Răzgândire*

Porniră să traverseze camera de zi, care se întindea, practic, pe tot parterul, când, pe la mijloc, Florian Stăncel, noul proprietar, se opri întorcându-se către Pavel cu o invitație:
   — Înainte de a-mi spune pentru ce ați dorit să ne întâlnim, să vă las puțin singur să vă reculegeți, domnule Nan? Suna deja un pic cam ironic. Și mai și adăugă, glumind: — Vă mai orientați în fosta dumneavoastră casă?

Râse destul de gros și Pavel observă pe fața lui aerul de proprietar, pe care cu trei luni în urmă, la notariat, parcă nu-l avea.
   Dacă se mai orienta? Hm, chiar așa. Totul fusese zugrăvit în alb, nu mai rămăsese, niciun reper din vechea lui lume. Practic, nicio urmă. Trebuia să facă un efort să-și aducă aminte pe unde fuseseră piesele lui de mobilier, biblioteca, celelalte două etajere, canapeaua și ce mai fusese pe-acolo. Unde era pictura făcută de el însuși cu câțiva ani în urmă, pe peretele opus ferestrelor? Lanul de floarea-soarelui. Galben, luminos, cu tulpini care se topeau în umbra misterioasă a pământului nevăzut. Dispăruse tot. Nu se așteptase să-l încerce o asemenea senzație de pierdere ireparabilă și nedreaptă. Pur și simplu se dăduse cu bidineaua peste lan. Se întoarse spre noul proprietar și nu fu sigur că reușise să-și ascundă de tot dezamăgirea:
   — Deci nu v-a plăcut pictura mea.
   Florian Stăncel îl fixă cu un interes politicos și îngăduitor.
   — Vă așteptați s-o păstrez? Și adăugă, văzând că din partea lui Pavel nu vine niciun răspuns: — Eu am alte gusturi, domnule Nan. Prefer simplitatea.
   — Adică un perete gol?
   — Să zicem, de o singură culoare. Dacă n-aveți nimic împotrivă. Altfel, da, era un desen destul de reușit. Floarea-soarelui... Apropo, l-ați făcut din capul dumneavoastră, sau v-ați inspirat de undeva?
   — În cea mai mare parte, din imaginație.
   — Înseamnă că aveți talent... Mda, am ezitat puțin, recunosc, înainte de a le spune meșterilor să spele peretele. După cum puteți constata, totul e alb, de sus până jos.
   — Și la etaj ați făcut la fel?
   — Alb, tot, domnule Nan. Ce să fac, albul e slăbiciunea mea.
   Așadar, asta era casa, fosta lui casă, zugrăvită toată în alb, așa cum nu fusese niciodată și cum el nici nu și-o dorise vreodată. Cu toate ușile deschise, aproape fără umbre, bună, parcă, de luat totul de la zero. În cele trei luni scurse de la vânzare, prețul locuințelor stagnase, parcă asta era tendința pieței. Apoi, uitând de prețuri, se apropie de ușa ce dădea în bucătărie, în timp ce Stăncel îl urma cu aparentă răbdare, păstrând distanța, cu aerul său de gazdă îngăduitoare. Pavel aruncă o privire înăuntru, aproape fără nicio emoție. Noul proprietar se descotorosise de toată mobila, dar iată că aici în bucătărie păstrase dulapul țărănesc cumpărat de Stela. Un paralelipiped înalt, cam butucănos, cu uși care nu se închideau prea bine, de vechi ce erau, date toate cu acel baiț țărănesc, dens și aproape lipsit de luciu. Că ușile nu se închideau prea bine n-o deranja pe Stela; s-ar fi zis că dimpotrivă. Își cumpărase vopsele și pensule și pictase pe dulap motive țărănești, inspirate ea știa de unde; mai întâi în picioare, apoi așezată pe-un scăunel, desenase toate acele motive la prima mână, ca-n transă, de parcă le-ar fi visat cu o noapte înainte.
   Se întoarseră în camera de zi, în tăcere — cortegiu de doi —, împreună cu răbdarea aparentă a noului proprietar. Afară pe fereastră se vedea tronând pavilionul de vară în mijlocul grădinii, înconjurat de meri, altă creație de-a Stelei, unde ea aștepta, încă din vara anului trecut, „ciripitul de păsărele”: cuvintele ei.
   Ciripitul păsărelelor trecuse fără să mai aibă cineva urechi pentru el, astă-primăvară, chiar pe vremea când se desfășura tranzacția. La notariat toate sunetele se auzeau altfel. De fapt nu prea se mai auzeau: chestiunile financiare prevalau. Chestiunile financiare și instabilitatea sufletească.
   Pe aleea așternută cu pietriș alb, cu aspect de nou, care ducea la garaj trona un Audi ultimul model, negru și sclipitor.
   — Mașina dumneavoastră? întrebă Pavel într-o doară.
   — Da, răspunse Stăncel, de ce-ntrebați? Vă place?
   Pavel se apropie de ușa care dădea în ceea ce Stela numea „camera copiilor”. Împinse ușurel, cu-n interes izvorât parcă din trecut, ușa spre odaia goală, deplasând-o din poziția ușor întredeschisă în care se afla, în poziția deschisă pe jumătate. Ușa scârțâi.
   Contemplarea și ezitarea se prelungiră ceva timp.
   — Vă interesează în mod deosebit camera asta? îl iscodi noul proprietar pe un ton ușor intrigat.
   Câtă vreme locuise aici, camera rămăsese goală în ciuda numelui, cam siropos, pe care i-l dăduse Stela. Ce ar fi putut să-i răspundă noului proprietar sau oricui l-ar fi întrebat? Stela nu găsise înțelegere?
   Camera era tot goală și strălucea de alb.
   — Nu vreți să intrați? sugeră Stăncel. Pavel îl găsea ironic și insinuant. Nu intră. Rămase în prag.
   — Fosta mea prietenă a avut unele planuri în legătură cu camera asta, simți Pavel un îndemn nelămurit să-i explice... Să regrete că intra în detalii din viața lui intimă? Vrând-nevrând, detaliile, unele din ele, făceau parte din argumentația pe care și-o construise în minte în vederea întâlnirii pe care i-o solicitase la telefon noului proprietar.
   — Deja o numiți fosta? strecură Stăncel, parcă cu o umbră de reproș.
   Pavel îi aruncă o scurtă privire cercetătoare. Era cineva în casa asta — sau pe lumea asta — care aștepta un răspuns? Dar întrebarea principală încă nici nu fusese rostită.
   „Camera copiilor”? Copiii cui?
   Stela așteptase ca odaia cu pricina „să se umple de glăscioare de copii”... Nici nu-și dădea seama câte se adunaseră în cei trei ani și jumătate în toată casa, cât trăiseră împreună. Ea tot vopsise și tot plănuise, și tot mutase câte o mobilă, umpluse câte un raft al bibliotecii cu cărți preferate de ea, sau poate două rafturi, sau trei, câte fuseseră, dar, din punctul ei de vedere, mare lucru nu se alesese... Pupitre mititele, colorate, scăunele la fel, cu spătarul traforat, cu inimioare decupate — pe toate le vedea Stela așezate în „camera copiilor”. Și până la urmă, în lipsă de altceva mai bun, Stela plănuia să invite în acea cameră copiii din cartier. Sau de oriunde...
   — Adică un fel de grădiniță, sau ce? întrebă mai mult politicos decât interesat noul proprietar.
   Cine poate ști?
   Iată și lumina care cobora de la etaj, pătrunzând prin fereastra dinspre grădină — aceeași lumină caldă și odihnitoare, ca de miere în bătaia soarelui, care îi era atât de familiară. O știa dinainte de Stela și dinainte de orice. Era la fel ca pe vremuri. Pe asta Florian Stăncel nu reușise s-o schimbe, oricât ar fi renovat el casa întreagă, de sus până jos.
   Tot mai multe lucruri se opreau la bariera trecutului. Unele afișau o prezență țipătoare, altele rămâneau ascunse. Noul proprietar, deși păruse a-i fi ghicit starea sufletească încă de la început, nu-l invitase totuși să revadă și etajul. De ce dracu’ n-o făcuse?
   Era momentul: își luă inima în dinți și se întoarse spre noul proprietar:
   — Am venit să vă fac o propunere, domnule Stăncel... Făcu un efort să-și ascundă tremurul vocii: — Aș vrea să răscumpăr casa.
   Florian Stăncel, care în prima clipă făcuse ochii mari, scoase un mic hm un pic amuzat, ca și cum l-ar fi încercat o bucurie măruntă că tocmai i s-a împlinit o prorocire nedorită, ținută la secret. Uimirea pe care o afișă îi păru lui Pavel mai degrabă de fațadă:
   — Cum așa, domnule Nan?
   Pavel îi înfruntă cu gravitate licărirea ironică din ochi. N-aveau prea multe în comun. Mai nimic. Cum să-i explice? Se întoarse și privi afară pe fereastră. Spuse:
   — Cam peste o lună încep să rodească merii. Nu le-ați făcut niciun tratament, nu?
   — Nu m-a interesat în mod deosebit grădina, răspunse Florian Stăncel. Cel puțin, până în momentul de față.
   Printre pomi se vedea gardul împrejmuitor, de zid, cu creastă de țiglă, iar dincolo de el acoperișurile roșii ale caselor din jur. Strada și cartierul rezidențial. Liniște și pace. Dar dacă te gândeai la valoare, ce-ți venea în minte întâi și-ntâi?
   — Am ținut foarte mult la casa asta, continuă Pavel să vorbească. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că am s-ajung într-o zi s-o vând... Mai am o locuință, ceva mai mică, unde e și sediul firmei... Și mai e și casa părinților. Am și acolo un loc al meu. Dar nu-i același lucru...
   Stăncel îl urmărea în tăcere, cu o curiozitate reținută.
   — Aici a fost lumea mea... urmă Pavel.
   Și se opri.
   — Presupun că ați avut dificultăți cu firma, îi veni în întâmpinare Stăncel.
   — Da, am avut unele dificultăți cu plățile la un moment dat...
   — Dar le-ați supraestimat.
   — Așa este. Până la urmă de banii pe care i-am încasat de la dumneavoastră nu m-am atins.
   — Înseamnă că pe undeva s-a strecurat o greșeală în calculele dumneavoastră.
   Un guguștiuc se așeză pe zidul împrejmuitor și aruncă în jur priviri neliniștite.
   Pavel spuse:
   — În astea trei luni de când v-am vândut casa, Stela nu m-a mai căutat. Niciodată. Nici la telefon și nici n-a mai venit la mine.
   Florian Stăncel zâmbi înțelegător:
   — Mi se pare mie, sau sunteți un pic dezamăgit? Și cum nu primi niciun răspuns, își permise o glumă: — Ei, asta e. Dragostea se pare că durează trei ani. Unii spun: treizeci de luni.
   Pavel se uită din nou afară pe fereastră.
   — Îmi dau seama, spuse el, că dumneavoastră ați făcut unele investiții... Ați zugrăvit.
   — În alb! punctă Florian Stăncel, aproape binedispus. Ceea ce dumneavoastră nu vă place.
   Pavel trecu peste ironie. Spuse:
   — Dacă sunteți de acord, adăugăm costul lucrărilor...
   — Cu ce să fiu de acord? îl întrerupse Florian Stăncel mijindu-și ochii spre el.
   — Să-mi revindeți casa.
   Florian Stăncel își încrucișă brațele la piept și îl fixă pe fostul proprietar cu ochii săi căprui, în care Pavel desluși o luminiță incertă.
   — Îmi pare rău, domnule Nan, spuse Stăncel, nu pot accepta propunerea dumneavoastră. Dintr-un motiv simplu. Nu că m-aș fi atașat eu cine știe ce de fosta dumneavoastră casă. Înțeleg că ar fi un bun prilej pentru dumneavoastră să vă reluați în stăpânire lumea în care v-ați simțit atât de bine. Acum, că nu mai aveți nicio obligație față de nimeni. Dar casa nu-i a mea. N-am cumpărat-o pentru mine. Eu n-am fost decât un interpus.
   Pavel îl privi în tăcere, ca și cum s-ar fi așteptat la un asemenea răspuns.
   — Ce să fac, domnule Stăncel, spuse, am prostul obicei să mă atașez de locuri.
   — Într-un fel, asta nu-i rău, replică celălalt. Locurile durează. Mai mult decât oamenii. Nu asta ne dorim cu toții? Să dureze?
   Pavel dădu din cap privind în jos, la un pas de resemnare:
   — Credeți că adevăratul proprietar... mă rog, titularul, ar fi dispus să negocieze? Sau preferă să rămână ascuns?
   — Sunt sigur că nu se ascunde, domnule Nan.
   Spunând asta, Stăncel păși spre scară și își ridică brațul într-un gest neașteptat de întâmpinare.
   Pavel își înălță ochii și o văzu pe Stela.
   Coborând scara, mâna ei aluneca ușor pe balustradă în jos, iar genunchii ei se îndoiau, fără grabă de parcă aveau la dispoziție tot timpul din lume, și aveau un clătinat grațios pe care el nu-l cunoștea. Și se pare că pentru el trecuse timpul să-l cunoască vreodată... Să mai spună cineva că gândurile nu se-nlănțuie cu iuțeală.
   Treapta coborâtă, și gândul.
   — Bună, Pavel, îl salută ea cu o bucurie și cu o dezinvoltură care n-aveau nicio legătură cu el.
   Punând piciorul pe pardoseala parterului, se lăsă cuprinsă pe după umeri de Stăncel și își rezemă drăgăstos capul de umărul său.
   Iar Stăncel...
   Și în el înflorea dezinvoltura. De fapt toată discuția lor de până atunci nu fusese decât o pregătire a dezinvolturii care înflorea acum în el. Dezinvoltura și jubilația.
   — Ea e noul proprietar, i-o prezentă Stăncel. Și adăugă: — Să nu vă surprindă, domnule Nan, că suntem atât de familiari, eu și cu ea. Stela e acum soția mea.
   — Mi-a plăcut casa de la-nceput, Pavel, prelungi Stela dezinvoltura și jubilația. Pentru toți a fost o surpriză. Altfel nu s-a putut, explică ea. Tu n-ai mai avut nevoie de ea. Și nici de mine.
   — N-am încălcat nicio regulă, nu? punctă Stăncel. Și fiindcă știm că vă pasă, uite, vă promitem că o să ne-ngrijim și de meri. Sau, mai bine, uite cum facem. Ne-am gândit că cel mai bine ar fi să vă dăm dumneavoastră ocazia să-i îngrijiți.
   El, să-i îngrijească?
   Pavel își ridică privirea spre susul scării, de unde cobora lumina cea blândă, galbenă ca mierea. Dinspre fostul lui dormitor. Fostul lor dormitor. Parcă era de așteptat ca încă cineva să coboare de-acolo. Altcineva. Și să explice că totul nu era decât o farsă.
   Nu cobora nimeni.
   — Așa e, Pavel, alătură Stela spusele ei celor spuse de noul ei soț. Și ție ți-a plăcut casa. Chiar mai mult decât mie, recunosc. Erai îndrăgostit de ea și probabil că ești încă. Oricum, era casa ta.
   Se desprinse de sub brațul ocrotitor al lui Stăncel și înaintă către Pavel.
   — Uite, vorbi ea, și îl privi pe fostul ei iubit drept în ochi. Sper să nu te superi. Scoase din geantă o coală de hârtie învelită în folie transparentă. Ți-am donat casa. Cu acte în regulă, la notariat.
   — Mie? îngăimă Pavel. Și întinse automat mâna să ia actul de donație.
   — E din nou casa dumneavoastră, domnule Nan, spuse Stăncel. Puteți să refaceți desenul cu floarea-soarelui.
   Privirea lui Pavel se mută de la Stela la Stăncel, care rămăsese la piciorul scării.
   — Să nu crezi că am făcut un sacrificiu, Pavel, o auzi pe Stela vorbind. Să nu-ți faci griji în privința asta. Florian are o situație cât se poate de bună. Nu-i niciun sacrificiu.
   Treceau deja prin dreptul lui, îndreptându-se spre ieșire.
   — Poate ne mai vedem din când în când, i se adresă Stela întorcându-se spre interior, înainte să dispară pe ușă.
   Suna telefonul în buzunarul de la pantaloni, și Pavel băgă mâna în buzunar să răspundă.

*Publicat și în Euphorion, 4, 2023

Viața, o sărbătoare?

În sala înaltă, finală
ferestre înalte
confeti, serpentine
mese pline
zumzet de voci
Șampanie
Un pahar de Șampanie
un pahar de Răsfăț și unul de Umilință
un pahar de Iubire, un pahar de Ură
un pahar de Solidaritate
și un pahar de Carieră
un pahar în Doi și un pahar în Unul
un pahar de Amărăciune și unul de Uitare
Punct. Sala goală, înaltă, ferestrele înalte,
   goale
Nimeni
Umbre mătură serpentine și confeti
   tăcute
Cineva stinge lumina
Nu se știe cine.
O sărbătoare?
Se poate spune și-așa.

Tăcerea

Trebuia neapărat să te sun. Dar uite că nici nu mai știam pe ce buton să apăs. Erau, parcă, vreo cinci butoane pe telefonul meu și am ales unul din ele — parcă ăla era al tău. Și da, a sunat telefonul la tine acasă. Mă rog, la noi acasă. Am așteptat cu sufletul la gură, dar mi-a răspuns o voce feminină necunoscută, despre care am presupus că e o vecină, sau poate o rudă de-a ta. O voce amabilă de altfel, foarte prietenoasă și, am presupus eu, venind de la o persoană între două vârste. Mi-a spus: — Ați făcut foarte bine că ați sunat, domnule... Și uite că îmi știa și numele. — Ați făcut bine că ați sunat. Mă duc imediat s-o caut. Și în receptor s-a lăsat tăcerea. Mi-am închipuit-o pe doamna care răspunsese la telefon căutându-te prin casă. Dar tăcerea s-a tot prelungit. Până când mi-am dat seama că n-ai să-mi răspunzi niciodată.

Dl. Profesor și Ramona (II)

Scenariu de teatru

Dl. PROFESOR: Dar ce, o femeie poate să fie sigură că a făcut cea mai bună partidă?

RAMONA: Păi tocmai asta zicam și eu, că nici femeia nu poate să fie sigură c-a tras lozul cel mare. Numai că, știți ce, la bărbați sare-n ochi. Îi vezi că se uită prin jur și-și tot sucesc gâtul până când pun ochii pe câte una. Și chiar dacă nu intră-n vorbă cu ea în doi timpi și trei mișcări, parcă îi și citești în gând ce zice: Măi, fir-ar să fie, da’ dacă asta-i mai bună ca nevastă-mea? Nu vi s-a-ntâmplat și dumneavoastră, domnule profesor?

Dl. PROFESOR: Nu.

RAMONA: Sunteți sincer? Chiar sincer? (Profesorul tace.) Dar la-nceput?

Dl. PROFESOR: La început, ce?

RAMONA: La-nceput a fost și pentru dumneavoastră, nu-i așa, o tipă care... v-a plăcut. Nu?

Dl. PROFESOR: Chiar te interesează pe dumneata chestiunea asta?

RAMONA: Mă interesează, de ce nu.

Dl. PROFESOR: Nu-i o chestiune... practică.

RAMONA: Vi se pare dumneavoastră că eu sunt o femeie practică?

Dl. PROFESOR: Nu ești?

RAMONA: Eu v-am întrebat prima. Vi se pare că sunt o femeie practică? (Profesorul nu răspunde.) Păi dacă eram o femeie practică de ce-aș fi intrat în vorbă cu dumneavoastră? Ce-am de câștigat? (Profesorul tace.) Vedeți! Nu sunt o femeie practică. Fiindcă n-am de tras niciun folos din discuția cu dumneavoastră... Așadar, nu vreți să-mi povestiți cum a fost când v-ați îndrăgostit prima dată? Sunt sigură că nu v-ați gândit la sex! Ia ziceți, cum a fost? V-ați gândit la sex, sau nu?

Dl. PROFESOR: Chiar dumneata spui că ești sigură că nu m-am gândit la sex.

RAMONA: Ei, poate că mă-nșel. Viața vine cu tot felul de surprize. Nu? Chiar sunt curioasă cum v-ați îndrăgostit prima oară. Vă mai amintiți?

Dl. PROFESOR: Vag.

RAMONA: Doar vag?

Dl. PROFESOR: Dumneata îți amintești cu amănunte prima dumitale dragoste?

RAMONA: Cu amănunte?... Da, poate... Dar nu sunt sigură c-a fost chiar dragoste.

Dl. PROFESOR: Poate că nici la mine n-a fost chiar dragoste.

RAMONA: Nu? Dar ce-a fost? (Profesorul ezită.) A fost ceva rușinos? Ați mai povestit cuiva?

Dl. PROFESOR: Tocmai asta-i ciudat. Că n-am mai povestit nimănui.

RAMONA: Bănuiesc ce-i în capul dumneavoastră. Tocmai ei să-i povestesc? Dansatoarei? Nu tre’ să vă jenați, domnule profesor. Dacă-i ceva care v-apasă, o să vă simțiți ușurat. Deci cum a fost?

Dl. PROFESOR (după o lungă ezitare): Mă aflam acasă la un prieten...

RAMONA: Da, v-ascult.

Dl. PROFESOR: Se făcuse târziu și mă invitase să rămân la el peste noapte... El... avea o prietenă... Mă rog, iubită.

RAMONA: Mișto?

Dl. PROFESOR: Da... era... într-adevăr... Arăta bine.

RAMONA: Și v-ați dus peste ea în toiul nopții!

Dl. PROFESOR: Nu... Nu m-am dus... Arăta bine. Trebuie să recunosc că îmi plăcea de ea...

RAMONA: O cunoșteați mai de mult?

Dl. PROFESOR: La un moment dat când am rămas între patru ochi, prietenul mi-a arătat o poză... Cu iubita lui... goală. Întinsă pe-o rână, în pat.

RAMONA: Ia te uită!

Dl. PROFESOR: Nu mi-a dat poza în mână. Mi-a arătat-o de la distanță și... numai așa, o secundă. Doar atât cât să-mi dau seama că era pozată o femeie goală.

RAMONA: Cum s-ar zice, v-a dat-o numai așa, pe la nas!

Dl. PROFESOR: După care a ascuns-o repede. A băgat-o în portofel. Cred că s-a amuzat de perplexitatea mea. În orice caz eram cu toții veseli.

RAMONA: De data asta, domnule profesor, chiar n-am idee care e continuarea. M-ați făcut al naibii de curioasă!

Dl. PROFESOR: Ai și motive. Fiindcă nici eu nu-mi imaginam în clipa aia care avea să fie urmarea.

RAMONA: I-ați cerut să vă arate încă o dată poza, s-o vedeți mai bine!

Dl. PROFESOR: Nu, nici vorbă. Nu puteam să fac una ca asta.

RAMONA: Păi nu ziceați că și el s-a amuzat?

Dl. PROFESOR: Da, s-a amuzat. Amândoi ne-am amuzat. Dacă îi ceream poza, însemna c-o iau în serios.

RAMONA: Și-atunci?

Dl. PROFESOR (după o ezitare): N-a fost nimic premeditat... Ne-am culcat cu toții după miezul nopții. Poate, dacă stau să-mi amintesc, chiar bine după miezul nopții. Dar n-am putut adormi. Am stat treaz... nici eu nu știu cât... O oră? Două?

RAMONA: Erați excitat!

Dl. PROFESOR: M-am furișat în camera lor pe-ntuneric și... Nici nu era propriu–zis o ușă între cele două camere. Doar o boltă cu draperie... Mă rog, am intrat... Am cotrobăit în haina lui după portofel... L-am găsit și... am scos de-acolo fotografia. Am ieșit tiptil din cameră, m-am dus în baie și am aprins lumina.

RAMONA: De ce în baie? N-aveați camera dumneavoastră?

Dl. PROFESOR: Ba da, dar...

RAMONA (ghicind): O! domnule profesor, cred că știu de ce v-ați dus în baie!

Dl. PROFESOR: Dacă știi, înseamnă că n-am ce să-ți mai povestesc.

RAMONA: Ba da! Abia acum simt că ați scăpat de încordare! Sau sunteți pe cale. Povestiți-mi! Știu c-aveți nevoie să povestiți. Dacă nu vă place de mine, închipuiți-vă că-i faceți o mărturisire ei, fetei. Iubitei prietenului.

Dl. PROFESOR: Nu știu...

RAMONA: Ei, haideți! Vă rog din suflet! Descărcați-vă!... Și ce-ați făcut cu poza ei în baie?

Dl. PROFESOR: Nu-mi vine ușor să vorbesc despre asta.

RAMONA: Închipuiți-vă că vorbiți cu ea... după ani de zile!

Dl. PROFESOR: Am scos poza și... m-am uitat la ea. Și... m-am... Mi-am provocat...

RAMONA: ...Plăcere! (Profesorul tace.) Dar nu-i un păcat chiar așa de mare!... Multă lume face asta și nu recunoaște... Câți ani aveați când s-a-ntâmplat povestea?

Dl. PROFESOR: Douăzeci și ceva.

RAMONA: Cam vârsta mea... De-un singur lucru îmi pare rău... Dacă v-a plăcut așa de mult trebuia să i-o șutiți prietenului dumneavoastră! Nu doar poza cu ea!

Dl. PROFESOR: Nu sunt deloc sigur că s-ar fi lăsat... șutită.

RAMONA: Ba da! Eu sunt sigură c-ar fi plecat cu dumneavoastră.

Dl. PROFESOR: Nu sunt sigur că... (Tace.)

RAMONA: Că?

Dl. PROFESOR: Că a fost ceva... adevărat. (După o pauză.) Mi-a fost silă de mine atunci. M-am disprețuit. Ani de zile a durat până am uitat. Cât de cât. Dacă am uitat.

RAMONA: Se vede treaba că n-ați uitat.

Dl. PROFESOR: Da, așa e... N-am uitat.

RAMONA: Sunteți prea aspru cu dumneavoastră, domnule profesor. (Tăcere lungă. Profesorul se ridică de la masă și face câțiva pași.) Știți, odată mi-am pictat corpul... Adică nu eu, vreau să spun că mi l-a pictat cineva. Un prieten.

Dl. PROFESOR: Da? Se practică așa ceva?

RAMONA: Cum să nu! N-ați știut?

Dl. PROFESOR: Dacă zici tu.

RAMONA: Mi-a desenat așa, o... Cum să zic ca să nu ziceți iarăși că sunt vulgară?... Un... penis foarte mare între sâni... așa, în jos, știți. Iar sânii mi i-a pictat ca două... mă rog, testicule. (Profesorul tace.) Ce, ați amuțit?

Dl. PROFESOR: Și ai fost și expusă?

RAMONA: A, sunteți răutăcios, domnule profesor. Bineînțeles că am avut și spectatori. Altfel cum? Eram pe-o plajă, la mare. Nu sunteți de-acord, văd eu.

Dl. PROFESOR: Mă rog. Altă lume.

RAMONA: O lume liberă, nu, domnule profesor? Nici n-am fost eu singura pictată. Am fost mai multe femei pe-acolo care ne-am lăsat pictate. Și chiar și bărbați. Nici nu vă-nchipuiți ce ciudat e! Pensula aia cu vopsea, udă, rece, care te gâdilă! Rar mi s-a-ntâmplat să mă simt atât de... ciudat! Și vă asigur că-i mișto să te simți ciudat!

Dl. PROFESOR: Mă rog, n-am văzut niciodată un corp de femeie pictat.

RAMONA: Și nici de bărbat...

Dl. PROFESOR: Nici.

RAMONA: Și nici dumneavoastră n-ați fost pictat.

Dl. PROFESOR: Unele bancuri nu le apreciez.

RAMONA: Numai unele? (Profesorul nu-i răspunde. După o pauză): Și cum a rămas cu poza, domnule profesor? Ați reușit să i-o puneți prietenului înapoi în portofel după ce v-ați...?

Dl. PROFESOR: Ghinionul lui a fost că n-am reușit.

RAMONA: Ghinionul lui?! N-am înțeles.

Dl. PROFESOR: Cum s-ar zice, m-a prins asupra faptului. S-a trezit chiar în clipa când încercam să-i strecor portofelul la loc în buzunar.

RAMONA: Ca să vezi! Dar de ce nu ghinionul dumneavoastră? De ce ghinionul lui?

Dl. PROFESOR (după o ezitare): Martorii au uneori destine ciudate.

RAMONA: Martorii?

Dl. PROFESOR: Prietenul meu a murit câțiva ani mai târziu, într-un accident de mașină.

RAMONA: Ei, poftim! (După o pauză.) Să-nțeleg că dacă nu vă prindea cotrobăindu-i în buzunar, alta era soarta lui? (Profesorul nu răspunde. După o pauză.) Mda, sunt întâmplări ciudate pe lumea asta... Dar ea? (Tăcere.) Cum o chema?

Dl. PROFESOR: N-are importanță.

RAMONA: N-ați mai văzut-o?

Dl. PROFESOR: Nu.

RAMONA: Nici după ce-a murit el?

Dl. PROFESOR: Au fost amândoi în mașină.

RAMONA: O! Îmi pare rău, domnule profesor! Zău că-i... Nici nu știu ce să zic.

Dl. Profesor și Ramona (I)

Scenariu de teatru

PERSONAJELE

Dl. PROFESOR, 64 de ani
RAMONA, 23 de ani

Camera de zi dintr-un apartament situat într-un bloc vechi, cu două etaje, pe înserat. Profesorul șade la biroul său și tastează la calculator. Se aude soneria. Profesorul se ridică, se duce la ușă, deschide.

Dl. PROFESOR: Hm... Pe cine căutați?

RAMONA (intră în cameră nepoftită și rămâne lângă ușă): Bună seara...

Dl. PROFESOR: Pe cine căutați?

RAMONA: Mi-a spus soră-mea că locuiți singur dar că sunteți un tip cumsecade.

Dl. PROFESOR: Cine e sora dumitale?

RAMONA: Lucreția. Vecina dumneavoastră de palier. Stă chiar acolo, vizavi. Ușă în ușă, cum s-ar zice. Dar acuma nu-i acasă din câte văd. Am sunat la ea și nu răspunde.

Dl. PROFESOR: Dar...

RAMONA: Stați așa! (Adulmecă aerul.) A ce miroase aici?... Chanel 5?

Dl. PROFESOR: Doamne ferește! Eu nu mă dau cu parfum!

RAMONA: Ba da, e Chanel 5.

Dl. PROFESOR: Nici vorbă! De unde ai mai scos-o și pe-asta?

RAMONA: Atunci înseamnă c-a fost cineva în casă.

Dl. PROFESOR: N-a fost ni... Ascultă, domnișoară, nu e treaba dumitale dacă a fost sau n-a fost cineva în casă la mine!

RAMONA: De acord, eu...

Dl. PROFESOR: Ce dorești de fapt?

(Ramona înaintează în cameră. Își rotește privirea în jur.)

RAMONA: Așadar, ziceați că locuiți singur?

Dl. PROFESOR: Încă o dată îți spun! Nu-i treaba dumitale să...!

RAMONA: Așa zice Lucreția.

Dl. PROFESOR: Cine-i Lucreția?

RAMONA: Vecina dumneavoastră de palier, v-am spus. Soră-mea.

Dl. PROFESOR: Habar n-am. E vreo persoană care se cheamă Lucreția în apartamentul de vizavi?

RAMONA: De fapt vroiam să vă-ntreb dacă nu cumva v-a lăsat cheia.

Dl. PROFESOR: Ce cheie?

RAMONA: De la apartamentul ei.

Dl. PROFESOR: Pentru Dumnezeu...!

RAMONA: N-aveam de unde să știu în ce relații sunteți. Credeam că sunteți în relații mai apropiate. Lucreția mi-a povestit câte ceva despre dumneavoastră. Acuma, să nu credeți că le știe ea chiar pe toate. Mi-a spus doar că sunteți profesor... și cam singuratic. Așa mi-a spus. C-oți fi din fire, că n-oți fi...

Dl. PROFESOR: Asta-i dezinformare!

RAMONA: Cu tot respectul, domnule profesor, dezinformare e când spui o minciună în public. Dar așa, în privat, dați-mi voie să vă contrazic.

Dl. PROFESOR: Ba și în privat, tot dezinformare se cheamă că e! Nu sunt deloc singur! Locuiesc împreună cu familia, doar că pentru moment familia mea e plecată la băi.

RAMONA (cercetează cu privirea jos lângă ușă): Nu văd papucii.

Dl. PROFESOR: Poftim?

RAMONA: Papucii familiei. Nu văd niciun papuc jos lângă ușă.

Dl. PROFESOR: Asta-i bună!

RAMONA: Și dumneavoastră n-o însoțiți?

Dl. PROFESOR: Pe cine să însoțesc?

RAMONA: Familia, la ea mă refer. Spuneați c-a plecat la băi.

Dl. PROFESOR: Domnișoară, nu cred că-i treaba dumitale de ce familia mea a plecat la băi și eu nu. Ai vreo treabă cu mine sau ai intrat doar așa, ca să mă ții de vorbă fiindcă pretinsa dumitale soră nu-i acasă? Te anunț că dacă vrei să mă ții de vorbă, ai greșit adresa. Mie nu-mi place să... mă rog, să stau la taclale.

RAMONA: Ei, haideți, nu fiți urâcios!

Dl. PROFESOR: Nu-mi place să mi se amestece străinii în treburile personale.

RAMONA: Dar nu sunt chiar străină. V-am spus, soră-mea stă ușă-n ușă cu dumneavoastră.

Dl. PROFESOR: Ai spus că o cheamă Lucreția? Nu cred că-mi aduc aminte de vreo persoană cu numele ăsta în apartamentul de vizavi.

RAMONA: Asta fiindcă și ea e mai tot timpul plecată. În caz că n-ați știut, Lucreția e actriță la Teatrul Miracol și pleacă foarte des în turneu.

Dl. PROFESOR: Tot ce se poate. Pe mine nu mă prea interesează numele vecinilor. Și nici cum arată.

RAMONA: Arată bine, să știți! Mult mai bine ca mine.

Dl. PROFESOR: Mă rog. Nu contest. Tot ce pot să-ți spun e că duc o viață retrasă.

RAMONA (se apropie de masă): V-am întrerupt din lucru. Scriați ceva. Ce scriați?

Dl. PROFESOR: Ei... n-are importanță. O recenzie.

RAMONA: N-ați observat nimic neobișnuit la mine?

Dl. PROFESOR (o examinează fără prea mult interes): Ce-ar trebui să observ?

RAMONA: Că sunt borțoasă, domnule profesor! În luna a șasea! Cum dumnezeu de n-ați observat?

Dl. PROFESOR: Mă rog... se poate. Nu știu de ce ar fi trebuit să observ.

RAMONA: Sau dumneavoastră nu vă uitați la părțile mai de jos ale corpului? Spuneți drept, până la ce linie vă coborâți privirea, ca să zic așa? Nu vă uitați mai jos de sâni? Sau nu vă uitați nici măcar la sâni?

Dl. PROFESOR: Domnișoară, îți atrag din nou atenția că treci peste anumite limite. De bun-simț.

RAMONA: În ce domeniu lucrați, domnule profesor?

Dl. PROFESOR: Am lucrat. Nu mai lucrez de mult.

RAMONA: Cum s-ar zice, sunteți la pensie?

Dl. PROFESOR: Mă rog... Se poate spune și-așa.

RAMONA: Nu-i cazul să vă rușinați. Mai devreme sau mai târziu cu toții ajungem la pensie... Într-un fel sau altul. În meseria mea, de pildă, e o porcărie să ieși la pensie.

(Profesorul o scrutează neîncrezător.)

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce vă trece prin cap? Sper că nu vă gândiți la vreo prostie! Am o meserie onorabilă! Chiar foarte onorabilă... Eu vă-nțeleg că aveți o nedumerire când mă vedeți cu burta la gură... Dar, hai, recunoașteți și dumneavoastră că încă nu-i chiar la gură. Burta, vreau să spun. Mai am vreo două luni până atunci. Vreo două luni și-un pic, poate chiar trei. Știu, o să spuneți că două luni trec repede. În privința asta vă dau dreptate. Nici nu știi cum zboară două luni! Sau, mă rog, aproape trei.... Chiar și doi ani trec repede’

Dl. PROFESOR: Chiar și-o viață.

RAMONA: Ei, vedeți că nu sunteți chiar urâcios, domnule profesor! Zicea bine soră-mea Lucreția că sunteți un om cumsecade... Chestia asta cu viața eu n-am de unde s-o știu. La cei douăzeci și trei de ani ai mei... Mai am ceva de trăit, nu-i așa, domnule profesor? Apropo, dumneavoastră câți ani aveți? Sper să nu mă puneți să ghicesc, că s-ar putea să spun o prostie!

Dl. PROFESOR: Sora dumitale nu ți-a spus?

RAMONA: Nuu! Ea e o fată cât se poate de discretă, doar o știți.

Dl. PROFESOR: Ți-am spus că...

RAMONA: A, da, așa e! Mi-aduc aminte, dumneavoastră nu vreți decât liniște. Să fiu în locul dumneavoastră, nici eu n-aș vrea altceva... Apropo, când v-am întrebat dacă sunteți la pensie, mi-ați răspuns că „se poate spune și-așa". Vroiați să spuneți că mai scoateți și dumneavoastră un ban în plus? Chiar c-aș fi curioasă să aflu cum anume mai scoateți un ban. Nu-i nicio rușine, domnule profesor. Păi și eu mai scot un ban pe lângă salariu. Vreți să vă spun cum?

Dl. PROFESOR: Mulțumesc, nu mă interesează.

RAMONA: Vai, domnule profesor, da’ de ce? Credeți că fac ceva rușinos?

Dl. PROFESOR: Nu cred nimic. Nu mă interesează!

RAMONA: Omul e bine să fie curios, domnule profesor. Eu nu-i cred p-ăia care zic că nu-i bine să fii prea curios, că mori prea devreme. Dumneavoastră trebuie că n-ați fost deloc curios dacă ați ajuns la vârsta asta. (Profesorul tace.) De fapt, domnule profesor, dumneavoastră m-ați mințit.

Dl. PROFESOR: Cum adică?

RAMONA: Dumneavoastră n-aveți nicio familie. Familia dumneavoastră nu-i plecată la băi. Dumneavoastră n-ați avut niciodată o familie, înțelegeți ce vreau să spun.

Dl. PROFESOR: Nu. Ce vrei să spui? Cum adică n-am avut niciodată o familie?

RAMONA: Ați mai trăit în tinerețe cu una, cu alta... Dar aia n-a fost familie. (Profesorul tace.) Ei, hai, domnule profesor, nu-i cazul să vă-ntristați. Uite, dacă v-aș spune că nici eu n-am familie, v-ați simți mai ușurat?... Nu, n-am familie nici eu. Am o soră, pe Lucreția, am un tată care e și el la pensie, la fel ca dumneavoastră. Dar n-am cum s-ar zice căminul meu.

Dl. PROFESOR: Dar dumneata ai tot timpul în față să ți-l întemeiezi.

RAMONA: Oare?

Dl. PROFESOR: Ești foarte tânără, n-ai decât douăzeci și trei de ani, parcă așa spuneai.

RAMONA: Și ce-i cu asta? Nu poți să crăpi și la două’ș trei de ani? Sau la două’ș patru?

Dl. PROFESOR: Orice se poate întâmpla.

RAMONA: Păi vedeți, domnule profesor! Cum aș putea fi sigură că am s-apuc să-mi... cum ați spus? să-mi întemeiez? Vai ce cuvânt oribil, domnule profesor! Să-mi întemeiez? Păi ce-ar însemna asta?

Dl. PROFESOR: Cum adică?

RAMONA: Să-mi întemeiez? Mă vedeți pe mine alergând cu limba scoasă după un bărbat și după ce-am pus gheara pe el să-i spun: știi drăguțule, nu mă regulez cu tine decât cu acte-n regulă? Mă vedeți pe mine făcând una ca asta?

Dl. PROFESOR: Știi, domnișoară, nu mă prea împac cu termenii cam tari pe care văd că ai tendința să-i folosești.

RAMONA: Care termeni? Că mă regulez? Păi dacă asta vă deranjează, spuneți-mi dumneavoastră cum să-i spun? Mă culc? Fac dragoste? Spuneți-mi dumneavoastră, cum vreți să-i spun?

Dl. PROFESOR: În definitiv n-are nici o importanță, poți să-i spui cum vrei.

RAMONA: Important e să ne-nțelegem, nu-i așa, domnule profesor?

Dl. PROFESOR: Important e să mă lași în pace și să-ți vezi de treabă. (Se duce și se așează la masa sa de lucru.)

RAMONA (se așează pe un scaun, în fața mesei): Dar nici n-am prea apucat să stăm de vorbă, domnule profesor.

Dl. PROFESOR: Așa ți s-a părut? Că doresc să stau de vorbă cu dumneata? Ai dat buzna la mine în casă și...

RAMONA: N-am dat buzna, domnule profesor! Am sunat la ușă și dumneavoastră mi-ați deschis. Totul s-a petrecut ca între doi oameni civilizați... De ce râdeți?

Dl. PROFESOR: N-am râs.

RAMONA: Mie așa mi s-a părut.

Dl. PROFESOR: Ți s-a părut.

RAMONA: Într-un fel ne asemănăm noi doi, domnule profesor, nu-i așa?

Dl. PROFESOR: Noi doi ne asemănăm?!

RAMONA: Nu vă scandalizați, domnule profesor. Am spus doar „într-un fel".

Dl. PROFESOR: În ce fel?

RAMONA: Deci sunteți totuși curios! Am ghicit eu bine. Dacă nu erați curios din fire n-ajungeați dumneavoastră la vârsta asta. Invers decât se zice! Apropo, câți ani aveți, domnule profesor? (Profesorul tace încruntat.) Nu vreți să-mi spuneți? Mă lăsați pe mine să ghicesc?... Aproape șaptezeci? (Profesorul tresare și o fixează cu reproș.) O! cred c-am sărit un pic peste cal. Șai’ș cinci? Sunt pe-aproape?... Ei bine, s-o lăsăm pe mai târziu. Nu cred c-aveți mai mult de șai’ș cinci... Ziceam că ne-asemănăm noi doi... Nu trebuie să vă simțiți jignit. (După o tăcere.) Să știți că, în ciuda aparențelor, eu îmi pun totuși tot felul de probleme.

Dl. PROFESOR: Ar fi o surpriză pentru mine să aflu că ți le pui.

RAMONA: O surpriză plăcută?

Dl. PROFESOR: Mă... refeream la meseria dumitale.

RAMONA: Care dintre ele?

Dl. PROFESOR: Cochetezi cu mine?

RAMONA: Vai, domnule profesor, vi s-a părut dumneavoastră, că cochetez? Cum mi-aș putea permite?

Dl. PROFESOR: Cochetezi... Se poate cocheta în mai multe feluri.

RAMONA: Da? Nu știam.

Dl. PROFESOR: Se poate cocheta și cu ideile. Cu gândurile.

RAMONA: Vedeți, de-aia am venit eu la dumneavoastră. Eram sigură că de la un om ca dumneavoastră oricând poți afla tot felul de chestii noi.

Dl. PROFESOR: Sunt de acord cu dumneata, că curiozitatea îi este indispensabilă omului.

RAMONA: Eu ce vă spuneam! Sunt sigură că numai fiindcă ați fost curios ați ajuns la vârsta... mă rog, la vârsta pe care o aveți.

Dl. PROFESOR: E exagerat să spui că numai curiozitatea a contribuit.

RAMONA: Probabil că ați dus și o viață cumpătată.

Dl. PROFESOR (neîncrezător): Dumneata crezi într-o viață cumpătată?

RAMONA: De ce, domnule profesor? Nu c-aș avea pretenția că arăt ca una care duce o viață cumpătată. Dar chiar ar fi absolut cretin să duc o viață cumpătată. Dacă mă vedeți cu burta mare, asta-nseamnă că...?

Dl. PROFESOR: N-are nicio legătură una cu alta! Faptul că ai burta... mă rog, că ești însărcinată... Nu, n-are nici o legătură.

RAMONA: Cine cu cine n-are nicio legătură?

Dl. PROFESOR (dă semne de ezitare): Nu știu dacă e acuma momentul potrivit să intrăm în amănunte.

RAMONA: Da’ de ce, domnule profesor, de ce n-ar fi? E ceva, cum să zic, delicat? Pot să mai trec pe la dumneavoastră dacă considerați c-ar fi mai potrivit altă dată.

Dl. PROFESOR: Da, sigur, poți să mai treci... În definitiv, de ce nu?

RAMONA: Poate tot așa, într-o zi când familia dumneavoastră e plecată la băi! (Profesorul îi aruncă o privire plină de reproș.) Totuși, domnule profesor, dacă aveți ceva de spus, spuneți-o! De ce să vă sfiiți? Arăt eu așa de fioroasă?

Dl. PROFESOR: Nu, nu-i vorba de asta...

RAMONA: N-arăt fioroasă, nu?

Dl. PROFESOR: Fioroasă! Nu, sigur că nu!

RAMONA: Dumneavoastră sunteți un timid, domnule profesor?

Dl. PROFESOR: Eu? De ce mă-ntrebi?

RAMONA: Să știți că n-am nimic împotrivă ca cineva să fie timid. În meseria mea am avut de-a face cu tupeiști. Tot felul de tupeiști, zău așa. Da’ cu timizi n-am prea avut de-a face... Poate c-ați fost în tinerețe timid. Îmi închipui că asta trece... Timiditatea, vreau să zic. Chiar și eu... n-o să vă vină să credeți, dar am fost... cândva o fetiță timidă. Mă credeți?

Dl. PROFESOR: Păi... de ce nu? Oamenii se schimbă.

RAMONA: Se schimbă, nu-i așa, domnule profesor? La fel mă gândeam și eu. Așa că dacă ați fost cândva timid, nu-nseamnă că mai sunteți și-acuma. Și chiar dacă sunteți, zău că mie una nu-mi pasă... Care-i problema?

Dl. PROFESOR: Problema e cu meseria dumitale... Cea pe care văd că o treci sub tăcere.

RAMONA: Eu s-o trec sub tăcere? Dar de ce s-o trec sub tăcere, domnule profesor? Eu am o meserie onorabilă. Nu v-am spus? Sunt dansatoare.

Dl. PROFESOR: Dansatoare?

RAMONA: Bineînțeles că dansatoare! Dar dumneavoastră ce credeați?

Dl. PROFESOR: Eu... Nu credeam nimica... Dansatoare deci?

RAMONA: Dacă n-aveți nimica împotrivă. Și mă cheamă Ramona.

Dl. PROFESOR: Îmi pare bine... Presupun însă că mai ai și alte... pasiuni.

RAMONA: Cine n-are! Parcă dumneavoastră n-aveți și alte pasiuni! Chiar aștept cu nerăbdare să-mi povestiți.

Dl. PROFESOR: Ce să-ți povestesc?

RAMONA: Despre... pasiunile dumneavoastră. Sau, mă rog, despre cele pe care le-ați avut.

Dl. PROFESOR: Mda. Văd că la mine totul e la timpul trecut.

(Ramona se ridică de pe scaun, se apropie de Profesor și, c-un gest tandru, îl mângâie pe față. Profesorul face un ușor gest de evitare. Dar n-o respinge totuși.)

RAMONA: Cel puțin dumneavoastră aveți în spate o viață întreagă. Nu-i cazul să vă considerați un om norocos?

Dl. PROFESOR: Ba da. Am fost un om norocos... din multe puncte de vedere.

RAMONA: Bineînțeles c-ați fost. Și încă mai sunteți. Nu vă dați seama? Aveți atâtea amintiri la care să vă gândiți. Și nu numai amintiri.

Dl. PROFESOR: Ce vrei să spui?

RAMONA: Vreau să spun că... Încerc să-mi imaginez, știți... Nimeni nu știe... când îi sună ceasul. Poate că mai aveți destul de trăit.

Dl. PROFESOR: Eu nu-mi mai fac planuri, oricum.

RAMONA: Da, înțeleg. Știu și eu că nu-i bine să-ți faci planuri. Fiindcă multe ies anapoda. Așa că mai bine să nu-ți faci planuri. Dar nici nu refuz când îmi pică ceva în gheruță.

Dl. PROFESOR: Adică te bazezi pe șansă.

RAMONA: De ce nu m-aș baza? E ceva rău în asta? Dumneavoastră nu faceți la fel?

Dl. PROFESOR: Ce anume să fac?

RAMONA: Să înhățați ce vă pică în gheruță.

Dl. PROFESOR: Vezi, asta nu-nțeleg eu la oamenii ca dumneata. De ce trebuie să fiți cinici?

RAMONA: Eu nu sunt cinică. Pur și simplu mă gândesc că de ce-aș da cu piciorul norocului? Păi nu-i păcat?

Dl. PROFESOR: Mă întrebam dacă dumneata... (Ezită.)

RAMONA: Da? V-ascult, domnule profesor.

Dl. PROFESOR: Mă-ntrebam dacă ai fost cu adevărat apropiată de oamenii cu... cu care ai avut relații.

RAMONA: Cu oamenii? Adică vreți să spuneți, cu toți?

Dl. PROFESOR: Păi, cam asta mă-ntrebam... Mă rog, nu chiar cu toți...

RAMONA: Cu unii dintre ei sigur c-am fost apropiată. Dar dacă mă-ntrebați cât de apropiată, ei, asta-i mai greu de spus. Dar... stați așa. Nu sunt sigură c-am înțeles exact ce-ați vrut să mă-ntrebați. Cum adică dacă am fost apropiată? Dacă m-am înțeles bine cu ei? Sau ce?

Dl. PROFESOR: Deși ești tânără, nu mă-ndoiesc că știi și dumneata, că anumite... împrejurări te apropie mai... mai mult decât altele, mă rog...

RAMONA: Vai, domnule profesor, ce greu vă exprimați uneori! Mă chinui să pricep ce naiba vreți să spuneți. D-aia vă-ntrebam: nu cumva sunteți timid? Vă referiți la sex? Asta doriți să știți? Cum sunt când fac sex?

Dl. PROFESOR: N-nu asta am vrut să spun!

RAMONA: Dar ce, dragă domnule profesor? Nu când fac sex? Dar când fac ce? Alte prostii?

Dl. PROFESOR: Știi ce? Nu mă interesează prostiile dumitale! Eram sigur că faci tot felul de prostii! Una din ele e aia că ai intrat în casă la mine. Și alta e că te-am lăsat să intri.

RAMONA: Asta e prostia dumneavoastră, domnule profesor.

Dl. PROFESOR: Păi da!

RAMONA: Ei, haideți, nu vă mai oțărâți. N-ați făcut nicio prostie că m-ați lăsat să intru în casă la dumneavoastră. După cum vedeți, nu sunt nici hoață și nici obraznică. Luați-o așa, ca pe-o ocazie să mai schimbați câteva gânduri cu... o necunoscută.

Dl. PROFESOR: Adică să... înhaț șansa?

RAMONA: Vedeți că știți, domnule profesor! Și cine știe ce alte ocazii o să mai vină!

Dl. PROFESOR: Adică ce vrei să spui cu asta? La ce ocazii te referi?

RAMONA: Păi n-ați fost chiar dumneavoastră de-acord să vă mai vizitez? Ca să prindem o zi mai bună pentru dumneavoastră.

Dl. PROFESOR: Nu știu dacă am spus așa ceva.

RAMONA: Fiți mai deschis, domnule profesor. Poate că în viața dumneavoastră atât de...

Dl. PROFESOR: Lungă!

RAMONA (râde dezarmată): Să zicem atât de interesantă!... Poate că de multe ori ați regretat că ați dat norocului cu piciorul. Poate aveți ocazia să vă reparați greșelile... Și am să vă răspund și la-ntrebări. La tot ce vreți dumneavoastră. Dacă vă interesează cum fac eu sex, o s-o aflați și pe-asta.

Dl. PROFESOR: N-am spus eu că vreau să știu cum faci dumneata sex!

RAMONA: Bine, n-ați spus... Dar chiar nu vă interesează?... De cât timp n-ați mai făcut sex, domnule profesor? Să nu spuneți că sunt vulgară!

Dl. PROFESOR: De ce să nu spun? Păi chiar asta văd că ești.

RAMONA: Dumneavoastră, domnule profesor, când umblați pe stradă nu vă fug ochii după femei? Nu? Fiindcă pe mine nici nu mă miră chestia asta. Bărbații se uită tot timpul după femei. Însurat, neînsurat, nu contează! Bărbații se uită după alte femei. Și, de ce să n-o spunem p-a dreaptă, și femeilor le cam fug ochii după bărbați. E ceva rău în asta? Să zicem că dumneavoastră sunteți un bărbat însurat de mulți... mă rog, de ceva timp, să zicem.

Dl. PROFESOR: Nu „să zicem", domnișoară. Chiar sunt!

RAMONA: Și nu vă fug ochii după alte femei pe stradă? Sau... pe la sindrofiile pe unde vă duceți, ce știu eu? Nu vă fug ochii? Nu văd nimic rău în asta. Ești bărbat, te-ai însurat... Dar niciodată nu po’ să fii sigur c-a fost cea mai bună chestie.

La o cafea în bufetul de la subsol (III)

Cotul întins peste masă
   Directoarea s-a întors în cancelarie odată cu primii profesori. S-a așezat la biroul ei masiv, cel mai masiv din cancelarie, iar secretara școlii se întinde spre ea cu bricheta aprinsă. Directoarea își aprinde țigara și cu celălalt braț sprijinit în cot pe masă își prinde fruntea în palmă. — Vă simțiți bine? o întreabă un pic îngrijorată secretara. Cancelaria e plină de glastre cu flori proaspăt primite, buchete lăsate pe mese și pe scaune într-o margine, la perete. Coronițele au dispărut. Au fost puse, toate, pe capetele seci. — Da, drăguță, răspunde directoarea. — Un pic obosită? sugerează secretara. — Se poate spune și așa. Mulțumesc de grijă... Lasă țigara să fumege pe marginea scrumierei și, rămânând rezemată în cot, își dă o meșă la o parte de pe față cu mâna cealaltă, ca o femeie tânără și cochetă. Dar directoarea nu mai e de mult nici tânără nici cochetă. Doar obosită, într-adevăr. Secretara parcă nu vrea s-o lase în melancolia ei.
   — N-aveți nicio vină că s-a spart conducta, încearcă ea s-o consoleze. Directoarea are o tresărire înceată. — Plesnit, zice ea sec. — Poftim? clipește secretara. — Conducta, explică directoarea. A plesnit. Nu s-a spart. O spune anevoie, cu voce răgușită. (Și cu ce voce cristalină și optimistică și-a ținut discursul până mai acum câteva minute!) Aplecată spre directoare în efortul de a înțelege, secretara scoate un hohot de râs ca o hârâială veselă. De la distanță, din apropierea ușii, PROFESORUL SUPLINITOR urmărește scena ca un paj ușor curios și înțelegător, cu o expresie de maturitate întipărită pe față.

Sfârșit de bal
   În bufet atmosfera e de sfârșit de bal. Se sting luminile, se trag draperiile — dacă există. Dar nu există. Bufetiera, morocănoasă, vine să strângă ceștile de cafea. BĂRBATUL și FEMEIA se lasă fără să protesteze deposedați de ceștile goale. Și dacă ar fi fost pe jumătate pline, ce? Măturători imaginari mătură în tăcere bucățile de serpentine împrăștiate pe jos.
   — Întrebarea e, zice BĂRBATUL, ce-ai să-i spui soțului tău? — Despre serbare? face ea cu o veselie nepăsătoare. O! el e cât se poate de înțelegător. Ți-am povestit că e și el pasionat de ședințele cu părinții. Așa că în privința asta nu-mi fac nicio grijă. Mă-ntreb însă ce-ai să-i spui tu soției tale. E și ea amatoare de...? Privirea FEMEII este atrasă brusc, într-o parte, ca de un magnet, de cineva care se apropie. – Asta nu e...?
   Ba tocmai că... Fata care s-a apropiat de masa lor are cinsprezece ani și poartă uniformă școlară, care include și o bentiță albastră pe cap. — Ce faci, tati? zice fata. Până la urmă n-ai mai ajuns la serbare?... Ochii ei fug neliniștiți de la unul la altul, de la BĂRBAT (care e tatăl ei) la FEMEIE (care e o necunoscută) și înapoi la FEMEIE, încercând să deslușească ce se petrece. Dar se petrece ceva? Schimbat la față, el se holbează la fiică-sa.

La câțiva pași distanță, în același bufet
   — Nu trebuie să credem că ce facem și ce spunem ține neapărat de realitate, zice PĂRINTE 2 (adică Ea). În fața Ei, la masă, la ceșcuța de cafea (pe care bufetiera tocmai i-a luat-o), PĂRINTE 1 (adică El) se preface că o mustră: — Vai, cum puteți să spuneți una ca asta! În ziua de azi realitatea e primordială. Vreți să fiți mai explicită? Atenția Ei e atrasă pentru moment de ceea ce se întâmplă la masa cealaltă. Dar, în fond pe ea n-o privește ce se-ntâmplă acolo. — Păi, dacă mi se pare că o orchestră, să zicem, conduce lumea, zice Ea, s-o lăsăm așa, să fie orchestră. Și să conducă. — Sunteți prea sofisticată pentru mine, recunoaște El. — De ce? revine Ea cu o vioiciune proaspătă după ce s-a convins că la masa cealaltă nu se lasă cu scandal. Ca o paranteză, în oficiul bufetului, bufetiera zice cu ciudă: — Ei, și-acuma eu cu ce spăl toate astea? — Lasă-le naibii până mâine dimineață, zice o voce tovărășească de dincolo de ușă, că doar n-o fi foc!
   PĂRINTE 1 simte că Ea se îndepărtează. Sau El de Ea. Oricum, ori Ea, ori El își dorește prea mult. O orchestră?...

Cine face de serviciu?
   Directoarea e prea bătrână și prea hărșită de viață ca să mai tresară în adevăratul sens al cuvântului la un gând îngrijorător, să zicem, dar uite că are totuși unele îndoieli: — Cine rămâne de serviciu după Festivitate? o întreabă pe secretară. Secretara încremenește ducându-și palma cu degetele la gură: — Vai, am uitat de serviciu! — Cum, drăguță, vrei să spui că astăzi și la noapte nu rămâne nimeni în școală?... În cancelarie toți au ciulit urechile: doamna răgușită, cu obrajii cam lăsați e totuși autoritatea necontestată din școală. Nimeni nu se uită la cei din jur. Toți și-au înălțat capul spre directoare și spre sărmana secretară copleșită de propria-i greșeală de a fi uitat. Și în tăcerea generală post festum care s-a lăsat, PROFESORUL SUPLINITOR iese în față un pas, nu mai mult, și zice cu glas pipernicit: — Păi, dacă nu-i altcineva... rămân... eu. Directoarea face ochii mari: — Cum? tu tocmai ai fost de serviciu! — Păi, tărăgănează el, nu-i mare lucru de făcut... Directoarea îl cântărește din ochi: — Chiar așa. Apa e închisă, n-are ce să mai plesnească... Și se hotărăște pe loc: — Bine, drăguță. Hai că facem o excepție.

Se iese din curtea școlii
   Copiii au tulit-o primii. Profesori ies, cu câte un buchet de flori, diriginți cu buchete de abia le pot duce. PĂRINTE 2 (adică Ea) se uită în urmă în timp ce iese pe poartă, să vadă dacă o urmează PĂRINTE 1 (adică El). N-o urmează. Ies și BĂRBATUL și FEMEIA, împreună. E foarte greu să nu-ți fie dor de trecut. Iar unii se încred chiar și în viitor. Cei doi o iau în lungul trotuarului. Dumnezeu știe în ce direcție.

La o cafea în bufetul de la subsol (II)

Irezistibil
   S-a făcut gol în jurul celor doi, Ea și El (adică PĂRINTE 2 și PĂRINTE 1), care stau la o cafea în bufetul de la subsol. Adică, fizic, nu s-a făcut, dar e ca și cum. Altfel spus, așa cum se întâmplă adesea, pentru ei doi alții nu mai există. Pe undeva, la o altă măsuță, ar mai fi BĂRBATUL și FEMEIA, însă pentru Ea și El, cei doi sunt într-o umbră îndepărtată. Și poate și alții, dacă or mai fi. Dar se pare că nu sunt.
   — Uneori îmi vine să las la o parte orice siguranță, spune Ea. — Să înfruntați orice risc, nu-i așa? o completează El cu patos reținut, cu voce scăzută. Știu cum e, și cu mine se-ntâmplă la fel. — Din fericire, recunoaște Ea, ne trece repede. Revenim mereu la obișnuitul cotidian. — Unde riscurile sunt mici, aprobă El. Da, știu. — Nu totdeauna sunt mici, insinuează Ea, și îl ațintește cu privirea...
   Ah, privirea aia drept în ochi, privirea femeilor!

Al doilea apel telefonic
   Când sună din nou telefonul, INSTALATOR 1 este ferm hotărât să nu mai accepte niciun fel de joacă de-a apelurile: ce-ai aia să te sune și apoi să nu zică nimica? Răcnește DA! în receptor, ceea ce sună ca un strigăt de luptă. INSTALATOR 2, care s-a întors de la toaletă, rămâne cu gura deschisă când tocmai se pregătea să muște din sandvișul adus de acasă. — Curge? răcnește INSTALATOR 1 în receptor. Unde curge?... INSTALATOR 2 aude din receptor, de la distanță, o voce metalică explicând ceva pe îndelete, nu deslușește niciun cuvânt, și nu se miră că vocea metalică nu-i alarmată: avariile au devenit o obișnuință în Școala 309. Cam ca peste tot. Ceea ce nu pricepe este de ce e nevoie de atâta vorbărie pentru a semnala un loc unde s-a fisurat o țeavă. Spune, domnule, unde-i problema și cu asta basta! Mușcă cu poftă din sandvișul cu omletă. INSTALATOR 1 își saltă fără chef lădița cu scule și iese. Înainte de a ieși însă nu uită să-i spună lui INSTALATOR 2: — Stai liniștit și vezi-ți de mâncat! Mă descurc singur. Dacă nu m-oi descurca, te chem eu.

La bufet se vorbește de atracție
   O lumină cade pe fața FEMEII de la plafoniera din tavanul bufetului. Ea îi susține privirea într-un mod inocent dar fără ezitare, c-un zâmbet reținut. Pe BĂRBAT îl duce cu gândul la frumoasele lui Botticelli: același păr blond-roșcat, cârlionțat, aceeași privire candidă, aceleași buze cărnoase, arcuite senzual, aceeași carnație albă, proaspătă și fragedă. Și totuși nu e chiar Botticelli: în inocența privirii ei se insinuează, pentru cine are ochi să vadă, un gânduleț cam zglobiu. Nu mai are nici vârsta frumoaselor lui Botticelli, asta e cert.
   — La ce vă uitați? Întreabă ea ușor amuzată, ușor intrigată. — Cred că știu, zice BĂRBATUL, de ce nu vă întreabă nimeni nimic pe la ședințele cu părinții. — Da? zice ea. Adică vreți să spuneți că ce caut acolo dacă n-am copiii înscriși la școală? — Da, cam asta vreau să spun. — Și știți de ce?... Bufetiera vorbește în altă parte, cu voce scăzută, cu cineva printr-o ușă întredeschisă. — De ce dracu’ s-au găsit să țină bufetu’ ăsta deschis taman de Festivitate. O voce mormăie ceva de afară prin ușa întredeschisă, de bună seamă ținându-i isonul... BĂRBATUL îi răspunde FEMEII: — I-ați cucerit pe toți. — Da? zice FEMEIA, îmbujorându-se. I-am cucerit? Cu ce? — Cred, zice BĂRBATUL, că e vorba de aceeași atracție pe care o aveți dumneavoastră pentru copii. — Da? se miră ea. Aceeași atracție ca pentru copii? Vreți să spuneți că am ceva de copil? se alintă FEMEIA.
   — De copil răsfățat.

Un pârâiaș prin fața careului
   Directoarea se oprește din discurs și privește cu oroare la pârâiașul care se scurge din clădire trecând pe sub pragul neetanș al unei uși și începe să-și facă loc pe dinaintea careului de elevi.
   — Vai! exclamă ea. Ce-ai asta? Să aducă cineva instalatorul! PROFESORUL SUPLINITOR, care a coborât ceva mai înainte din cancelarie după garda obositoare de astă-noapte, se apropie de ea dintr-o parte, și aplecându-i-se serviabil spre ureche îi șoptește că: — Instalatorul a și fost anunțat. — Ce neglijență! observă un părinte dintr-o margine a careului adresându-i-se altui părinte de lângă el.
   Copiii își dau coate.
   În atelierul mecanic de la subsol, INSTALATOR 2, care și-a terminat sandvișul, aude cuvintele discursului, de la distanță, prin ferestruica afumată, le aude pe sărite, doar unul din câteva. — Perfecționare, rostește directoarea acolo departe, încercând să nu ia în seamă pârâiașul de la picioarele ei... — Viitorul luminos... zice ea. — Generația de mâine... zice. — Nu vă speriați, copii, pârâiașul se scurge în gura de canal. Noroc cu constructorii școlii, care au construit-o cu cap, luând în considerare și situațiile neprevăzute! Și ea însăși, cu entuziasm, dă tonul Imnului: — Trei culori cunosc pe lume!... Și în timp ce copiii preiau, dezlânat, cântecul — Amintind de-un brav popor —, INSTALATOR 1 se apropie de mijlocul careului să se asigure cu propriii săi ochi că pârâiașul se scurge cuminte în gura de canal și n-o ia anapoda prin curte. Se apropie tiptil de directoare, așa cum își propusese, pentru a nu deranja Festivitatea. I se adresează șoptit, dar nu ia în seamă microfonul foarte apropiat. Zice:
   — Trebuie să-nchid conducta principală, n-am altă soluție, deocamdată. Directoarea uită pentru moment de microfon, deși chiar ea vorbise până atunci în fața elevilor, și exclamă contrariată întorcându-se către INSTALATOR 1: — Și cum, n-o să mai avem apă nici să ne spălăm pe mâini?... Copiii, care au auzit vocea amplificată de stație, rânjesc și-și dau din nou coate.

Pe coridorul de la subsol
   Cineva se aude tropăind precipitat pe coridorul de la subsol, cel cu ferestruici care abia de se ridică deasupra nivelului curții. (În curte se văd din spate tot felul de picioare, cu tot felul de încălțări, tot felul de ciorapi și de pantaloni.) Tropăitul pașilor trece printr-o ușă deschisă spre coridor și prin alta întredeschisă spre bufet.
   — Cică a plesnit conducta de apă! spune o voce alarmată. Altă voce, mai depărtată (și mai puțin alarmată), spune: — Au închis conducta principală! Bufetiera se sperie: — Aoleu! Vasăzică nu mai avem apă! Și eu cu ce spăl vasele?... BĂRBATUL și FEMEIA nu se impacientează. Abia dacă au auzit de agitația din afara bufetului. Cafeaua de pe masă, pe care o lungesc, le ajunge. Încă una ar fi prea mult. El a aflat de ciudățenia ei cu participarea la ședințele cu părinții fără să fie mamă de elev. Bun, dar cum să facă să afle ce îl interesează cel mai mult? Și găsește soluția.
   — Dar de ce nu vine la ședințe soțul dumneavoastră? — Pentru că e prea ocupat, răspunde FEMEIA. Și în plus, știe că mie îmi face plăcere să particip. (Aha, deduce el: deci e măritată.) — Și nu e nicio dispută între dumneavoastră? se interesează el. — Pe tema asta? Între soțul meu și mine? vrea ea să se asigure că a înțeles bine la ce face el referire. Adică a ședințelor cu părinții? Păi există nenumărate alte motive de dispută! face ea o glumă. Amândoi râd din toată inima: o descărcare a tensiunii — o tensiune care nici nu exista — atrăgând atenția celeilalte perechi din bufet, și chiar și atenția bufetierei, care uită pentru moment de necazul cu apa oprită și îi ațintește pe cei doi cu o privire plină de reproș. Aproape cu ură. Spre deosebire de perechea cealaltă, care găsește pentru hazul lor o înțelegere deplină. — Păi da, continuă FEMEIA, nu totdeauna se-ntâmplă așa? — Sigur că da! confirmă BĂRBATUL cu toată convingerea. La început, știți cum e, „Tu ești perfectă!”, „Tu ești perfect!” După care încep să apară defectele de fabricație! — Asta fiindcă întotdeauna suntem grăbiți să ne scoatem patalama, zice FEMEIA. — N-aș fi foarte sigur că toți suntem grăbiți, strecoară el. — Nu suntem toți? sondează ea terenul. — Eu n-aș fi foarte grăbit, exemplifică el. — Nu știu cum rămâne însă cu etica, are FEMEIA o îndoială. — În fond, e vorba de un cuvânt dat, precizează el. Cu sau fără patalama. — Cuvinte date sunt multe. De pildă, acolo sus, în curtea școlii, chiar în momentul ăsta, se scot pe gură puhoaie de cuvinte. Cine le ia în serios?

Robinetul principal este închis
   Pârâiașul care traversează curtea scoate ultima clipoceală neauzită și se oprește. Încordarea dispare.
   — Ei, vedeți, răsuflă ușurată directoarea. Toate se remediază dacă ne dăm silința.

Dar cine nu-și dă silința?
   FEMEIA își ia inima în dinți să-i pună interlocutorului ei o întrebare esențială: — Dar ia spuneți-mi, ce viitor vedeți pentru Doina dumneavoastră. Parcă așa spuneai... Se grăbește să se corecteze, îmbujorându-se: — Parcă așa spuneați că o cheamă pe fiica dumneavoastră, dacă am reținut eu bine. BĂRBATUL s-a dezmeticit și se grăbește să se fâstâcească: — E bine cum ați nimerit-o. Fără „dumneavoastră”. — Da? i se pare ei potrivit să se îndoiască. Așa credeți că-i mai bine?... Și el răspunde: — Da, ați reținut bine. Doina o cheamă. Ce viitor văd eu pentru ea?... — Așa-i că îi doriți un viitor sigur? dezvoltă FEMEIA presupoziția. Așa-i că n-o vedeți aventurându-se în cine știe ce... — În ziua de azi respingem aventura, se arată el de acord. Și precizează: Pentru copiii noștri... — Pe care îi avem sau nu! completează ea în glumă. Cât despre noi ceilalți... lasă ea o suspensie promițătoare.