Asfalt al copilăriei*

Avantajul era că existau pe strada mea, din loc în loc, de-a lungul trotuarului, guri de gaz metan, probabil la fel ca în oricare alt oraş dedicat petrolului. Altminteri, treceai pe lângă acele guri fără să le observi, ascunse cum erau sub mici capace de fontă pe jumătate acoperite de pământ şi de iarbă. Nu ştiu pentru ce fuseseră prevăzute, dar ştiu că am prins prima asfaltare a străzii din toată istoria ei începând de la înfiinţarea primei vămi şi până în zilele noastre. Şi gurile de gaz metan şi-au arătat utilitatea din plin.

Pregătirile pentru asfaltare au început cu aducerea unui cuptor rudimentar, de fier, vechi, ruginit şi probabil foarte greu. Cu ce să-l asemuiesc? Să zicem cu un dulap masiv, lătăreţ, înalt cam de un stat de om (sau poate de un stat de copil?); un focar dedesubt, care se racorda la gura de gaz, o gură de alimentare, deasupra, asemănătoare pâlniei unei uriaşe maşini de tocat, iar între cele două un cilindru rotitor, culcat, unde se fabrica, la căldura focului, asfaltul. Unul din capete se termina cu o roată dinţată, mare cât însuşi cilindrul, care ieşea un pic în afara carcasei. Iar lateral, o altă roată dinţată, mult mai mică, cu manivelă, angrena cilindrul. O fantă în interiorul circumferinţei dinţate, închisă cu o uşiţă glisantă, se învârtea odată cu cilindrul. Câţiva lucrători se ocupau de asfaltarea străzii. Cu salopetele lor vechi, zdrenţuite şi murdare, înnegrite de bitum, devenite de-a dreptul scorţoase, arătau ca ieşiţi din iad. Aprindeau gazul metan în focar, focul începea să duduie cu vigoare; un altul venea cu materialele — bucăţi bitum, pietriş, nisip şi ce-o mai fi fost —, le vărsa prin pâlnia de deasupra în cilindru, folosindu-se de lopată, apoi trecea la învârtitul manivelei, antrenând cilindrul. Toată strada se umplea de fuioare de fum albicios şi de miros înţepător de bitum topit. Apoi, după un număr de rotaţii ale cilindrului, când asfaltul se considera că-i gata, un lucrător venea cu o roabă pe care o aşeza sub jgheabul cuptorului, cilindrul rămânea nemişcat, oprit cu deschizătura în jos, ridica uşiţa glisantă şi un puhoi de asfalt fierbinte se revărsa pe jgheab în roabă, fumegând. Roaba era dusă la „frontul de lucru” şi răsturnată acolo. Grămada de asfalt fierbinte o lua în primire meşterul, cel care întindea asfaltul. Pe lângă meşter toţi ceilalţi lucrători păreau ucenici — ucenicii lui, cu toţii animaţi de dorinţa de a-l servi, fiecare cum putea mai bine. Meşterul, în salopetă şi el dar încins pe deasupra c-un şorţ de pânză cauciucată, se lăsa pe brânci şi întindea asfaltul descărcat din roabă. Pentru asta se folosea de o unealtă specială de lemn, asemănătoare rindelei, doar că ceva mai mare. Peste genunchi avea nişte legături groase de piele umplute cu câlţi, iar mâna stângă şi-o sprijinea pe un suport de lemn ca să nu vină în atingere cu asfaltul fierbinte. De el depindea netezimea asfaltului. Şi numai de el. La sfârşit venea un alt lucrător şi executa ultima operaţie: peste asfaltul cald încă arunca nisip cu mişcări rotunde din braţ, precum semănătorul primitiv de odinioară... Apoi, după ce o bucată de drum era gata, cuptorul era mutat la următoarea gură de gaz metan.

Pe vremea aceea eram pasionat de fotbal. Împreună cu băieţii de prin vecini, de aceeaşi vârstă cu mine, mai mici sau mai mari, mă duceam la stadionul Ileana, de la barieră, acum păşind pe drumul proaspăt asfaltat. Ziceam: haut şi ofţai. Şi credeam că un şut respins de portar în afara terenului de joc nu-i corner ci haut de poartă.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Manechine

Proprietate*

Am cosit iarba de câteva ori dar a crescut la loc, ajutată de ploi, cu o vitalitate incredibilă. O mâţă a trecut prin curte şi m-a privit neîncrezătoare. N-am ştiut nici măcar dacă era o ea sau un el. Iar dacă am făcut spre pisică un gest amical, l-a interpretat în felul ei, n-a mai ţinut cont de nimic şi a tulit-o fără să se uite în urmă. S-a oprit în vârful parului şi acolo, da, acolo s-a oprit şi m-a privit curioasă. Dar şi cu o parte din neîncrederea de dinainte. Deocamdată rămâne de sex incert: ea, pisica — substantiv de genul feminin. Mai multe nu ştiu. Poate mai trece pe la mine... Vecinul meu mi-a făcut semn să vin la gard şi mi-a spus aşa: Individul de la care aţi cumpărat proprietatea a fost un om, cum să spun... Mie nu-mi place să mă pronunţ în privinţa oamenilor. Dar ăsta prea era hrăpăreţ. Uitaţi-vă la gardul ăsta. Vedeţi cum a pus ulucile? În partea mea! Bulumacii sunt puşi bine, exact pe graniţă. Că d-aia nici n-am făcut scandal. Dar ulucile le-a pus pe partea mea! Credeţi c-am fost de acord? Nu. Dar cu el nu te puteai înţelege. Cel mai deştept dintre doi cedează, nu? Aşa se spune. Şi-i adevărat. În fond, mi-am zis, câţi centimetri a ciupit de la mine? Păi, cât să zic? Vreo cinci? Ducă-se! Ce contează cinci centimetri? Da, dar vezi că sunt patruzeci şi trei de metri de gard! Ia înmulţeşte dumneata cinci centimetri cu patruzeci şi trei de metri şi o să vezi că se-adună!... Pisica a dispărut din vârful parului. Croncănind cu glas dogit dar sonor, o cioară a trecut în zbor peste curte, la joasă înălţime, s-a înălţat peste gard cu o lunecare ascendentă impetuoasă şi a poposit într-un pom din curtea învecinată. Creanga s-a legănat, elastică. De-acolo de pe creangă cioara, menţinându-şi echilibrul cu abilitate, s-a uitat la mine chiorâş.

Iarba creştea văzând cu ochii. Se împăca bine cu păpădia, cu cicoarea care ar fi vrut să se înalţe dar o împiedica periodic lama de oţel a maşinii mele de cosit, şi mai ales cu trifoiul, care totdeauna rămânea modest în fragilitatea sa, mai puţin florile, care prindeau viaţă şi se avântau în sus după orice ploicică. Pomişorii sădiţi de curând jubilau cu reţinere, nerecunoscători pentru tratamentele la care erau supuşi periodic, menite să-i scape de purici verzi şi de putregaiuri... Pisica s-a întors — de fapt era altă pisică — şi a început să-şi exerseze vocaţia de vânător alergând în salturi după un fluture alb. Fluturele, bineînţeles, nu s-a lăsat prins. Bărzăunul probabil că avea o armă de care pisica avea cunoştinţă şi de care se temea, aşa că a fost lăsat în pace să bâzâie florile rând pe rând... Un scatiu a poposit neliniştit în vârful unei uluci din gardul cel fraudulos sau imoral deplasat cu cinci centimetri. A scuturat nervos din cap, sigur fiind că acolo pisica nu-l putea ajunge; dar n-ar fi trebuit să fie... Albine se lăsau îmbătate de mirosul levănţicii, viespi veneau la apă. Greieri, cosaşi, buburuze îşi vedeau toate de lumea lor. Eu nu existam pentru ele.

Vântul venit din lumea largă unduia firele de iarbă de pe terenul meu. La sfârşitul lunii mai micile paraşute de păpădie zburaseră împreună cu el tot în lumea largă.

Atâta pierdere de vreme cu cadastrul şi cu întabularea, şi bani cheltuiţi, şi nervi; şi declaraţiile notariale... Era pentru prima oară când aveam în proprietate un teren. Dar oare cui îi aparţinea terenul cu adevărat? Mie?

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

„Metoda Dumas” şi stimulentul Nabokov

Pe când eram copil, maică-mea, care n-a fost o femeie cultă, mi-a povestit — totuşi — că Alexandre Dumas, atunci când se afla în criză de inspiraţie, se apuca să citească dintr-o carte oarecare. Era de-ajuns să citească doar câteva rânduri — cică ar fi spus Dumas — şi inspiraţia îi revenea negreşit. O carte, indiferent care, era pentru el un stimulent. Îi dezgheţa pur şi simplu mâna fără să-i influenţeze propriu-zis scrisul. Adică Dumas îşi vedea de subiectul lui şi continua să scrie în stilul lui, doar că avea uneori nevoie de o amorsă... Probabil că maică-mea citise asta pe undeva. Nu ştiu dacă e adevărat, dar uite mi-a rămas în minte... Mai târziu, când am început eu însumi să scriu, mi s-a părut de mai multe ori că „metoda Dumas” funcţionează şi în cazul meu. Dacă stau să mă gândesc de ce se întâmplă asta, cred că răspunsul ar fi următorul: citeşti un pasaj dintr-o carte, ţi se pare că ai fi putut scrie tu însuţi acel pasaj şi, într-un fel, ajungi să te crezi egalul autorului citit. Poate că-i adevărat, sau poate că-i doar o iluzie. Dar o iluzie „lucrativă”, aş zice. Oricum, cu forţe împrospătate te întorci la scrisul tău.... Iată-mă însă ajuns la Vladimir Nabokov, acest campion al culorii şi al metaforei (ceea ce nu înseamnă că nu-i şi un campion al construcţiei). Citesc următorul pasaj:

„Trecătorile de munte păreau a fi fost jefuite de ecouri; acestea erau supuse unui tratament special pe bază de cauciuc şi miere până când accentele lor condensate puteau fi sincronizate cu mişcările labiale ale unor imagini în serie de pe un ecran de o paloare lunară, în întunericul de pluş al unei săli. Dintr-o lovitură de pumn, un bărbat îl expedia pe un seamăn de-al său într-un maldăr de lăzi care se prăbuşeau sfărâmate. O fată cu o piele incredibil de netedă ridica o sprânceană desenată cu creionul. Se trântea o uşă, cu bufnitura înfundată şi complet nepotrivită pe care o auzi atunci când pe malul celălalt al unui râu lucrează nişte tăietori de lemne.” [Povestirea „Timp şî reflux”, trad. Anca Băicoianu; din volumul „Povestirile lui Vladimir Nabocov”, ed. Polirom, 2009, p. 605]

Să te stimuleze Nabokov atunci când eşti în criză de inspiraţie? Să te simţi egalul lui? Nu văd cum. Hotărât lucru, Nabokov e un contraexemplu la „metoda Dumas”.

Un reper instabil*

Am avut un fel de vis... cosmico-filozofic. Mi se mai întâmplă.

Mă aflam pe o navă spaţială, probabil în exteriorul ei, când am scăpat din mână un prosop proaspăt spălat, împăturit, alb. Undeva în stânga jos se vedea o mică parte din calota argintie, strălucitoare, a Pământului, pe fundalul spaţiului galactic. Prosopul împăturit s-a scurs în abisul negru, fără să fâlfâie şi fără să se rotească, îndepărtându-se cu iuţeală, pe o direcţie diferită de a Pământului, scăpat de Gravitaţie. L-am văzut micşorându-se vertiginos şi am dat să mă întind după el. Mi-am dat seama că n-aveam nicio şansă să-l prind, şi m-am simţit în pericol de a fi captat într-o uriaşă instabilitate. Mi-a fulgerat prin minte că, de vreme ce prosopul n-avea pe ce să se mai oprească vreodată, după o logică a infinitului, nouă pentru mine, trebuia ca el să ajungă în Spaţiu un reper la fel de valabil ca şi Pământul.

M-am trezit îngrozit, încă învăluit în magia visului. N-aveam de ales, trebuia să accept că ceva se putea schimba radical în viaţa mea de vreme ce un obiect neînsemnat, care îmi aparţinuse sau nu, ocupa de-acum înainte, fără voia mea, un loc oarecare în Spaţiul Galactic. Şi devenea, prin asta, foarte important.

Mi-au trebuit minute bune să mă întorc la vechea rânduială, geocentrică, a lucrurilor. Abia după ce soţia m-a întrebat: „Ce-i cu tine, de ce te agiţi?” „Mă agit?” am replicat eu. Şi ea mi-a răspuns fără nicio logică, adormind la loc: „Păi da, e cea mai scurtă noapte din an.”

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Familia orădeană, la 145 de ani

Pentru mine, Familia a fost şi rămâne alternativa viabilă la pretinsul monopol bucureştean al literelor româneşti. Atâta vreme cât există Familia — alături de alte câteva reviste importante de literatură din mari centre culturale ale ţării — nimeni nu va mai putea fi luat în serios atunci când afirmă, cu emfatică suficienţă, că un text literar nu există dacă acolo, în „buricul literar” al României, nu se ştie de existenţa lui. Ceea ce mă bucură nespus.

Familia nu este un pilon al „democratizării” literelor (o idee greu de acceptat) ci un pilon al „multicentralităţii” şi în ultimă instanţă al normalităţii. În plus, în relaţia cu autorii şi cu cititorii Familia probează că exigenţa se asociază în chip firesc cu atitudinea amicală.

Sobrietatea şi eleganţa noului ei aspect dau măsura seriozităţii cu care este tratată de către actuala echipă redacţională substanţa ei literară şi culturală.

Îi urez revistei Familia, la aniversarea a 145 de ani de la întemeiere, o prezenţă mereu incitantă pe „piaţa” literelor româneşti, şi o arhivă tot mai bogată, mereu învăluită în parfumul discret al trecutului.

Scrisul cu de-a sila

Mi se părea pe vremuri că oricare din prietenii şi cunoscuţii mei care vădea o brumă de talent literar avea obligaţia să-şi ia talentul în serios şi să încerce să scrie. Iar eu aveam obligaţia, mi se părea mie, s-o fac pe impresarul literar şi să-l „constrâng” să purceadă la faptă.
   Astfel, îmi amintesc de un prieten, V.D., care, cu mulţi ani în urmă, într-un mod nu foarte explicit, şi-a manifestat în câteva ocazii interesul pentru scris; s-a întâmplat să comentăm împreună câteva cărţi; iar în întâlnirile cercului nostru de prieteni dovedea umor şi o oarecare vioiciune a spiritului. Ei bine, nu numai că l-am îndemnat să scrie, dar, conştient că nimeni nu ia vreodată în serios un simplu îndemn, m-am gândit să merg mult mai departe. Cum locuiam în oraşe diferite, i-am trimis prin poştă planul detaliat al unei scrieri de mai mari proporţii, pe care urma s-o dezvoltăm împreună dacă găsea că şi lui i se potriveşte. Şi, pentru ca propunerea să i se pară şi mai angajantă, am însoţit planul de un blocnotes destul de voluminos şi de un pix. Cu asta, îmi închipuiam eu, V.D. era prins iremediabil în mrejele viitoarei creaţii literare.
   Nu s-a întâmplat nimic. După câteva luni ne-am întâlnit întâmplător. V.D. nu primise coletul. Câtuşi de puţin impresionat de gestul meu, s-a mărginit să-mi explice că la adresa cu pricina locuia doar în gazdă, că fusese plecat un timp şi că la întoarcere gazda nu-i spusese nimic de vreun colet sosit pe numele lui. Nicio intenţie din partea prietenului meu de a-l recupera.
   Şi asta a fost tot. M-am întrebat doar la ce va fi folosit gazda prietenului meu blocnotesul şi pixul. Şi cum găsise schiţa meu literară.
   O a doua tentativă de „racolare” s-a petrecut cu o cunoştinţă, I.B., aproape prieten, care de asemenea locuia în alt oraş. Îmi ajunsese în mână, cu totul întâmplător, un soi de ziar „personalizat” creat de el, exemplar unic, un fel de samizdat, fără a fi contestatar ci doar vag satiric la adresa colegilor săi de serviciu, şi mai ales, prin text şi grafică de mână, dedat jocului şi amuzamentului gratuit.
   Mi-am zis din nou: iată omul sortit scrisului. A început între noi o corespondenţă susţinută, cu îndemnuri din partea mea, cu reticenţe capricioase şi cu refuzuri romantice din partea sa, urmate de noi sfaturi de-ale mele şi alte tergiversări molcome de-ale sale. Până când, la un moment dat, i-am trimis, drept momeală, manuscrisul unui roman de-al meu. Roman pe care, desigur, la vremea aceea, încă nu reuşisem să-l public. Câteva luni mai târziu I.B. mi-a dat de veste că manuscrisul a dispărut dintr-un fişet din biroul său. Era unicul exemplar care îmi rămăsese după câteva încercări la redacţiile „socialiste” ale epocii.
   Şi cu asta s-a încheiat totul. I.B. n-a fost convins să se apuce temeinic de scris. În schimb a încetat să-şi editeze „ziarul”: devenise pentru el o îndeletnicire minoră în comparaţie cu virtuala sa operă literară.
   Am mai avut şi alte câteva tentative de ademenire într-ale scrisului, toate soldate cu eşecuri.
   M-am întrebat în repetate rânduri de ce am simţit nevoia s-o fac. Astăzi sunt, cred, în măsură să-mi dau un răspuns: am făcut-o în compensaţie la neademenirea mea, de-a lungul timpului, de către persoane, literate ori nu, pe care nu le-ar fi costat nimic s-o facă.

Mătuşa Zumi*

Tiberiu îşi amintea încă din primii ani ai copilăriei când mama îl lua în vizită la casa mătuşilor din Cetatea–Albă, surorile tatei — erau câteva, şi toate fete bătrâne. Cu două excepţii, mătuşa Nana şi mătuşa Rozalia. Dar îndeosebi îşi amintea de mătuşa Liliana. Atunci, pe la începuturi, ea era emblema casei. De ce — asta nu mai ţinea minte. În orice caz, era slăbuţă, copilăroasă în multe privinţe, micuţă, cu un corp de adolescentă, altminteri, culmea! destul de ştearsă. Şi fiindcă mătuşile aveau la uşă o sonerie electrică — ceea ce prea puţină lume avea la vremea aceea — maică-sa nici nu-l tenta altfel să accepte o vizită la toate acele fete bătrâne decât propunându-i să meargă la Mătuşa Zumi. Era semnalul care îi aprindea în ochi nerăbdarea şi interesul. Mergem la mătuşa Zumi! Mama le vizita cu plăcere pe toate acele mătuşi, cumnatele ei, deşi nu le era decât rudă prin alianţă... O dată Tiberiu chiar descoperise de unde venea electricitatea pentru sonerie — fiindcă în casă n-aveau lumină electrică ci îşi luminau casa tot cu lămpi cu petrol lampant, la fel ca mulţi alţii. Ei bine, electricitatea venea de la o pilă electrică aşezată pe o băncuţă, în hol. Iată câteva vase în şir, legate cu sârme între ele, fiecare cam de mărimea unei sticle, doar că fără gât. Şi acolo, în acele vase umplute cu chimicale — i se explicase — se „fabrica” electricitatea, într-un mod care pentru el rămânea un mister. Şi acea electricitate chiar dădea viaţă soneriei. Mama îl ridica în braţe ca să ajungă la butonul din tocul uşii de la stradă, Tiberiu apăsa, şi undeva departe în interior, dincolo de uşi şi de ziduri, auzeai exact aşa cum maică-a îi spunea despre mătuşa Liliana: Zumi! Doar că prelung, atât cât ţineai degetul apăsat pe buton.

Le întâlnise apoi pe mătuşile sale la începutul Refugiului, întâmplător, în drum către Vechiul Regat, într-o gară necunoscută. Călătoreau tot cu un vagon de marfă, ca şi ei, doar că acoperit. Ceea ce lui Tiberiu i se păruse un lux. Vagonul în care călătoreau ei era descoperit, un vagon–platformă, cum îi auzise pe cei mari numindu-l. Mătuşa Liliana şi cu surorile ei îi păruseră de-a dreptul privilegiaţi. De rang mare, nu alta! Başca că, spre deosebire de ei, mătuşile aveau drept destinaţie Bucureştiul. Fusese veselie mare la întâlnirea lor din gara aceea necunoscută, între liniile de cale ferată. Dar de scurtă durată căci fiecare dintre cele două familii îşi urmase apoi propriu-i drum. Şi de-acum încolo mătuşa Liliana n-avea să mai fie Zumi fiindcă cine ştie în ce locuinţă aveau să fie cazaţi, la fel de necunoscută ca şi gara unde întâmplarea făcuse ca ei să se întâlnească. Şi chiar dacă avea să aibă sonerie şi la casa cea nouă din Bucureşti, n-avea să mai fie acelaşi zumi. Maică-sa îi păruse lui Tiberiu foarte emoţionată de întâlnirea dintre trenuri — nu uitase asta. Iar după ce se instalaseră fiecare în noua casă din Vechiul Regat, ea fusese prima care dorise să reînnoade legătura cu familia cumnatelor sale, mătuşile lui Tiberiu, din care se simţea şi ea parte, şi fusese cea mai curioasă dintre toţi să vadă sub ce auspicii începea noua lor viaţă, pe care nu şi-o aleseseră dar cu care trebuiau să se obişnuiască.

La fel de dragă ca mătuşa Liliana, dacă nu chiar mai dragă, la un moment dat, îi devenise lui Tiberiu mătuşa Georgiana. Păstra chiar vreo două–trei poze împreună cu ea, în casa din Cetatea-Albă. Iat-o pe mătuşa Georgiana într-una din poze, şezând pe divan, iar el jucându-se pe covor, jos, la picioarele mătuşii, sub privirea ei matern-oblăduitoare. Tiberiu se joacă cu un titirez de tinichea, mare cât o farfurie, pictat cu cercuri concentrice de culori diferite, dar pe care a reuşit să-l dezmembreze deja, încât s-ajungă din el două emisfere. Iată-le în fotografie zăcând pe covor, într-o rână, devenite de nefolosit, dezvăluind în mod surprinzător interiorul de culoarea cositorului.

Tiberiu îşi mai amintea de mătuşa Georgiana când venise în vizită la ei acasă, câţiva ani mai târziu, în Vechiul Regat — nu că între timp nu s-ar mai fi vizitat! —, ea singură, mai umblăreaţă decât celelalte mătuşi. Tiberiu se întorsese dintr-una din hoinărelile lui zilnice din timpul vacanţei mari, când totul era verde şi plin de seva verii calde şi ploioase, şi terasa casei lor, unde încă de departe, venind pe alee, o zărise şezând pe iubita lui mătuşa Georgiana împreună cu ai săi, i se păruse, aşa cum era, înconjurată toată de verdeaţă, mai veselă ca oricând. Sosită pe neanunţate, ea îl întâmpina şezând pe-un taburet, c-un zâmbet care aducea cu cel din poza cu sfârleaza stricată, doar că de astă dată fără acea nuanţă oblăduitoare ci mai degrabă cu adresă către o rudă de-acum aproape matură, care îşi mai permite din când în când — şi, desigur, nu era nimic de condamnat în asta — să mai dea câte o raită, cu picioarele goale, în împrejurimile oraşului.

Dar cea care avea preocupări mai serioase în privinţa memoriei familiei şi ţinea socoteala rubedeniilor răposate şi în viaţă — fiecare ce-a fost sau ce este, cu ce s-a ocupat şi ce-a mai dres — era mătuşa Magdalena, cea mai în vârstă dintre ele. Şi nu numai că era o mândrie pentru ea să fie depozitara memoriei tuturor acelor nume, dar ţinea ca şi Tiberiu să ia cunoştinţă de ele, fiindcă, cine ştie, poate că el, ajungând bărbat, avea să preia într-o zi registrul nescris al trecutului familiei. Cel puţin dinspre tată. Arborele genealogic, cum s-ar zice. Cât despre maică-sa, la întrebarea lui Tiberiu — care încă nu se obişnuise să facă distincţie între cele două filiere ale familiei sale — mătuşa Magdalena ridica din umeri neputincioasă şi severă: acolo, în partea mamei, cunoştinţele ei n-ajungeau prea departe.

— Cum aş putea să ştiu eu, dacă nici maică-ta nu ştie? N-a părut niciodată interesată să descopere de unde vine.

Şi, drept concluzie, scotea un hm! enigmatic şi plin de scepticism. Şi, c-un pic, de reproş.

Dar în rest, despre trecutul lui Tiberiu pe linie paternă, care era şi trecutul ei, desigur, mătuşa Magdalena avea, slavă Domnului, destule date. Ştia de pildă că pe mama lor, adică pe bunica lui Tiberiu, care nu mai era în viaţă, o chema Varvara, dar i se mai spunea — Tiberiu nu prea înţelegea prin ce minune —, şi Kuimgi. Fusese căsătorită cu Tuman, tatăl mătuşilor şi bunicul lui Tiberiu, iar copiii lor, printre care şi tatăl lui Tiberiu, se ştia cine erau. Ceea ce se ştia însă mai puţin era că ea avusese trei surori şi un frate, Ştefan. Pe surori le chema Takuí, căsătorită cu Sarkis, Duduká, căsătorită, culmea! tot cu un Sarkis, şi Marta, care rămăsese toată viaţa celibatară. Dezvăluind asta, mătuşa Magdalena nu comenta faptul că, iată, în familie se purta celibatul. Lui Tiberiu nu-i era prea clar cum avea să ţină minte toate astea, cu atât mai mult cu cât prima din surorile enumerate, Takuí, avusese şi ea nu mai puţin de cinci copii, dintre care doi băieţi şi trei fete: Armeneak, Hambarţum, Mariam, Hatuna şi Ripsimé. (Trebuia să ţi le notezi fiindcă altfel nu puteai să memorezi atâtea nume.) Cu toţii, înainte să se stabilească la Cetatea–Albă, locuiseră într-o comună mare, Străşeni, la vreo 20 de kilometri distanţă de Chişinău. Dar ceea ce era demn de reţinut din toate cele povestite — şi mătuşa Magdalena o spunea cu nedisimulată mândrie —, era că unchiul ei, fratele maică-si, adică al bunicii lui Tiberiu, acel onorabil Ştefan, fusese, zice-se, administratorul unei moşii de-a lui Lev Tolstoi. Deşi avusese şi el, la rândul lui, propria-i moşie, de care s-a îngrijit fără niciun ajutor — adăuga mătuşa Magdalena cu o oarecare amărăciune. Lui Tiberiu nu-i era prea clar din partea cui se aşteptase Ştefan la ajutor şi nu-l primise.

În casa mătuşilor venea în vizită foarte multă lume. De pildă, venea o prietenă din tinereţe de-a mătuşii Magdalena, pe nume Sonia, care avea un fel foarte afectat şi mieros de a vorbi, articulând caraghios de precis fiecare cuvânt; spunea: fiindcă n-am putut să fiu de faţă la acea întâlnire, auzindu-se foarte clar, ba chiar cam bolovănos, d-ul pe care toată lumea îl omitea îndeobşte în vorbire; sau spunea: cincisprezece, cu cinci-ul caraghios de distinct; în timp ce Tiberiu nu auzise o asemenea dicţie nici măcar la crainicii de la radio sau televiziune... Mama lui era şi ea de faţă şi o simpatiza pe prietena de-o viaţă a mătuşii Magdalena, Sonia, pentru acea unică însuşire a ei, de a-i fi fost prietenă cumnatei sale, la care ţinea foarte mult. Drept care îi zâmbea prietenos şi nu ezita să intre în vorbă cu ea. În timp ce Tiberiu o evita pe cât posibil, nefiindu-i deloc simpatică; iar atunci când se aflau în aceeaşi încăpere, îi evita ostentativ privirea, afectată şi ea şi de o intensitate căutată, şi se uita indiferent în altă parte... Mai venea în casa mătuşilor şi un unchi de-al doilea, Krikor, un tip cu părul lins, c-un oval plăcut al feţei, cu părul alb ca neaua, şi cu pielea feţei foarte netedă, aproape fără zbârcituri la cei peste şaizeci de ani ai săi. Zâmbea tot timpul şi avea o rostire blândă care lui Tiberiu i-l făcea simpatic... Erau cu toţii fie prieteni vechi, fie rude de sânge ale mătuşilor (fără ca mătuşa Magdalena să-i explice pentru fiecare în parte gradul de rudenie), cu care mama lui Tiberiu nu numai că se purta prietenos, dar chiar şi în absenţa lor, după ce se întorceau acasă, vorbea despre ele folosind cuvinte de apreciere.

Iar pe când băiatul mătuşii Nana, văru-său Teodor, era logodit şi urma să se însoare, a adus-o în casă la un moment dat pe logodnica sa Diana. Tiberiu nu ştia dacă era pentru prima oară când logodnica vărului său Teodor intra în casa mătuşilor, care era şi casa lui, fireşte, dar sigur era că el o vedea pentru prima oară. Încă nici nu aflase în momentul acela care îi era numele. Fata, politicoasă şi destul de timidă, a scos destul de puţine cuvinte cât a durat vizita, răspunzând doar câtorva întrebări convenţionale. După plecarea ei şi a lui Teodor, ieşit să o conducă, mătuşa Magdalena s-a întors cu tot trupul, întrebătoare, către Tiberiu, chipurile să-i afle părerea despre tânăra abia ieşită din casă, dar de fapt având pe faţă un aer de superioritate, care l-a surprins în chip neaşteptat pe Tiberiu. Şi, desigur, neplăcut.

— Ce zici de-o asemenea achiziţie? a spus mătuşa Magdalena din vârful buzelor. Şi Tiberiu s-a întrebat de unde venea acel aer de superioritate pe care ea îl afişa. — Cam de pe la margine, nu? a completat ea.

Tiberiu n-a răspuns nimic. A ridicat doar din umeri, neutru, nedorind să-şi contrazică rudele.

Şi totuşi! Cum adică de pe la margine? I s-a părut ciudat că mătuşa Magdalena, tocmai ea, se preta să facă o asemenea observaţie veninoasă. Diana, actuala logodnică a lui Teodor avea să-i devină, foarte probabil, în scurtă vreme, soţie şi deci avea să devină şi ea membru al familiei. Casa mătuşilor avea să devină şi casa ei. Cum aveau s-o privească în ochi după acea observaţie deplasată a mătuşii Magdalena, când toate mătuşile, fiind de faţă, nu numai că tăcuseră mâlc, exprimându-şi prin tăcere aprobarea lor, dar trufia lucise, iarăşi în chip neplăcut, pe buza lor inferioară, în timp ce feţele împietrite nici măcar nu şi le întorseseră una către cealaltă?

La moartea tatălui lui Tiberiu, fata mătuşii Rozalia, verişoara Dora, povestise, cu o pasiune total deplasată, pretinzând că avusese un vis cu doar câteva zile înaintea morţii tatălui său. Se făcea că mama venise în vizită acasă la ele, singură — ceea ce se întâmpla pentru prima oară, adăuga Dora — şi, la întrebarea pusă de mătuşi despre fratele lor, le dăduse un răspuns enigmatic şi de rău augur: O să aflaţi vineri ce-o să se-ntâmple! Vineri, adică exact ziua când murise tatăl lui Tiberiu... Vară-sa Dora, fata mătuşii Rozalia, era tânără şi încă nu se pătrunsese de spiritul familiei. Fantasmagoriile ei se îndreptau spre cu totul alte sfere. Ea nici nu comentase în vreun fel „achiziţia” vărului ei Teodor, o acceptase în chipul cel mai firesc, nici nu se formaliza în privinţa rubedeniilor cu ştaif dispărute, de care făcea atâta caz mătuşa Magdalena. Probabil nici n-avea ştiinţă de ele. Şi, dacă era totuşi avea ştiinţă, cu siguranţă că rangurile o lăsau indiferentă.

Mama continuase să le viziteze pe cumnatele ei, mătuşile lui Tiberiu, de fiecare dată cernită, dându-i lacrimile la fiecare două–trei vorbe, cu simţământul că numai în casa aceea îşi putea afla mângâierea şi liniştea, adică alături de surorile soţului ei dispărut.

Şi a continuat să fie dezinteresată de trecutul ei. Şi nici pentru trecutul soţului ei n-a arătat vreodată vreun interes special. A interesat-o doar el viu, şi prezentul lui şi al familiei sale. În rest...

Într-una din zile, scurtă vreme după moartea tatălui său, Mătuşa Georgiana i s-a adresat lui Tiberiu având aerul că îi face o mărturisire de suflet:

— Ştii, a spus ea, mama ta a fost totuşi o femeie cumsecade. De pildă eu n-am auzit-o niciodată să bârfească pe cineva.

Totuşi? Asta era tot ce găsea mătuşa Georgiana de spus de bine despre mama lui? Că nu obişnuia să bârfească?

Pentru Tiberiu a fost un şoc. Într-o clipă în mintea lui s-a făcut lumină: la fel ca şi cealaltă femeie, mult mai tânără, Diana, cu care Teodor se însurase scurtă vreme după prima ei vizită, maică-sa trebuie că fusese în toţi acei ani, inclusiv pe vremea când se duceau împreună în vizită la Mătuşa Zumi, la Cetatea-Albă — şi zilele acelea păreau una mai minunată decât cealaltă —, maică-sa fusese, de bună seamă, doar tolerată în casa cumnatelor sale. Tiberiu s-a întrebat, cu amărăciune în suflet, dacă nu cumva se comentase într-ascuns şi pe seama ei că fusese găsită, la vremea respectivă, de fratele lor, tatăl lui Tiberiu, prin cine ştie ce margine. De unde acele aere aristocratice? s-a întrebat Teodor. Oare doar fiindcă printre rudele lor se aflase şi acel unchi care administrase a moşie de-a lui Lev Tolstoi?...

Dar Mătuşa Liliana?

Ei bine, ea era altfel. Rememorând întâmplările mai recente, ca şi pe cele mai vechi, Teodor nu şi-o amintea, totuşi, adoptând vreodată aerul acela de superioritate al mătuşii Magdalena şi al celorlalte surori ale ei. Micuţă şi neînsemnată, puţintică la trup, din ce în ce mai adusă de spate odată cu anii, cu mersul ei legănat, simplă şi firească la vorbă, Tiberiu putea să înţeleagă de ce maică-sa îl îmbia odinioară să meargă împreună în vizită la mătuşa Zumi.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Albi şi Roşii*

La plecarea din Chişinău, în martie 1944, ai mei au încuiat casa şi au

lăsat cheia la bătrâna care locuia la stradă, cea din a cărei curticică îl văzusem într-o zi pe cerşetorul c-un picior de lemn furându-i de pe sârmă din cearşafurile întinse la uscat. Aşadar sperau să se întoarcă într-o bună zi. N-a fost să fie. Şi de aceea, ajunsă în Vechiul Regat, mama vorbea cu ură despre bolşevici: ei fuseseră cei care o siliseră să-şi părăsească locurile natale şi să plece în refugiu — un refugiu care trebuie să fi fost pentru ea un adevărat exil. Cel puţin la început, până când a devenit clar că refugiul era pentru totdeauna. Şi atunci, ca tot omul care, neputând trăi veşnic cu ura în suflet, ajunge să se împace cu starea de fapt, a încetat şi ea să-i mai blesteme pe bolşevici. Ceea ce însă nu înseamnă că s-a şi împăcat cu ei. Îmi povestea cu mândrie că în primii ani de după revoluţie tata a luptat de partea albilor împotriva bolşevicilor.

— De partea albilor?

La data aceea încă nu auzisem de albi.

— Erau două armate care se băteau între ele, mi-a explicat mama. Albii se băteau pentru apărarea ţarului şi împotriva bolşevicilor, iar roşiii luptau de partea bolşevicilor şi voiau să-l omoare pe ţar. Tatăl tău a luptat de partea albilor.

— Da’ de ce li se spunea albi? am întrebat-o pe mama.

— Asta nu ştiu, mi-a răspuns ea. Probabil pentru că albul este o culoare nobilă. Nobilimea rusă era de partea ţarului, iar ţarul era el însuşi cel mai vajnic dintre nobili. Probabil că de aceea li se spunea albi. Iar roşul, ştii şi tu, e culoarea comuniştilor. Aşa că e de-nţeles de ce li se spunea roşii.

— Şi cine a învins? am întrebat.

— Roşiii au învins, din păcate. Şi l-au omorât pe ţar.

— Asta înseamnă că tata a fost şi el învins?

— A fost o poveste lungă, a spus mama. S-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi a zăcut în neştire, undeva într-un grajd, pe paie, fără nicio îngrijire medicală, fără niciun doctor. Abia a scăpat cu viaţă. Şi după ce s-a făcut bine n-a mai fost bun pentru armată. Poate o să-ţi povestească chiar el într-o bună zi, cine ştie. Deşi ştiu că nu-i prea place să vorbească despre el... Ce te rog eu este să nu spui la nimeni că tata a luptat la albi, promiţi? Ar fi o adevărată nenorocire. Poate că nici nu trebuia să-ţi spun. Dar nu, tu eşti de-acuma un băiat cu judecată, ştii că unele din lucrurile pe care le auzi în casă nu trebuie să le afle nimeni altcineva. Nici chiar prietenii cei mai buni. Nu se ştie niciodată. Noi mai vorbim între noi, ne plângem de una, ne plângem de alta. Dar numai între noi. Da, Sergiu?

Sigur, mama nu trebuia să-şi facă griji. Îmi dădeam foarte bine seama că nimeni nu trebuia să afle că tata a luptat de partea albilor. Eram doar trist că albii fuseseră înfrânţi şi că tata zăcuse în neştire, pe paie, bolnav de tifos exantematic. Presimţeam că avea să fie o tristeţe de durată. Trebuia să mă simt şi eu mândru, la fel ca mama, pentru faptele tatei din tinereţe? Sau să admit că exista un temei, îndepărtat în timp, pentru nesiguranţa zilei de mâine?

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

O linie imaginară*

Compania NetTelecom Data anunţase prin poştă noi avantaje pentru abonaţii cărora le expirau contractele până la sfârşitul lunii, aşa că în holul sediului principal se şi înfiinţaseră câţiva clienţi doritori să profite de noua ofertă. Formalităţile luau timp şi, în plus, compania oferea cadouri — un telefon mobil şi o sacoşă, care, la rândul lor trebuiau prezentate clienţilor şi bineînţeles lăudate, iar aceştia trebuiau să semneze de primire. Una peste alta, se aştepta minute bune la cele două birouri unde funcţionarii companiei completau aferaţi formularele şi îşi dădeau silinţa să fie drăguţi cu clienţii. Ca să-şi treacă timpul, oamenii răsfoiau prospecte şi se studiau discret unii pe alţii. Ce altceva să facă?

M-am uitat: trei mai erau înaintea mea — o doamnă între două vârste, îmbrăcată mai gros decât era necesar pentru acest anotimp, un tip în pulover albastru, de vreo treizeci şi cinci de ani, singur, şi un altul, înalt, cu o fetiţă de vreo opt ani, îmbrăcată c-un pardesiu roşu. Bărbatul înalt nu şedea pe scaun ci pe pervazul vitrinei care dădea spre stradă. Fetiţa n-avea astâmpăr. Se învârtea prin hol, se oprea să privească, înălţându-se pe vârfuri, la telefoanele expuse într-un galantar, apoi la laptopul oferit de companie noilor abonaţi. Afişa un interes de faţadă, pentru uzul tatălui ei şi, de ce nu, al tuturor celor de faţă. Apoi am văzut-o păşind, concentrată, de-a lungul şirului de scaune aşezate neregulat — neregulat nu fiindcă aşa le pusese compania ci fiindcă clienţii, neglijenţi, le împinseseră de la locul lor... Iat-o: se apropia de mine uitându-se în jos, abstrasă de tot ce o înconjura, cu privirea umbrită de gene, şi scaunul pe care şedeam era şi el în afara rândului. Iar când s-a apropiat foarte mult de mine, la doar două palme, m-am întrebat cu oarecare nelinişte dacă nu cumva vrea să-mi spună ceva. Ce anume?... Dar nu, fetiţa doar urmase o linie de pe mozaicul pardoselii, asemănător unei table de şah, doar că ceva mai sofisticat. Iar acum eu eram obstacolul în calea liniei ei imaginare. Şi-a ridicat faţa spre mine şi m-a aţintit preţ de câteva secunde cu o privire plină de reproş. Dar şi de resemnare. Apoi şi-a lăsat din nou privirea în jos, a ocolit scaunul pe care şedeam şi, dincolo de acesta, şi-a continuat linia imaginară până la capătul holului. După care a făcut cale întoarsă urmând aceeaşi linie. De astă dată, ajungând la scaunul meu ieşit din rând, nu s-a mai oprit şi nu şi-a mai ridicat ochii spre mine. Doar m-a ocolit, concentrată, ca şi cum linia pe care şi-o alesese avea pe traseul ei un accident de neocolit... Am văzut-o îndepărtându-se nepăsătoare, în pardesiul ei roşu, spre ghişeele unde clienţii îşi achitau notele de plată.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Strigătul doamnei Peiu*

Când era senin, pe fereastra odăii unde dormeam, eu într-un pat şi mama în

celălalt, intra aurora dimineţii. Trezit întâmplător înainte de ora mea obişnuită de sculare, deschideam ochii şi vedeam înroşindu-se, delicat şi cald, peretele, între pat şi etajera mea cu cărţi, aşezată în colţ. Într-o dimineaţă însă, pe aceeaşi fereastră a intrat strigătul doamnei Peiu:

— Moare mama!

Un strigăt disperat, ca o rană sângerândă, izbucnit pe neaşteptate în zorii unei zile căreia aurora răsăritului îi vestea frumuseţea desăvârşită de început de lume. Doamna Peiu ieşise din casă şi îi cerea lumii întregi ajutorul fiindcă înăuntru mama ei, bătrâna decrepită pe care o cunoşteam din casa Allei, se săvârşea din viaţă. Ea nu mai avea cum s-o ajute pe mama ei şi de aceea i se păruse că singurul lucru pe care îl mai putea face era să alerge afară în curte şi să strige „Moare mama!”. Dar nici lumea nu avea cum s-o ajute fiindcă nici nu se trezise încă, dormea, şi chiar dacă s-ar fi trezit, tot ar fi fost prea târziu. Aşa că ziua care se vestea a fi un început de lume devenea de la o clipă la alta o zi nefastă, de sfârşit al lumii. Chiar şi pentru mine. Sau mai ales pentru mine. Fiindcă de-acum înainte nu mai puteam ignora acel strigăt disperat al doamnei Peiu, şi, datorită lui, şi datorită morţii iminente a bătrânei ei mame, ziua mea de azi, ce ar fi putut să înceapă cu minunata auroră a răsăritului, binecuvântată cu pace şi siguranţă, la fel ca şi cele dinainte, la fel ca şi cele ce urmau să vină, era dată peste cap. La fel ca şi următoarele câteva zile — răvăşite şi ele. N-aveam cum să mă ascund de propria-mi laşitate, fiindcă ştiam că, plecând la şcoală şi trecând prin faţa casei îndureratei doamne Peiu, aveam să evit să dau ochi cu ea, la fel şi la întoarcerea de la şcoală, fiindcă în casa ei zăcea mama ei de curând moartă. Ceea ce era o ameninţare la adresa ordinii lumii în care trăiam şi din care moartea era exclusă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Albinele domnului Hoepfner*

Trăiam într-o curte cu stupi de albine. Domnul Hoepfner era, printre

altele, apicultor. Cei câţiva stupi pe care îi avea erau aşezaţi în capul şirului de case, spre stradă, pe locul unde primele camere din şir se dărâmaseră la cutremurul din 1940, iar acum era acolo o grădină de zarzavaturi, mai ales pătlăgele roşii legate cu araci, mărginită, spre alee, de porţiuni de temelie şi de pragurile camerelor dispărute. Îl vedeam câteodată pe domnul Hoepfner ieşind în curte să se ocupe de stupi. Dădea la o parte capacul unui stup şi, cu mişcări încete, ridica fagurii dinăuntru. Lucra cu mănuşi şi pe cap cu o sită specială de apicultor... În timpul verii multe din albinele care zburau peste tot cădeau istovite pe alee şi prin iarbă. Cică ar fi fost albinele muncitoare, care nu trăiau mai mult de două săptămâni, sărmanele. Dar, deşi muribunde, încă nu-şi pierdeau instinctul de apărare. Mi s-a întâmplat de multe ori să mă aleg cu înţepături în talpa goală a piciorului atunci când, din nebăgare de seamă, călcam pe ele. Domnul Hoepfner mă consola: Las’ că-s bune! N-o să mai faci reumatism când o să fii în vârstă! Uite, ca mine acuma... Reumatism? Mai era mult până atunci, cine să se gândească până acolo?... Simţind arsura înţepăturii, mă lăsam repede în şezut şi mă grăbeam să scot acul din piele. Acul se mişca, îndoindu-se, de parcă ar fi fost viu şi avea în capăt o minusculă gâlmă. Cică aceea ar fi fost inima albinei, pe care şi-o scotea din piept odată cu acul, sacrificându-se pentru apărarea familiei. Adică a stupului din care făcea parte. Ei bine, asta nu era decât o poveste. Ceea ce învăţasem este că acea gâlmă era de fapt o pungă cu venin, pe care trebuia să am grijă ca în timp ce scoteam acul să n-o strâng între degete căci, făcând asta, aş fi injectat sub piele, fără voie, tot veninul pe care îl conţinea.

Aproape că nu era seară fără să ne intre în casă, pe fereastra deschisă, atrasă de lumină, una din albinele domnului Hoepfner. Se pornea atunci o vânătoare paşnică pentru prinderea albinei, nevătămată, şi scoaterea ei afară pe fereastră. Altfel, ar fi sfârşit prin a se arde la bec. Dar o dată o albină istovită mi-a căzut pe pernă, chiar lângă cap, fără ca eu să bag de seamă. M-am întors pe-o parte şi atunci albina m-a înţepat undeva lângă tâmplă. A doua zi dimineaţă aveam ochiul umflat şi în scurtă vreme, nu ştiu cum, umflătura s-a întins şi la ochiul celălalt şi a coborât sub ochi. M-am uitat în oglindă şi am oscilat între a mă îngrozi şi a mă amuza: Mongol! mi-am zis. Uite cum arată un mongol!... Toată lumea s-a uitat la mine cu compătimire în ziua aceea. Doamna Enescu, profesoara de botanică, m-a privit cu oroare şi mi-a spus: Ai ceva la rinichi. Aşa se umflă sub ochi când ai o boală de rinichi. Să te duci neapărat la doctor! I-am spus că m-a înţepat o albină aseară, dar n-am reuşit s-o conving. A rămas la părerea că aşa ceva nu se-ntâmplă decât dacă suferi de rinichi.

Ce ciudat: oricât de mult am avut de pătimit de pe urma albinelor, niciodată n-am ajuns să le urăsc, eu care mă aprindeam destul de repede din te-miri-ce. Albinele îşi vedeau de treaba lor, erau bine organizate, aveau o matcă, munceau din zori până seara, se descotoroseau fără milă de trântori după ce nu mai aveau nevoie de ei, iar dacă înţepau, o făceau nu din răutate ci fiindcă aşa credeau ele că-i bine. Şi odată cu înţepătura îşi dădeau viaţa pentru familia lor... Albinele erau singurele vieţuitoare de pe pământ pe care omul le folosea pentru hrana sa fără să le facă rău. Pe toate celelalte, mai devreme sau mai târziu, după ce nu-i mai erau de niciun folos, le sacrifica. Ce cuvânt ipocrit!

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pantomima adormirii în tren*

Băieţii cu băieţii, şi fetele cu fetele — aşa şi trebuia. Şcoala de fete

era vreo două sute de metri mai încolo, pe aceeaşi stradă cu şcoala noastră. Din punctul meu de vedere putea foarte bine să fi fost şi mai departe. Sau deloc. Fiindcă nu mă vedeam câtuşi de puţin învăţând în aceeaşi clasă cu fete — şi poate nici în aceeaşi şcoală. Ar fi fost un dezastru. Mi-aş fi pierdut orice urmă de familiaritate cu băieţii. Şi uneori preţuiam foarte tare acea familiaritate. Mă gândeam cu compătimire la colegii de la Şcoala Medie Mixtă, fostul Liceu de băieţi Barbu Ştirbey, care avea şi curs elementar, nevoiţi să suporte zi de zi, ceas de ceas, prezenţa fetelor. Fiindcă fetele aveau alte obiceiuri, alte gesturi, alte râsete, foloseau în conversaţie alte cuvinte, alt ton, se duceau la altă toaletă, unde probabil că nu întâlneai porcării scrise pe pereţi, care se fandoseau şi nu de puţine ori izbucneau în plâns. Fiindcă n-aveai voie să le bruschezi, iar dacă o făceai te trezeai cu reclamaţii şi cu scene. Ce mai! o adevărată pacoste. Şi nu puteai să excluzi nici sâcâieli la care erai supus ori de câte ori câte una care punea ochii pe tine — ştiam, mi se întâmplase deja —, îţi făcea ochi dulci, vorba vine!, se ţinea scai de tine şi nici că-i păsa că nu-i dădeai nicio atenţie, ba dimpotrivă, o bruftuluiai de la distanţă prin gesturi nervoase şi dispreţuitoare.

Dar în vacanţa mare se deschidea tabăra de vară a pionierilor. Unde? Taman la Şcoala de fete. Şi acolo, în ciuda apucăturilor oarecum milităroase ale instructorilor, în ciuda careului de dimineaţă din curtea şcolii, când asistam cu toţii, aliniaţi, la ridicarea drapelului pionieresc, şi unul dintre noi, îmbrăcat cu cămaşă albă şi cu cravata roşie la gât, avea onoarea să învârtească manivela scripetelui de la baza catargului înălţând drapelul — cu toate acestea viaţa era, cu mici excepţii, lipsită de griji. Convieţuirea cu fetele devenea, să zicem, suportabilă. Disciplina, aici, era doar aparentă. Dacă mă plictiseam, eram liber să las baltă activităţi şi cercuri ştiinţifice şi tot, şi să plec acasă. Numai că nu mă prea înduram. Veneau acolo vreo două–trei fete de care privirea mea se lipea mereu fără voie şi nu m-aş fi desprins prea uşor din compania lor. Chiar dacă aparent nu-mi dădeau prea multă atenţie... Ca să fac şi eu ceva, participam la cercul de radio, unde totul se rezuma la teorie şi anume, pentru început, la teoria propagării undelor radio. Nu reuşeam cu niciun chip să înţeleg prin ce se propagă undele. Eter? Ce era eterul? Adrian Petrescu, colegul nostru mai mare c-un an, fost „monitor” în clasă la noi, care ţinea lecţiile, îmi arăta toată bunăvoinţa să-mi explice — mie personal, fiindcă eu fusesem cel ce se ridicase în picioare şi pusese întrebarea —, dar mai mult decât să-mi ceară să-mi imaginez ceva asemenea cercurilor concentrice care se propagă pe faţa apei atunci când aruncăm o piatră nu putea să-mi spună. Dacă eterul era imaterial, cum să-mi imaginez cercurile concentrice în absenţa apei? Mă uitam spre fetele pe care le plăceam, grupate într-un colţ al sălii de clasă, curios să văd pe faţa lor un semn al înţelegerii eterului. Zâmbeau îngăduitor şi nu păreau să se sinchisească prea mult de materialitatea sau imaterialitatea lui... În schimb îmi puteam permite să le privesc în voie, fără să mi se pară că fac neapărat parte din cercul lor sau că îmi pierdeam familiaritatea cu băieţii de la şcoala mea. Deja începeam să mă obişnuiesc cu amestecul sexelor.

Excursiile pe Valea Prahovei erau un prilej încă şi mai bun să petrec ore în preajma colegelor de la Şcoala de fete. Mă bucuram când autobuzul oprea dimineaţa în faţa porţii, gol, sosit de la garaj special pentru noi, cu toate locurile încă neocupate. Foiala printre rândurile de scaune, chiţăiala, emoţia, urcarea instructorilor, închiderea uşilor, şoferul care pornea motorul şi nu era niciodată ursuz ci părea că se-mpacă uşor cu hărmălaia făcută de noi — toate acestea erau un fel de cotidian de excepţie. Autobuzul ieşea, un–doi, pe Strada principală, care era totodată şi drumul către Valea Prahovei, trecea de staţia de transformare de pe strada I.V. Stalin, fostă Carol I, care, pentru mine cel puţin, marca lăsarea oraşului în urmă. Şi acolo, pe primele serpentine de la ieşirea din oraş îmi aduceam aminte că, din păcate, suportam greu călătoria cu autobuzul dacă se lungea peste o anumită limită. De la vuietul anvelopelor pe asfalt, de la aerul închis dinăuntru şi mai ales de la serpentine începea de fiecare dată să mă doară capul, răbdam cât răbdam dar până la urmă îmi venea să vomit... Îmi amintesc întoarcerea dintr-o astfel de excursie. Deja începusem să simt un gol în stomac dar m-a atras sporovăiala plină de voioasă nepăsare a fetelor de pe partea cealaltă a culoarului. Erau patru fete ocupând două bănci aşezate faţă-n faţă, iar una din ele era Rodica Marinescu. Se vedea bine că cele patru se cunoşteau între ele, şi nu numai de la şcoală. Fetele astea întotdeauna se cunoşteau din fel de fel de familii simandicoase care pesemne că se întâlneau cu diverse ocazii, şi se purtau chiar şi de faţă cu alţii de parcă se aflau tot ele înde ele. Una din fetele care şedeau în faţa Rodicăi i-a propus amuzată să mai arate înc-o dată — deci pesemne c-o mai făcuse cândva — cum adoarme cineva în tren. Mi-era greaţă dar atenţia mi-a fost captată numaidecât de ceea ce avea să urmeze. Rodica Marinescu a acceptat fără fasoane şi a început imediat pantomima adormirii în tren. În afară de mine, mulţi alţi ochi din partea aceea a autobuzului s-au întors curioşi spre ea. Adormea — cică — şi trunchiul i se apleca înainte moleşit de somn, iar capul o lua, blegit, înaintea trunchiului. Până în punctul acela când prea marea aplecare te trezeşte brusc şi tresari cuprins de jenă c-or să te surprindă cei din jur în slăbiciunea ta de călător incapabil să-ţi menţii spiritul treaz. Şi Rodica mima cu brio tresărirea şi se redresa brusc, păstrându-şi ochii închişi, lipindu-se cu spatele de speteaza băncii. Şi abia în momentul acela deschidea pentru două secunde ochii. Dar legănarea trenului te adoarme din nou, şi iarăşi pleoapele se închid de la sine, trunchiul se îndoaie către căderea în somn, întreruptă de acele mici redresări incomplete care nu schimbă traiectoria coborâtoare a capului adormit ci doar întârzie clipa trezirii de tot... Poate că cei din jur, colegii mei, apreciau pantomima în sine. Dar ceea ce m-a atras pe mine a fost părul ei. Un păr şaten deschis, lins, tuns până la jumătatea cefei, ale cărui catifelare şi moliciune privirea mea le pipăia cu încântare şi cu emoţie. Aplecându-şi trunchiul adormit, şuviţele îi curgeau din creştet acoperindu-i obrazul tot mai mult, până ce dispărea sub franjurii părului, lăsând să i se dezvelească gâtul delicat, cum vedeam acum că îl au ele, fetele, şi ea în mod deosebit, şi i se legănau moi şi totodată grele când mima momentele de trezire... Trăiam clipa cea mai frumoasă a excursiei şi a taberei de vară, şi simţeam că exagerasem cramponându-mă de familiaritatea cu băieţii.

Era foarte bine că şcolile aveau să fie de-aci înainte mixte.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Profesiunea părinţilor*

Doamna dirigintă ne striga după catalog şi noi trebuia să răspundem

întrebărilor ei despre profesiunea părinţilor. Tatăl? Mama? Unii aveau motive de a se mândri cu părinţii lor, alţii mai puţin. Sau deloc. Un medic, un inginer, un avocat, un asesor popular — nu erau decât câţiva care aveau părinţi cu studii înalte. Taţii celor mai mulţi dintre colegii mei erau muncitori, vreo doi-trei, printre care şi tata, erau funcţionari. Mamele erau în marea lor majoritate casnice. Dar iată că se ridică din bancă un coleg şi spune despre taică-său: Casnic. Toată clasa se umple de şuşoteli, băieţii se hlizesc unul la altul. Diriginta are o tresărire nervoasă şi se încruntă la cel întrebat: Casnic!? Unde-ai pomenit tu bărbat să fie casnic! Numai femeile sunt casnice!... Colegul se lasă şi el antrenat de veselia generală, face grimase, ridică din umeri şi o dă cotită: E şomer — zice... Toată clasa amuţeşte, diriginta se-ncruntă şi mai tare: Cum, şomer! La noi în ţară nu există şomeri!... Băieţii sunt derutaţi: colegul nostru a făcut o gafă, sau la noi în România chiar nu există şomeri? Cei mai mulţi sunt înclinaţi să creadă că a fost o gafă.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Pământul din Vechiul Regat*

Doamne, ce pământ! a exclamat mama când a observat pentru prima

oară pereţii unui şanţ săpat de muncitori de-a lungul unei străzi din Câmpina. Nu-mi explic, de unde atâta piatră? s-a întrebat ea contrariată. Şi într-adevăr, oriunde ai fi săpat, chiar şi în curte, ca să faci o groapă pentru sădit un pom, să zicem, cazmaua suna tot timpul a metal lovind piatră. Pietrele erau aproape la fel de numeroase ca şi pe albia Doftanei, şi la fel de rotunjite. Ce diferenţă! continua mama să se minuneze, în glas cu aceeaşi undă de reproş la adresa a tot ce întâlnea aici în Vechiul Regat. La noi acasă în Basarabia pământul e pământ, adică negru şi gras, numai bun pentru agricultură, nu plin de pietre ca aici!... A fost cândva albie de râu, i s-a explicat. Cu milioane de ani în urmă. Şi apoi, nu-i peste tot aşa. Aici pe terasa Câmpinei e o situaţie geologică specială... Dar ea nu voia cu niciun chip să admită că e firesc ca în pământ să găseşti piatră lângă piatră...

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat

Strada copilăriei*

În sfârşit ne-am găsit şi locuinţa stabilă în Vechiul Regat, închiriind,

în primăvara anului 1945, una din casele fraţilor Hoepfner de pe strada I.C. Brătianu, la distanţă de câteva case de Rafinăria Steaua Română. Strada şi-a schimbat apoi numele în Filimon Sârbu, un erou comunist din interbelic, iar după ce eroii comunişti din interbelic au căzut în dizgraţia regimului, a devenit Calea Doftanei. Şi în timp ce noi locuiam la numărul 29, pe partea cealaltă a străzii numerele caselor treceau de 100. Asta, deoarece casa noastră era pe aceeaşi latură cu Rafinăria, care se întindea pe o lungime de câteva sute de metri. Vântul care bătea dinspre vest — şi se întâmpla destul de des să bată dintr-acolo —, aducea peste casele noastre toate mirosurile Rafinăriei. Mulţi se plângeau de acele mirosuri, dar mie unele dintre ele chiar îmi plăceau...

Mi-aduc aminte când, într-o zi, stăteam cocoţat în vârful unei movile de brichete de cocs, în apropiere de gara Câmpiniţa, chiar în spatele Rafinăriei, şi îmi făceam de lucru scormonind printre ele c-un băţ. În gară tocmai oprise un tren cu excursionişti în drum către închisoarea Doftana. Din cauza mirosului de la Rafinărie toate cucoanele stăteau la ferestre cu batista la nas şi îşi dădeau ochii peste cap. — Ce, nu vă place la noi? Pute? le-a apostrofat în glumă un muncitor care tocmai trecea pe sub ferestrele vagonului. Ia uitaţi-vă la puştiul de colo — şi a arătat spre mine. Ia uitaţi-vă la el cât e de rumen în obraji! Stă toată ziua în mirosul ăsta şi uite că-i prieşte!... Cucoanele doar şi-au întors pentru o clipă privirea spre mine şi n-au spus nimic.

Prin spatele curţii trecea calea ferată Câmpina–Telega. La distanţă de numai câteva zeci de metri însă, în spatele Rafinăriei, acea unică linie ferată se multiplica în nenumărate alte linii paralele, pe care de dimineaţă până seara, ba chiar şi noaptea, se făceau manevre cu garnituri de cisterne. După ce domnul Alfons Hoepfner s-a întors din deportare, ne-am mutat în casa din fundul curţii, proprietatea fratelui său Rudolf, acela a devenit unul din locurile mele preferate de joacă. Pe linii, îl numeam. — Ies pe linii, îi ziceam mamei. — Fii atent la vagoane, îmi răspundea ea. Şi în rest n-avea nicio obiecţie.

În primul an după instalarea noastră la noua adresă, treceam, în drum către centru, prin faţa Rafinăriei devastate de bombardamentele americane. Prin spărturile în gardul împrejmuitor, vedeam tractoare cu şenile opintindu-se să târască după ele, ancorate cu cabluri, cu scrâşnete şi gemete metalice, uriaşe piese de fier — bucăţi de conductă, părţi de rezervoare, fiare contorsionate — şi trecându-le de partea cealaltă a străzii, devenită un maidan întins după ce aceleaşi bombardamente răseseră de pe faţa pământului casele din partea aceea, lăsând la vedere doar câteva praguri la marginea trotuarului. Maidanul a devenit pentru o vreme loc de depozitare pentru rămăşiţele Rafinăriei...

Găseam peste tot, chiar şi la o bună distanţă de Rafinărie, bucăţi de metal cu forme neregulate, în general alungite, despre care tovarăşii mei de joacă spuneau că sunt schije de bombe. Şi, fără doar şi poate, asta erau. Le cumpăneam în mână, constatam că sunt grele şi mă extaziam în secret de forţa distructivă a exploziilor care spulberaseră cu câţiva ani în urmă case şi instalaţii. Dar acum erau reci, deja destul de ruginite şi, oricum, veneau din trecut. Schijele perforaseră stâlpi de metal de pe marginea trotuarului lăsând găuri al căror contur zdrenţuit semăna izbitor cu conturul schijelor. Stâlpii aceia rămăseseră, peste ani, mărturie. Stâlpii şi schijele.

În scurt timp — poate n-a durat mai mult de şase luni, poate un an — Rafinăria a fost repusă în funcţiune, gardul împrejmuitor a fost refăcut, strada reparată şi totul a început să arate ca şi cum pe-acolo nici n-ar fi trecut războiul. Mai puţin casele învecinate cu Rafinăria, pe care vreme de vreo douăzeci de ani nimeni nu le-a reconstruit.

Strada I.C. Brătianu ducea drept în centru, unde, colţ cu Strada Principală, se afla Şcoala Primară de Băieţi nr. 1, unde aveam să fiu înscris în toamna aceluiaşi an în care ne-am mutat în noua casă. De partea cealaltă se aflau Liceul de băieţi Barbu Ştirbey şi Primăria, o clădire cu etaj, cenuşie dar nu lipsită de personalitate, cel puţin după gustul meu de-atunci, cu balcon spre Strada Principală, unde ieşeau notabilităţile oraşului să întâmpine defilările de 1 Mai şi de 10 Mai, ziua regelui.

Strada I.C. Brătianu nu era asfaltată, nici măcar pietruită. De câteva ori pe zi, o cisternă ciudată, pe două roţi, remorcată la un tractor, trecea hurducându-se prin faţa casei mele. Venea de la Rafinărie şi se îndrepta spre marginea oraşului. Cisterna aducea cu o roabă uriaşă, doar că era tractată cu spatele. Transporta reziduuri petroliere — păcură, cum îi zicea toată lumea. Trecând peste hopuri, capacul de fier al cisternei clămpănea lovindu-se cu zgomot de muchii iar uneori, la câte un hop mai înalt, câte o împroşcătură de păcură sărea de sub capac şi cădea pleaşcă în stradă, ca o baligă neagră. Ştiam care era punctul terminus al acelor curse cu reziduuri: batalele de dincolo de cartierul Păcuri. Le văzusem: arătau îngrozitor. Erau un fel de lacuri negre, cu iarbă definitiv uscată şi pentru totdeauna mânjită de păcură, de formă perfect rectangulară. Un întreg câmp de asemenea forme dezolante puteai întâlni în partea aceea a oraşului, perfect aliniate, despărţite între ele prin haturi de pământ înguste cât o cărare, pe care ar fi fost imprudent să te aventurezi. Acolo îşi depozita Rafinăria, de decenii, reziduurile. Pe măsură ce un batal se umplea, treceau la următorul. Puteai lesne să-i apreciezi vechimea după culoare şi după cât de vâscoasă era păcura. Cu cât batalul era mai vechi, cu atât păcura era mai întărită şi mai mată şi faţa ei mai încreţită. Circulau zvonuri sinistre despre acele batale. Cum că fuseseră oameni care dispăruseră fără urmă înghiţiţi de păcură. Cică odată căzut, nu mai aveai nicio şansă să te salvezi. Cică te duceai încet la fund întocmai ca-n nisipuri mişcătoare, lent şi fără putinţă de scăpare. Un tovarăş de joacă a-ncercat să mă convingă, de pe marginea unuia din batalele mai vechi, că o formă care se vedea la o oarecare depărtare în larg era râtul unui porc înghiţit de păcură nu cu mult timp în urmă. — Ia! Ascultă! a şoptit, şi a încremenit cu urechea în vânt. Adică ce trebuia să aud? Un guiţat de porc în agonie? Nu, mie mi s-a părut că forma aceea nu era decât vârful unui buştean. De altfel puteai să vezi că multă lume obişnuia să arunce în batale fel de fel de obiecte, amuzându-se să vadă că nu se scufundă în păcura groasă, sau în orice caz că nu se scufundă imediat.

Mă gândeam cu îngrijorare că Rafinăria nu va înceta niciodată să prelucreze ţiţei, să umple cu produse petroliere cisternă după cisternă la rampele din spatele casei mele, pe linii, dar totodată să producă la nesfârşit reziduuri, menite să umple batal după batal, acolo la marginea oraşului, unde nu mai rămăsese prea mult loc pentru extinderea câmpului de batale.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat