea de-a lungul străzii în pantă ducând cu ea hârtii pleoştite. Clipocitul pârâiaşului era tot ce mai rămăsese din vechile sunete ale oraşului, contopindu-se cu susurul şi fâşâitul ploii ce continua să cadă.

Rămase întins în pat, cu privirea aţintită în tavan, în lumina lăptoasă a zilei, ascultând picuratul apei în baie. Se gândi la teatrul Garamond şi îl înfioră rumoarea molcomă de peste capetele spectatorilor înainte de spectacol.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (17)*

Inima

♥

De ce inima nu poate fi oprită prin voinţă proprie? Era o întrebare pe care Doamna de biologie părea să şi-o fi pus mai mult sieşi decât clasei în timp ce ne preda sistemul circulator la om. Închipuiţi-vă, răspunsese tot dânsa, ce s-ar întâmpla dacă unui nebun i-ar trece prin cap să-şi oprească inima! Din tonul exclamaţiei reieşea că manifestă un dispreţ temperat faţă de insul care ar comite un asemenea gest. Poate mai mult compasiune decât dispreţ. Întreaga vitalitate a Doamnei, manifestată de când intrase pentru prima oară în clasa noastră, ne transmitea certitudinea că dânsa n-ar face-o în ruptul capului dacă i-ar sta în putere. Eu însă mă gândeam că poate nu trebuia să fii chiar nebun ca să faci asta. Tentaţia era mare să experimentezi, să vezi ce se-ntâmplă. Cât despre nebunul Doamnei de biologie, nici nu mi-l închipuiam ca pe un sinucigaş ci mai degrabă — şi aici îi dădeam dreptate Doamnei — ca pe un nătâng buimac, asemenea prostului cartierului, care nici nu merita să fie protejat împotriva propriei sale nesăbuinţe. Întâi şi-ntâi — explica Doamna — nu este nevoie să-ţi opreşti inima. Adică nicio împrejurare nu necesită aşa ceva. Dacă, atunci când ne cufundăm în apă, sau când ajungem prin cine ştie ce împrejurare nefericită într-o atmosferă toxică, să zicem, atunci, da, trebuie neapărat să ne ţinem un timp respiraţia, în schimb nu văd nicio împrejurare când ne-ar fi de folos putinţa de a ne opri inima.

La ţinerea respiraţiei — o ştiam, o încercasem de atâtea ori — senzaţia de sufocare, tot mai insuportabilă pe măsură ce trec secundele, este aceea care te face să te întorci grabnic la respiraţie. Dar dacă ţi-ai opri bătăile inimii? Atunci probabil că vlaga ţi s-ar scurge din trup pe nesimţite, slăbiciunea te-ar cuprinde în ghearele ei mincinoase, până când mintea ţi s-ar înceţoşa şi ai scăpa momentul când întoarcerea la viaţă ar mai fi posibilă. Puteam să fiu eu acela care să scape momentul.

Ce rămânea după mine? Mi-o închipuiam pe mama intrând în camera mea şi găsindu-mă încovoiat în scaunul meu, încremenit, cu bazinul alunecat înainte şi capul căzut în piept, rezemat cu ceafa de spetează într-o poziţie joasă şi mâinile atârnându-mi moale pe lângă braţele scaunului cu rotile. Mă înfioram la durerea ei şi lăsam mintea să lucreze mai departe. Ce avea să facă ea în continuare? Disperată, avea să cheme ambulanţa şi să sune la poliţie — în ordinea asta, sau invers? Îl vedeam pe doctorul necunoscut care avea să intre în casă la noi, destul de tânăr încă — avea să se aplece cu stetoscopul la pieptul meu şi, aşa cum văzusem în filme, dumirindu-se în câteva secunde — două, trei sau patru — ridicând apoi spre mama o privire cuvioasă şi clătinând din cap a neputinţă. Dar nu mă opream aici cu închipuirea. Trăiam spaima colegilor mei la aflarea veştii, când trupul meu adăsta undeva unde ei nu ştiau şi nici nu voiau să ştie — voioşia lor de fiecare zi transformată brusc în... în ce? Compătimire, tristeţe, sau mai degrabă îngrijorare că soarta putea să lovească oricând pe oricare din ei, la fel de nemilos?... Iar acum, în clipa de faţă, fără să fi încercat niciun experiment cu inima, mă cuprindea aceeaşi istovire pe care cu câteva minute mai înainte o trăisem anticipat. Buzele mi se uscau, o încordare stranie se insinua în braţele mele şi vibra acolo, în partea lor exterioară, în timp ce gâtul, pieptul în jurul claviculelor şi mai jos, simţeam cum se udă de transpiraţie. Îmi venea să strig după doctorul Uzum, care în clipa aceea era inadmisibil de departe, într-un loc numit căminul său, pe care nici acum nu puteam să mi-l imaginez pentru că era ilogic. Dar dacă el ar fi fost aproape, chiar aici lângă mine, i-aş fi auzit vocea cu timbru de bas, vorba prefăcut contrariată, cum că... Şi aici mă puneam în situaţia doctorului care ar fi fost înclinat, poate, să minimalizeze gravitatea suferinţei pentru a fi pe placul bolnavului şi totodată pentru a-i ridica acestuia moralul, dar care ar ezita totuşi să recurgă la o bagatelizare nechibzuită fiindcă oricând cazul în faţa căruia se afla se putea dovedi serios la o examinare mai atentă, şi nu se ştia deloc care avea să fie, în această situaţie, pasul următor; căci să se vadă obligat să-i spună bolnavului că se înşelase cu două clipe înainte şi că totul trebuia tratat, de fapt, cu cea mai mare seriozitate, putea să fie cât se poate de păgubitor pentru cel aflat în suferinţă. Pe când o abordare mai inspirată din partea doctorului Uzum — de fapt a oricărui doctor — putea să fie aceea de a situa starea de faţă, acută, într-un cadru mai larg, cu paşi de urmat în viitor, ceea ce ar fi sugerat, până la urmă, că nimic nu era cu adevărat îngrijorător de vreme ce urma să fie pus la cale însuşi viitorul.

Şi astfel, doctorul Uzum ajungea să-mi vorbească din nou de schimbarea identităţii. Idee pe care o acceptam cu un entuziasm moderat.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Trecere

Credeam că doar fiindcă nu mă concentrez îndeajuns îmi scapă momentul — pe care îmi doream nespus să-l trăiesc — când din starea de veghe treceam în somn. Şi în vis. În seara următoare, la sfârşit de zi, obosit de şcoală şi de joacă, în aşternutul meu încălzit de la căldura trupului, îmi promiteam să fiu de astă dată mult mai atent.
   Mă trezeam dimineaţă şi îmi făceam reproşuri: cum e posibil? Am fost treaz, am fost atent, am fost cât se poate de atent, şi totuşi nici acum n-am trăit momentul.
   După mai multe încercări eşuate am renunţat: nu, nu se putea surprinde trecerea de la veghe la somn.

   Astăzi mi se întâmplă la fel. Îmi dau silinţa şi sunt foarte atent, cât se poate de atent. La sfârşit de iarnă observ când înfloresc ghioceii, când înfloresc brânduşele, nu-mi scapă momentul când înfloreşte forsiția, sunt atent când se luminează a galben-verde ramurile sălciei, când cresc mâţişorii de mesteacăn, când înfloresc corcoduşii, cireşii, merii, sunt atent la toate. Şi cu toate astea mă trezesc în plină primăvară fără să fi trăit momentul când iarna a trecut în primăvară.