Marocco sau Ziua Deşertului (47)*

Aritmetica anilor

♠

   Hălăduind bezmetic prin spaţiu cu toată forţa inerţiei lor incomensurabile, corpurile cereşti nu şi-au înfrânat niciodată mânia, din simplul motiv că niciodată nu au fost călăuzite de ea. Forţa lor a fost dintotdeauna oarbă. Imensă şi oarbă. Nimeni nu a pătimit însă de pe urma ciocnirilor nimicitoare dintre ele timp de milioane şi milioane de ani; iar un an în plus sau în minus faţă de o asemenea nesfârşire a timpului nu contează, aşa cum nu contează nici o oră sau un minut.
   Nici acum nu intervenise mânia; pur şi simplu lucrurile se supuneau unui nou firesc copleşitor, ivit peste noapte odată cu Perdelele de Lumină.
   Iovan se opri să privească faţada monumentală a Cercului Militar Naţional distrusă până în afund de un avion prăbuşit. Din acoperişul clădirii se ridica un nor negru de fum, iar printre vălătuci, în dreptul zidurilor ruinate, se întrezăreau prin spărturi ochiurile roşii ale incendiului, închizându-se şi deschizându-se datorită fumului gros, într-o alternanţă mohorâtă, leneşă şi dezmăţată. Fragmente din avion şi, indistinct, din clădire, zăceau împrăştiate peste tot, inclusiv pe scara care suia la terasă, şi chiar şi pe trotuarul de dincolo de Calea Victoriei, urmarea unei explozii pe care Iovan nu o auzise şi nu mai existase nimeni în Bucureşti să-i fie martor. Nimeni nu avea nevoie să fie salvat din avionul prăbuşit şi de aceea fumul avea timp destul să se adune dens şi să se învârtejească temeinic, fără nicio grabă.
   Iovan lăsă în dreapta Fântâna Sărindar din faţa Cercului Militar şi urcă treptele spre terasă. De aici distrugerea se înfăţişa în toată amploarea ei devastatoare. Din fuzelaj nu mai rămăsese întreagă decât o mică parte din coadă, împlântată în ruine ca într-o grotă sumbră, cu deriva purtând însemnele negre şi verzi ale unei companii aeriene: ...ic Lines — atât mai era vizibil, restul fiind distrus, acoperit de ruine. După dimensiunile derivei, trebuie să fi fost un avion de linie, a cărui rută probabil că trecea pe deasupra Bucureştiului. Putea avionul să fi evitat umbrele galben-crepusculare ale Perdelelor de Lumină? Nimeni nu le putuse evita. Avionul de linie trebuie să fi planat cine ştie câte zeci de kilometri ca o carcasă de aluminiu goală, în voia sorţii şi a inerţiei. Eşuarea lui putea să te ducă cu gândul la un sacrificiu experimental, dacă nu ar fi fost limpede că orice sacrificiu era menit să aducă cuiva un beneficiu, iar celor sacrificaţi o suferinţă ascuţită. Aici orice suferinţă fusese absentă, iar de beneficiu nu putea fi vorba. De fapt oamenii aceia care nu mai existau nici nu fuseseră împresuraţi de teroarea care precede orice catastrofă aeriană. Pe hublouri trebuie să se fi observat punctele luminoase în cădere, perdelele de lumină. Pentru focuri de artificii era prea sus, pentru aurora boreală, mult prea la sud. În ochii pasagerilor trebuie să se fi aprins în primele clipe curiozitatea: oamenii erau destinaţi să rămână până la capăt plini de curiozitate şi totdeauna se împăcau cu întrebările rămase fără răspuns, ba chiar acestea le aduceau o anumită stare de linişte până la urmă. Iovan îşi aminti de bunicul său din partea mamei...

♥

   ...palid-vineţiu la faţă, supt, zăcând într-un pat de spital, acoperit de cearşaful tras până la piept, pliat peste pătură — o dungă albă, lată, peste pătura albastru-cenuşie; un spital despre care nu aveam nicio şansă să îmi amintesc prin ce colţ se va fi aflând în Bucureştiul acesta mare...
   La un semn al lui, m-am aplecat, atât cât o puteam face din scaun, cu urechea până aproape de gura lui, care mirosea urât, a răul său interior, dar ştiam că ar fi fost foarte-foarte nepoliticos din partea mea să las să mi se citească repulsia pe faţă, şi cu atât mai nepoliticos să fac vreun comentariu. Vocea îi era lipsită de vlagă — un firicel şoptit şi gâjâit:
   — Ei, Alexandru, acum să vedem dacă e chiar aşa de lung timpul... O să aflu curând dacă un milion de ani durează chiar aşa de mult cum ni se părea nouă... ştii, ce vorbeam noi doi acum ceva vreme... De dincolo se vede altfel, Alexandru... Noi nici nu ne dăm seama... E altfel decât ni se pare, n-am nicio îndoială, Alexandru...
   Mama şi tata şi ceilalţi care erau de faţă, presupunând că auzeau şoapta bunicului, probabil că li se părea că bate câmpii, că deja s-a desprins de realitate. Eu însă ştiam la ce se referea bunicul — era secretul nostru. El era singurul căruia, cunoscându-l, simţisem imboldul să-i destăinuiesc spaimele mele, întrebările mele fără răspuns. Căci mi se întâmpla uneori să mă uit la cei din jur, la mama şi la tata, să mă uit la colegii mei şi la Doamna Ştefan; mi se întâmpla să mă uit şi la doctorul Uzum; şi îi vedeam parcă pe toţi din perspectiva unui viitor îndepărtat, când de niciunul dintre noi nu avea să-şi mai amintească nimeni. Eram mai conştient ca oricând că suntem cu toţii figuri fragile pe lumea asta. Străini pe pământ, aveam să plecăm cu toţii într-o bună zi. Timpul nu stătea să aştepte, deşi de multe ori lăsa impresia asta...
   Bunicul mă asculta cu atenţie dând uşor din cap, poate mirându-se în sinea sa că asemenea gânduri îl frământă pe un copil.
   — Da, zicea el, timpul zboară. Abia au trecut o sută de ani de la Al Doilea Război Mondial, şi oamenii au şi început să uite...
   Dar eu nu aveam în vedere neapărat nenorocirile pe care le adusese războiul de acum o sută de ani, şi nici genul acela de uitare. Mă gândeam cu nostalgie că nici noi înşine şi cu atât mai puţin alţii, mai târziu, nu aveam să ne amintim măruntele fapte cotidiene pe care le trăiserăm. Pierdute pentru totdeauna. Mi se părea important să fi rămas întipărite undeva, într-un fel oarecare, figura interesantă a unui trecător necunoscut care tocmai dădea colţul străzii sub razele soarelui care apunea, dispărând pentru totdeauna din viaţa mea; entuziasmul pe care mi-l stârnea un pasaj din cartea pe care o lăsam pe noptieră, cu semnul de carte între file, înainte să mă întorc pe o parte pentru a mă cufunda în somn; cântecele copiilor pe care le auzeam dimineaţa, pe fereastra deschisă, venind dinspre şcoala din apropiere, unde erau în plină desfăşurare repetiţiile pentru serbarea de sfârşit de an; şi atâtea altele... Cine avea să îşi mai amintească de strădania mea, pe scaunul cu rotile, de a mă integra în viaţa care era a celor cu toate părţile corpului intacte, de a termina cu bine şcoala? Cui avea să-i mai pese de schimbarea de identitate din viitor, pe care doctorul Uzum o socotea esenţială, de profesiunea pe care încă nici nu mi-o alesesem? Toate aceste detalii mărunte păleau în faţa imensităţii timpului ce avea să vină... Trecuseră cel mult zece mii de ani de când începuse, practic, istoria omenirii. Cât însemna asta? O sută de secole. Zece milenii. Tot ce era legat de omenire era cuprins în zece milenii, nu mai mult. Dar era nevoie să punem cap la cap o mie de milenii pentru a face un milion! O mie de milenii! Câtă istorie avea să mai curgă pentru a se ajunge la un milion de ani? Era greu de cuprins cu mintea o mie de milenii. Dar curgerea timpului nu se oprea aici. O mie de milioane de ani trebuiau să treacă pentru a ajunge la un miliard! O mie de milioane! Dumnezeule, deja nu mai puteam cuprinde cu mintea! Cifrele mi se întunecau în cap, simţeam că sunt la un pas de a-mi pierde cunoştinţa...
   — Mă gândesc, spunea bunicul continuând aceeaşi discuţie, cu cât sporeşte de la o generaţie la alta cantitatea de cunoştinţe pe care un om trebuie să le asimileze — mai întâi în şcoală şi mai apoi în viaţa de adult. Uite, să luăm numai marii scriitori ai lumii. Tot adunându-se, simpla memorare a numelor ilustre începe să fie o problemă. Mi-e şi groază să mă gândesc ce va fi peste o mie de ani. Câte nume noi se vor adăuga celor deja existente! Cum să încapă toate în memoria unui om? Probabil că omenirea va trebui să fie tot mai exigentă cu numele pe care le reţine şi să tot şteargă din cele din trecut. Multe nume vor trebui să fie lăsate de o parte. Dar chiar şi aşa...
   Era foarte simplu să faci calcule dacă ar fi fost vorba de simple numere. Înmulţeai o mie cu o mie şi îţi dădea un milion; înmulţeai un milion încă o dată cu o mie şi îţi dădea un miliard... Părea simplu. Dar dacă miile şi milioanele erau ani, nu mai eram în stare să mă avânt în acea genune a viitorului. Mă copleşea. Raţiunea spunea că pornind de la clipa prezentă şi până în viitorul de peste un milion de ani — ca să nu mai vorbim de un miliard — se poate schimba totul. Dar totul era doar o vorbă goală...
   Ascultându-mă, bunicul zâmbea dând uşor din cap şi strângând din buze a neputinţă: pe vremea aceea încă nu dădea niciun semn de boală; şi el, la fel ca doctorul Uzum, era preocupat de viaţa mea în scaunul cu rotile în clipa de faţă, şi încerca să se arate optimist în privinţa viitorului; deşi nu avea proiecţia concretă a doctorului Uzum şi cred că nu îi era prea clar nici la ce ar fi de folos pentru unul ca mine o schimbare de identitate. În privinţa timpului viitor însă simţeam că îmi împărtăşeşte oarecum spaimele.
   Iar alte amintiri despre bunicul nu mai aveam. Dar nici că mai era nevoie. Aceea legată de timpul nesfârşit îmi ajungea.

♣

   De dincolo de colţul rămas intact al Cercului Militar Naţional, poate mai de departe, din josul bulevardului Elisabeta sau dinspre strada Brezoianu sau Domniţa Anastasia, se auzeau apropiindu-se sirenele pompierilor...
   ...sau poate ale ambulanţelor.
   Nu se distingeau între ele. Se auzeau vag dacă stăteai cu auzul încordat. Vântul ducea peste oraş trâmbele de fum negru şi toate colţurile clădirilor înconjurătoare vuiau a sirenă.
   ...Iovan îşi aminti sirenele de altădată, când stătea lungit în pat, alături de Mara, în nopţile de vară, când fereastra rămânea deschisă peste noapte. Nu putea adormi şi se gândea cu inima strânsă la suferinţa care chema în ajutor acele sirene. Le urmărea în închipuire cum se deplasau de-a lungul bulevardului, apoi pe străduţele din apropierea locuinţei sale, din ce în ce mai aproape, până ajungea să se întrebe dacă nu cumva îl cunoaşte pe cel sau pe cea aflată în suferinţă. Sirenele se îndreptau în noapte spre locuri precise, de unde porniseră apelurile de ajutor. Dar totodată sirenele, cea de la ora unu noaptea, şi cea de la două noaptea, şi cele care goneau pe străzi spre dimineaţă, când se lumina de ziuă, toate laolaltă se contopeau într-o armonie muzicală desăvârşită, pe care acum, când lucrurile ajunseseră cu totul altfel, şi-o dorea cu ardoare; deşi nu mai era vorba de suferinţă; dar parcă nici atunci, în zilele de dinaintea Perdelelor de Lumină cele sumbre, nu era doar suferinţă şi spaimă, ci deasupra lor se ridica, încântătoare şi armonioasă, chemarea...
   Oamenilor care pieriseră în avionul prăbuşit nu le luase locul nimeni, şi în urma lor nu rămânea niciun loc gol. Nu pieriseră, nici nu existaseră vreodată. Sirenele îndepărtate care urcau bulevardul Elisabeta venind dinspre strada Brezoianu poate că aveau altă cale, necunoscută, căci pe lângă Cercul Militar Naţional nu ajungeau să treacă.
   Nici măcar prin apropiere.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (46)*

Ce preţ are viaţa. Compunere

♥

   „Ce preţ are viaţa?
   Hrana noastră constă în mare parte în carne. Pentru a-şi procura carne omul creşte animale, pe care apoi le ucide. Unii spun că asta este în firea lucrurilor şi că de aceea nici nu trebuie să vorbim de uciderea animalelor ci de sacrificarea lor. Totodată, nu este nimic imoral dacă sacrificiul nu este însoţit de suferinţă. Aşa spun oamenii. Eu însă mă întreb ce înseamnă a provoca suferinţă. Suferinţa constă oare doar în durere? În durerea fizică? Asta este întrebarea pe care mi-o pun adesea. De asemenea, mă întreb pentru cine este importantă absenţa durerii fizice: pentru animalul sacrificat sau pentru liniştea omului care sacrifică? Pentru animalul sacrificat suferinţa durează doar câteva clipe. Dar chiar dacă ar dura mai mult, tot nu mai contează atâta vreme cât animalul moare. După moarte, cât mai contează suferinţa din timpul unei vieţi care nu mai există?
   Pentru om, suferinţa animalului contează doar în măsura în care este de faţă când animalul suferă, în sensul că îi provoacă lui însuşi o suferinţă morală, fie că el este cel care a provocat suferinţa animalului, fie că doar asistă la suferinţa şi moartea animalului. Dacă nu este de faţă, omul nu suferă moral, decât doar dacă el este cel care i-a cauzat, indirect, moartea. Şi asta numai într-o oarecare măsură. Dacă nu este vinovat moral de moartea unui animal, omul nu suferă. Căci dacă ar fi aşa, ar însemna ca viaţa omului să fie o necontenită suferinţă.
   Oamenii însă nu ucid numai animale ci şi semeni de-ai lor. Războaiele şi condamnările la moarte sunt împrejurări în care oamenii ucid oameni. La fel ca şi în cazul animalelor, morala spune că nu trebuie să provoci suferinţă oamenilor sortiţi să moară. Unii sunt de părere că oricum omul este condamnat la moarte chiar din clipa când se naşte. Nu ştie când va muri, dar este sigur că va muri. La fel şi cu condamnatul la moarte: poate să dureze ani de zile până când sentinţa este pusă în aplicare. Aşa că deosebirea dintre moartea naturală şi moartea provocată prin condamnare nu este chiar aşa de mare. Este îngrozitor doar intervalul dintre momentul când condamnatului i se aduce la cunoştinţă că va fi executat şi momentul execuţiei. Îmi închipui că de obicei acest interval este foarte scurt. Dar mă întreb dacă sentinţa nu ar putea fi executată fără ştirea condamnatului: în somn, printr-un mijloc oarecare, de exemplu injectându-se un gaz letal în încăperea în care condamnatul doarme. Şi atunci mă întreb: dacă o viaţă se poate încheia fără suferinţă, oare tot ce contează este absenţa suferinţei în ultima clipă? O viaţă încheiată este ca şi cum n-ar fi fost?
   În războiul modern, oamenii ucid de cele mai multe ori fără să-şi vadă victimele, fără măcar să aibă informaţii despre identitatea şi uneori nici chiar despre însăşi existenţa lor. Cineva apasă pe butonul lansatorului de rachetă, şi racheta porneşte către ţintă pe baza unui program pus la punct dinainte sau făcând uz de tot felul de senzori care îi corectează traiectoria. Asta înseamnă oare că acţiunea celui care lansează racheta nu îi provoacă nicio suferinţă morală? Nu ştiu cum ar fi firesc, dar părerea mea este că nu, nu-i provoacă nicio suferinţă.
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi despre toate celelalte vieţuitoare pe care omul le ucide fie pentru a se hrăni, fie pentru a nu fi incomodat de ele. Uciderea unui câine care trebuie eutanasiat este mai dramatică decât uciderea unui animal inferior, de pildă a unei reptile. Cu cât animalul este mai inferior pe scara evoluţiei biologice, cu atât distrugerea sa este mai puţin traumatizată pentru autorul acţiunii.
   Mă întreb: oare aşa trebuie să fie? Cu ce este mai preţioasă viaţa unui câine decât viaţa unei insecte? Doar pentru că câinele este mai agreabil sau mai folositor nouă? Doar pentru faptul că are o inteligenţă superioară insectei? Viaţa în sine nu are oare nicio valoare?
   Aceeaşi întrebare mi-o pun şi în legătură cu oamenii? Viaţa unora dintre oameni are o valoare mai mare decât a altora? Viaţa unui mare savant sau a unui mare artist este mai de preţ decât viaţa unui om umil, bunăoară a unui cerşetor?
   Viaţa are oare o valoare în sine?”
   Deşi nu a fost niciun concurs, Doamna Ştefan a ales lucrarea mea ca fiind cea mai bună şi a citit-o în faţa întregii clase. Sper că nu a făcut-o ţinând cont doar de situaţia mea specială.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (45)*

Instabilitate

♥

   Tata nu a fost răspunzător pentru accident. Nimeni nu l-a învinovăţit pentru cele întâmplate, dar sunt sigur că şi-a tot derulat în minte filmul evenimentului, iarăşi şi iarăşi, la nesfârşit, şi şi-a reproşat, dacă nu altceva, măcar ora neinspirată de plecare în acea călătorie; şi faptul că m-a luat cu el, când foarte bine ar fi putut să nu se lase înduplecat de rugăminţile mele şi, dând dovadă de mai multă fermitate, să mă fi lăsat acasă. Dar cum putea să prevadă? Cum poţi ghici că un sinucigaş descreierat tocmai s-a pornit să gonească pe şosea şi şi-a pus în minte să-şi încheie socotelile cu viaţa trecând cu toată viteza, orbeşte, pe contrasens, şi năpustindu-se în prima maşină pe care destinul avea să i-o scoată în cale. Iar destinul i-a scos în cale maşina care rula pe banda a doua, puţin înaintea noastră. Sunt sigur că tata s-a considerat răspunzător că el a scăpat aproape nevătămat, în timp ce eu au am ajuns cum am ajuns. Dar ce ar fi putut să facă? La goana aceea nebună a sinucigaşului şi a maşinii proiectate de acesta către banda pe care circulam noi, orice reflex al tatei, oricât de rapid, nu i-ar mai fi fost de niciun folos... Eu, în orice caz, nu l-am învinovăţit niciodată. Toată lumea era de acord: cine porneşte la drum cu maşina dintr-un oraş într-altul îşi asumă un risc... Până la urmă, eram fericit că am scăpat cu viaţă şi că, în mare parte, în anii următori mi-am putut purta singur de grijă. Se pot imagina nenorociri mult mai mari. Dar tata pesemne că tocmai pe acestea le excludea din retrăirile sale, şi se învinuia pentru cea care se întâmplase.
   Aşa că, una peste alta, eram din nou pe scaunul din dreapta, alături de el, scaunul pe rotile încăpea fără dificultate, pliat, pe bancheta din spate, nu? — şi mă delectam cu priveliştea minunată care mi se derula prin faţa ochilor. Vedeam, ca şi altă dată, câmpurile de porumb şi de floarea-soarelui, care se întindeau cât vedeai cu ochii. Lăsându-mă în voia reveriilor, mi se părea din nou că toate se rotesc în jurul nostru, ca pe discul culorilor curcubeului, cu care Doamna Ştefan ne demonstra, stând în faţa clasei, că lumina albă este urmare a combinării tuturor radiaţiilor monocromatice. Cu condiţia să învârteşti discul destul de rapid. Dar în jurul nostru lanurile se învârteau suficient de lent pentru ca fiecare felie să-şi păstreze culoarea ei — verdele lanurilor de porumb, galbenul celor de floarea-soarelui, auriul ogoarelor culese de grâu şi de orz... Dar în jurul nostru câmpia care mi se înfăţişa privirii nu era decât o părticică din globul terestru, una minusculă, şi, dacă nu o vedeai astfel, în mişcare, cum o vedeam eu, poate că îţi dădea un sentiment de siguranţă — siguranţa terenului ferm, siguranţa că nu te ameninţă nicio catastrofă telurică, nicio înclinare sau cutremurare. Dar când totul se mişca în jur, îmi venea parcă să mă întreb cât era totuşi de sigură carapacea care ne susţine în imensitatea Universului. Prea departe privirea nu putea să ajungă. Auzisem spunându-se că un om, stând în picioare pe o câmpie întinsă, nu poate să vadă în jurul său, datorită curburii Pământului, decât pe o rază de cel mult douăzeci şi opt de kilometri. Orizontul. Douăzeci şi opt de kilometri? Foarte puţin, dacă stai să te gândeşti. La douăzeci şi opt de kilometri în jurul tău e un cerc imaginar. Totul e imaginaţie, totul e geometrie. Niciun cerc mai ferm nu-i de găsit nici dincolo de orizont, acolo unde privirea nu poate ajunge... Maşina rula cu viteză pe şosea, lângă mine tata conducea tăcut, ia Pământul în rotaţia sa poate că ne venea în întâmpinare, iar noi, până la urmă, poate că, cu toată relativitatea de care ne vorbea Doamna Ştefan, rămâneam în nemişcare, într-un punct suspendat în Univers. E adevărat că pojghiţa pe care ne ducem viaţa şi călătorim de colo până colo, litosfera, se sprijină pe straturi mai groase şi mai ferme, chiar dacă din ce în ce mai fluide către centrul Pământului. Dar străbătând cu gândul toată grosimea Globului, ajungeam, de partea cealaltă, din nou în spaţiu. Pământul însuşi plutea. Plutea în spaţiu, la voia echilibrului unor forţe insesizabile, a căror durabilitate nu o putea garanta nimeni... Deasupra noastră pluteau nori albi, la fel de frumoşi ca şi altă dată, doar că acum, în maşina în mişcare, nu frumuseţea lor era cea care mă tulbura, ci inconsistenţa. Vieţuiam pe o sferă a cărei consistenţă era la fel de îndoielnică ca şi a norilor. Era oare uniform câmpul magnetic? Era oare uniform şi stabil câmpul gravitaţional care îi asigura Pământului stabilitate pe traiectoria sa? Sau oricând Pământul putea să intre într-o anomalie, într-o capcană gravitaţională, şi totul să se încline, în ciuda miliardelor de ani de trecut fără mari catastrofe, pe care gândul se bizuia pentru a-şi găsi liniştea? Cât putea să dureze siguranţa?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (44)*

Coridorul

♣

   I se părea neverosimil ca în casă toate să fie în picioare, neatinse şi la locul lor, şi totuşi casa să fie părăsită. Niciun război nu o năruise, niciun corp ceresc nu îi spulberase în cădere acoperişul şi pereţii; şi totuşi dinăuntru dispăruse chiar şi amintirea însufleţirii de odinioară. Dureros, îi veni din nou în minte gândul că poate şi ai lui erau plecaţi, pentru moment, împreună cu toţi ceilalţi, la o întrunire, undeva în oraş, peste străzi şi case şi scuaruri, atât de departe încât niciun zgomot nu ajungea dinspre acea parte a oraşului, şi acea parte îndepărtată o simţea dureros de necunoscută. Nici chiar gândul că ai lui plecaseră de fapt cu câţiva ani înainte ca Pământul să se aventureze nesăbuit în acea zonă Talbot XQ nu îl alina... Se gândea la zilele petrecute aici în casă şi i se părea că, în pofida a tot şi a toate, nicicând nu fusese mai fericit decât în acele zile. Iată, aici, în vecinătatea dulapului înalt cu vase şi cu cratiţe, era maşina de gătit pe care mama, draga de ea, subjugată de micile ei pasiuni, o neglija, găsind-o folositoare doar atunci când venea vremea de cafea. Şi vreme de cafea era mai tot timpul... Iovan căuta cu privirea pe tăblia albă de email a aragazului pete uscate de cafea picurată din neatenţie din ciocul ibricului în timp ce îl lua de pe foc şi se întorcea cu el către măsuţa de alături, unde aştepta ceşcuţa curată. Dar îşi spuse că mâna ei nu tremura de fapt niciodată, şi nici nu se arăta neglijentă când mânuia vasele; aşa că pete de cafea pe aragaz nu era de aşteptat să găsească; doar că mâna ei, aşa cum şi-o reamintea acum, avea acea moliciune fermă fără de care cărţile nu s-ar fi lăsat atât de docil ordonate pe velurul verde al mesei. Căci cum altfel ar fi putut face mama nesfârşitele ei pasienţe dacă nu pe o masă acoperită cu velur verde, nu?
   Era cumplit să priveşti cu aceiaşi ochi toate acele timpuri ale trecutului. Exista un echivoc al timpurilor şi încăperile din casă se dezvăluiau rând pe rând ca şi cum tocmai se lăsau descuiate după ce multă vreme până acel moment ar fi rămas încuiate, până în pragul uitării.
   Dacă nu se miră prea mult descoperind în camera de zi un loc atât de întins neocupat de nicio mobilă, fu doar fiindcă îşi aminti numaidecât că tatăl său îşi pusese în gând să-i cumpere un pian, şi deocamdată, până la creşterea veniturilor familiei, asta era tot ce putea face: să păstreze acel loc unde pianul urma să fie aşezat, cândva. De fapt acel loc, întins cum era, ar fi fost numai bun de joacă dacă situaţia lui ar fi fost una normală...
   Se gândi şi la doctorul Uzum şi la încurajările sale, care îl însoţiseră de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Iar dacă avea să dea curs într-un final îndemnurilor sale să-şi găsească o nouă identitate, ceea ce însemna desigur un nume nou, asta nu însemna că trebuia neapărat să renunţe la vechiul său nume de botez, nu?... Doctorul Uzum avea delicateţea să se abţină, în prezenţa mamei sale, de la orice critici la adresa fumatului şi a fumătorilor; atunci însă când Iovan împreună cu tata îl vizitau la cabinet, nu îl mai reţinea nimic să-şi exprime dezgustul pentru bărbaţii cu degetele îngălbenite de nicotină şi duhnind a tutun. Nu că mama ar fi fost în acea situaţie degradantă, să aibă degetele îngălbenite; nu de alta, dar mai tot timpul ţigara nu fumega între degetele ei, ci pe marginea scrumierei... De fapt doctorul Uzum nu se arăta niciodată cu adevărat dezgustat de ceva sau de cineva. Criticile sale luau forma unei revolte rezonabile şi cât se poate de constructive. Doctorul Uzum nu fusese niciodată nedelicat.
   Era acolo şi masa de care îşi apropia scaunul pe rotile, masa care era doar a lui, cel căruia la acea vreme încă nu îi trecuse prin minte să-şi ia numele de Iovan, cu acea mapă de lucru, pe care o primise în dar, din piele maro... dar pielea, de bună seamă, nu mai exista după Ziua Deşertului; se păstraseră doar foile aşezate teanc, ca şi cum niciodată nu ar fi fost prinse în chenarul mapei, doar că aveau marginile mai puţin îngălbenite, semn că îşi petrecuseră mult timp prinse în acel chenar: se vedea pe margini albul hârtiei de odinioară, de pe vremea când soarele nu fusese bolnav şi visările curgeau în matca lor. Altminteri însă foile erau complet goale, ca şi cum cel care acum se chema Iovan n-ar fi făcut niciodată vreo însemnare în timpul leneşei vacanţe mari. El însă ştia prea bine că făcuse asemenea însemnări, doar că acestea nu rămăseseră la vedere. Negreşit se păstraseră caiete de-ale lui în sertarul mesei, sau pe rafturile de jos ale etajerei de alături. Iovan îşi aminti că etajera era umplută cu cărţi şi cu alte lucruri de-ale sale doar primele trei rafturi, până unde el putea să ajungă întinzând mâna de pe scaunul său pe rotile; în timp ce pe rafturile din jumătatea de sus a etajerei mama aşezase bibelouri şi vaze şi ulcioare, împreună cu fotografii înrămate; asta fusese grija ei, să dea lucrurilor un aspect de normalitate — tocmai ea se gândise la normalitate...
   Între bucătărie şi camera de zi exista un coridor lung şi întunecat. Păşind în el, Iovan avea — atunci, în copilărie — senzaţia că părăseşte locuinţa, iar apoi, când se apropia de capătul celălalt, şi coridorul începea să se lumineze din nou de la lumina din camera de zi, avea senzaţia că reintră în locuinţa lor. Nu pricepuse niciodată până atunci rostul acelui coridor. Abia acum găseşte explicaţia: coridorul ocolea odaia doamnei Lucaci, locuinţa ei alcătuită din acea unică odaie. Doamna Lucaci trebuie să fi fost cândva menajeră, dar de fapt lor nu le era nimic altceva decât vecină şi nu avea nicio obligaţie faţă de ei sau faţă de alţi vecini din curte; odaia avea o singură fereastră şi o singură uşă, care dădeau amândouă în aleea din curte. Locuinţa lor avea o intrare dosnică, în fundul curţii, în apropiere de cuşca rămasă astăzi fără câine, unde el fusese o dată fotografiat, cu toba de gât, cureaua trecându-i pe după ceafă, şi un bărbat voinic şi destul de în vârstă stătea ciucit alături de el spre a-i arăta de bună seamă că îi este oarecum egal. Acel bărbat nu putea să fi fost altcineva decât doctorul Uzum, iar ceilalţi din grupul în mijlocul căruia se afla nu puteau să fie alţii decât mama, tata şi alte câteva rubedenii care apoi au dispărut din viaţa sa. De doamna Lucaci îl leagă o colaborare care o amuza atât pe ea, cât şi de mama sa: Alexandru, cu vederea lui bună de copil, avea obligaţia ca din când în când, ori de câte ori bătrâna avea trebuinţă, să-i treacă aţa prin urechea acului şi să-i dea apoi acul pentru ca ea să-şi vadă de cusut mai departe la ceea ce începuse. Pe Alexandru nu îl interesa în niciun fel ceea ce cosea doamna Lucaci dar era bucuros şi mândru să-i poată fi de folos. Mai important decât toate era însă, acum, faptul că dezlegase în sfârşit taina coridorului lung şi întunecos dintre bucătărie şi camera de zi. Doamna Lucaci îi apărea în amintire bătrână, aproape ştirbă, mereu îmbrăcată în negru şi zâmbindu-i în soare, plină de recunoştinţă pentru ajutorul pe care el i-l dădea. Uneori, crezând că lui îi face plăcere, îi împingea scaunul pe rotile afară în stradă şi îl lăsa acolo spre a se delecta observând „întâmplările străzii” — zicea ea.
   Pentru Iovan însă nu existau niciun fel de „întâmplări ale străzii”. Aştepta să fie luat de acolo şi dus înapoi în curte şi în livada lor cea răcoroasă.
   La un moment dat doamna Lucaci a dispărut din mica lor comunitate; şi el nu ştie nici astăzi cum şi în ce împrejurări s-a întâmplat. Pur şi simplu doamna Lucaci a dispărut, pe vremea când toate erau încă normale şi la locul lor. Dispariţia doamnei Lucaci s-a încadrat în limitele firescului...

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

APEL

Mă poate ajuta vreun american cunoscător al limbii române şi cu înclinaţii literare, în revizuirea unui text în engleză (17 pagini), pentru a-l propune unei reviste literare americane?

Marocco sau Ziua Deşertului (43)*

Fotografi profesionişti

♣

   Fuseseră alte timpuri.
   Cele mai multe evenimente, care aduceau cu adevărat ceva nou, se petreceau vara, la trecerea dintr-un an şcolar într-altul, în nesfârşita vacanţă mare, sub blazonul leneş al visărilor din minunatele dimineţi de iulie şi de august. Apăreau în revistele ilustrate pentru şcolari articole de vacanţă, pline de lene şi de reverie, iar în vitrinele chioşcurilor nu zăboveau prea mult timp. Le cumpărau, poate, colegii lui, poate colegii de la alte şcoli, pe care doar rareori îi întâlnea pe stradă, dar avea despre ei o reprezentare idilică; şi chiar şi atunci când îi întâlnea, constata că nu îi erau cunoscuţi, cei mai mulţi dintre ei, decât din vedere.
   Pentru Iovan era ca într-un joc cu „cald şi rece”, în care „cald” îi spunea inima sa, iar „rece” nu avea cine să-i mai spună; aşa că în preumblarea sa locurile cunoscute îi ieşeau în cale în virtutea întâmplării: ici zidul unei case care se lăsa recunoscută, vechi de când lumea, rămas nereparat şi sfărâmicios de umezeala anilor trecuţi... Colo un subsol unde ai fi zis că nu locuieşte nimeni, dar semne de vieţuire veneau dintr-acolo de la un televizor aprins, în faţa căruia nu se ştie cine stătea, şi dacă stătea cineva... Ceva mai încolo, în colţul scuarului plin de verdeaţă, o ţâşnitoare care, în ciuda caniculei, stătea secată de ani de zile; apoi o bibliotecă de cartier, în a cărei vitrină prăfuită stăteau expuse — meritul bibliotecarei — câteva romane groase, îngălbenite şi uzate, a căror glorie poate că murise pentru publicul larg, dar dăinuia încă în inima celor care nu renunţau cu una, cu două la literatura pe care o iubiseră nu cu mult timp în urmă; Iovan îşi aminti de o doamnă încă tânără, în doliu, care, de bună seamă impresionată de scaunul său pe rotile, se oprise lângă el în timp ce se uita în vitrină şi, prietenoasă, îl întrebase dacă îl poate ajuta cu ceva...
   Câţiva ani mai târziu acea femeie îndoliată fusese ştearsă de pe faţa pământului, laolaltă cu toţi ceilalţi. Asta, doar dacă nu dispăruse şi ea înainte de Ziua Deşertului, aşa cum dispăruseră Mara şi părinţii săi în acea explozie de la benzinărie. Doamna în doliu se interesase cu ce îi poate fi de ajutor, acolo, în faţa vitrinei prăfuite a bibliotecii se cartier... Doamna Ştefan, în stilu-i categoric, declarase în faţa clasei: N-am să fiu niciodată de acord că copiii trebuie să plătească pentru faptele părinţilor! Asta e o prostie şi o nemernicie! Fiecare om trebuie să aibă dreptul să-şi trăiască propria şansă, care n-ar trebui să depindă decât de ceea ce i se poate imputa celui în cauză. Oricâte fapte reprobabile şi oricâte atrocităţi s-ar fi comis în trecut, şi oricât s-ar încerca să mi se impună ideea vinovăţiei noastre pentru ceea ce au făcut cei din trecut, eu refuz să vă predau ceva în care nu cred!
   Cu toată inexistenţa ei, era o mângâiere pentru Iovan să se gândească acum la doamna aceea în rochie neagră de doliu, care se arătase dornică să-l ajute în faţa bibliotecii de cartier...
   Prin gardul înalt cu ochiuri de sârmă sărea în ochi culoarea cărămizie a terenului de tenis acoperit cu zgură. Lui Iovan sunetul mingii lovite de rachetă îi era prezent în minte mai mult ca oricând. Era linişte deplină, se auzea doar fâşâitul vântului târându-i pe la picioare hârtii vechi şi îngălbenite, şi în urechi îi răsunau sunetele mingiei de tenis lovite de rachetă. Oare aici venea cu mulţi ani în urmă să asiste la meciurile de tenis ale unora pe care îi simţea ca făcând oarecum parte din lumea sa? Ceva îi spunea că da.
   Peste spătarul băncii de la tuşă, din apropierea fileului, rămăsese aruncat un prosop. Ploile şi zăpezile care căzuseră peste el se uscaseră. Prosopul arăta de parcă ar fi fost aruncat acolo în după-amiaza zilei de ieri. Fileul în schimb deja începea să se destrame. Curgeau din el sfori cu capetele putrezite. Atârna de parcă ar fi fost îmbibat de apă; nu avea de unde să fie: era pur şi simplu — şi aici — lucrarea timpului.
   Dincoace de gard îi atrase atenţia o borsetă neagră care zăcea pe trotuar. Viaţa începuse cu tablouri de ansamblu şi cu proiecte mari şi importante; dar acum nu se mai susţinea decât prin detalii. Un detaliu era însăşi borseta neagră zăcând pe trotuar. Următorul detaliu ar fi scandalizat înainte vreme pe mulţi. Acum, fiindcă scandalizarea îşi pierduse orice sens, nu mai rămăsese decât gestul de a o ridica de pe jos. Următorul detaliu era că fermoarul se deschidea greu, semn că totuşi timpul înţepeneşte tot ce atinge. Următoarele detalii veneau din interior, şi dacă mai puteau jena pe cineva, cel jenat era Iovan însuşi atunci când descoperea în borsetă numeroasele carduri de credit ale unei persoane anihilate. Iar cine era persoana anihilată se putea vedea pe un alt card, cel de identitate. Iovan avea, iată, în faţa ochilor poza unui bărbat de treizeci şi nouă de ani, cu o faţă slabă şi inexpresivă. De aici încolo detaliile încercau să recompună un tablou de ansamblu şi o nouă perspectivă, deşi de astă dată perspectiva era asupra trecutului: era acel bărbat de treizeci şi nouă de ani o persoană cunoscută? Nimeni nu era cu adevărat inexpresiv dacă erai dispus să faci uz de toate rezervele tale de empatie. Îşi aminti cum tatăl său îl încuraja, sau mai degrabă se încuraja pe sine însuşi, să găsească în fiecare om trăsături asemănătoare cu ale sale, acea înrudire de peste generaţii, cum îi plăcea lui să spună, care să-i apropie pe oameni unul de altul. Neîndoielnic, tatăl său îşi făcea iluzii; dar, dacă avea conştiinţa iluziei, cu siguranţă asta nu îl stingherea. A examina însă cu multă atenţie, uneori chiar cu lupa, fotografii mai vechi sau mai noi era o practică, din câte ştia, străină tatălui său, şi cu atât mai străină mamei, dar Iovan o găsea incitantă, deja de mai mulţi ani. Pentru Iovan, cel mai captivant dintre toate era să compare fotografii din tinereţe ale unor cunoştinţe, bărbaţi sau femei, cu chipurile lor prezente. Încerca să descopere tinereţea pe feţele lor azi îmbătrânite. Şi niciodată nu ieşea în pierdere. Cu perseverenţă şi cu un dram de inventivitate se puteau ghici trăsături de caracter între timp atenuate sau estompate de vârstă; se puteau reconstitui gesturi repezite proprii tinereţii, înlocuite între timp de o anume lentoare resemnată, pe care în ceasurile noastre îngăduitoare o numim cumpătare... Nu-i aşa, Iovan?
   Ai timp destul... Tot timpul din lume.
   Bunăoară, bărbatul a cărui poză o priveşti acum...
   Cu cine putea să semene?... Cu nimeni? Chiar cu nimeni? ...
   Cu ce se ocupase? Sigur că nicio poză din lume nu oferă indicii despre profesiunea unui om. Dar dacă borseta îi scăpase din mână în preajma acestui teren de tenis, să însemne asta oare că omul acela avea vreo legătură cu tenisul?... Iar dacă nu jocul de tenis, ce altă treabă îl adusese în preajmă înainte ca Perdelele de Lumină să-l anihileze?... Popa — citi Iovan pe cartea de identitate — un nume ca atâtea altele. Popa Alexandru — acelaşi prenume cu al său... Numele: detalii — milioane de detalii — ale unui tablou de ansamblu care din real devenise o ficţiune. Dar, orice s-ar fi întâmplat, într-un fel sau altul numele nu se pierdeau: le puteai cuprinde cu gândul — rămâneau înscrise undeva, în bazele de bate ale birourilor de evidenţă a populaţiei, în memoria unor calculatoare care, chiar dacă nu mai funcţionau, se puteau reactiva de la o zi la alta profitând de un moment prielnic. Iar cărţile de identitate, dintr-un material plastic rezistent, erau făcute să dureze, poate chiar sute de ani. Era ca şi cum cei ce concepuseră sistemul avuseseră în vedere un viitor sumbru... Cândva îl amuzase ideea că ar putea colinda lumea interesându-se de cei născuţi pe 23 aprilie. Să vadă ce trăsături comune cu ale sale ar putea descoperi la ei, ce ar putea avea în comun biografiile celor născuţi în aceeaşi zi. Popa Alexandru era născut pe 14 iulie; în câteva zile avea să fie a doua oară când roata calendarului astral avea să treacă prin 14 iulie. Şi sărbătoritul avea să lipsească. Pentru a doua oară. Şi toate celelalte absenţe în calendarul astral urmau să vină. Iovan privi atent chipul din fotografie. Trăsăturile bărbatului de treizeci şi nouă de ani parcă nu îi erau tocmai necunoscute. Aducea cu un coleg de-al său de clasă, Marius, doar că vârsta nu se potrivea; ar fi trebuit să mai adauge câţiva ani la vârsta lui Popa Alexandru ca să ajungă la vârsta lui Marius; şi atunci Iovan ar fi putut să reconsidere posibilitatea ca el şi Popa Alexandru să fi fost totuşi, cândva, colegi de şcoală. Câţiva ani nici nu mai contau prea mult. În definitiv, nu conta prea mult nici o diferenţă de mai mulţi ani. Erau detalii care începeau să se piardă în tabloul general. Şi dacă era să faci deducţii, se putea presupune că anomaliile câmpului magnetic aplatizau totul. Se nivela şi relieful câmpului gravitaţional; şi chiar dacă ar mai avut cine să se plângă de dezordine, nu ar fi trebuit să o facă, pentru că aplatizarea făcea să dispară tot ce fusese rău şi tot ce continuase rău; aplatizarea făcea vizibil tot ce era veşnic şi bun; gândindu-se în urmă, Iovan găsea că ceea ce le spusese Doamna Ştefan în acel unic an cât le fusese profesoară, li se potrivea acum tuturor colegilor, chiar şi celor care pe vremea aceea păruseră că nu iau în serios aspectele grave ale vieţii. Funeraliile — o constatase după aceea chiar şi la înmormântarea Doamnei Ştefan — nivelau şi ele într-un fel, şi, dincolo de formalităţile obligatorii, scoteau ce era mai bun în oameni. Se gândi la fotografiile de grup care se făceau la absolvirea liceului; fotografii care nu erau posibile decât adunându-i pe toţi laolaltă, fără nicio constrângere; şi dacă Iovan nu venise în ziua convenită, fusese doar fiindcă nu dorea, şi niciodată nu dorise, să ocupe un loc central cu scaunul lui pe rotile, neavând, considera el, alt merit decât scaunul pe rotile; dar pe de altă parte, era de la sine înţeles că genul acela de fotografii nu puteau fi falsificate; căci retuşul — cel care efectiv se practica de către fotografii profesionişti — putea fi considerat orice, numai falsificare nu... Aşa că Iovan ar fi putut să caute peste tot şi să-şi procure asemenea fotografii, cu ai lui, cu alţi absolvenţi, grupaţi sau nu, dintr-o perioadă a vieţii sau dintr-alta: albume cu chipuri de oameni, pe care să le aducă la casa lui din supermarket, să-şi încropească acolo o încăpere specială: sala albumelor. Era un lucru cunoscut: fotografii profesionişti nu luau chipurile umane la întâmplare, ci se mândreau că le găsesc pe cele mai reprezentative. Dar cum ar fi putut pretinde că unele sunt mai reprezentative decât altele? În realitate le omiteau pe cele lipsite complet de un anume exotism. Nu se puteau abţine, desigur. Dar adevărata desfătare o prilejuiau chipurile cu adevărat comune, care lăsau anevoie să li se ghicească preferinţele, înclinaţiile, plăcerile ascunse; cu toţii însă, fără excepţie, oamenii aveau ceva de oferit. Iovan îşi aminti de o expoziţie de fotografie. Îşi aminti de rampa de acces pentru persoanele cu dizabilităţi, care era ea însăşi o operă de artă, îndeosebi prin curbura ei maiestuoasă, care, cu scopul de a-ţi oferi o compensaţie, te punea pe picior de egalitate cu restul vizitatorilor. La intrare, uşile de sticlă glisau tăcute într-o parte şi într-alta şi te trezeai în vestibulul scăldat într-o lumină difuză, înconjurat de bunăvoinţa oficialilor. Erau atât de drăguţi încât aproape că nu îţi venea să-l refuzi pe unul din ei când se declara deschis să-ţi ofere întregul său timp împingându-ţi scaunul de la un exponat la altul şi promiţând să te lase să te bucuri în voie de tot ce îţi poftea inima. Fiindcă într-adevăr aveai ce vedea în expoziţie. Nu doar acei copii surâzători, a căror lumină a ochilor niciodată nu rămânea nepusă în valoare de către fotografii profesionişti; dar la fel se întâmpla şi cu vârstnicii...
   Iovan îşi amintea cu plăcere de expoziţia de tablouri fotografice.
   ...În ochii vârstnicilor lumina se stinsese. Mocnită însă, rămăsese lumina latentă, în descoperirea căreia fotografii profesionişti se puteau asemui cu iscusiţii căutători de apă din deşert... Câţi erau ca ei, adevăraţi artişti? Poate mulţi. Era nevoie să iubeşti oamenii pentru a surprinde frumuseţea într-un obraz neras de bătrân, în pielea stafidită şi pământie, spre a surprinde ideea că la orice vârstă viaţa are ceva de oferit... Dar, în ciuda solicitudinii de care dădeau dovadă, Iovan se dispensa de tânărul oficial, sau de tânăra sa colegă, şi o pornea singur, împingându-şi scaunul, să viziteze parterul, de unde, pe o rampă construită încă şi mai măiestrit decât cea de la intrare, puteai ajunge la etaj, neratând nici fotografiile expuse pe traseul rampei însăşi, de un alb-negru admirabil îmbrăţişând tehnica clar-obscurului modern, intercalată cu tehnica supraexpunerii, unde lumina în care era cufundat subiectul te umplea de o satisfacţie adâncă şi de dorinţa tulbure să te contopeşti cu acea lumină; dar să nu scapi din vedere frumuseţea în sine a tuturor acelor chipuri. Şi nu numai de-a lungul rampei de acces la etaj, ci să nu scapi din vedere nici frumuseţea aşa cum se înfăţişa ea de-a lungul ferestrelor de la acel etaj, unde priveliştea asupra bulevardului Magheru, cu animaţia lui plină de tumult, se adăuga frumuseţii fotografiilor expuse. O doamnă tânără şi drăguţă, de o eleganţă pură şi sobră, care amintea de o stewardesă, se apleca spre el, toată numai zâmbet, şi, văzându-l pesemne înţepenit la fereastră, îl întreba cu o voce afectuoasă şi aproape şoptită dacă nu doreşte să fie împins mai departe, pentru a vizita în continuare expoziţia. Tânăra semăna oarecum cu Mara, şi privirea lui, ridicată spre ea, se vedea că o stânjeneşte într-o oarecare măsură; nu însă într-atât încât să-i şteargă zâmbetul drăgăstos de pe chip. Iar fotografii profesionişti, o parte din ei desigur, cei care aveau în expoziţie lucrări expuse, obişnuiţi cum erau să nu le scape nicio scenă cu adevărat semnificativă — şi expresivă —, stăteau cu aparatele foto gata-pregătite să surprindă momentul când bărbatul din scaunul pe rotile îşi va înălţa din nou capul spre tânăra aplecată spre el şi îi va accepta — sau îi va declina politicos — oferta. Iar dacă lucrurile se îndreptau inevitabil spre refuz, oricine putea înţelege, inclusiv fotografii profesionişti prezenţi, că existau motive întemeiate, sau cel puţin de înţeles, pentru un astfel de refuz. Vizitatorul avea dorinţa să rămână deschis oricărei alte relaţii de pe cuprinsul expoziţiei de portrete fotografice. Căci toate îl atrăgeau, chipuri imortalizate în fotografii şi deopotrivă chipuri vii ale vizitatorilor — cu toţii meritau să fie văzuţi, apreciaţi şi iubiţi...

♣

   ...Iovan strecură cartea de identitate a necunoscutului Popa Alexandru la loc în despărţitura de unde o scosese.
   În micul său cartier — Iovan îşi amintea acum — se închideau destule magazine pe durata vacanţei de vară, iar unele nu se mai redeschideau niciodată. Aşa avea să le regăsească peste mulţi ani, închise; iar peste încă şi mai mulţi ani abia dacă mai era capabil de reconstituiri, în care rolul primordial îl juca imaginaţia. Îşi amintea însă de un atelier fotografic, unde erau expuse în vitrină poze de grup cu absolvenţii de liceu, ca şi de la alte şcoli mai apropiate sau mai depărtate, iar Iovan se întreba cu nelinişte dacă el, cu scaunul lui pe rotile, înconjurat de atenţia colegilor şi a profesorilor, avea să fie obligat să ocupe un loc central în fotografie; ceea ce nu îşi dorea defel; ba chiar îl înspăimânta. Ca o uşurare a acelor zile blânde de uitare a tot şi a toate, atelierul fotografic era deja închis, cu obloanele trase, şi până şi firma de deasupra intrării dispăruse; şi Iovan se gândea, cu o undă de speranţă în suflet, că poate nu avea să-l găsească deschis nici la toamnă. Şi astfel avea să scape de îngrijorarea pe care i-o provoca nedoritul său loc central în fotografia absolvenţilor.
   Magnetometrul din preajmă era prăfuit, semn că nimeni nu îi mai ridicase capacul — semn, la rândul său, că nimeni din zonă nu se mai arăta preocupat, cel puţin pe durata vacanţei de vară, de capriciile câmpului magnetic. Ecranul era stins, orb şi epuizat de orice energie.
   Frizeria de alături se închidea şi ea în lunile de vacanţă, iar dacă cineva se gândea că în acele luni ar putea avea parte de distracţii, putea fi aproape sigur că pentru eventualele distracţii nu era neapărat necesar să se prezinte fercheş şi proaspăt tuns la distracţie; iar cei adulţi, care de fapt contau mai puţin în acele zile lâncede, nu mai găseau nicio satisfacţie în a se da pe spate, plini de importanţă, în scaunul bărbierului. Frizeria era exact aşa cum şi-o amintea dintr-o lună de vacanţă: închisă şi zăvorâtă, cu obloanele decolorate de soare, de parcă s-ar fi aflat nu într-un cartier al Bucureştiului, ci într-un port însorit la una din mările sudice ale lumii, în plin sezon mort.
   Închise toate, şi oblonite.
   Viţa sălbatică crescuse peste o portiţă de scândură — scândura era pe jumătate putrezită; cu siguranţă nu se mai putea deschide, iar Iovan socoti că ar fi fost indecent să încerce să rupă vrejurile de viţă şi să pătrundă dincolo de gard, într-o grădină care nu putea fi altfel decât lăsată în paragină; îşi amintea de existenţa ei vag, dar nu cu mai puţină plăcere. De altfel, peste tot în preajmă trebuie să fi rămas, ascunse ca nişte vestigii istorice, diferite obiecte mărunte care îi aparţinuseră lui şi îl însoţiseră de-a lungul acelor ani îndepărtaţi — anii copilăriei. Pur şi simplu nu aveau cum să fi dispărut. Un arc de la scaunul lui pe rotile îi sărise la un moment dat — îşi amintea şi asta — şi se rostogolise undeva pe jos, după ce Iovan făcuse o mişcare stângace aplecându-se brusc peste braţul scaunului; şi nimeni nu fusese lângă el să îl roage să se aplece după acel arc, în grădină, sau pe alee — nu îşi amintea exact unde se aflase în acel moment. Şi câte alte mici obiecte trebuie să fi rămas prin jur, acoperite de mâzga timpului, ca şi îngropate pentru totdeauna şi uitate, încât a le descoperi acum ar fi fost ca şi cum ai fi scos la vedere vestigii ale propriei vieţi. Cine ştie? Un pix aruncat, de care nu mai avusese nevoie, cândva, în anii copilăriei, sau doar agăţătoarea lui de oţel, care nu avea să ruginească niciodată, simple agrafe cu care îşi fixa foile, capace de marker, poate chiar întreaga lui cutiuţă muzicală, care la un moment dat — îşi amintea — dispăruse din casă; făcea să cânte un fragment din Cancan-ul lui Offenbach, care îi plăcea mamei sale, fără a o scoate din reveriile ei de deasupra cărţilor de joc întinse în şiruri sofisticate pe velurul verde al mesei, peste care continua să fumege ţigara lăsată în scrumiera din colţ.

♣

   Un zgomot continuu şi firav ajungea în stradă venind de la mică distanţă, dintr-un loc incert. Zgomotul îi aminti lui Iovan sâsâitul unui jet de apă ţâşnind împrăştiat dintr-un robinet prost închis sau stricat. Ceva însă nu se potrivea: de unde presiune într-o conductă de apă după atâtea luni de acalmie?
   Sâsâitul parcă nu mai era chiar sâsâit ci un fel de uruit nehotărât şi încăpăţânat, care se tot apropia de stradă, adunându-se şi prinzând contur.
   Iovan zări un obiect mic ţâşnind din curte. Iar când acel obiect traversă trotuarul pe la picioarele sale, era de-acum o maşinuţă–jucărie. Rotiţele de metal i se învârteau cu avânt zdrăngănind pe asfalt. Jucăria traversă trotuarul cu mare iuţeală de parcă ar fi avut o ţintă precisă, şi anume aceea de a se rostogoli de pe bordură în rigolă. Îşi atinse ţinta în următoarele clipe: se răsturnă cu zel sinucigaş şi ajunse în rigolă cu roţile în sus. O pereche de roţi continuară să se învârtească îndârjit în poziţia aceea nefirească.
   O vreme, Iovan nu îşi dezlipi ochii de la maşinuţa răsturnată.
   Poarta spre stradă, de unde ţâşnise maşinuţa, era deschisă. În curte nu se mişca nimic. Era umbră acolo. Aleea de la piciorul zidului ducea în fundul curţii şi se termina în zidul dosnic al unei case cu etaj. Din stradă nu se vedea mare lucru, dar odată intrat în curte, Iovan cuprinse cu privirea întreg zidul acela dosnic acoperit de viţă sălbatică de sus până jos. Sus, în colţul din dreapta, viţa lăsa loc unei ferestruici, una singură pe toată acea întindere verde, la o înălţime neobişnuită. În dreapta aleii era casa, iar în stânga o livadă surprinzător de întinsă pentru o zonă citadină. Bălării sălbăticite aproape că ascundeau trunchiurile copacilor. De zidul casei stătea rezemat un hârleţ de pe care rugina se scursese pe cimentul aleii. Tot de zid era rezemată o perie de măturat, cu coadă lungă, şi un făraş. Abia atunci observă Iovan iarba crescută din crăpăturile cimentului. Aşa-i când moare cineva şi lasă în părăsire livada şi aleea. La un moment dat merele şi prunele, prea coapte, cad pe jos şi încep să putrezească: atracţie pentru insectele despre care...
   ...nu se ştie dacă urmează să vină, sau nu.
   Pe o fereastră deschisă atârna în afară un capăt de perdea ca limba unei sălbăticiuni ucise la vânătoare. Canatul ferestrei stătea deschis în afară, peste marginea aleii, iar de ramă atârna un cârlig pentru fixarea ferestrei. Cârligul nu mai folosea la nimic: sub fereastră zăceau împrăştiate cioburi de sticlă peste care se aşternuse mâzga nisipoasă a ploilor uscate de secete.
   Era o stare de adormire şi de delăsare, care contrasta cu avântul şi cu prosperitatea de la început de secol. Mama sa ar fi ridicat spre el ochii nedumeriţi dacă i s-ar fi vorbit de avânt. Ar fi replicat de bună seamă: Dar cu reveriile cum rămâne? Puteai să treci să vezi măcar dacă am scăpat cu viaţă.
   Mama sa era doar aparent cufundată în reverie. În realitate avea mereu pretenţia să se facă ceva pentru ea. Poate că n-o spunea în mod direct, dar în sinea ei dorea mereu ca cineva să se gândească la ea şi s-o ajute.
   Fără doar şi poate exista o anumită confuzie.
   La data când s-a întâmplat, voi eraţi duşi deja de câţiva ani... de atunci, de la benzinărie.
   Ai să spui că eu oricum nu mă îngrijeam de nimic. Geamurile s-ar fi spart oricum. Relaţia ta cu doctorul Uzum era de asemenea ceva de unde eu eram exclusă. Eraţi doar voi doi implicaţi. Şi într-o oarecare măsură taică-tău.
   Nici de Mara nu m-ai întrebat nimic.
   Voi doi oricum nu mai locuiaţi aici. Ne vizitaţi destul de rar. Şi chiar dacă nu eram noi, tot ai fi trecut să vezi casa. Ştiu că erai ataşat de ea, chiar dacă n-ai trăit aici numai clipe fericite. Eu nu mi-am dat silinţa îndeajuns, ştiu.
   Poate că mi-ai făcut cel mai mare bine fără să-ţi dai seama. M-ai crescut fără să-mi cultivi simţul practic. Am rămas până astăzi convins că reveria e cea care contează. În definitiv la ce-i bună viaţa? Încropeşti, încropeşti, dar până la urmă pentru ceva anume, nu? Pentru ce?
   La capătul aleii dinspre zidul dosnic al casei cu etaj rămăsese o cuşcă de câine. Frunzişul atârna deasupra ei ca o draperie decorativă în aerul umbros. Cuşca avea o deschizătură rotundă, în faţa căreia zăcea întins peste cimentul aleii un lanţ cu zgardă la capăt. Pentru Iovan, era ceva străin de acest loc. Nici pentru mama sa n-ar fi fost altfel:
   Ştii bine că niciodată nu mi-am dorit să ţin animale în casă. Niciodată în viaţa mea n-am atins un câine. Mi s-a părut complet inutil. Nici nu sunt la curent cu ce s-a întâmplat în ultimii ani.
   Da, ştiu. După cele întâmplate la benzinărie. Câţiva ani casa a rămas nelocuită. Nu mi-aduc aminte s-o fi închiriat după... după ce aţi plecat, tu şi cu tata. De fapt, doctorul Uzum m-a sfătuit insistent să-mi găsesc o nouă personalitate. Şi asta fără nici o legătură cu ce s-a întâmplat.
   Da, probabil că nu-i uşor. Te simţi legat de toate cele vechi... Apropo, la cheiţa de la scrin ai să găseşti legat acelaşi şnur de lână alb cu roşu, ca de mărţişor, ţi-aduci aminte? Sunt sigură că ai să-l recunoşti.
   Iasomia trecuse deja. Arbustul era viu şi acum, şi locul şi-l aminti exact: la începutul aleii, spre poartă; astfel că mirosul lui, la sfârşit de mai, îl simţeai încă din stradă, mai ales pe înserat.
   Iovan îşi încordă auzul. Uruitul dezordonat al maşinuţei căzute în rigolă încetase. Venise momentul şi pentru asta.
   Venea un moment pentru orice lucru, şi aşa fusese dintotdeauna. Fusese un moment când căzuse de pe scaun, şi locul era chiar aici, în apropiere de fereastra cu geamul spart. Tatăl lui, cel atât de grijuliu, îl lăsase să cadă? Sau Iovan doar îşi imaginase căderea? Oricum, momentul acela trecuse de mult.
   Fusese un moment să-l asculte pe tatăl său când îşi exprimase nemulţumirea faţă de felul cum era alcătuită lumea. Şi în privinţa asta, ei doi erau de acord.
   Cu dispariţia noastră nu-i nimic nefiresc. Grotesc e doar faptul că pentru a ajunge în neant trebuie să trecem prin stadiul de cadavre. Şi asta mi se pare insuportabil.
   Destinul se înmuiase şi dorinţa le fusese îndeplinită: niciunul din ei nu trecuse prin stadiul de cadavru; se prefăcuseră în fum, acolo la benzinărie. Doar că şi Mara se prefăcuse în fum, deşi ea era atât de dornică de viaţă, şi nici nu îşi exprimase vreodată dezgustul de a trece prin stadiul de cadavru.
   Funeraliile de asemenea mi se par ceva dezgustător. O anumită ţinută vestimentară impusă, o anumită atitudine, de asemenea impusă, din partea celor îndoliaţi în conformitate cu ritualul, vorbe–vorbe–vorbe, mereu aceleaşi, mereu aceleaşi uzanţe, aceleaşi minciuni...
   Apoi venea momentul să-şi aducă aminte încă o dată de Doamna Ştefan. Pentru ea nu exista nimic dezgustător şi nimic nefiresc. O întreagă înţelepciune adunată într-o singură conştiinţă, o înţelepciune decentă şi fermă — asta era Doamna Ştefan. Cineva trebuie să-ţi fie alături, totuşi, la greu. Niciodată nu poţi să ştii cât e uzanţă şi cât e compasiune sinceră şi solidaritate. Nu vă sfătuiesc să respingeţi fără discernământ orice convenienţă. Întinsă în sicriu, Doamna Ştefan arăta la fel ca în faţa clasei, cu faţa ei osoasă, cu maxilarul puternic, palidă şi lipsită de zâmbet. Zâmbise prea puţin Doamna Ştefan. Dar, aşa cum înfăţişa ea lucrurile, nici nu prea existau motive să zâmbeşti.
   Apoi venea momentul să deplângă faptul că aici la intrare nu exista o rampă de acces; tatăl său se chinuia de fiecare dată să-l urce şi să-l coboare din treaptă în treaptă, încordându-se tot, încât Iovan îi simţea tremurul mâinii când apuca braţul scaunului şi îl lăsa pe următoarea treaptă, grijuliu să nu îşi zdruncine prea tare odrasla. Şi chiar dacă se întâmpla destul de rar, Iovan şi-l amintea şi pe doctorul Uzum punând mâna să-l ajute ţinând de celălalt braţ al scaunului; fără însă să se încordeze prea tare: doctorul Uzum era foarte puternic, chiar şi la vârsta lui înaintată.
   Venea momentul să-şi revadă fereastra cea dragă, lângă care aştepta şi acum vechiul lui scaun pe rotile, în timp ce el, pentru prima dată stând în picioare, vedea din nou livada dinspre interior, şi constata că se îndesise frunzişul, şi părţi din grădină vizibile înainte, acum nu se mai vedeau. Iar dacă în faţă avea coroanele copacilor, înseamnă că în spatele său trebuia să se afle masa... Şi chiar era acolo, ca şi neatinsă... Venea momentul să revadă rândurile sofisticate de cărţi de joc întinse pe velurul verde — pasienţele mamei; care pretindea că ghiceşte viitorul feciorului ei drag; şi nu-l ghicise deloc bine. Doar că într-adevăr, la cheiţa de la scrin era legat un capăt de şnur alb cu roşu; dar în sertare, ca şi cum altcineva s-ar fi mutat acolo între timp, lucrurile erau răvăşite şi necunoscute: ce altceva era de aşteptat decât ca oamenii să se perinde, şi stabilitatea în care crezuseşi o viaţă întreagă să se dovedească a fi o iluzie?
   Venea şi momentul ferestruicii înalte din zidul dosnic al clădirii învecinate. Vântul răvăşea frunzişul-perdea-decorativă, şi lui Iovan, copil fiind, i se năzărea că figuri mânioase de frunze şi corzi se trezesc la viaţă şi îşi mişcă dezordonat membrele, dând să apuce cu furie ceva şi ratându-şi ţinta: pudeli monstruos de mari, degeneraţi, sau poate urşi ridicaţi în două labe, sau animale preistorice, saurieni care n-au cunoscut niciodată cruţarea; dar, orice ar fi fost, ratau ţinta; şi asta fiindcă ţinta nu exista în realitate. Vântul nu dura prea mult şi de altfel nici nu avea cum să se stârnească în curtea aceea interioară, între ziduri; urşii se lăsau jos în patru labe, mânia li se topea, şi redeveneau blânzi, animaţi de o singură dorinţă: să se îndepărteze cât mai repede...
   Înălţimea neobişnuită a ferestruicii nu era totuşi chiar neobişnuită. Obiect al contemplaţiei lui Iovan cu mulţi ani în urmă, în copilărie, făcuse fel de fel de presupuneri despre ce fel de încăpere s-ar fi putut afla îndărătul ferestruicii. Dar niciodată nu se încumetase să se ducă şi să vadă cu ochii lui. În zilele ploioase, când rămânea singur acasă, îşi trăgea scaunul la fereastră şi stătea să privească, nemişcat, minute în şir. Ploaia hărţuia viţa de vie, monoton şi insistent până la plictiseală. Viţa sălbatică nu se sinchisea. Rămânea neclintită, şiroind de apă.
   Ferestruica de sus, veşnic închisă, nu îşi dezvăluia secretele.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (42)*

Ganymede

♥

   De pe scaunul meu tras aproape de fereastră mă uitam în curte. Crengile acoperite de promoroacă ale copacilor îmi dădeau o ciudată stare de nelinişte. Nelinişte inspirată. Aveam să o folosesc din nou, aşa cum îmi era mie convenabil. Nu aveam nevoie să-mi şoptească nicio voce omenească în preajmă pentru a îmbrăţişa în imaginaţie o paletă completă de culori astrale. Nu aveam nevoie nici de o hartă a cerului, fiindcă ştiam şi singur ce culori puteau fi întâlnite în spaţiul intergalactic. Distanţele se măsurau acolo în ani-lumină — şi pentru stridenţe nu era loc. Doar culori pastelate: galbenul nisipurilor nesfârşite ale deşertului unic care era planeta Marte, turcoazul-auriu de tranziţie de la zi la noapte în umbra crestelor părăsite de acelaşi unic Soare al Sistemului Solar — ceva foarte asemănător cu deşerturile Terrei, aşa cum le cunoşteam din albume şi din filme. Şi nimic nu mă oprea să mă gândesc la nuanţele de brun şi de cenuşiu, şi la albul strălucitor al gheţurilor izbite cu violenţă de pe Ganymede, satelitul lui Jupiter. Nici nu putea să fie altfel: planeta se afla în ghearele unui ger necruţător, măsurat în puţine grade Kelvin, stăpânul întinderilor brun-cenuşii, neschimbate de milioane de ani. Sau să fi fost miliarde? Crusta de gheaţă se înfăţişa asemenea unui geam gros în care fisurile create de izbiturile corpurilor cereşti căzute se răspândeau în zig-zag în toate direcţiile plecând de la cratere, şi străluceau alb-sticlos în profunzimea lor, sub un cer aproape negru. Aburul unei respiraţii primordiale îngheţase încă de la începutul timpului. Aşa trebuie să se fi înfăţişat uriaşul cimitir al fiinţelor care nu apucaseră să se nască acolo. Mă gândeam că erau momente când nu puteam face mare lucru şi aşteptam, descurajat. Oare aşa avea să arate şi Glaciaţiunea de pe Terra? Cea care urma să vină? E adevărat că doamna Ştefan ne povestise de Glaciaţiune, dar nu ne spusese cum o vedea dânsa, şi multă vreme îmi imaginasem că nu avea să fie decât o iarnă ceva mai aspră şi mai lungă, la fel ca în picturile din Renaşterea Olandeză, dând prilej copiilor să se zbenguie cu patinele pe eleşteiele îngheţate bocnă, poate întreg anul, şi celor maturi să stea pe mal şi să se hlizească, sau, la o adică, aşa cum îi văzusem în tablouri, să intre în taverna din apropiere, plină de fum de tutun proaspăt adus din America şi, rânjind cu satisfacţie, să se dedea chefurilor deşănţate. Nu mă gândisem niciodată până atunci că Glaciaţiunea ar putea aduce peste Europa un strat de gheaţă gros de doi kilometri.
   Iar Ganymede...
   Ganymede era locul din Sistemul Solar unde Glaciaţiunea se instalase de îndată ce se răcise magma stelară. Şi nimeni, acolo, nu fusese vreodată în situaţia să se îngrijoreze de prea mult frig sau de căderile meteoriţilor, câte unul o dată la zece mii de ani: un fleac ca durată la scară cosmică...
   Mă uitam la promoroaca de afară şi mă gândeam cât e de uşor să vezi şi să trăieşti frumuseţea în dantelăria aceea albă, diafană şi efemeră de afară, şi să-ţi laşi sufletul copleşit de bucurie chiar şi mult timp după ce plecai de la fereastră; şi cât de anevoie era să vezi frumuseţea peste tot, acolo unde nu ea era cea care te convingea, ci regulile pe care alţii încercau să ţi le impună...

♠

   Fără doar şi poate, iarna nu era anotimpul cel mai nimerit să-ţi vină gânduri încurajatoare... Iovan îşi trecu privirea peste întinderea de zăpadă ce acoperea cu albul ei crepuscular, sub un cer vânăt, formele de relief ivite pe mijlocul străzii în ultimele luni: tufişurile desfrunzite şi smocurile de buruieni uscate, îndoite acum sub greutatea zăpezii. Sub formele rotunjite de la suprafaţă putea să ghicească obiectele neregulate ascunse sub pătura de zăpadă: jardinierele înşirate de-a lungul trotuarelor, turnuleţele magnetometrelor, pubelele rămase în picioare şi pe cele răsturnate, alături de aceleaşi, mereu aceleaşi maşini încremenite pe tot cuprinsul oraşului. Întâi venise viscolul, cu săgeţile lui albe şi îngheţate, cu smucirile vântului, şi cu promisiunea că a doua zi după încetarea lui, după ce totul se va calma, va veni şi schimbarea: oameni răzleţi care aveau să iasă din adăposturi spre a se bucura de tăcerea iernii. Dar a doua zi trecuse, şi încă o zi trecuse — şi apoi încă una — şi schimbarea tot nu se arăta; doar tăcerea iernii. Nimic nu se clintea peste întinderea zăpezilor tăcute.
   Absolut nimic, cât era strada de lungă.
   Nimic, cât erau străzile de lungi.
   De la distanţă, Iovan zări pe partea cealaltă a străzii o verandă mică la parterul unei vile cu etaj: un intrând cu două arcade modeste întâlnindu-se în unghi drept, ambele sprijinindu-se pe stâlpul din colţ. Acoperământul de zăpadă, unic şi neîntrerupt, ca o mare cu valurile îngheţate, urca până la ultima treaptă, de unde se mai prelungea cu o mică limbă teşită, un pic peste pardoseala verandei. Pe perete, lângă tocul uşii, era o sonerie demodată, rotundă, la o înălţime convenabilă, exact atât cât să ridici mâna şi să apeşi pe buton. Aici nu era vorba de oameni de pe stradă: deşi deschisă spre lumea largă, mica verandă delimita totuşi un spaţiu minuscul pentru cei ce avuseseră privilegiul să fie de-ai casei, şi doar pentru ei — un spaţiu intim, prea simplu şi prea auster: o tencuială cenuşie, învechită, pe întinderea aspră a căreia, la fel ca şi prin colţurile de sus, îşi vor fi găsit cândva adăpost păienjeni şi alte insecte, pe care nimeni nu le deranja cu lunile...
   Nu, nici cu soarta insectelor lucrurile nu erau clare.
   Dureros de familiară i se păru lui Iovan veranda.
   ...Locul care rămânea încă învăluit într-o umbră ocrotitoare atunci când totul în jur se umplea de strălucirea soarelui, primăvara, după ce marginea umedă a zăpezii retrase se zvânta şi apoi, după ce zilele se încălzeau, dispărea de tot; şi de aceea veranda era locul unde trebuie că aveai, la ieşirea spre stradă, cele mai luminoase aşteptări cu privire la viitor. Era ca într-un vis, aproape ca într-un coşmar, căci numai în coşmaruri nu reuşeşti să scapi din capcana implacabilă a plăsmuirilor ostile. Perdelele de Lumină trebuie că trecuseră şi pe aici dănţuind sinistru în acea zi, cu aparenţa lor inofensivă, asemuindu-se, poate, aici în interiorul verandei, cu reflexele mişcătoare ale vălurelelor de pe faţa unui lac într-o amiază însorită de vară. Sfântu, vagabondul care în anii de demult bătuse tot oraşul, trebuie că trecuse şi pe-aici: acel personaj al copilăriei, care nu părea afectat de trecerea timpului, nu se gândea niciodată la vârstă, ci ducea cu el, peste tot, misterul îndeletnicirilor sale obscure, neimportante pentru cei pe lângă care trecea, dar fără doar şi poate foarte importante pentru el însuşi; atât de importante încât nu puteai să nu te întrebi unde, în ce loc, îşi începea ziua, cât de mult era ocupat de-a lungul zilei, şi unde şi-o încheia — şi dacă nu cumva era mai fericit decât mulţi alţii, în ciuda chipului său ascetic, dacă nu din alt motiv, măcar fiindcă, nefiind orb, putea să se bucure de lumina zilei.
   Urmele paşilor lui Iovan rămaseră întipărite în zăpadă pe treptele ce suiau spre verandă; la un moment dat i se păru chiar că simte sub picior zăpada moale şi apoasă, ca în zilele premergătoare căldurii de primăvară...
   Păşind pe cimentul uscat, unde nu ajunsese zăpada biciuită de viscol, se uită în jos la pragul uşii şi îl văzu îmbâcsit de un praf învechit şi compactat ca o crustă de vânturile verii şi ale toamnei trecute. În mica ramă de metal ataşată de carcasa conică a soneriei nu se afla niciun cartonaş cu numele locatarului. Poate că fuseseră oameni modeşti, doritori să rămână anonimi. Iovan puse mâna pe clanţă.
   Uşa nu era încuiată. Se lăsă deschisă, nu înainte de a se dezlipi de toc cu un mic plescăit, ca şi cum pentru a o deschide era nevoie să fie rupt mai întâi sigiliul fragil al timpului.
   Iovan se pomeni într-un holişor...
   Şi deodată, fără să ştie de ce...

♥

   ...Mi-am amintit de tata, ca şi cum asta s-ar fi întâmplat demult. Era deja o amintire a copilăriei mele...
   Tata se afla într-o încăpere cunoscută şi îşi lua rămas-bun de la cineva, şi îndată după aceea, poate după ce lăsa îndărătul său o uşă închisă, se lansa într-una din peroraţiile sale, rare, ce-i drept, dar cu atât mai desprinse de lumea reală.
   — Închipuie-ţi, dragă Alexandru, ce cred oamenii despre arborele lor genealogic. Mă refer la acei oameni care se dau în vânt după aşa ceva. Fiindcă, din fericire, nu pe toţi îi preocupă gloria trecutului familiei. Într-un mod cât se poate de straniu, cu toţii se văd pornind de la un singur om, de obicei o personalitate notorie, un bărbat puternic, pater familias, care, alegându-şi o femeie pe măsură, a dat naştere unor progenituri care de care mai recunoscătoare strămoşului întemeietor, şi grăbindu-se la rândul lor, drept recunoştinţă, să dea naştere altor progenituri, şi aşa mai departe. Ceea ce mă amuză este că lucrurile stau exact invers. Dacă cobori în timp, dai peste tot mai multe ramificaţii, atât dinspre tată, cât şi dinspre mamă. Tu, de pildă, ai patru bunici: părinţii mei şi ai mamei tale. Care, la rândul lor, au avut fiecare câte doi părinţi, astfel că ajungem la opt strămoşi, apoi şaisprezece, treizeci şi doi, şi aşa mai departe. Ca în povestea cu boabele de grâu pe care inventatorul jocului de şah le-a cerut drept răsplată şahului Persiei. Fiecare om de pe planeta asta are în spatele său un popor întreg de strămoşi, care au existat cândva, nu s-au cunoscut între ei, şi nici prin cap nu le-a trecut vreodată că se vor întâlni peste generaţii în progenituri comune. Fiindcă dacă ar şti, sau ar bănui măcar, sunt sigur că s-ar uita cu alţi ochi unul la altul. Un soi de cuscri în devenire, asta ar putea să se considere. S-ar uita cu mai multă îngăduinţă şi poate că şi-ar găsi mai multe asemănări, şi-ar da mai multe şanse să se transforme, cândva în viitor, în oameni doritori de bine.
   Ştiam că în deducţia emoţională al tatei se strecurase o greşeală. Lucrurile nu puteau sta aşa cum visa el. Eram deja mare, ajuns aproape dincolo de graniţa copilăriei, şi ştiam că toată acea încuscreală de care se agăţa tata nu folosea la nimic dacă oamenii nu aveau impulsul de a se întrajutora de la sine, sau măcar a se privi unul pe altul cu bunăvoinţă.

♠

   Sigur că da, în holişor putea să-i iasă în întâmpinare umbra luminoasă a doctorului Uzum în chip de hologramă. Îmbătrânit într-un timp pe care ei doi nu îl trăiseră împreună? Iovan se întrebă dacă acum s-ar fi privit ochi în ochi de la aceeaşi înălţime, după ce în toţi acei ani de demult doctorul, aşa cum şi-l amintea, îl tot privise de la înălţimea staturii sale înalte şi masive, chiar dacă un pic adusă de spate la vârsta lui deja înaintată de atunci.
   Fusese pe vremuri un loc strâmt de trecere aici în holişor din cauza unui birou vechi pentru care doctorul nu găsise, pesemne, un loc mai bun de depozitare deocamdată, iar el recunoştea că
   — Aici, da, ştiu, abia dacă aveai loc să te strecori cu scaunul tău; trebuia să cârmeşti din scurt, îmi aduc aminte. Dar te descurcai. Recunosc, aşa-i omul, nu se îndură să se despartă de lucrurile vechi.
   Biroul însă nu mai era acolo: doctorul Uzum se hotărâse în cele din urmă să se despartă de el? Sau poate că cei de după el luaseră o hotărâre în acea privinţă.
   Era încă voinic bătrânul doctor pe vremea aceea; în încăperea unde ajungeai din holişor, el împreună cu tatăl său îl ridicau din scaun şi îl întindeau pe patul acoperit cu o fâşie de pânză albă. Cât de bine şi-o amintea! Imaculată, bine întinsă şi fără nicio cută. Lumina interiorului îi încălzea şi acum sufletul, amintindu-şi-o: de chihlimbar, venind deopotrivă de pe fereastră, şi din iradierea blândă a mobilierului vechi al doctorului, şi îndeosebi a bibliotecii sale, unde cărţile aşteptau de ani de zile sub sticlă. Căută cu ochii scaunul pe care şi-l trăgea doctorul lângă pat pentru a-i asculta plămânii cu stetoscopul, sau pentru a-i palpa pântecul cu degetele sale ferme şi totodată uşor tremurătoare. Iată, era acolo scaunul, în vecinătatea biroului său masiv. Biroul arăta ca piesa principală dintr-o casă memorială, pus la conservare, cu tot ce îi aparţinuse ilustrului posesor de odinioară. Iovan căută din privire ochelarii doctorului. Unde? Poate deasupra unui teanc de reviste medicale care îşi pierduseră de mult actualitatea. Nu, ochelarii nu rămăseseră pe masă. Iovan se lăsă în jilţul doctorului, în aerul ocrotitor al cabinetului. Mai fusese oare cabinet medical în ultimii ani, după ce doctorul Uzum trebuie să fi obosit de atâtea consultaţii? Cine venise în urma sa se vedea că încercase să-i păstreze stilul. Să fi fost fiul său oare? Iovan nu îşi amintea de copiii doctorului. Doctorul Uzum era, în amintirea sa, dedicat binelui pe care îl aducea mai ales familiei lui Iovan, şi mai puţin propriei sale familii. Dacă avusese un fiu care să îi continue îndeletnicirea, prezenţa sa în acel cabinet nu se simţea în chip distinct: acolo aerul era acelaşi care îi era lui Iovan familiar din copilărie.
   Meticulos, doctorul Uzum trecea într-un registru numele fiecărui pacient, data consultaţiei, diagnosticul şi tratamentul prescris. Iovan deschise una din cele două uşi de sticlă de la corpul de bibliotecă din mijloc, de unde îşi amintea că doctorul Uzum scosese volumul în care găsise tot ce era de aflat despre boala lui. Cărţile se aflau pe rafturile superioare, în timp ce pe raftul mai scund de la baza etajerei se aflau aşezate caiete de format mare, coli de hârtie disparate şi registre, într-o ordine aproximativă. Cu un fior în adâncul pieptului, privi cărţile pe care cu ani în urmă le atinsese mâna doctorului Uzum. Dar cărţile arătau acum ciudat. Cotoarele dispăruseră, ieşind la vedere alcătuirea lor din fascicule, între care cleiul uscat, vechi de decenii, poate chiar de un secol, arăta ca o scursoare murdară care se întărise în broboane înainte de a apuca să se scurgă de tot. Iar între fascicule atârnau salbe de aţă îngălbenită şi fâşii zdrenţuite de pânză de întăritură, ale căror culori incerte pe meşterul legător nu îl interesaseră de vreme ce erau menite să rămână ascunse sub pielea tăbăcită şi lucioasă, aşa cum Iovan şi-o amintea de pe vremea când fusese aici ca pacient tânăr şi încrezător în iscusinţa doctorului şi în înţelepciunea ascunsă în cărţi. Când scoase una din cărţi, la întâmplare, broboane din cleiul vechi se desprinseră de pe firele de aţă şi căzură pe suprafaţa lucioasă a corpului de bibliotecă mai lat de dedesubt, împreună cu un praf grunjos, care trebuie că provenea şi el din vechile ateliere de legătorie, iar acum, odată cu dispariţia copertelor, devenise gunoi. Culoarea însăşi a interiorului devie de la chihlibariul învăluitor din alte timpuri şi trecu neîntârziat într-un fumuriu lipsit de orice speranţă, pe măsură ce un nor acaparator sosi în ajutorul iernii. Iarna se agăţa cu ghearele şi cu dinţii.
   Numele lui Iovan putea fi găsit în registrul doctorului?
   Mai bine nu.
   Mâine era ca o nouă filă deschisă. Orice mâine. Iovan ieşea să vadă dacă nu se ivise urma vreunui pas. De bună seamă, nu toţi erau ca el. Unii, poate din teamă şi de disperare, aveau motive să rămână ascunşi, aşteptând nu se ştie ce. Se uita în jurul său, scrutând covorul alb se zăpadă, albăstrind în depărtare, în nota dominantă a crepusculului, sub cerul mohorât de iarnă. Tot nu se ivea nicio urmă de pas, cât vedeai cu ochii. Maşinile acoperite de zăpadă, obiectele căzute nu se mai vedeau, un tramvai pe Calea Moşilor, care nu apucase să cotească spre staţia terminus, eşuase în dreptul librăriei Univers, într-o intersecţie care zi de zi trepidase de maşini şi de tramvaie... Putea să aştepte încă o zi, avea tot timpul din lume. Cerul era tot mohorât, aşa cum se întâmplă iarna, uneori săptămâni în şir... Şi tot nu se ivea nimic... Doar că într-o bună zi se ivea soarele sclipitor, şi totul în jur strălucea de o albeaţă dureroasă... A patra zi, a cincea... Deja începeau să se ivească petice de asfalt, oaze de trecut înconjurând aceleaşi obiecte abandonate, de-acum înnoroite, şi ierburile răsărite la sfârşitul verii trecute. Ierburile arătau la fel de galbele şi de uscate ca în toţii anii, decât doar că răsăriseră într-o nouă sălbăticie, din crăpăturile asfaltului... Acum Sfântu, trăgându-şi sufletul, aşezat pe treapta unică a librăriei Univers, putea să-şi scoată încălţările şi să-şi frece cu mâna degetele amorţite de atâta umblat. Deodată însă ceva nu se potrivi în tot ce aştepta Iovan să se întâmple: dacă Sfântu ar fi trăit şi ar fi fost asemenea lui, de ce nu şi-ar fi luat din oricare magazin încălţări noi, şi îmbrăcăminte nouă, şi toate cele de trebuinţă, şi de ce nu şi-ar fi schimbat şi coliba neştiută unde locuise în toţi anii aceia cu o locuinţă nouă?
   De ce?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.

Marocco sau Ziua Deşertului (41)*

Soluţia de rezervă

♠

   Polii magnetici trebuie să se fi deplasat iarăşi, sau să fi fost în curs de deplasare. A câta oară în istoria tumultoasă a pământului? specia umană nefiind până acum prezentă la vreuna din ele... Iovan ar fi trebuit să simtă — şi oricine ar fi simţit în locul lui — atracţia necompensată. Dezechilibrul, pe care câmpul magnetic îl crea pretutindeni pe faţa pământului.
   Dezechilibrul, sigur că da...
   Repercutat în dezorientarea fluturilor de noapte zburând să întâlnească lumina înşelătoare şi să piară. Se asemăna pe undeva — în stranietate — cu extazul tatălui său stârnit de săritura stranie a calului pe tabla de joc. Atracţia gravitaţională spre străfunduri incerte, ca pe clinul fără de sfârşit al unui deal, când nu te poţi împotrivi coborârii despre care nu ştii — şi nimeni nu ştie — cât va dura şi unde se află firul văii către care te trage.
   De fapt, oamenii poate că nu fuseseră atenţi cât timp... cât timp avuseseră timp la dispoziţie să observe şi să tragă învăţăminte. Dezechilibrul însă era tot mai prezent. Ţiuitul urechilor şi ameţeala erau simptome care ar fi trebuit să trezească bănuieli că ceva s-a dereglat şi au început să prevaleze aparenţele. Oamenii nu aveau obiceiul să se întrebe unul pe altul, iar cei ce deja deveniseră conştienţi se jenau să vorbească, de teamă să nu treacă drept panicarzi sau obsedaţi. Mergeai ce mergeai pe strada pustie, şi strada părea să se încline şi să se tot încline. Te aşteptai ca tencuiala să înceapă să se desprindă...
   Tencuiala...
   Să se desprindă şi să cadă bucăţi de pe clădirile înalte. Împrejurimea se învârtea cu tine, în genunchi simţeai slăbiciunea, şi ochii îţi fugeau instantaneu în căutare de puncte de sprijin. Dar nimic nu părea să mai fie stabil. Doar aparenţe. Nu trebuia să-ţi mai imaginezi că într-o zi anume totul se va răsturna cu susul în jos. Lumea se îndrepta pas cu pas spre dezechilibre. Prin natura lucrurilor Iovan avea de a face tot mai des cu alunecările spre pierderea echilibrului. Avea momente când i se părea că reconstituirea mintală a tot ce existase cândva era doar o chestiune de exerciţiu şi de voinţă. Şi de iscusinţă, neîndoios. Nu degeaba mama lui îşi petrecuse atâta vreme la masa acoperită cu velur verde, făcând pasienţe.
   Verdele...
   Dar avea verdele vreo legătură cu semnificaţia combinaţiilor de cărţi? Mama aşteptase ceva de la acele pasienţe, sau doar se lăsase în voia Hazardului? Presimţind, aşteptase să vadă cum se schimbă ordinea lucrurilor. Şi cine pe cine influenţează. Sperase să se întâmple o minune cu fiul ei. Sperase să-l vadă sosind într-o bună zi acasă pe picioarele lui, zâmbindu-i vesel încă din uşă, şi ea la rândul ei să-l întâmpine zâmbindu-i vesel şi, îmbrăţişându-se, să tragă amândoi concluzia de atâta timp aşteptată: că tot răul a rămas undeva în urmă şi de-acum încolo îi aştepta o viaţă lipsită de neprevăzut... Mama era izolată în lumea ei, şi Iovan de asemenea, într-o altă lume. Fiecare cu lumea lui. Mama era ca de obicei aeriană, căci dacă ar fi fost implicată, ar fi ajuns să afle că toată lumea era preocupată de distorsiunile câmpului magnetic al pământului, că toată lumea era cu ochii pe afişajele aparatelor de măsură, urmărind cu sufletul la gură tremurul cifrelor verzui care în fiecare zi afişau o nouă tendinţă: erau stâlpişorii aceia de pe străzi, pe care erau montate aparatele de măsură...
   Iovan îi căută cu privirea în timp ce trecea pe stradă.
   Magnetometrele aveau capacul acela pe care trebuia să îl ridici pentru a vedea afişajul. Mulţi o făceau pe vremuri în timp ce treceau pe stradă, dar era greu să judeci după feţele impenetrabile dacă erau speriaţi de ceea ce vedeau, sau nu le păsa. Incertitudinea se instala ca un preambul al indiferenţei. Stâlpişorii erau vopsiţi în gri, iar capacele aparatelor în verde. Rostul lor era să nu lase praful străzii să se aşeze pe sticlă, sau poate că lumina soarelui ar fi viciat indicaţiile... Dar capacul pe care Iovan îl ridică arăta ceva cu totul anapoda.
   Nu mai erau aparatele de care îşi aducea aminte: sub capac se dovedi a fi o gaură întunecată, în adâncul căreia ceva albicios îi aminti vag şi în acelaşi timp dureros de lumea de odinioară: era un coş de gunoi. De fapt asta era. Şi regretă nespus că până atunci nu luase în seamă ceea ce oamenii lăsau în urma lor — acele vestigii ale vieţii cotidiene, resturile vieţii lor lipsite de glorie dar — abia acum îşi dădea seama — cu nimic mai prejos de vestigiile istoriei. De fapt nu era prea clar de ce oamenii se arătau fermecaţi de istoria veche, de istorii mai vechi, ba chiar de începuturile istoriei, şi nimeni nu era... sau prea puţini erau interesaţi de cele întâmplate ieri sau alaltăieri, sau săptămâna trecută... Acum iată că trecuseră zile multe la număr, cu siguranţă luni de zile...
   Luni de zile?... Lui Iovan încă nu-i venise ideea să cerceteze coşurile de gunoi fixate de stâlpi; căci ceea ce ar fi putut găsi acolo, negreşit i-ar fi dat un indiciu despre preocupările oamenilor în ajunul Zilei Deşertului. Ar fi fost ca şi cum ar fi citit ziarul, cu toate ştirile mărunte ale zilelor trecute şi ale zilei în curs. Erau multe resturi acolo, în coşul de gunoi — se zăreau albicioase sau îngălbenite, deformate de ploile căzute în lunile trecute. Le văzu pe toate grămadă pe trotuar după ce desprinse coşul din colierul metalic care îmbrăţişa stâlpul şi îl răsturnă cu gura în jos la piciorul stâlpului. Unele rămăşiţe trebuie să fi fost chiar din dimineaţa de atunci, înainte să se întâmple, în timp ce altele veneau pesemne din zilele precedente. Îi veniră în minte gesturile mărunte ale trecătorilor trecând grăbiţi prin dreptul coşului de gunoi, dimineaţa devreme, apropiindu-se de staţia de autobuz care se afla câţiva paşi mai încolo. Pentru ei coşul de gunoi era recipientul care îi ajuta să se descotorosească de flecuşteţele inutile care li se iveau în mână în timp ce se grăbeau spre serviciu. Altfel, nu-i dădeau nicio atenţie. Nici lui Iovan nu îi dădeau nicio atenţie pe stradă şi era totuşi o mare bucurie să vezi că nimeni nu găsea nimic neobişnuit să întâlnească în drum spre serviciu un om şezând într-un scaun pe rotile, care nu avea nimic de făcut, decât să privească în jur, nemişcat în mijlocul trotuarului, când magazinele încă nu se deschiseseră toate, iar geana zorilor încă nu începuse să decoloreze cerul întunecat de deasupra oraşului...
   ...Iovan se lăsă în genunchi lângă grămăjoara de gunoaie risipite pe trotuar, la piciorul stâlpului. Nu era prea mare. Nu apucaseră să se strângă prea multe resturi în ziua aceea...
   ...Era acolo un peticuţ de hârtie pătrat, străpuns în mijloc şi ghemotocit, murdar un pic în jurul rupturii de pastă albastră de la un pix care probabil cursese în buzunar. Dând la o parte resturile, dădu de o etichetă colantă lipită pe celofanul rămas de la un pacheţel de curmale, marca Yokin, de care Iovan nu auzise niciodată. Dar câte nu rămăseseră nedescoperite! Mai erau câteva şerveţele simple, care nu se putea ghici la ce fuseseră folosite. Şi multe alte resturi, printre care şi o coajă neagră şi rigidizată, de formă neregulată, care poate fusese cândva o coajă de portocală — greu de ghicit. Iovan le luă în căuşul palmelor, atâtea câte se nimerită şi îşi apropie faţa de ele. Ceva printre toate acelea îi mirosi a garoafă veştedă, un miros pe care dintotdeauna îl detestase, asociindu-l cu ceremoniile de înmormântare la care se întâmplase să ia parte încă din copilărie. Mama îl ferise, atât cât putuse, de mirosurile care îl deprimau, ca şi de imaginile apăsătoare, dar prea mult nu putuse totuşi să facă pentru el.
   ...La înmormântarea Doamnei Ştefan, un coleg îi împinsese scaunul pe rotile în mijlocul convoiului mortuar, pe stradă, şi el le simţise solidaritatea şi în acelaşi timp compasiunea pentru profesoara dusă, în urma căreia mergeau. Mirosul de garoafe îl întorsese pe dos în timp ce asistase la începutul slujbei, în capelă, lăsat singur, în scaunul său, în dreapta uşii deschise... Îl duru propria sa reticenţă din trecut faţă de cei ce mureau, când morţii înşişi, se izolau, cel puţin atâta vreme cât mai rămâneau, în chip de cadavre, la vedere — se izolau, sau poate erau izolaţi, într-o lume în interiorul căreia era periculos şi de rău augur să pui până şi un singur picior. Îl duru reticenţa sa de atunci şi îşi dori să nu fi existat acea cortină nemiloasă între cei vii şi cei morţi, ţesută din superstiţii şi din idei preconcepute, şi din rea-credinţă, dar nu mai puţin înfricoşătoare. N-ar fi trebuit să-i fie frică niciodată, şi participarea sa la ceremoniile de înmormântare să fi fost mai detaşată şi mai plină de seninătate dacă s-ar fi putut, şi nimeni să nu fi considerat că morţii pleacă de pe această lume stăpâniţi de invidie pentru cei rămaşi.
   ...Doamna Ştefan le lăsase, la lecţiile ei, tot ce avusese mai bun în ea, şi chiar dacă acum, moartă fiind, zâmbetul i se ştersese de pe faţă, rămăsese cumva solidară cu ei... Pentru toţi, lumea în care trăiau trebuie să fi fost una în care fiecare să dorească să se izoleze la un moment dat, după pofta inimii care înceta să bată; o lume curată — aşa o văzuse Iovan — precum deşerturile de pe planeta Marte, cu văile lor largi cât mările de pe Terra, peste care soarele se ridica în fiecare zi scoţând din întuneric nesfârşitele nisipuri turcoaz-aurii, a căror răceală nocturnă se putea confunda cu umezeala nopţii. Într-un asemenea peisaj nu putea exista nostalgia vieţii pierdute fiindcă viaţa pierdută trebuie să fi fost la fel de plină de farmec ca şi viaţa vie, şi de indistinctă de ea. Puteai să-i ceri cuiva iertare că l-ai lăsat să aştepte nu cinzeci de ani, ca în acea piesă, ci un mileniu, sau două, sau oricâte milenii, şi acolo, în mijlocul nisipurilor unde răcoarea se confunda cu umezeala, nu se mai schimba nimic; ziua marţiană era foarte apropiată ca lungime de ziua terestră — în zori turcoazul nopţii devenea auriul roz-portocaliu al dimineţii. Ar fi fost totul ca o încununare a duhului blândeţii, dacă n-ar fi fost timpul. Căci pe acele meleaguri siderale nicicând nu dictase violenţa, nicicând nu zăngăniseră armele şi nu izbucnise furia exploziilor. Şi nici timpul nu anulase de fapt duhul blândeţii ci doar îi întinsese înainte capcana plictiselii. Când aveai înaintea ta veşnicia nisipurilor, îmbătrânirea şi aşteptarea nu mai contau...

♠

   Coşurile de gunoi, pe străzi, erau vopsite în verde, şi Iovan până acum nici nu le observase culoarea. Mai nimic nu rămăsese în ele? Mai nimic? Pe Calea Victoriei, unde atât de mult îl aşteptaseră dragele manechine, desprinse coşul de pe trotuarul unde stătea de atâta vreme Robert, cel cu sacoul lui perfect, prins cândva la spate cu cleme.
   Potrivire perfectă...
   Acolo desprinse coşul de gunoi vopsit în verde, încă nou şi acum, după atâtea luni, fără a mai socoti şi lunile sau anii dinainte, şi îl răsturnă acolo, la marginea trotuarului, lângă bordură, unde crescuse un pomişor pipernicit, de un soi incert. Vântul nu sufla astăzi, şi în grămăjoara de resturi învechite şi udate de ploi care nu mai avuseseră de ce să fie nimicitoare după acea zi, recunoscu aceleaşi semne ale trecutului. Păhărele de plastic, din care oamenii băuseră cafea şi cenuşă... nu, poate nu cenuşă, poate cenuşa se adăugase în ultimul timp deşi nu se mai arsese nimic, şi prin atmosfera lipsită de păsări călătoreau seminţe înaripate cărora le era totuna pe ce palmă de pământ sălbăticit aveau să aterizeze; şi mai erau în acea grămăjoară şerveţele vechi, ca peste tot, vechi de tot, şi chiar şi un ceas de mână, care de bună seamă stătuse şi devenise nefolositor înainte să vină ora; nu mai arăta nimic ceasul de mână, decât că energia se epuizase de mult, iar timpul dintre două evenimente luate la întâmplare devenise inutil de lung, şi ieşise până şi de sub tutela Hazardului.
   Îşi aminti cum îi făcuseră silă oamenii, unii dintre ei — câţiva —, şi se mustră cu amărăciune: cum de putuse să aibă asemenea sentimente, când ei meritau, toţi, dacă nu altceva, măcar înţelegerea sa. Toţi. Fiindcă toţi se părea acum că nu se putea să nu fi avut şi ceva pentru care să merite, dacă nu altceva, măcar compasiunea din perspectiva Hazardului. În sfârşit, lumea ajunsese aşa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna: fără răutăţi, fără trădări, fără crime; nimeni nu mai putea face niciun rău, nimeni nu mai avea de suferit de pe urma răului; deşi, aşa cum regulile jocului de şah, după spusele tatălui său, erau veşnice şi neschimbate, la fel şi regulile binelui şi ale răului nu puteau fi anulate. Şi binele, şi răul erau independente de prezenţa oamenilor, atât doar că erau acum ascunse...
   Iovan îşi aminti că după atacul terorist, întorcându-se de la înmormântarea alor săi, căutase cutia de şah, o golise de piese, şi aruncase piesele... Astăzi îi era imposibil să mai înţeleagă raţiunea gestului său; atât doar că piesele, se gândi, trebuie că ajunseseră undeva; fără a fi indestructibile precum regulile jocului, erau totuşi făcute să dăinuie; şi ele trebuie că zăceau undeva, îngropate sub mormane şi dealuri de alte resturi descompuse de ani de zile, o pastă solidificată, undeva prin groapa de gunoi a oraşului; însă piesele trebuie să îşi fi păstrat chiar şi acolo forma; nu putea să fi existat nicio eroare, şi piesele să fi ajuns prin vreun joc al Hazardului, într-una din cutiile de gunoi ale oraşului; nu, pentru că pe vremuri coşurile de gunoi îşi tot schimbaseră aspectul — Iovan îşi amintea de o vreme când coşurile fuseseră portocalii, apoi galbele; aşa se schimbau lucrurile în timp, în particular coşurile de gunoi, care astăzi îl atrăgeau atât de irezistibil. Nu, piesele de şah care îi aparţinuseră tatălui său nu puteau să se găsească în niciunul din coşurile verzi ale vremii de azi.
   Şi un al doilea coş de gunoi, verde, pe aceeaşi parte a străzii... pe Calea Victoriei. Şi îl răsturnă la piciorul stâlpului.
   Erau acolo lucruri mult mai mărunte, mult mai lipsite de importanţă, şi mai ales anonime. Resturile din cutiile de gunoi nu erau legate de nimeni şi nu îşi dezvăluiau identitatea, nu aveau vreo identitate, şi părea greu de crezut că avuseseră vreodată vreuna. Erau acolo hârtii şi hârtiuţe şifonate, contorsionate sau pleoştite, peste care se lipise parcă un strat foarte fin de nisip; atât doar că nisipul era cenuşiu şi se potrivea cu culoarea zilelor care veniseră şi trecuseră de o vreme încoace, de atunci. Le ocroti pe toate cuprinzându-le cu palmele unite una de cealaltă şi mângâindu-le, aşa cum îşi imaginase pe vremuri, privind-o pe mama sa în timp ce juca, că se mângâie globul de cristal, în care ea şi cele aidoma ei vedeau ceva. Nu era nimic deosebit de văzut acum, doar de mângâiat cu căldura sufletului. Un păhărel de plastic şi din acest coş, poate de la iaurt — marca imprimată, lui Iovan nu-i spunea nimic, decât doar îi aminti că iaurtul se putea mânca pe stradă în acele timpuri; ceea ce te îndemna să cauţi şi micuţa linguriţă de plastic care ţi se vindea odată cu păhărelul de iaurt. Iovan depistă şi linguriţa în interiorul grămăjoarei de resturi: mică, albă, pe care se lipise acea peliculă de nisip cenuşiu. Cu o grijă infinită o apropie de nas: mirosea... mirosea doar a timp scurs şi nicidecum a întrebuinţare; din păcate, nu a întrebuinţare. Iovan o băgă în gură şi îşi evocă aroma timpului. Dar era aroma sa interioară. Fiindcă linguriţa nu avea alt miros decât al nisipului purtat prin aer şi al vântului care îl cărase de pe o stradă pe alta, şi peste încă una, şi peste alte câteva, dar, una peste alta, nu era nici măcar mirosul trecutului, ci un miros cenuşiu, din afara timpului.

♠

   Dar manechinele... Vai, cum au ajuns manechinele!
   Cora era prima pe care o zări, în mijlocul străzii. Căzuse pe spate şi stătea cu un braţ puţin ridicat, ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia că se află într-o situaţie dificilă. Privirea-i senină înălţată către cer contrazicea însă gestul braţului. Sus, în înaltul cerului, nori albi şi pufoşi pluteau într-o largă desfăşurare de-a curmezişul Căii Victoriei, trecând peste blocuri. Aşa se explica de bună seamă zâmbetul senin de pe buzele Corei şi detaşarea ei aparentă de lume... Tot restul rămânea confuz şi de neînţeles, dar contradicţia din atitudinea ei nu o puteai înţelege decât de aproape; de foarte aproape. Iovan se lăsă în genunchi, lângă rochia ei cândva roşie corai, cu genunchii pe căptuşeala pardesiului ei, acum descheiat şi răsfirat peste asfalt, una cu asfaltul, pardesiul pe care îşi amintea că îl admirase când o scosese pe Cora din vitrina magazinului Letitzia. Trecuseră ploi şi zăpezi peste acel pardesiu, şi peste rochia ei, cândva superbă şi ea; se aşternuse acel nisip fin, cenuşiu, mirosind a anotimpuri amestecate, pătrunsese în îmbrăcămintea ei şi se lipise de pielea ei rigidă şi rece de manechin; degetele lui Iovan lăsară urme pe faţa Corei, trei dâre ca de la o palmă neaşteptată şi nemeritată pe frumosul ei obraz, care parcă ar fi putut s-o trimită înapoi în vitrină dacă n-ar fi fost prea târziu; nisipul atemporal se aşternuse până şi pe irisurile albastre, tulburându-i sticla ochilor. Cora nu clipi, îndură cu stoicism gestul lui Iovan de a-şi trece un deget peste ochii ei, lăsând sticla limpezită să privească din nou cerul şi să-şi recapete încrederea în viitor; nu şi solidaritatea cu celelalte manechine. Iovan regretă că le scosese din vitrină. Acolo ar fi putut dura cine ştie câţi ani, continuând să privească în stradă şi nemirându-se că strada, odinioară animată de maşini, s-a cufundat de ceva timp în linişte şi că ierburi înalte şi degenerate au răsărit peste tot, alături de pomişori de un soi nedefinit şi la fel de degeneraţi. Atunci când le scosese din vitrină, manechinele animaseră strada, o umpluseră de larma vocilor lor interioare, a fostelor voci. Dar strada le învinsese până la urmă, impunându-se prin spaţiul lor vast şi sofisticat din interbelic. La rândul ei, fusese înfrântă de succesiunea anotimpurilor; fosta solidaritate a manechinelor devenise solidaritatea şi mai ales contopirea anotimpurilor.
   O ridică pe Cora în picioare şi îi scutură de nisip mantoul devenit cenuşiu. Acum privea din nou spre hotelul Continental şi spre faţada retro a hotelului Novotel. Nu îşi mai aducea aminte de Rita, în dreapta ei, puţin în urmă, în dreptul magazinului Letitzia; nici de Victor nu îşi mai aducea aminte, deşi îl avea drept în faţă — Victor care, în pofida locului unde se aflau cu toţii, nu avea nicio intenţie să se solidarizeze cu bărbaţii care se veseleau în interbelic plimbându-se sub soare, pe Calea Victoriei; dungile crem şi vernil ale cămăşii sale deveniseră şi ele cenuşii şi un pomişor incert îi răsărise chiar în faţă, în intersecţia cu strada Ion Câmpineanu. Era bărbat şi privirea sa fermă, de bărbat pasionat de competiţii de orice fel, nu avea de suferit de pe urma peliculei de nisip cenuşiu de pe ochii săi, care pe colegele sale femei-manechin le lipsea de candoarea sticlei transparente. Nu, lui îi accentua aerul de statuie, pe care de altfel probabil că şi-l dorise dintotdeauna. Nu ar fi refuzat nici o pereche de ochelari de soare dacă i s-ar fi oferit, sau şi-ar fi cumpărat unii dacă ar fi fost să aleagă el; lui Oliver şi lui Robert le-ar fi stat la fel de bine ochelarii de soare pe ochi şi le-ar fi accentuat dârzenia de pe faţă. Dârzenia şi inflexibilitatea. Era mai înalt decât Iovan — dar şi ceilalţi erau mai înalţi decât el, chiar şi Cora, şi Rita —, iar în iarna care trecuse, zăpada trebuie să i se fi aşezat pe umeri şi pe cap, iar picioarele trebuie să-i fi fost cufundate în zăpadă până la genunchi. La vremea dezgheţului, zăpada de pe umeri trebuie că i se topise udându-i abundent cămaşa. Lui Iovan zăpada nu-i stătuse pe umeri, nici iarna trecută, nici în vreuna din iernile dinainte; dar asta nu era un motiv pentru a nu se simţi solidar cu Victor. Mâna sa era indisponibilă, subordonată pozei de bărbat decis să meargă până la capăt, dar umărul său, oricât ar fi fost de dur şi de proeminent, se oferea. Se agăţă deci de umărul lui şi se înclină spre el, ah, se înclină spre el, şi se sprijini cu fruntea de umărul său tare şi rece. După cât era de semeţ şi de inflexibil, nările ar fi trebuit să-i freamăte, dar nu se întâmpla asta fiindcă nu avea propriu-zis nări ci doar nişte adâncituri care nu pătrundeau în profunzimea corpului şi de fapt Victor nu avea nicio profunzime. Dar amândoi apucaseră zilele acelea, când lumea se vedea minunată prin vitrină, din oricare parte ai fi privit. Doamne, minunată se vedea lumea în acele zile!
   Iovan îi dădu ocol lui Victor, nedesprinzându-şi privirea de faţa lui şi urcă pe trotuarul din faţa magazinului Emporio Armani, unde o lăsase odată cu toate celelalte manechine pe Ada. Vitrina era spartă; Iovan nu reuşi să-şi aducă aminte dacă aşa fusese şi ultima dată când venise să-şi vadă manechinele. Sfântu, bătrânul hoinar din cartierul său, cu siguranţă nu mai trecuse pe aici în toate acele luni din urmă; fiindcă dacă ar fi trecut, negreşit ar fi lăsat un semn. Iovan se aplecă să cerceteze podeaua vitrinei ca să vadă dacă intemperiile lăsaseră acolo urme: vreo folie aşternută pe jos, răsucită de arşiţa soarelui sau pete uscate de la zăpada şi de la ploile care ar fi pătruns în interior în absenţa sticlei. Podeaua vitrinei era intactă, iar Sfântu nu lăsase acolo, în vitrina spartă sau pe undeva pe alături, niciunul din flecuşteţele pe care le căra mereu în spinare de colo până colo.
   Cam ce fel de urme ale trecerii sale ar fi putut să lase Sfântu? Iovan se gândi pentru prima oară la el ca la un om care nu reprezenta o simplă trecere pe stradă, o figură exotică, aşa cum şi-o amintea din copilărie, ci ca la un om care avea — avusese — o viaţă de trăit; totdeauna venea de fapt de undeva şi se ducea undeva; cu siguranţă avea şi el o casă, sau măcar o cocioabă, tot aşa cum şi el — el şi ai lui — avuseseră o casă care la un moment dat i se ştersese din memorie şi apoi, după multă vreme, o regăsise, sau o reinventase. Poate că merita să-i ia cumva urma lui Sfântu, căci pe aici, pe Calea Victoriei, între biserica Kretzulescu şi strada Ion Câmpineanu, i se păruse, atunci când se trezise brusc în camera de hotel goală, că trece traseul său. Poate că în afară de el însuşi, Sfântu era singurul care supravieţuise Perdelelor de Lumină. Numai că nu era de găsit.
   Aici se afla la fundul straturilor, la cel mai de jos nivel peste care viitorul avea să aştearnă rând pe rând noi şi noi straturi. Din pomişori şi din buruienile crescute peste tot şi din frunzele aduse de vânt de la mari distanţe avea să se alcătuiască noul strat de humus. Apoi, altfel decât în istoria naturii, aveau să se adauge sfărâmăturile de tencuială căzute de pe zidurile înalte şi, cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, şi zidurile însele, după ce cutremurele aveau să le prăbuşească.
   Mai devreme sau mai târziu? Iovan simţea că de acum înainte nu mai exista nici mai devreme, nici mai târziu. Misterul timpului, cel care îl obsedase de-a lungul anilor copilăriei şi chiar şi anii de mai târziu, înainte să ajungă la rutina gândirii pragmatice şi a asimilării noilor impresii, începea abia acum să se elucideze. Dacă există ceva pe lume care are o şansă să se întâmple, lasă timpul să curgă şi se va întâmpla negreşit.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. Fragmentele nu sunt neapărat alăturate şi nici în ordine cronologică.