La o cafea în bufetul de la subsol (III)

Cotul întins peste masă
   Directoarea s-a întors în cancelarie odată cu primii profesori. S-a așezat la biroul ei masiv, cel mai masiv din cancelarie, iar secretara școlii se întinde spre ea cu bricheta aprinsă. Directoarea își aprinde țigara și cu celălalt braț sprijinit în cot pe masă își prinde fruntea în palmă. — Vă simțiți bine? o întreabă un pic îngrijorată secretara. Cancelaria e plină de glastre cu flori proaspăt primite, buchete lăsate pe mese și pe scaune într-o margine, la perete. Coronițele au dispărut. Au fost puse, toate, pe capetele seci. — Da, drăguță, răspunde directoarea. — Un pic obosită? sugerează secretara. — Se poate spune și așa. Mulțumesc de grijă... Lasă țigara să fumege pe marginea scrumierei și, rămânând rezemată în cot, își dă o meșă la o parte de pe față cu mâna cealaltă, ca o femeie tânără și cochetă. Dar directoarea nu mai e de mult nici tânără nici cochetă. Doar obosită, într-adevăr. Secretara parcă nu vrea s-o lase în melancolia ei.
   — N-aveți nicio vină că s-a spart conducta, încearcă ea s-o consoleze. Directoarea are o tresărire înceată. — Plesnit, zice ea sec. — Poftim? clipește secretara. — Conducta, explică directoarea. A plesnit. Nu s-a spart. O spune anevoie, cu voce răgușită. (Și cu ce voce cristalină și optimistică și-a ținut discursul până mai acum câteva minute!) Aplecată spre directoare în efortul de a înțelege, secretara scoate un hohot de râs ca o hârâială veselă. De la distanță, din apropierea ușii, PROFESORUL SUPLINITOR urmărește scena ca un paj ușor curios și înțelegător, cu o expresie de maturitate întipărită pe față.

Sfârșit de bal
   În bufet atmosfera e de sfârșit de bal. Se sting luminile, se trag draperiile — dacă există. Dar nu există. Bufetiera, morocănoasă, vine să strângă ceștile de cafea. BĂRBATUL și FEMEIA se lasă fără să protesteze deposedați de ceștile goale. Și dacă ar fi fost pe jumătate pline, ce? Măturători imaginari mătură în tăcere bucățile de serpentine împrăștiate pe jos.
   — Întrebarea e, zice BĂRBATUL, ce-ai să-i spui soțului tău? — Despre serbare? face ea cu o veselie nepăsătoare. O! el e cât se poate de înțelegător. Ți-am povestit că e și el pasionat de ședințele cu părinții. Așa că în privința asta nu-mi fac nicio grijă. Mă-ntreb însă ce-ai să-i spui tu soției tale. E și ea amatoare de...? Privirea FEMEII este atrasă brusc, într-o parte, ca de un magnet, de cineva care se apropie. – Asta nu e...?
   Ba tocmai că... Fata care s-a apropiat de masa lor are cinsprezece ani și poartă uniformă școlară, care include și o bentiță albastră pe cap. — Ce faci, tati? zice fata. Până la urmă n-ai mai ajuns la serbare?... Ochii ei fug neliniștiți de la unul la altul, de la BĂRBAT (care e tatăl ei) la FEMEIE (care e o necunoscută) și înapoi la FEMEIE, încercând să deslușească ce se petrece. Dar se petrece ceva? Schimbat la față, el se holbează la fiică-sa.

La câțiva pași distanță, în același bufet
   — Nu trebuie să credem că ce facem și ce spunem ține neapărat de realitate, zice PĂRINTE 2 (adică Ea). În fața Ei, la masă, la ceșcuța de cafea (pe care bufetiera tocmai i-a luat-o), PĂRINTE 1 (adică El) se preface că o mustră: — Vai, cum puteți să spuneți una ca asta! În ziua de azi realitatea e primordială. Vreți să fiți mai explicită? Atenția Ei e atrasă pentru moment de ceea ce se întâmplă la masa cealaltă. Dar, în fond pe ea n-o privește ce se-ntâmplă acolo. — Păi, dacă mi se pare că o orchestră, să zicem, conduce lumea, zice Ea, s-o lăsăm așa, să fie orchestră. Și să conducă. — Sunteți prea sofisticată pentru mine, recunoaște El. — De ce? revine Ea cu o vioiciune proaspătă după ce s-a convins că la masa cealaltă nu se lasă cu scandal. Ca o paranteză, în oficiul bufetului, bufetiera zice cu ciudă: — Ei, și-acuma eu cu ce spăl toate astea? — Lasă-le naibii până mâine dimineață, zice o voce tovărășească de dincolo de ușă, că doar n-o fi foc!
   PĂRINTE 1 simte că Ea se îndepărtează. Sau El de Ea. Oricum, ori Ea, ori El își dorește prea mult. O orchestră?...

Cine face de serviciu?
   Directoarea e prea bătrână și prea hărșită de viață ca să mai tresară în adevăratul sens al cuvântului la un gând îngrijorător, să zicem, dar uite că are totuși unele îndoieli: — Cine rămâne de serviciu după Festivitate? o întreabă pe secretară. Secretara încremenește ducându-și palma cu degetele la gură: — Vai, am uitat de serviciu! — Cum, drăguță, vrei să spui că astăzi și la noapte nu rămâne nimeni în școală?... În cancelarie toți au ciulit urechile: doamna răgușită, cu obrajii cam lăsați e totuși autoritatea necontestată din școală. Nimeni nu se uită la cei din jur. Toți și-au înălțat capul spre directoare și spre sărmana secretară copleșită de propria-i greșeală de a fi uitat. Și în tăcerea generală post festum care s-a lăsat, PROFESORUL SUPLINITOR iese în față un pas, nu mai mult, și zice cu glas pipernicit: — Păi, dacă nu-i altcineva... rămân... eu. Directoarea face ochii mari: — Cum? tu tocmai ai fost de serviciu! — Păi, tărăgănează el, nu-i mare lucru de făcut... Directoarea îl cântărește din ochi: — Chiar așa. Apa e închisă, n-are ce să mai plesnească... Și se hotărăște pe loc: — Bine, drăguță. Hai că facem o excepție.

Se iese din curtea școlii
   Copiii au tulit-o primii. Profesori ies, cu câte un buchet de flori, diriginți cu buchete de abia le pot duce. PĂRINTE 2 (adică Ea) se uită în urmă în timp ce iese pe poartă, să vadă dacă o urmează PĂRINTE 1 (adică El). N-o urmează. Ies și BĂRBATUL și FEMEIA, împreună. E foarte greu să nu-ți fie dor de trecut. Iar unii se încred chiar și în viitor. Cei doi o iau în lungul trotuarului. Dumnezeu știe în ce direcție.