Traseu predestinat*

Ce poate să însemne, pentru un tânăr înalt şi blond, un braţ fracturat, legat cu o eşarfă albă pe după gât, dacă nu un respiro în drum către o nouă aventură? Cel puţin aşa ar putea să-l judece unii; dacă nu cumva cei mai mulţi. Pe stradă, în lumina crudă a dimineţii, iată-l relaxat, ba chiar cu o oarecare siguranţă de sine, în contrast cu mulţimea străzii, terorizată de grija de a nu întârzia la serviciu. Braţul în ghips nu-i pentru el, poate, o extravaganţă mai mare decât barba-i în creştere — încă un semn că nu datorează nimănui nimic. Un setter lăsat liber din lesă, strecurat prin grilajul parcului, adulmecând sârguincios tufe ici şi colo, tot numai freamăt, negăsind, cu siguranţă, vreo schimbare la stăpânul său care să merite atenţie. Decât, poate, în bine, căci, iată, când a mai dat peste el norocul să fie scos în stradă la o oră atât de timpurie şi lăsat să zburde în voie prin parc?

Tânărul înalt şi blond a fost la spital doar în trecere — cui nu i se poate întâmpla? Atât cât să i se înfăşoare peste braţ o fâşie de tifon impregnată cu ipsos — o operă aproape sculpturală. Cu nimic mai stresant decât să-i faci o vizită la spital unei rude cu adevărat bolnave. Dar de-ar fi fost să rămână acolo mai multe zile? Sau mai multe săptămâni?... Iată o întrebare care s-ar putea pune oricând. (Să fi fost doar o părere, sau peste capul tânărului blond, cu alură de sportiv, a trecut o umbră?) Fiindcă, la fel ca o nenorocire, o întrebare nu vine niciodată singură... Acolo, la spital, s-ar lăsa oare sedus de copleşitoarea ordine de pe coridoare şi din saloane, sau şi-ar găsi refugiul în ceea ce se vede dincolo de zidurile spitalului? Boschete desfrunzite, într-un promiţător februarie fără zăpadă, clădirile şi barăcile anexe, cu porţi de metal, unde nimeni nu-i niciodată văzut intrând sau ieşind? Curtea, aleile atât de bine cunoscute — după câteva săptămâni de şedere! — şi totuşi la fel de fără nume ca şi cărările vieţii?...

La una din acele barăci, iată un oblon de lemn (totuşi) zbătându-se un pic în vânt. Iar vântul stârnind ici şi colo vârtejuri de frunze uscate, afară, în înserare. Toate acestea — o imagine într-o minte, poate, nu tocmai sănătoasă, foarte aproape, la distanţă de o fereastră sau două... Fiindcă niciodată nu poţi să ştii ce fel de salon e cel de alături, cine locuieşte acolo, mai mult sau mai puţin vremelnic. Ai putea privi vârtejurile de frunze uscate şi să te întrebi dacă cel ce stă în salonul de alături, în picioare la fereastră, dând puţin perdeaua la o parte, are totuşi ochi să vadă... Şi când te gândeşti că un biet vârtej de frunze uscate, în iarba la fel de uscată, ar putea să ia, într-o minte bolnavă, proporţiile unui uragan din Moby Dick, pentru cine l-a citit pe vremea când era încă întreg la minte... Ca să nu mai spunem că, pentru cel internat la spital pe mai multe săptămâni, să zicem, peste clădirile anexe, peste barăcile şi boschetele desfrunzite — peste toate astea ar putea să nu mai vină niciodată primăvara...

Şi atunci, să te vedem, tinere blond cu alură sportivă, presupunând că ai fi şi tu în cauză, din ce joben de scamator îţi vei scoate, pocnind din degete, tăria să pui punct, fără să intri în panică, siguranţei că ziua de mâine te va scoate din impas încă o dată, la fel ca de atâtea ori până acum. Fiindcă, ştii bine, ulciorul nu merge de multe ori la apă.

Poţi să-ţi aduci brusc aminte cum era odinioară, în copilărie. N-avea decât să vină boala, cu tot cortegiul ei de răsfăţuri din partea alor tăi. Dar ce ţi se putea întâmpla pe atunci? O amigdalită? Un vărsat de vânt? Nicio clipă nu te-a tulburat gândul că ar putea fi vorba de o ameninţare reală. Ce mai! — tocmai prin boală ai fost de câteva ori (cel puţin!) în viaţă un privilegiat. Dar cum? De astă dată lucrurile stau cu totul altfel (ţi se poate revela brusc, în timp ce seterul adulmecă înfrigurat tufişurile din parc). Dacă mai admiţi că boala te-ar putea plasa într-o zonă privilegiată, fie şi într-un sens foarte vag — nici vorbă nu mai poate fi de răsfăţ din partea cuiva anume — atunci trebuie fie să ştii exact până unde poate merge cochetăria ta cu boala, fie să accepţi, o dată cu extravaganţa, să-i zicem, a situaţiei, şi ideea unei ameninţări reale.

Şi abia aici poţi să simţi, poate pentru prima oară în viaţă, că ai devenit întrucâtva înţelegător cu alţii. Şi, în mod paradoxal, abia simţind că poţi să-i înţelegi pe alţii, să respingi, ce? Tocmai mila! De pildă mila unei femei pentru bărbatul ei care, în urma bolii, a încetat să mai fie bărbat. Tocmai tu care, imaginându-ţi că, o dată ajuns impotent, ţi-ai lua viaţa în clipa când medicul te va înştiinţa (cu regret, bineînţeles) că nu mai e nicio speranţă... Nu că bărbăţia poate să însemne şi altceva decât virilitate — toate astea-s baliverne! Dar abia atunci ai putea să te întrebi — pe îndelete, fiindcă timpul ar începe de bună seamă să-ţi prisosească — ce fel de alte relaţii ar putea să existe între un bărbat şi o femeie? Să ajungi oare până acolo, chiar şi tânăr fiind, încât să admiţi că viaţa poate să rămână (într-un fel) viaţă chiar şi fără sex?... (În timp ce seterul îşi continuă zburdălniciile din tufă în tufă, căutând nebuneşte, ce? — poate tocmai o femelă?) Te pomeneşti! ...Căci boala, întocmai ca şi corpul imperfect, întocmai ca şi urâţenia te plasează într-o zonă tulbure a spiritului tău capricios, apropiindu-te, într-un fel, de eternitate...

A fost nevoie de o mică experienţă, cu o fractură neînsemnată, pentru ca, plimbându-te dimineaţa cu braţul legat pe după gât cu o eşarfă albă, înconjurat de o lume stupid de zorită, să-ţi treacă prin cap fel de fel de idei. Şi poate că nu-i neapărat nevoie să pui impotenţa pe seama unui accident. Pur şi simplu ţi-ai pierdut încrederea în trupul tău: exact ca atunci când, chiar şi bun înotător fiind, într-o bună zi, fără un motiv foarte limpede, a început să-ţi fie teamă să te îndepărtezi prea mult de mal, în larg, unde, doamne fereşte, o panică stupidă ţi-ar îngheţa voinţa de mişcare, la o distanţă unde nimeni n-ar putea să-ţi vină la timp într-ajutor. Aşa-i că-i o adevărată tortură gândul că nu întotdeauna poţi să-ţi verşi amărăciunea dând iute vina pe cineva sau pe ceva — un destin potrivnic? Cum de ţi-ai putut închipui că toţi se nasc cu noroc pe lumea asta? Dar — ia stai! — te pomeneşti că tocmai aici stă adevărata bărbăţie: un destin potrivnic care să nu te îngenuncheze! În parc, ai stat pe o bancă o oră întreagă alături de o femeie şi nu i-ai atins decât mâna în timp ce aţi vorbit vrute şi nevrute. Iar când a sosit clipa v-aţi ridicat fără frenezia de altădată, ştiind, de astă dată, prea bine, că drumul tău nu se va mai sfârşi în patul ei, pur şi simplu pentru că n-ar mai avea niciun rost. Dar s-ar putea totuşi să ai noroc (într-un fel): purtarea femeii faţă de tine să fie ireproşabilă: nicio chemare către ceva ce nu mai poate să se întâmple, nicio aluzie, nicio amintire din vremurile când totul părea să fie normal. Trebuie să recunoaştem că un asemenea noroc nu-i e dat oricui! E greu să găseşti femeia care, pe lângă atâtea momente de tandreţe, să găsească în împreunare o agresivitate, chiar şi de nu prea lungă durată, care să i-o facă — împreunarea, adică — indezirabilă, pentru că visele ei din copilărie şi din adolescenţă au îndreptat-o iremediabil către o irealitate căreia i s-a suprapus ghinionul să nu întâlnească niciun bărbat care să nu dorească să fie înainte de toate mascul...

Ochi tineri, să zicem, pe care ochelari cu lentile groase să-i protejeze, de cine? De propria lor agresivitate! Iată — ar putea exista, de ce nu, şi o asemenea părere! — un scut împotriva agresivităţii, o garanţie pentru interlocutor că nu riscă nimic în urma relaţiei cu purtătorul de ochelari. Bărbat sau femeie, c-un zâmbet uşor stânjenit, căruia sau căreia lentilele îi amplifică doar unda generoasă a luminii din ochi. Iar umbra (din adâncul sufletului) nu i-o ascunde. Ci pur şi simplu i-o şterge. Asta ar putea să însemne un număr de dioptrii peste limita normalului. Plus înclinaţia către singurătate şi către meditaţie...

Ca să nu mai punem la socoteală formele picturale aberante ale artistului pe care nu neapărat ochelarii cu multe dioptrii l-au făcut să le vadă, ci, poate, simpla lor prezenţă dincolo de fereastra închisă dintr-un salon de spital, de unde un banal vârtej de frunze uscate, la sfârşit de iarnă, se vede ca un uragan în largul oceanului unde îşi duce zbuciumata-i viaţă Moby Dick. Trebuie să fii foarte îngăduitor (un fel de a spune, desigur!) ca să admiţi că învolburarea de linii colorate de pe pânză are vreo legătură cu realitatea, fie ea şi văzută de la fereastra unui salon de spital de către o persoană stând nemişcată minute în şir îndărătul ferestrei, cu perdeaua un pic dată la o parte.

...Idei aberante, pe aceeaşi temă, într-o poezie, izvorâte în împrejurări asemănătoare, cărora li se poate recunoaşte o anumită muzicalitate — atât şi nimic mai mult. Căci dacă nu de poezie ar fi vorba, ci de proză, atunci eroii acelei proze ar trece, poate, prin străfundurile suferinţelor omeneşti, fără să fie prea limpede — pentru omul de toate zilele — ce a iscat acele suferinţe. Literatură abisală, ar zice unii, fără a ne convinge însă că au înţeles cu adevărat despre ce-i vorba. O simplă eşarfă trecută pe după ceafă, susţinând un braţ fracturat? Sau prilejul pe care ţi-l dă acel braţ fracturat să deprinzi iscusinţa de a desluşi enigme?

Şi de ce n-ar fi premeditare la mijloc când tânărul cu braţul fracturat trebuie să parcurgă un traseu anume în drum către cabinetul de chirurgie? Văzând în jur ceea ce înfioară şi descurajează, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, poţi să te obişnuieşti cu ideea că suferinţa te înconjoară pretutindeni. Şi dacă n-o vezi este pentru că nu vrei s-o vezi. Dar acolo, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, n-ai încotro. Bolnavi îţi ies peste tot în cale; bolnavi care nu mai au nimic de ascuns — după ce, multă vreme, la rândul lor, au crezut în normalitate. Dezalcoolizare, boli venerice, perversiuni sexuale — oameni care arată ca toţi oamenii; doar că sunt de fapt măcinaţi pe dinăuntru. Un pictor, un dirijor de orchestră simfonică, un poet — se şuşoteşte peste tot şi, în mare parte, afli totul numai din şoapte. Alcoolici şi perverşi sexuali, SIDA. Cine suferă doar de cancer şi de inimă cu greu îşi poate stăpâni indignarea că lumea e atât de putredă şi nimeni nu întreprinde nimic pentru purificare. Liniile încâlcite de pe pânză, poezia criptică, muzica concretă — toate astea nu-s decât rezultatul toleranţei faţă de murdăria întinsă peste întreaga lume. Fiindcă ceea ce produc drogaţii şi perverşii este expus fără nicio jenă în galeriile de pictură, se cântă cu neruşinare prin sălile de concert, se tipăreşte cu uşurinţă pe hârtie, pentru că — ţi-o spun sufocaţi de indignare cei de pe coridoarele şi de pe aleile spitalului — «hârtia rabdă orice»!

E oare timpul să te întorci acasă, tinere înalt şi blond, cu alură sportivă şi braţul fracturat legat cu eşarfă pe după gât? Seterul te va urma fără să crâcnească, poţi să fii sigur, nu? Pentru că el a venit pe lume cu recunoştinţă în sufletul lui de câine... Rămâne doar să aştepţi ziua ultimului drum la spital, când o asistentă drăguţă îţi va scoate de pe braţ opera sculpturală de ghips, pe care câţiva prieteni au şi apucat, cu voia ta, bineînţeles, să-şi aştearnă cu tuşuri colorate inscripţiile lor stupide...

Cu braţul eliberat (e doar un fel de a spune), te vei simţi oare tu însuţi eliberat şi te vei amesteca în mulţimea stupid de zorită din fiecare dimineaţă din fiecare anotimp, în drum către serviciu? Sau traseul ales cu premeditare — sau, poate, cu predestinare — în incinta spitalului îţi va aminti, fie şi vag, de traseul ales de Alighieri prin cercurile Infernului? El însuşi un iremediabil bolnav de geniu...

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul, 01.05.1996

Pe tamponul din capul liniei moarte*

Zi şi noapte făceau manevre pe liniile ferate ale staţiei de încărcare de la Steaua Română, ticsite de vagoane-cisternă, toate negre de păcură. Vedeai câte o garnitură urnindu-se din loc şi înaintând încet, pe sub gâturile de girafă ale robinetelor de motorină, din macaz în macaz, tranca-tranca, printre multele garnituri staţionate acolo zi şi noapte. Şina se lăsa sub greutatea cisternelor când treceau, roată după roată, deja departe de Steaua Română, prin spatele casei lui Vintilă. Printre roţile în mişcare vedeai zidul de cărămidă de culoare galben-cenuşie, înalt cât două case şi, peste zid, o bună parte din parcul de rezervoare. Goale, ruginite şi, câteva dintre ele, turtite de bombele americane... Rar de tot, câte o garnitură trecea de casa lui Mihalcea, şi mai niciodată nu ajungeau tampoanele ultimului vagon din garnitură să se proptească în tampoanele ruginite din capul liniei moarte. Chiar aşa! mai niciodată... De la tampon puteai să cobori într-o fuguţă rapidă de vreo douăzeci de metri până în poarta terenului de fotbal Ileana. Dar Rareş rămânea de cele mai multe ori sus pe terasament. Se căţăra în patru labe pe una din traversele aşezate oblic, în chip de proptele, îndărătul tampoanelor. Cămaşa îi ieşea din pantaloni când se răsucea să se aşeze ghemuit pe tampon. Peste gard, printre plopi, puteai să vezi cam jumătate de teren. Livada lui Mihalcea te împiedica să vezi cealaltă jumătate. Când jocul se muta în partea aia, gazonul rămas gol, drept în faţa lui Rareş, ardea verde-mocnit. Rareş se foia pe tampon şi rugina zgrunţuroasă i se lua pe pantaloni. Se auzeau zgomotele surde ale mingii lovite departe, peste colţul livezii, în timp ce portarul de la Astra, singur în faţa porţii, privea încordat, drept în soarele roşu al asfinţitului, cu mâna streaşină la ochi...

Dar primăvara, vremea e capricioasă... Sâmbăta următoare venea o ploaie cu chef de joacă. Tampoanele rugineau din nou. Rugineau şi profilele de metal, nituite, care susţineau acoperişul tribunei de dincolo de teren. Sus într-un colţ rămăsese agăţat un zmeu, ferfeniţit după toţi anii ăştia de război, c-o terfeloagă de coadă, umedă, pe care vântul abia dacă o mai flutura, plictisit...

Dar venea, special pentru spectacolul cu motociclete, fanfara Garnizoanei... Uniforme bleumarin... Coborau în ritm de marş, cu alămuri şi cu talgere, dinspre calea ferată şi cutele pantalonilor le zvâcneau ritmic sub genunchi în timp ce intrau pe poarta larg deschisă... Fanfara străbătea peluza, dând ocol terenului, între groapa de sărituri în lungime şi piciorul zidurilor dosnice de cărămidă roşie ale caselor din colonia Concordia, şi se oprea chiar lângă tribuna acoperită, pe un loc special îngrădit, unde aproape că nu ajungea soarele.

De la înălţimea terasamentului liniei moarte, Rareş, ghemuit sus pe tampon, putea desluşi afişul lipit pe poarta terenului Ileana, mare, roşu pe alb: CONCURS DE SĂRITURI CU MOTOCICLETA. ACROBAŢIE. CUNOSCUTUL MOTOCICLIST ANGHEL DATCU SARE DE PE TRAMBULINĂ, TRECE PRIN FOC ŞI PRIN STICLĂ... Trambulina era deja instalată în centrul terenului. Încă înainte să se piardă în aer ultimele sunete ale marşului începeau să tureze asurzitor motoarele motocicletelor, dincolo de tuşa terenului, în mijlocul unei mulţimi de puşti curioşi, prin care nu mai vedeai nimic...

Călare pe motocicletă, venea Datcu, îmbrăcat într-o salopetă neagră, pe cap cu o mască de cauciuc, cu mănuşi mari de azbest în mâini. Dar era oare chiar Datcu? Venea dinspre tuşă accelerând la maxim peste gazon. Roata din faţă zvâcnea în retragere pentru o clipă când ataca rampa, şi era deja în aer când trecea prin cercul de foc. Se ridicau urale din tribuna acoperită în timp ce roata din spate atingea în cădere gazonul şi Datcu se cutremura tot pe arcurile motocicletei, victorios şi teafăr, ridicându-şi mâinile de pe ghidon.

...Venea din nou val-vârtej, în creştetul capului c-un pătrat de metal prins peste mască şi ochelari, pe gazon în trombă. Panoul de sticlă îi stătea în faţă, la capătul trambulinei şi el se repezea cu motocicleta lui, turbat, cu capul înainte, drept în panou. Geamul sărea în ţăndări... Praf şi pulbere... Fanfara începea din nou să cânte...

Pe lângă tampon treceau stând de vorbă, în drum spre terenul de fotbal, Stoianovici şi Crăciunescu. Abia acum. Pierduseră totul.

— Hei, Rareş! Rareş!... Din poarta stadionului, Radocea, c-o găleată veche în mână, îşi agita de zor braţul întins deasupra capului. Răcnea şi îl chema prin semne în timp ce primii spectatori treceau pe lângă el părăsind stadionul. Rareş mai lua pe pantaloni încă o palmă de rugină când se lăsa să lunece de pe tampon în jos.

— Vrei să intri gratis la toate meciurile? Hai cu mine!

Radocea îl lua pe după umeri şi îl trăgea zorit înăuntru pe poarta stadionului, împotriva puhoiului de spectatori care plecau.

— Culegem cioburile din iarbă şi ne lasă să intrăm gratis până la sfârşitul anului! Domnul Dragnea mi-a zis că vrea doi băieţi. Vii cu mine?

Se lăsau pe sub bara de fier îndoindu-se pe spate, agăţaţi de ea c-un balans acrobatic şi o porneau peste gazon drept spre centru de-a lungul liniei de mijloc. Lucrători în salopete cenuşii demontau ultimele bucăţi de trambulină, cărându-le la marginea terenului, în timp ce ultimii spectatori părăseau tribuna. Încă şi-acum mirosea în jur a metal încins şi a eşapament. În mâna lui Radocea găleata zdrăngănea dogit a tinichea plesnită şi îngroşată de ipsos vechi.

— Rareş, ai aflat de concurs? Literar, parcă... Sau cam aşa ceva. Toată lumea zice c-ai luat premiul întâi! Nu ţi-a spus nimeni?... Mai aveau câţiva paşi până la locul unde Datcu trecuse cu motocicleta prin geam şi cioburile se vedeau împrăştiate peste tot prin iarbă. Radocea se distra studiindu-i faţa de aproape. — După cum te holbezi la mine s-ar zice că nu ştiai nimica... Hei, Rareş!...

Fanfara Garnizoanei se îndepărta de tribună în pas mărunt şi grăbit. Mărşăluia de-a lungul peluzei îndreptându-se spre ieşire. Rareş o vedea ca prin ceaţă... Sunete răzleţe zburau, luate de vânt, către calcanele înalte de cărămidă roşie ale caselor din colonia Concordia şi de acolo se întorceau cu vibraţii dulci peste terenul de fotbal... Stând pe vine, cu mâna întinsă după un ciob, Rareş îşi înălţa capul din pământ şi îl zărea pe Relu Opriş trecând prin apropiere, cam pe diagonala terenului. Opriş îi făcea prieteneşte un semn energic de victorie, iar Radocea dădea aprobativ din cap, asta vrând să însemne că da, avea şi de ce să-i facă semnul ăla. Dar trecea în aceeaşi direcţie, pe gazon, şi Gigi Nistor, iar îndărătul lui, Papadopol îl ajungea uşor din urmă c-o fugă scurtă de trei paşi. Împreună treceau pe lângă Rareş nedezlipindu-şi privirea prietenoasă de el şi fluturând din mână. Sile Cloşan, chiar şi el... Veneau apoi Traian Felea, Eftimie, Mişu Văduva... grupuri... toată clasa... Până şi Crăciunescu şi Stoianovici, ei care păreau desprinşi de lume şi mereu aveau câte ceva important de discutat între ei cu glas scăzut ca să n-audă ceilalţi, acum n-aveau ochi decât pentru Rareş... Curioşi cu toţii, ar fi vrut, parcă, să se oprească. Dar nimeni nu se oprea. Treceau mai departe... Fanfara Garnizoanei ieşea de pe stadion, cu muzica ei tot mai îndepărtată. Urca bucăţica de drum, cu iarbă uscată şi călcată în picioare pe margine, prin dreptul tampoanelor de la capătul liniei moarte... Şi coada fanfarei, unduindu-se, o cotea dispărând pe strada Avram Iancu...

— Dacă Rareş primeşte premiu pentru ceea ce a scris, spunea tata şezând la masă, înseamnă că încă n-am pierdut orice speranţă. Plin de însufleţire, spunea: — Poţi să scrii chiar şi despre lucruri neconvenabile în noua noastră situaţie şi uite că nimeni nu te bagă la puşcărie! Dimpotrivă, iei premii la concursuri literare!... Unii s-au şi grăbit să înmormânteze democraţia. Eu unul nu cred în sfârşitul democraţiei! Atâta vreme cât la un concurs literar nu se fac matrapazlâcuri, încă mai putem spera...

— Ce-a scris Rareş? întreba Felicia. Abia dacă trecea cu bărbia de tăblia mesei dar nu era dispusă să se lase neglijată.

— Ce-a scris Rareş... Asta, spunea tata, nu cred că am dreptul să deconspir. Doar dacă... Şi se întorcea către Rareş întrebător, aşteptând. Cum însă Rareş rămânea tăcut, tata renunţa să mai aştepte. Spunea: — Dar un pronostic pot să fac. Şi uite, îl fac! Rareş o s-ajungă scriitor! Nu râde, Felicia. Un mare scriitor! Tu o s-apuci să vezi. Noi, poate, nu...

Mama stătea la masă oarecum încordată, cu pleoapele coborâte peste un zâmbet reţinut... Într-un târziu stingeau luminile în toată casa...

Afară în noapte, pe liniile ferate din spatele casei continuau manevrele cu vagoane-cisternă. Roţile scrâşneau prelung-resemnat la trecerea de pe o linie pe alta. Tampoane se ciocneau între ele cu o forţă ascunsă. Garnitura întreagă se cutremura, cisternă după cisternă, până la ultima, departe, către intrarea terenului de fotbal Ileana... Cioburile de geam zăceau împrăştiate în iarbă... Mascat şi cu pătratul de metal în creştetul capului, Datcu sărea de pe trambulină, cu mâinile încleştate pe coarnele ghidonului şi pentru o clipă rămânea încremenit în aer în timp ce trecea în zbor prin rama înaltă cu geam, izbind peretele de sticlă, învăluit într-un nor alburiu-sclipitor de ţăndări...

În odăiţa de la mansardă, Rareş stătea lungit, cu privirea în tavan. Tavanul era înclinat şi pe jumătate umbrit. Se ridica într-un cot şi avea lângă el, chiar în faţa ochilor, pe pat, în lumina lămpii de noapte, toată colecţia de reviste. O singură copertă colorată, de Crăciun. Însă Crăciunul trecuse de mult. În rest, câte o singură culoare. Dar ce mai conta?... Un copil-coşar şi un copil-bucătar, mov pal cu negru, veneau în pas întins pe coperta numărului 39. Cu supliment gratuit „Jurnalul copiilor”, stătea scris în josul copertei. O maimuţă de la grădina zoologică se agăţa strâns de piciorul unui îngrijitor în salopetă albastră, la doi paşi de o girafă care îşi întindea peste gard gâtul nesfârşit pe coperta numărului 44. O fetiţă portocalie, c-o basma pe cap, netezea cu fierul de călcat o faţă de pernă întinsă pe o măsuţă grosolană de scândură, scoasă afară în curte, chiar la piciorul unei prăjini care susţinea frânghia de rufe... Pe gânduri, Rareş răsfoia alene revistele... Se auzeau ciocnindu-se între ele, fără vlagă, tampoanele cisternelor afară în noapte...

Alina Negulescu, cl. a III-a A, citea pe pagina a doua. Nu scria ce oraş. Putea fi oriunde... pe întinderea nopţii de afară. ...Mi-a făcut mare bucurie scrisoarea ta, fata moşului. Scrii tare corect şi îngrijit. Ş-apoi, poezia pe care ne-ai trimis-o e foarte reuşită! Fără îndoială că se va publica. Fiind însă o poezie ocazională, va trebui să aşteptăm împreună până când îi va veni rândul. Rareş ridica ochii spre fereastra întunecată... El însuşi se simţea pierdut, mic şi neînsemnat, în nesfârşita noapte înstelată, aşternută peste pământ. Dar inima îi bătea mai repede. Abia dacă îndrăznea să-şi închipuie că raza unei stele avea să-i călăuzească vreodată lui Moş Costache un răspuns care să vină în zbor, scris pe pagina a doua, pe poarta casei lor de pe strada Avram Iancu, numărul 29... O revistă nou-nouţă, pe copertă cu un desen încă neînchegat...

Stela Sincovici, citea mai departe... Stela Sincovici, cl. a III-a, Bucureşti. Povestea „Copilul orfan” nu e potrivită pentru revista noastră. Cu alt prilej îţi voi explica de ce... Toţi aşteptau cu sufletul la gură. Stela Sincovici... Citind răspunsul, Stela Sincovici trebuie că avea aceeaşi tresărire de nerăbdare şi de revoltă ca şi Rareş. De ce cu alt prilej? Ochii lui Rareş fugeau pe pagină în jos.

Nistor Teodorescu, cl. a V-a, Turnu-Măgurele. Poveştile tale nu sunt destul de reuşite ca să le putem publica. Povestea „Ouşor”...

Afară la uşă se auzea şoapta Feliciei. — Rareş! Rareş, pot să intru?

Trebuie că stătea atât de aproape că atingea cu buzele scândura uşii.

— Ce vrei, Felicia? Pleacă! Du-te la culcare!

— Nu pot să dorm, se auzi de dincolo de uşă şoapta ei contrariată.

Rareş se ridică din pat şi deschise uşa.

— De ce nu poţi să dormi?

Era clar, Felicia venise pusă pe inventat primejdii şi se prefăcea îngrozită de propriile ei fantezii:

— N-ar putea...? N-ar putea să se răstoarne un tren şi să se dărâme peste casa noastră? se fandosi ea.

— Prostii! De-asta nu poţi să dormi?

Felicia nu găsea nimic de răspuns. Doar îl privea adânc, drept în ochi, stând nemişcată.

— Despre ce ai scris în compunere?

O revistă, deasupra teancului, rămăsese deschisă în cercul de lumină al lămpii de noapte. Rareş se aşeză încet la marginea cercului de lumină şi tăcu îndelung, cu privirea în pământ.

— Am scris... zise el... Am scris despre cum am strivit un pui.

— Ai strivit un pui? se îngrozi Felicia.

— N-am vrut... Mă jucam jos în faţa casei... Aveam patru ani. Cloşca tocmai scosese pui. Era cloşca doamnei Alexandrescu. Puii se ţineau după mine, înţelegi? Cum făceam un pas, veneau fuga la picioarele mele... Doamna Alexandrescu mi-a spus că decât să calc un pui din neatenţie, mai bine să fug de ei. Şi asta am şi făcut, am încercat să fug. Numai că puii fugeau şi ei, la fel de repede. Sau poate chiar mai repede... Când m-am uitat în urmă, călcasem un pui...

Dar ce ţi-a venit să scrii tocmai despre asta, Rareş, poţi să explici?...

O locomotivă oprise chiar în spatele casei, pe prima linie şi, deocamdată, pufăia rar în beznă. Lucrători de la Steaua Română se auzeau strigându-şi unul altuia, peste linii şi peste trenuri nemişcate, cuvinte nedesluşite.

...Povestea „Ouşor” e foarte frumos scrisă, dar de ce e atât de tristă? Încearcă altceva.

Heliane Beatrice Kottlar, cl. a IV-a. Am primit poezia şi povestea ta. Se cunoaşte că te pricepi să scrii. Dar subiectele sunt nepotrivite, cred că înţelegi de ce. În ţara noastră se întâmplă atâtea lucruri frumoase! Oamenii şi copiii sunt cuprinşi de bucuria muncii. De ce nu-ţi alegi alte subiecte pentru poeziile şi poveştile tale? Ia să încerci şi să ne trimiţi ce-ai scris.

Anghel Ecaterina, Galaţi, cl. a III-a. Poeziile trimise de tine sunt foarte frumoase şi sunt făcute de tine. Îţi iubeşti patria, după cum se vede. Ştii, fetiţo, ţara noastră a pornit acum pe un drum nou. În fruntea ei au venit oameni din popor, care cunosc viaţa şi suferinţele lui. Ţara noastră a devenit Republică Populară. Moş Costache te sfătuieşte să scrii o poezie închinată tinerei Republici Româneşti. Şi dacă o să fie frumoasă, o vom publica în revista noastră...

Nu mai era trambulina pentru motociclete în mijlocul terenului ci estrada festivităţii de premiere într-o mare de rumoare şi de steguleţe tricolore de hârtie. Călcau nepăsători pe gazon foindu-se în jurul estradei fete de la liceul Elena Doamna, care nu văzuseră în viaţa lor un meci de fotbal, dar nici acrobaţiile lui Anghel Datcu. Erau chiar şi băieţi care nu puseseră niciodată piciorul pe gazonul unui teren de fotbal... Rareş se uita atent la feţele din jur.

— Hei, Rareş! îl striga Radocea de peste capete tunse, agitându-şi braţul ridicat. Ai venit să iei premiu’ ăl mare? Stai un pic! Hei, Rareş!

Două fete de lângă el, umăr în umăr, chicoteau în secret, cu capetele înclinate, tâmplă în tâmplă. Chicoteau şi altele. Aşteptând cu încordare cele ce aveau să se întâmple, un ghem cald i se ridica din stomac împrăştiindu-i-se fierbinte în urechi. Domnul Bordeianu se strecura şi el prin mulţime, ditamai profesorul, c-un cap peste toţi cei din jur, şi se oprea pentru o clipă, doar atât cât să-i prindă privirea lui Rareş. Bărbia lui făcea un Da scurt de simpatie pentru Rareş şi numai pentru el... Dar o undă de nelinişte pornea iute să se împrăştie dinspre estradă stingând rumoarea până tot mai departe... Un stol de grauri se ridica speriat din livada lui Mihalcea şi trecea în zbor, c-un fâlfâit mărunt şi grăbit de aripi, pe deasupra terenului, dispărând dincolo de acoperişul tribunei.

— În viaţă, graurii zboară în stoluri! i se păru lui Rareş că aude răsunând la difuzoare vocea gravă a domnului Mocanu. Dar nu, directorul spusese: În viaţă, greul începe în şcoală!... Era şi doamna Muşat pe estradă, parcă mai înaltă şi mai corpolentă decât o ştia, c-o fustă albă înflorată, cu pliseuri. Stătea o jumătate de pas în urma domnului Mocanu, cu mâinile una într-alta peste pliseuri. În faţa lor, pe un scăunel, chiar lângă microfon, aşteptau să fie înmânate diplomele făcute sul şi legate cu panglică roşie. — Rareş! se auzi un strigăt firav din mulţime, şi el recunoscu numaidecât glasul Feliciei. Dar discursul directorului începuse deja şi mulţimea făcu iritată Şşt! întorcându-şi capetele spre locul de unde venise strigătul... Rareş nu pricepea despre ce tot vorbea pe estradă domnul Mocanu. Vorbea de un concurs sportiv?

— ...ale campionilor de mâine!... răsuna la difuzoare vocea domnului Mocanu. ...Nu trebuie să credem însă că victoriile de astăzi sunt mai puţin importante!... Avem de unde să ne alegem campionii!... Noi românii suntem un popor înzestrat! Iar acum nu ne mai lipseşte nimic ca să ne împlinim destinul! Ne-am despărţit de trecut şi am pornit să ne construim un viitor nou! Cu mâinile noastre!...

Dincolo de mulţime, doi băieţandri fără nicio treabă şedeau în tribună, cu coatele rezemate şleampăt de genunchii răşchiraţi, surâzând ironic. Lor chiar că puţin le păsa despre ce campioni vorbea domnul Mocanu şi puţin le păsa de numele pe care avea să le citească de pe listuţa pe care tocmai o scotea din buzunarul de la piept.

— Apostol Constantin! se revărsa vocea clară a domnului Mocanu peste mulţimea de capete adunate în jurul estradei, în aerul limpede şi călduţ. Într-un fel, însă, numele zgâria urechea... Apostol Constantin se ivea strălucitor din mulţime şi urca dintr-o suflare scăriţa de scândură.

— Apostol Constantin de la liceul Enăchiţă Văcărescu primeşte premiul pentru câştigarea probei de o sută de metri plat!

Sus pe estradă directorul se apleca şi lua de pe scăunel primul sul de hârtie legat cu panglică roşie. În chiotele câtorva din mulţime, sulul trecea din mâna directorului în mâna elevului campion.

Veneau şi alte nume, de care Rareş nu mai auzise până atunci... Enache... Sava... Deleanu... În vânt, uscat acum şi mai uşor ca niciodată, zmeul agăţat cu ani în urmă, pe la începutul războiului, de acoperişul tribunei, se zbătea cu nelinişte, cu terfeloaga lui de coadă, înviorată ca o coadă de pisică nervoasă.

— ...Premiul la concursul literar... Cine altcineva ar putea să-l înmâneze dacă nu cea care s-a ocupat direct de acest concurs... şi a avut grijă să câştige cel mai bun?... Vorbind, domnul Mocanu o împingea uşurel de spate pe doamna Muşat în timp ce el însuşi se dădea cu un pas înapoi... şi doamna Muşat venea la microfon. Pe scăunel mai rămăsese un singur sul de hârtie legat cu panglică roşie. Rareş le vedea din spate pe cele două fete care chicoteau şi-acuma una într-alta, în surdină. Dincolo de teren, în tribună, cei doi băieţandri priveau indiferenţi. Rareş o vedea pe doamna Muşat vorbind la microfon. Dar ce tot spunea doamna Muşat? Ceva care stârnea fierbere în mulţime? Chiar lângă urechea sa îl auzea pe Radocea izbucnind indignat:

— Nu se poate!... Şi fiindcă Rareş se întorcea răvăşit şi nedumerit spre el, Radocea îi răcnea drept în fată: — Ai auzit ce-a spus? N-ai auzit? Lenghel Iosif! Ăsta cică a câştigat concursul!... În jur mulţimea sâsâia şi vocifera iritată întorcându-se vădit duşmănoasă către ei şi chiar şi domnul Mocanu, stând în picioare pe estradă, îşi întorcea capul în direcţia lor deşi Rareş nu pricepea cum de furia lor se făcuse auzită atât de departe, tocmai până la estradă, unde abia se vedea un băiat slăbuţ, blond-roşcovan, cu ochelari, urcând scăriţa treaptă cu treaptă. Departe, peste zeci şi zeci de capete, băiatul acela străin, înclinându-se din mijloc, întindea mâna şi primea din mâna doamnei Muşat sulul de hârtie legat cu panglică roşie. Ultimul.

Mulţimea deja se foia, într-un nor de rumoare, strivind gazonul de jur împrejurul estradei şi pe toată întinderea terenului, îndreptându-se spre ieşire. — Rareş! Rareş! striga de undeva Felicia, cu lacrimi în glas. Dar primii din mulţime treceau deja prin dreptul tampoanelor ruginite. Sporovăind, mulţimea o cotea pe strada Avram Iancu, pe care o ocupa dintr-un gard într-altul. Din mers cineva îl înghionti pe Rareş în umăr şi în clipa următoare altcineva din urmă îl călcă apăsat pe toc, lăsându-l cu călcâiul scos afară din pantof. Şontâcăind, Rareş îşi târşi pantoful către marginea străzii şi, lângă gard, se aplecă să-şi dezlege şiretul. Dar chiar şi acolo dădeau peste el înghiontindu-l cu câte un genunchi în spinare...

— Indolenţa, spunea tata şezând la masă. Dezinteresul! Dispreţul pentru semenii noştri, asta e meteahna care o să ne ducă la pierzanie! Dacă nici la un biet concurs şcolar nu eşti în stare să duci până la capăt ceea ce ai hotărât într-un fel, cum mai putem spera să fie duse la bun sfârşit marile probleme ale naţiunii? Praful şi pulberea o să se-aleagă într-o bună zi de neamul românesc! Şi ziua asta o să vină cu mult înainte de Judecata de Apoi. O să vedeţi!... Sau poate c-o să ne mai târâm o bucată de vreme în mizeria noastră dintotdeauna. În rest, nu ştiu. Dumnezeu cu mila...

În fiecare zi, la masă, tata îşi revărsa mânia şi dispreţul. Şi nu numai la masă. Umbla prin casă târşindu-şi papucii şi gesticula. Acuza cu degetul, apăsat, şi îşi vărsa năduful.

— Totul s-a întors cu susul în jos! Instalatorii se ocupă de ghirlande, iar Pancu îl pune pe şeful de birou să-i treacă pe listă pe toţi cei care fac mai mult de o reclamaţie! Şi asta până ce pleacă în concediu! Iar Condurache ce face? Iese în stradă la măturat! Auziţi, primarul oraşului iese în stradă la măturat! Condurache, la patru ace, pe strada Nicolae Bălcescu, cât e ea de lungă, până mai jos de ceasornicăria Schwarz, ca să-l vadă cât mai multă lume! Mascaradă şi prefăcătorie! Totul e viciat de sus până jos!

Hei, Rareş, astupă-ţi urechile, nu-l asculta. Strada Nicolae Bălcescu? Foarte bine. Plimbă-te dintr-un cap într-altul fiindcă pe tine nu te ştie nimeni. Nimeni nu te-a văzut urcând pe estradă în mijlocul mulţimii de pe terenul Ileana... Nicolae Bălcescu şi de-acolo, la dreapta pe strada Vlaicu Vodă, unde se vedea şcoala încă din colţ... Rareş pătrundea într-o aripă a clădirii, pentru el complet nouă fiindcă acolo era intrarea rezervată profesorilor. Drept înaintea lui, se întindea, cât era de lung, coridorul cu ferestre înalte dând în curtea interioară. Dar Rareş o lua la stânga, trecea de holişorul rotund şi se oprea la prima uşă dublă. Deasupra tocului uşii, pe o plăcuţă emailată, veche de cine ştie câţi ani, stătea scris, negru pe alb, cu chenar, CANCELARIE. În capul coridorului, departe, o fereastră boltită dădea în strada Baltasar Gracian. Venind de acolo, se reflecta în luciul pardoselii, lungă şi palidă, lumina zilei. — Hei, Rareş! Ce faci, nu intri?... Rareş întorcea capul în urmă. Şi din partea aceea venea zgomotul străzii. Ghiocul zilei de vară... Deschise uşa, şi doamna Muşat, stând în picioare de partea cealaltă a mesei, îşi înălţă privirea, c-o undă de mânie neliniştită în ochi.

— Rareş? Ce-i cu tine aici? Doar ştii că n-ai voie în cancelarie nechemat!

Dar Rareş lăsase în urma lui uşa deschisă şi înainta încet spre masă. Doamna Muşat deja aproape că începuse să strige:

— Rareş! N-ai voie! Te avertizez, nu mai face niciun pas!

Doamna Muşat nu mai era ca pe estradă, în soarele serbării, ci din nou mică şi grasă, cum o ştia. Rareş stătu pe loc.

Doamna Muşat îl aţintea cu o privire iscoditoare, încărcată de reproş.

— Nu cumva ai venit să mă întrebi de concursul literar? Am ghicit, nu-i aşa? Sigur c-am ghicit. Pentru asta ai venit! Ce vrei să afli? Te consideri nedreptăţit? Sau poate ţi s-a spus că tu erai desemnat să iei premiul? Aşa ţi s-a spus? Foarte rău! Lumea vorbeşte vrute şi nevrute. N-ai fost niciodată desemnat pentru premiul întâi! Nici vorbă de-aşa ceva!

Înaintea ei, pe masă, rămăsese deschis un catalog. Mâna doamnei Muşat căuta pe dibuite colţul unei file. Tocmai urma să întoarcă foaia. Sub ochii lui Rareş catalogul zăcea întins cu cele două aripi de carton încremenite în umbra cancelariei... Era oare cel din anul care se încheiase? Sau te pomeneşti că deja scriseseră catalogul din anul viitor, când nimeni încă nu ştia ce avea să se întâmple... Rareş se întoarse şi o porni spre uşă.

— Rareş!

N-apucase să facă decât câţiva paşi. Doamna Muşat parcă fusese plecată cu gândul într-o călătorie lungă unde cineva îi şoptise cu zel la ureche că despărţirile reci nu priesc nimănui. Dar n-avea totuşi timp de pierdut şi prin ochi îi treceau luciri de nervozitate.

— Rareş, nu vreau să fiu acuzată că fac nedreptăţi. Nu sunt obligată şi nici n-am voie... Dar am să te las pe tine să judeci singur. Uite, am să-ţi arăt... Vino încoace.

Doamna Muşat deschidea o uşă şi scotea din întunecimea unui dulap un teanc de foi strânse c-un elastic. Scotea elasticul c-un gest nervos şi îi întindea lui Rareş foaia de deasupra în timp ce-l aţintea cu ochi indiferenţi.

— Nu-i legal ceea ce fac dar nu-mi place să fiu acuzată pe nedrept. Stai jos şi citeşte. Asta-i lucrarea premiată. Citeşte şi judecă singur. Sper să nu mă ţii prea mult.

Foaia avusese colţul din stânga-sus îndoit de mai multe ori, aşa cum Rareş îşi amintea că îndoise şi colţul foii lui, înainte de a lipi peste el o etichetă tăiată pe jumătate, în ziua concursului. Dar acum colţul era dezlipit şi dezdoit şi între două pliuri se putea citi un nume scris oblic: Lenghel Iosif. Cl. II. Lic. Ion Păun Pincio.

— Citeşte, Rareş. N-am vreme de pierdut.

Avea în faţa ochilor o pagină acoperită c-un scris străin. Privirea fugea fără voie peste rânduri în jos dar se întorcea atrasă de titlu. Secerişul. Rareş se lăsa încet pe scaun fără să-şi ia ochii de pe foaie.

Cu o zi înainte de seceriş, Moş Ion şi-a pregătit uneltele pentru lucru. Iată-l: s-a sculat cu noaptea în cap şi s-a îndreptat spre ogor. Soarele se ridica de după culmi, iar vântul adia uşor, făcându-l să creadă că se află într-o lume nespus de frumoasă...

Doamna Muşat stătea în spatele lui şi aştepta în picioare.

— Hai, Rareş. Citeşte până la capăt. Ai de învăţat. Sper.

...Ia un spic, îl freacă între palme şi încearcă cu dinţii rezistenţa bobului de grâu.

S-a apucat de lucru. Sudoarea curge şiroaie pe zbârcita lui faţă. Lucrează ne’ncetat cu mai mult avânt... S-aşează într-o rână în iarbă, pufăie din lulea şi gândurile îl fură şi-l duc în trecut. Pământul care-i aparţine lui acum era al lui Conu Iancu. Iar acum statul l-a împroprietărit pe el. Ogorul împrăştie un miros de grâu copt. E linişte! Numai luleaua lui Moş Ion pâcâie încet.

Acum s-a apucat din nou de lucru. Apucă cu mâna firele de grâu, le taie cu secera şi le face snopi.

Ziua a trecut repede! E seară!... Moş Ion are mult de secerat, dar va mai secera şi mâine. Se ridică în picioare, îşi îndreaptă şalele şi pleacă’n spre casă. Din sat se aude lătratul câinilor. Îşi mai priveşte o dată ogorul, vede snopii aşezaţi în formă de colibă. Ajungând în sat, i se pare firea încremenită. Afară de lătratul câinilor, nu se mai aude decât sunetul tălăngilor de la gâtul berbecilor, care se-ntorc de la păşune.

Trecuse o dimineaţă întreagă, trecuseră zile şi doamna Muşat aşteptase tot timpul ăsta în picioare, tăcută.

— Ei, Rareş? Ce-ai de spus? Ai văzut?... Pământul era al lui conu’ Iancu, dar acum e al lui moş Ion. Statul l-a împroprietărit! Iar moş Ion încearcă cu dinţii rezistenţa bobului de grâu. Asta face, nu se ocupă de fleacuri, înţelegi ce vreau să spun... Nu merita lucrarea asta premiul întâi? Vreau s-aud de la tine, Rareş. Merita sau nu?

Ai vreun răspuns, Rareş?... Ai vrut să nu faci rău, şi uite ce-a ieşit! Ai strivit cu piciorul un biet puişor. Vezi?... Dacă n-ai uitat ce s-a petrecut cu atâţia ani în urmă, nu-i bine, Rareş. În ţară se întâmplă atâtea lucruri frumoase. Tu, Rareş, nu-ţi iubeşti patria?...

Nelu Mârza, clasa a II-a. Lic. N. Bălcescu. Poezia închinată Uniunii Sovietice e frumoasă. O s-o publicăm când o să-i vie rândul. Nu-i aşa că n-o să te supere dacă o să mai corectăm câte ceva? De la un băiat atât de serios şi prieten atât de bun al revistei aşteptăm să ne scrie mai multe...

— Hei, Rareş!...

Ce mai era de făcut într-o vacanţă lungă de-o vară?... Rareş se căţăra pe tamponul ruginit şi cămaşa îi ieşea din pantaloni în timp ce se răsucea să se aşeze cu faţa la teren. Nu era nimeni. Nici stolul de grauri zburând pe deasupra terenului şi nici Radocea nu-l striga de lângă stâlpul porţii. Un nor negru se ridica peste acoperişul tribunei, de partea cealaltă a gazonului verde, stârnind adieri înfiorate. Venea ploaia şi avea să ude din nou terfeloaga de coadă zdrenţuită a zmeului agăţat sus în colţul acoperişului, acum câţiva ani, la sfârşitul războiului.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine
Publicat și în almanahul Origini, 2002

Stagiune de-o seară*

Pentru cei mai mulţi dintre locuitorii micului oraş de provincie care trec pe lângă el, avizierul cinematografelor plasat în buricul târgului chiar asta reprezintă: un avizier şi nimic mai mult. Dacă îl bagă în seamă sau măcar au observat că există. Pentru că celor mai mulţi dintre locuitori numai de filme nu le arde în vremurile grele ale anilor ’50. Dar să mai şi observe că pe lângă filme avizierul anunţă uneori şi alte spectacole! Ce spectacole? De revistă? E mult spus. Adolescentul care s-a oprit în faţa avizierului şi citeşte nici măcar nu ştie exact ce-i aia revistă şi n-ar fi de mirare ca, auzind rostit acest cuvânt, gândul să-l ducă la o publicaţie pe care o vede în vitrina unui chioşc. Dar adolescentul care vede anunţul din avizier intuieşte imediat despre ce-i vorba: la casa de cultură se va juca o piesă de teatru; asta nu-l prea interesează; deocamdată. În schimb la teatrul de vară va fi la sfârşit de săptămână un spectacol muzical. Înainte de a şti exact ce se va cânta acolo, el ştie dinainte care va fi atmosfera în ziua spectacolului: dacă astăzi când citeşte anunţul e, să zicem, o zi mohorâtă (şi poate că e şi ăsta un motiv ca avizierul să treacă neobservat pentru cei vârstnici), el ştie că în ziua spectacolului va fi cu totul altfel. Adică vremea propriu-zisă, meteorologic vorbind, nici nu va mai conta. Şi încă intuiţia (flerul) nu-l duce atât de departe cât ar trebui. Pentru că ziua spectacolului vine mai strălucitoare decât orice îşi putea imagina. Mai bine zis seara. Fiindcă nu-i de închipuit un spectacol muzical cu mari vedete din capitală care să umple de strălucire un bulevard întreg, pe o rază de multe zeci de metri în jurul teatrului–grădină, altfel decât scăldat în luminile nocturne — şi generoase — ale bulevardului. Un vârstnic trecător-întâmplător prin zonă poate că se va mira de o atât de mare iluminaţie dar niciodată nu-şi va ridica privirea până la vârful coroanelor arborilor decorativi ca să vadă cât de intens-verde-primăvăratic luminează înseşi frunzele din vârf, cele care aproape că vin în contact cu luminile electrice din vârful stâlpilor de fier, pe câtă vreme restul frunzişului rămâne ascuns în misterul întunericului. Şi dacă nu face asta, adică dacă nu se străduieşte cât de cât să observe acel verde crud, acum când, totuşi, verdele vegetal nu mai e chiar atât de crud, apoi poate să treacă mai departe liniştit, fără să se fi dumirit ce se-ntâmplă acolo, fiindcă înseamnă că n-are chemare pentru un adevărat spectacol cu vedete sosite anume de la marile teatre muzicale din Capitală.

Nimeni nu ştie ce înseamnă un sfârşit de stagiune la un adevărat teatru muzical (sau, mă rog, să zicem, de revistă), dar aici în provincie stagiunea de-o seară este un adevărat triumf fie şi numai dacă o judeci după aura de lumină şi de rumoare de voci vesele ale publicului care înconjoară teatrul de vară în seara spectacolului, acum la început de vară. Început de iunie. Dar înăuntru prea puţini se înghesuie să intre cu bilet în regulă. Cel puţin, aşa pare. E cazul, poate, să ne întrebăm de ce. Fiindcă biletul ar fi prea scump? Fiindcă cei rămaşi pe din afară, mulţi la număr, ar fi amatori de chilipiruri? Nu neapărat. Alta trebuie să fie explicaţia. Însuşi spiritul spectacolului de divertisment te îndeamnă să cauţi aventura evaziunii şi a clandestinităţii. Adolescentul amator de spectacole muzicale se va căţăra, împreună cu toată puştimea, pe gardurile împrejmuitoare, trecând fraudulos prin curţi care încă mai sunt proprietate privată, la vremea când caisele deja au început să se coacă. Putem să ne întrebăm dacă o face cu acordul proprietarilor sau de-a dreptul hoţeşte; deşi, la drept vorbind, nu fură nimic fiindcă n-are ochi decât pentru spectacolul ce străluceşte. Deocamdată printre uluci. Iar îmbulzeala e atât de mare (la fel ca şi dorinţa de a vedea spectacolul de altfel) încât adolescentul nici nu va observa că ceea ce îi trosneşte sub picioare sunt crenguţe rupte din pomii vandalizaţi, iar ceea ce stâlceşte ici şi colo călcând pe lângă garduri sunt caise — poate chiar caise deja coapte.

Crâmpeiele unui cântec nou, nedesluşit, îmi tot umblă prin minte. Cuvintele nu merg. Melodia cam şchioapătă. Va trebui s-o refac, s-o mai lucrez, să mă mai gândesc la ea. Într-o zi cântecul îşi va lua zborul, ducând până departe un snop de scântei. Şi poate că va ajunge la urechea unui băiat de şaptesprezece ani, şi dacă va trezi în el nu ştiu ce dorinţă, încă nelămurită, dacă îl va face pe adolescentul acesta necunoscut să urce treptele scenei, cântecul meu va fi încheiat un ciclu straşnic, dând naştere unui soare tânăr.

Nu trebuie să ai neapărat du soleil pleine la tête, cum zice Yves Montand în cărţulia lui, ca să simţi la fel ca el, când, adolescent de şaptesprezece ani în anii ’50, cauţi în seara spectacolului muzical, ce? Drumul ce duce la treptele scenei? Ovaţiile publicului? Nu neapărat. Deşi pare a fi un drum peste care scânteiază doar steaua norocului şi nimic altceva. Dar, oricum, un drum — unul singur. Aşa pare. În realitate însă grădina de vară luminată feeric este locul de unde pornesc drumuri către oriunde în viaţă. Au bal de la chance, cum spune Edith Piaf.

Dar ce vede adolescentul care îşi iţeşte capul peste gardul curţii învecinate (în pofida celor trei rânduri de sârmă ghimpată întinse peste uluci de administraţia teatrului) tocmai când cântăreţul de pe scenă cântă, aproape la fel de bine ca Yves Montand

La route est un long ruban
Qui défile, qui défile
Et se perd à l’infini
Loin des villes, loin des villes?

şi în plus mimează — n-are importanţă cât de reuşit — condusul unui camion de mare tiraj, să zicem.

Îi zăreşte licărul de succes din ochii în care se reflectă luminile aşa-zisei rampe? Da, sigur, vede şi asta. Dar nu numai. În primul rând îl izbeşte planşeul uşor înclinat al grădinii de vară, din beton deschis la culoare, chiar nou am putea spune, şi poate şi cablurile negre şi groase care şerpuiesc printre scaune dar mai ales pe interval, către difuzoarele instalate unde nici nu te-aştepţi. Dar pe unde, în ce lume şerpuiesc cablurile negre? Fiindcă ceea ce i se dezvăluie ochilor peste gardul cu sârmă ghimpată este o lume de o culoare incredibilă, întrupată din ce? Din cenuşiul cotidian, bineînţeles; care niciodată până în seara asta nu-şi dezvăluise resursele de culoare şi de prosperitate. Îl izbeşte aerul victorios al spectatorilor bine îmbrăcaţi din sala (să-i spunem) care s-a umplut totuşi până la urmă, în ciuda tinerimii care s-a tot codit să intre. E sub demnitatea lor să dea din cap sau să bâţâie din picior în ritmul muzicii. Aer victorios, de ce? Aici e greu de dat un verdict. Poate pentru că şoferul de camion despre care cântă artistul de pe scenă e mai mult decât un şofer de camion. În definitiv nu-i chiar de colo să ţii între mâinile vânjoase ditamai volanul unui camion care goneşte pe şoselele Franţei (şi, de ce nu, şi ale României). Dar nu-i numai asta. Bineînţeles că nu. Căci şoferul de camion, în ziua lui liberă, iese pe marile bulevarde... Şi bulevardul micului oraş de provincie seamănă destul de mult cu marile bulevarde ale Parisului... Unde

Y’a tant de choses, tant de choses
Tant de choses à voir.

Iar astăzi uite că-i tocmai ziua liberă, sau seara liberă a atâtor oameni maturi care câştigă bani din muncă, probabil mai mulţi decât s-ar fi putut crede, şi au atâtea de văzut şi bani de cheltuit pe un bilet de spectacol la teatrul de vară, şi şi-au pus pe ei hainele noi şi pantofii noi, maro deschis, cu talpă de crep atât de curată încât, călcând peste cablurile negre şerpuitoare printre scaune, le-au lăsat la fel de negre cum erau la început, adică fără nici o urmă de noroi sau de praf. Toată sala (să-i zicem aşa) emană un aer de curăţenie şi de prosperitate şi, dacă a plătit — dacă a avut bani de plătit — spectatorul aşezat confortabil, dacă nu chiar degajat, pe scaun merită un spectacol pe cinste. Muzical, evident. Încât toată evaziunea şi clandestinitatea tinerimii visătoare în legătură cu acest spectacol aproape că pălesc faţă de splendoarea dinăuntru. Până la urmă. Splendoare la care n-au acces.

Petrecându-ţi câteva ore în acest loc scăldat în lumină, era clar că ceilalţi, trăitori la periferie, cu viaţa lor de fiecare zi lipsită de strălucire şi de sonoritate, nu merită decât dispreţul.

Spectatorul încă tânăr de pe rândul întâi, răsturnat peste speteaza scaunului rabatabil, cu aerul lui victorios-prosper, probabil că se şi vede cu volanul camionului între mâinile sale, conducând pe panglica şoselei, care se pierde în infinit. Dar numai volanul camionului? De ce nu şi volanul maşinii lui personale, pe care — se citeşte pe faţa lui — dacă n-o are încă, o va avea foarte curând cu siguranţă. Şi atunci va veni cu ea, negreşit, la un spectacol asemenea celui de astăzi. Iar capota strălucitoare lăsată în apropierea luminilor de la intrarea în grădina de vară va spori şi mai mult splendoarea locului din jurul intrării. La o asemenea privelişte (imaginată), adolescentul de şaptesprezece ani de care vorbea Yves Montand şi care, iată-l aici, au bal de la chance, priveşte peste gard, parcă nu mai e foarte sigur că teatrul de vară e locul care poate duce oriunde (în viaţă).

Dar, să nu ne facem griji, ezitarea e de scurtă durată: de vină a fost aerul neaşteptat de victorios degajat de sală şi pantofii nou-nouţi, cu talpă de crep imaculată, ai spectatorului de pe rândul întâi, şi cu siguranţă şi ai altora. Dar dincoace de gard nu-i numai el. Pe garduri s-au căţărat nenumăraţi tineri care au tot viitorul în faţă, chiar dacă astăzi nu s-au înghesuit la casa de bilete. Vorba aia: cum ai să răzbaţi tu (în viaţă) am să răzbat şi eu.

Dar dacă drumul ce porneşte de aici duce, totuşi, vorba lui Yves Montand, spre treptele scenei? În definitiv, de la melodiile de muzică uşoară cântate în seara asta la ariile de operă sau de operetă distanţa nu-i chiar aşa de mare. Să fii ducele de Mantua şi să faci o pasienţă şezând pe o margine de masă dintr-o colibă romantică înconjurată de vegetaţie în timp ce îţi aştepţi iubita şi cânţi cu dezinvoltură La donna è mobile. Cu dezinvoltură? Da, fireşte, şi cu dezinvoltură. Dar şi cu câtă strălucire! Fiindcă vocea unui Mario del Monaco sau a unui Beniamino Gigli are o anumită strălucire ascunsă în acutele care îţi umezesc ochii. Ei nu s-au adresat niciodată tânărului de şaptesprezece ani în speranţa că-l vor determina să urce cândva treptele scenei. Dar nici nu era nevoie, fiindcă tânărul de şaptesprezece ani ştie şi singur ce are de făcut. Iar dacă pe moment se lasă atras de alţii şi îl pune dracu’ să dea admiterea la o facultate de ştiinţe exacte, el ştie că oricând poate s-o cotească spre marea artă vocală. E de-ajuns să descopere că poate să ia o acută care să-i umple ochii de lacrimi. Ai lui şi ai unui, oricând posibil, profesor de canto dispus să descopere tinere talente. Fiindcă trebuie să fie şi asemenea profesori de canto, care scotocesc peste tot, nu?

Iar dacă nu asta se va fi dovedit a-i fi fost chemarea, tânărul de şaptesprezece ani poate să viseze cu ochii deschişi la clopotele înserării despre care tocmai cântă Rodion Hodovanschi, imitându-le cu braţul lăsat să atârne moale, aproape de rampă, legănatul calm.

Wenn die Glocken hell erklingen...

Fiindcă ele, clopotele, au darul să mângâie, cu vocea lor de alamă, şi să consoleze destinele ce ani de zile rămân incerte. Şi mai ales ultimul sunet, cel de încheiere, pe care cântăreţul, cu vocea lui de bas profund, îl redă atât de bine. Şi de vibrant:

Boommmmmmm...

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei

Alexandra*

Fuseserăm nevoiţi să ne mutăm într-o altă locuinţă, undeva la mahala. Se dovedea că eram o familie mult mai numeroasă decât îmi imaginasem. Aveam destule rubedenii răspândite prin ţară şi probabil că, dintr-un motiv care pe mine, copil fiind — de vreo opt ani pe-atunci —, nu mă privea, trebuise să ne mutăm cu toţii laolaltă. Se număra printre acele rude şi mătuşă-mea Varvara, cea care avea să se prăpădească la douăzeci şi opt de ani de nefrită, singura dintre surori care n-a ajuns la vârsta de şaptezeci de ani; ca să nu mai spun că cea mai în vârstă, Margareta, a murit la nouăzeci şi doi de ani.

Curtea era neîngrijită, plină de bălării, iar printre bălării se plimbau şi ciuguleau păsări de curte — găini şi curcani. Toţi considerau situaţia un provizorat detestabil şi nimeni nu mişca un deget pentru ca lucrurile în jur să aibă un aspect cât de cât agreabil. Dincolo de gardul pe jumătate dezmembrat, cu uluci putrezite sau încălecate sau pur şi simplu lipsă, se întrezărea un desiş încâlcit şi prăfuit, crescut parcă dintr-o întindere de gunoaie, învechite şi ele. Să fi fost curtea unei case părăsite? Sau la gardul nostru se termina oraşul şi începeau vestitele pădurici de salcâmi, fără umbră şi pline de praf, pe care nimeni nu le iubea?

Odaia cea mare a casei era una întunecoasă — fie că n-avea ferestre fie că, mai degrabă, avea o singură fereastră pe care o ţineau, dintr-un motiv oarecare, mai mult închisă, şi anume cu oblon, decât deschisă. Iar în mijlocul odăii se căsca o gură de beci care stătea mai tot timpul deschisă fiindcă ai casei aveau mereu treabă acolo jos şi coborau pe scara abruptă după alimente luminându-şi calea cu o lumânare.

Auzeam vocea înfundată a mătuşi-mi Jeni venind din adâncul stătut al beciului:

— Unde sunt gogonelele, lua-le-ar naiba de gogonele! Niciodată nu le găseşte omu’! Cum coboară cineva, cum le mută în altă parte!

— Cască ochii şi nu mai bodogăni atâta! o repezea soră-sa Ana. Vezi în dreapta, la perete, pe raftul de jos! Unde le-a pus nimeni alta decât tu, pisăloago, nu mai departe decât săptămâna trecută! Uiţi de la mână pân-la gură şi bodogăneşti întruna!

— Da’ gogoşarii? Şi pe ăia tot eu i-am rătăcit în hruba asta nenorocită?

— Păi hotărăşte-te pe care-i vrei! Că doar n-o să mâncăm şi dintr-unele şi dintr-altele! Ce, suntem falsificatori de bani? Te-ai pus cu gura pe mine şi mă cicăleşti tot timpul de parcă eu aş fi de vină c-am ajuns în casa asta blestemată. Întreab-o pe soră-ta Nina de ce n-a putut să găsească alta mai acătării!

Dar soră-sa Nina nu era casnică. Avea serviciu. Aşa că fetiţa ei, Alexandra, de trei ani şi jumătate, rămânea în grija familiei până la ora cinci după-amiază când maică-sa se întorcea de la lucru. De fapt, care grijă? Alexandra n-avea nevoie să-i poarte nimenea de grijă, decât să i se dea să mănânce. Încolo, umbla de colo până colo, fără astâmpăr, zâmbăreaţă şi gureşă, cât era ziua de lungă. Nici găinile nu se fereau de ea. Se lăsau mângâiate de parcă erau pisici.

Cât despre chepeng, nimeni nu se învrednicea să-l închidă, în schimb toată lumea stătea cu sufletul gură — nu cumva să se prăvălească fetiţa în beci.

Păsările din curte intrau şi ieşeau din odaie, oricând doreau, pe uşa lăsată veşnic deschisă, ca la ele acasă, şi nimeni nu le alunga. Între gura de beci şi pat spaţiul era strâmt şi tocmai acolo s-a găsit să se oprească într-o zi un curcan încăpăţânat. Alexandra voia să iasă din odaie dar n-avea pe unde deoarece curcanul îi bara calea dintre pat şi gura de beci. De partea cealaltă a chepengului se afla plita, şi mătuşă-mea Ana, cea mai vârstnică dintre surori, toată ziua nu făcea altceva decât să gătească. Aşa că, era lucru ştiut, prin dreptul plitei nimeni n-avea voie să treacă — era teritoriul sacru de unde izvodeau bucatele pentru toată suflarea din casă.

Căposul de curcan stătea neclintit acolo şi doar îşi ridica şi cobora capul roşu-vineţiu cu mişcări sacadate, cumva speriat dar totodată şi ferm pe poziţie. Alexandra voia cu tot dinadinsul să treacă, să iasă în curte, dar curcanul nu se lăsa cu niciun chip alungat. Şi atunci ea s-a aplecat cu gingăşie spre el şi a încercat cu binişorul să-l împingă într-o parte. Şi fiindcă pasărea nu s-a clintit din loc, i-a spus pe un ton de scuză:

— Pardon, curcanule.

Curcanul se uita la ea c-un ochi, atent şi, de parcă ar fi vrut s-o vadă mai bine sau să-şi facă o idee asupra situaţiei, îşi muta brusc ochiul când mai sus, când mai jos, când într-o parte, când într-alta. Dar de clintit nu se clintea din loc.

La vremea aceea Alexandra mai avea de trăit mai puţin de un an.

***

^*Din volumul de povestiri Manechine

Vatman de plăcere*

Mă uit câteva secunde în oglinda retrovizoare de deasupra capului, care mă ajută să am o vedere de ansamblu asupra întregului interior al tramvaiului. Ce să spun... Totul pare în ordine.

Sunt absolvent al Academiei de Arte Frumoase, Facultatea de Istoria şi Teoria Artei. Asta i-am spus într-o zi, la capăt de linie, unui călător guraliv, aflat la o vârstă matusalemică, care m-a privit sceptic şi mi-a replicat că pe vremuri legea nu permitea aşa ceva, adică să faci studii universitare într-o specialitate şi să lucrezi în altă specialitate; şi că el, personal, era de acord cu legea fiindcă statul cheltuieşte sume importante pentru formarea profesională a cetăţenilor, aşa că e normal ca după aceea să-şi recupereze investiţia făcută în cetăţenii ei, nu să le tolereze capriciile. Poate că-i aşa. Dar eu unul, de când mă ştiu, am oscilat între a practica, mă rog, a comenta operele de artă, şi alte îndeletniciri care n-au nicio legătură cu artele. Mi-am permis asta pe banii mei; sau, mai precis, fără niciun ban. Noroc că legea de care amintea călătorul nu mai există astăzi... La un moment dat chiar s-a ivit oportunitatea să practic meseria de vatman. Da, de ce nu! Este o meserie frumoasă, care — ca idee — împleteşte, în viziunea mea, libertatea de mişcare cu rigoarea respectării unor reguli. În particular a unor trasee şi mai ales a unui orar. Bineînţeles că mai sunt şi alte reguli, n-am de gând acum să le trec în revistă pe toate. În definitiv, asta se cheamă disciplină liber consimţită, nu? Ţinând cont de viaţa mea dezordonată de până mai ieri, aveam nevoie de disciplină, trebuie să mărturisesc. Liber consimţită sau impusă, n-are importanţă. Oricum, arta nu te îndeamnă la autodisciplină. Iar comentarea ei, cu atât mai puţin.

E nevoie de altceva.

Odată căpătată diploma (acum vorbesc de Bele-arte), am considerat că pot să experimentez orice. Inclusiv să pun în practică pasiunea mea pentru vehicule, în particular pentru tramvaie. Cum spuneam, s-a ivit ocazia.

Aşa că asta fac acum, conduc tramvaiul. Sunt la manete, cum se zice. Vatman de plăcere. Nu?

Suntem într-o zi obişnuită de lucru, cu câteva minute înainte de ora amiezii. De la ieşirea din depou am deja ore bune de condus. Cinci sau şase la număr, nu mai puţin. De obicei la ora asta deja trebuie să fac eforturi să nu mă las învins de oboseală. Ştiţi cum e, orice clipă de neatenţie costă. De data aceasta însă se pare că sunt în formă. Şi asta de ce? Fiindcă nu încetez să mă gândesc, împletind gândirea raţională cu imaginaţia, ăsta-i secretul meu. Iar gândurile şi imaginaţia sunt la fel de fortifiante precum cafeaua. Stând la panoul de bord, văd apropiindu-se — e încă departe — refugiul pentru pietoni din staţia Tamara de Lempicka de la intersecţia cu strada Varşovia. Slavă Domnului, le-am învăţat pe toate — toate staţiile de pe traseu. Binecuvântat fie cel căruia i-a venit ideea să dea străzii acest nume. Tamara de Lempicka! Mi se perindă în minte o serie nesfârşită din tablourile pictoriţei. O, ce frumuseţe de tablouri! Art deco! Întregul amestec de culori al anilor nebuni, când Europa toată credea că a aflat singurul mod în care merită să-ţi trăieşti viaţa: modul riscant!

Neobişnuit de aglomerat, refugiul, pentru ora asta. Sunt uneori evenimente în câte un cartier, cu care, oricât de umblat ai fi, nu totdeauna eşti la curent. Numai ce te trezeşti cu o mulţime de oameni într-o staţie şi îţi ajunge imediat după aceea la ureche, din flecăreala lor, că tocmai s-a terminat nu ştiu ce întrunire sau că au ieşit credincioşii de la o slujbă despre care în tramvai se discută cu pioşenie. În sfârşit, nu-i treaba mea. Oamenii sunt liberi să se întrunească unde vor, când vor şi cu cine vor.

Istoria artelor mi-a deschis ochii asupra jocului perpetuu între imaginarul realităţii şi realitatea imaginarului. (Am nimerit-o bine? Scuze, dar n-am cu cine să schimb o impresie; unii ar putea zice, A! lucrează cu oamenii; ei bine, nu-i aşa, în cabină eşti mereu singur.) Istoria artelor m-a învăţat că trebuie să fii întotdeauna precaut înainte de a saluta inovaţia care vine să înlăture o modă. Deşi, ca să fiu sincer, am fost mereu, din instinct, de partea inovaţiei, pe care am cultivat-o, fie că a fost vorba de arte sau de viaţa de fiecare zi. Oamenii încadrează de obicei operele de artă în curente şi leagă curentele de realitatea istorică. Dar scapă din vedere capriciile fanteziei — ale fanteziei pure. În artă se vorbeşte la un moment dat de manierism. Nu ştiu de ce nu i se spune pe şleau: saţietate. Da, saţietate şi neputinţa de a ieşi din şablonul–capcană. Îmi amintesc că nu cu mulţi ani în urmă, când am absolvit Academia de Arte Frumoase, încă mai cochetam, la fel ca în adolescenţă, cu ideea de a avea o diplomă de înalte studii şi a practica o meserie umilă. De ce m-a atras o asemenea combinaţie insolită? Poate fiindcă este un mod convenabil de a le da peste nas, la o adică, celor neobişnuiţi să judece lucrurile în profunzime. Şi care din păcate domină mentalitatea zilelor noastre. Eminescu în prima tinereţe, rândaş în grajd, tolănit pe paie şi citind din Schopenhauer! — iată o imagine seducătoare care mi-a rămas întipărită în minte de la una din lecţiile de română, încă din liceu. Dacă aş zice că important e ca cineva, exersând umilinţa, să aştepte totuşi să vină altcineva şi să-i descopere adevărata valoare — ei bine, ar putea să mi se spună că ăsta-i fariseism. Poate că este. Dar eu nu numai că am cochetat cu ideea de care vorbeam, ci iată că am şi pus-o în practică!

Revin cu gândul la staţia unde urmează să opresc.

Dar ce văd acolo! Un orb stă pe şină, în picioare, jos lângă bordura refugiului care se apropie. Încep să frânez încă de departe. Orbul pipăie bordura cu vârful bastonului său alb şi se urcă pe ea. Nici acolo nu-i încă în siguranţă. Apăs pe semnalul sonor. E un tip tânăr, îmbrăcat ca la carte şi dotat cu toate cele necesare: costum şi cravată, ochelari negri şi bineînţeles bastonul alb de rigoare. Totdeauna un orb pe refugiul pentru pietoni îmi dă un fior de îngrijorare: niciodată nu le poţi prevedea mişcările. Deşi sunt, zice-se, foarte precauţi de felul lor. Întotdeauna mi-am dorit să stau de vorbă cu un orb. Nu despre handicapul lor, de care n-am nicio îndoială că sunt obsedaţi, ci despre viaţă. Presupun că e un anumit gen de experienţă existenţială acumulată în ei. Şi, după cum am mai auzit — dar mi-a şi fost dat să observ cu ochii mei — niciodată orbii nu sunt crispaţi. Iată-le feţele destinse, care trebuie că ascund o anumită filozofie a vieţii. Ei bine, asta mi-ar plăcea să aflu de la ei: de unde forţa lor interioară de a privi cu seninătate viaţa? Sau poate că unul o să-mi spună deschis: Seninătate? Dom’le, să ştii de la mine, asta-i de faţadă!... Dar chiar şi-aşa, dacă la ei, la nevăzători, e o chestiune de faţadă, de ce n-ar fi uşor pentru toată lumea să adopte o asemenea faţadă? De multe ori aparenţa sfârşeşte prin a naşte o realitate. Nu?

Dar, ia stai! Cine-i tipul ăsta orb de pe refugiu? Să nu-mi spuneţi că... Ei, fir-aş al naibii!... Să mă bată Dumnezeu de nu-i chiar... Da, el e! Chiar el! Prietenul meu Andrei, reporter la ziarul „Zilele noastre”! Mă gândesc îngrozit, Dumnezeule, când să fi orbit băiatul ăsta? Ce să i se fi întâmplat? Duc o viaţă aventuroasă reporterii ăştia, e-adevărat, se expun la fel de fel de riscuri. Şi totuşi! Nu mai departe decât luna trecută ne-am întâlnit întâmplător pe stradă într-una din zilele mele libere, am intrat într-o cafenea şi am stat de vorbă. Era teafăr şi nevătămat, ba chiar într-o dispoziţie care mi l-a reamintit pe Andrei din zilele lui bune de odinioară. Andrei, excentricul raţional şi sobru! Avea planuri mari cu nişte reportaje din lumea celor umili, care, spunea el, sunt victime nevinovate ale propriei ignoranţe, cam asta era ideea... Când a orbit deci? Opresc tramvaiul chiar în dreptul lui, deschid uşa de la cabină şi îl strig: — Andrei! Dar el nu tresare, nu dă niciun semn că m-ar fi auzit şi iată-l că a trecut mai departe preferând să se urce împreună cu toţi ceilalţi pe uşa a doua. Să mă fi înşelat oare? Mă uit prin oglinda retrovizoare de deasupra capului şi îl regăsesc printre cei abia urcaţi, la mijlocul vagonului, unul printre mulţi. Ei bine, nu pot să las lucrurile aşa. Închid uşile şi pornesc, tot cu ochii în oglinda retrovizoare. El e, nu-i niciun dubiu! Andrei, orb! Pentru Dumnezeu, sper să fie ceva trecător! Nu putea Andrei să orbească pentru totdeauna! Sau — mă bate gândul — te pomeneşti că experimentează ceva! În calitatea sa de reporter. Deghizat! Sau, mă rog, sub acoperire, cum se zice. Deşi, uite, arată foarte îngrijit şi în privinţa asta nu se deosebeşte cu nimic de toţi ceilalţi nevăzători... Oare de ce orbii arată totdeauna îngrijiţi? mă întreb. Să fie oare pentru că alţii le poartă de grijă, iar acei alţii, fiind de felul lor firi foarte devotate, depun mult zel îmbrăcându-i decent şi curat pe cei pe care îi au în grijă?... Aşadar iată-l pe Andrei la costum, cu cravată, cămaşă albă. Îmi trece prin minte că îndeobşte orbii nu poartă totuşi cravată ci mai degrabă preferă să-şi ţină gulerul alb al cămăşii răsfrânt peste reverele hainei. Dar, mă rog, poate fi un simplu amănunt.

Las tramvaiul să meargă încet. Ies din cabină. Andrei a căpătat deja, surprinzător de repede, unul din locurile rezervate. Şade ca orice nevăzător, cu bastonul între genunchi, sprijinit în podea, cu mâinile puse una peste alta pe mâner şi cu faţa inexpresivă îndreptată fix înainte, înconjurat de şoapte şi de priviri compătimitoare. Dar asta nu durează decât câteva secunde. — Hei! aud numaidecât o voce contrariată prin preajmă, da’ tramvaiul ăsta cine-l conduce?... Nu-i dau nicio atenţie. Mă aplec spre Andrei şi îi pun mâna pe umăr.

— Omule, ce-i cu tine? îl întreb neliniştit. Ce ţi s-a întâmplat?

Andrei abia dacă îşi suceşte bărbia o idee spre mine în sus, fără să-mi răspundă. Sunt sigur că mi-a recunoscut vocea. Ceva îmi spune că da, mi-a recunoscut-o.

— Hei! reia aceeaşi voce mânioasă din apropiere, care acum aproape că-mi ţipă în ureche. Eşti iresponsabil, sau ce! Cine conduce tramvaiul ăsta?

N-are pic de răbdare individul, n-are pic de respect pentru oamenii în suferinţă.

Îi răspund fără să clipesc:

— E pe pilot automat.

Îl simt c-a rămas fără replică. Până şi murmurele din jur au încetat. Le trebuie secunde bune să se dezmeticească.

— Pilot automat, pe dracu’! Vrei să ne bagi pe toţi în spital? Uite, tocmai se apropie staţia Tamara de Lempicka. Cine opreşte tramvaiul?

— Tamara de Lempicka a fost, îi răspund pe un ton superior. Urmează Friedensreich Regentag Dunkelbunt Hundertwasser... Nu mai stau să-i explic cine a fost Hundertwasser.

Înainte de a mă ocupa în continuare de Andrei, îl rog să mă aştepte un minut: trebuie să mă duc să opresc tramvaiul. Ca să nu mai fie nicio suspiciune. Şi apoi revin.

În staţia Hundertwasser decuplez tramvaiul de la reţea, scot plăcuţa pe care scrie cu roşu DEFECT şi o pun în geam. Ies iarăşi din cabină şi mă întorc la Andrei. Îi propun să mergem să-mi povestească totul pe-ndelete, dar bineînţeles fără s-o lungească totuşi prea mult, la barul de peste drum — asta ca să scăpăm de teroarea mulţimii. Iată, deja vocea mânioasă de adineaori nu mai e singură. S-au pornit să vocifereze tot soiul de indivizi de prin jur. Încep să se coalizeze. — Hei! strigă o voce nouă. Ce-i cu tramvaiul ăsta, a încremenit aicea? N-aveţi orar, n-aveţi nicio regulă? Fiecare, cum i se năzăreşte, pocneşte din degete şi strigă Evrika, asta e, am agăţat în geam „Defect” şi dus am fost! Mă doare-n cur de tot şi de toate!... Îl ignorez pe boşorogul gură-bogată cu voce de bas. Bag mâna-n foc că a fost mare ştab înainte să iasă la pensie. Aşa fac ăştia mereu, îşi închipuie că dacă au fost cândva ştabi, aşa rămân toată viaţa şi toată lumea trebuie să stea smirnă când se răţoiesc ei.

Andrei se lasă condus, împins de braţ şi merge cu pas nesigur. Din obişnuinţă continuă să pipăie drumul cu vârful bastonului alb. Exces de zel? mă întreb. Nu mai caut zebra ci coborâm de pe bordură, cam pe la mijlocul refugiului pentru pietoni. Maşinile se năpustesc într-o nebunie. Îi iau lui Andrei bastonul alb din mână şi îl ridic deasupra capului agitându-l. Scrâşnesc câteva frâne, în sfârşit, ducă-se. Traversăm trotuarul şi intrăm drept în bar. Alături, între bar şi o biserică veche şi prăpădită, se înalţă o clopotniţă joasă, construită la vreme de criză, nu mai înaltă decât un pavilion de grădină — o ştiu, trec de câteva ori pe zi prin dreptul ei; nici n-am idee cum de nu se prăbuşeşte sub greutatea ditamai clopotului... Îl aşez pe Andrei la masă şi dau fuga la bar după două cafele. La masă, îi urmăresc mâna să văd dacă dibuie ceşcuţa pe pipăite sau se duce spre ea la sigur. Mă abţin să-i îndrum mâna. Încă nu ştiu dacă dindărătul ochelarilor săi negri mă urmăreşte o privire de orb sau una normală. Să-mi fie iertată suspiciunea.

Andrei îşi pune coatele pe masă. O anume încordare se degajă dindărătul ochelarilor săi negri. Stă cu faţa deasupra ceşcuţei de cafea şi începe să vorbească.

— Ştii, spune, există oameni care aleg o cale, cum să-i zic, foarte cuminte în viaţă. De fapt, cei mai mulţi. De departe cei mai mulţi. Alţii aleg o cale riscantă. Dar cu multe posibilităţi...

Fără grabă, Andrei îşi scoate cu mână sigură o ţigară din pachetul pe care îl ţine în buzunarul de la piept al cămăşii. Mă grăbesc să-i întind flacăra brichetei. Suflă fumul în sus şi arată ca un tip cu măsură în toate şi cu stagiu îndelungat într-ale meditaţiei. Doar un pic cam prea sobru, după părerea mea. Continuă:

— ...Inovează, experimentează, mă rog, fac tot felul de chestii... neobişnuite, să le zic. Ceilalţi, cei cuminţi, nu prea au posibilităţi. Cuminţenia nu te duce prea departe. În schimb, le oferă protecţie celor ce joacă riscant. Poţi să crezi una ca asta? Nu poţi, nu? Nici mie nu-mi vine să cred. Şi totuşi aşa se-ntâmplă. Cei... imprudenţi, să le zic, simt uneori nevoia să se pună sub ocrotirea celor cuminţi. Asta, când? Când nu le iese, evident! Când nu le iese ce şi-au propus. E un târg prost pentru cei cuminţi? Eu sunt de părere că nu. Nici pentru ceilalţi, pentru cei nesocotiţi. E avantajos pentru ambele părţi. Numai că cei cuminţi ţin cu orice preţ să le dea lecţii celorlalţi. Nu-şi găsesc liniştea până ce nu-şi impun regulile. Adevărul e că ei n-ar risca. N-ar risca în veci! Dar pe de altă parte ştiu foarte bine că numai cu cuminţenia n-ajungi prea departe...

Andrei soarbe din cafea.

— Aşa aş fi vrut să fie nevastă-mea, reia el. Să mă pot întoarce la ea când mă simt obosit şi să duc o viaţă cuminte şi lipsită de riscuri. Pentru o bucată de timp. După care să am posibilitatea să mă întorc la riscurile mele şi nimeni să nu aibă nimic împotrivă. Nici ea, nici părinţii, nimeni. Doar popa să-mi ţină o predică, asta nu mă deranjează. Duminica, la sfârşitul slujbei. Sau după liturghia de Sfântul Andrei.

Într-o zi obişnuită poate c-aş fi cerut câte o tărie pentru fiecare. Una mică. Totuşi, de câte ori în viaţă te-ntâlneşti c-un vechi prieten într-o asemenea ipostază? Dar acuma suntem pe fugă. Ia uite! Voci mânioase, din nou. Prin peretele de sticlă dinspre stradă văd cum o mulţime indignată de călători coborâţi din tramvai dă să coboare de pe refugiul pentru pietoni cu intenţia vădită de a năvăli peste noi. Vor să traverseze toţi odată, dar unii şoferi nu se lasă intimidaţi de agresivitatea lor şi, atâta vreme cât au verde la semafor, nu încetinesc în dreptul pasajului. Aşa că pentru moment grupul de indivizi indignaţi se fragmentează. Le sunt recunoscător în secret şoferilor care nu cedează. Prea multe grupuri indignate în ultima vreme!

În faţa primejdiei, barmanul dă fuga şi încuie uşa. Dar uşa, la fel ca şi întregul perete dinspre stradă, este de sticlă. Sper să fie şi rezistentă. Fiindcă, ia uite, toată acea mulţime furioasă s-a repezit să zgâlţâie uşa cu furie, se lipeşte de sticlă, bate şi urlă.

Îi spun barmanului:

— Vă mulţumesc, domnule, trebuia să găsim eu şi prietenul meu un loc unde să putem discuta în linişte.

— Linişte? exclamă sarcastic barmanul. Sper să nu-mi spargă geamurile! Şi îşi reia locul dindărătul tejghelei. Dar privirea cu care ne aţinteşte nu mi se pare deloc prietenoasă. În definitiv e perfect explicabil, trebuie să recunosc: omul e îngrijorat pentru avutul său. Iar dacă cineva e de vină că avutul îi este ameninţat, noi suntem aceia. Sper c-am început să învăţ că înainte de a condamna pe cineva e bine să te-ntrebi: tu ce-ai face în situaţia cutare?

Pe Andrei toate acele voci mânioase de pe stradă nu par să-l neliniştească. Îl văd ducând ceşcuţa la gură şi luând încă o înghiţitură de cafea. Mă întreb prosteşte: oare e orb de prea puţină vreme şi încă n-a ajuns să i se sensibilizeze simţul auzului în compensaţie pentru pierderea simţului văzului?... Suflă fumul drept înainte şi duce încă o dată ceşcuţa la gură, de astă dată c-un gest oarecum pripit. Îl avertizez:

— Trebuie să ne pregătim de o confruntare. Şi completez în gând: Tot îţi doreai tu un joc riscant.

Până la urmă însă, nu ştiu de ce îl implic pe Andrei, când el n-are nicio vină pentru tot ce se-ntâmplă. Dar am intuit bine: grupul indignat ne apostrofează pe amândoi deopotrivă. Se aude destul de desluşit de dincolo de sticlă:

— Nu vă e ruşine?... O voce strigă mai tare acoperindu-le pe celelalte. Zgâlţâie cu furie clanţa, cu gura schimonosită de ură. — Unde s-a mai pomenit una ca asta! Să laşi baltă un tramvai întreg cu oameni cu tot şi să te duci la cârciumă!... Inutil să le spun că asta nu-i cârciumă. Barmanul priveşte cu interes dar şi cu teamă îmbulzeala protestatarilor care continuă să vocifereze dincolo de peretele de sticlă. — Uitaţi-vă câte tramvaie s-au strâns în urmă! reia vocea mânioasă arătând cu braţul întins în direcţia presupusă a tramvaielor. Un şir întreg! De parcă-i tren! N-am mai pomenit aşa ceva!... Îl văd pe barman că, neslăbindu-ne din ochi, pune mâna pe telefon şi începe să vorbească cu voce scăzută aţintindu-ne pe Andrei şi pe mine cu o privire ticăloasă de pervers. E cât se poate de clar că de noi e vorba. Cui ne reclamă şi pentru ce?

— Ţi-aduci aminte de Luiza? spune Andrei... S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se cu omoplaţii de stinghia de sus a spetezei şi cu picioarele întinse pe sub măsuţă. Pare acum relaxat. Dacă nu cumva pozează. — Taică-său ne-a prins dimineaţă în cameră la ea. A făcut un scandal monstru, cam ca tipii ăştia de-acuma.

Da, mi-aduc aminte de Luiza. Cea din liceu? Da, cum să nu.

— Deci e-adevărat! zic.

— Ce anume?

— Circulau zvonuri cum c-ar fi fost o combinaţie între voi doi.

Andrei surâde neîncrezător îndărătul ochelarilor negri.

— Să înţeleg că mă compătimeaţi.

Ceea ce aud din gura lui mă surprinde. Să-l compătimim?

— De ce?

— N-o consideraţi voi pe Luiza cea mai nasoală fată din clasă?

Arunc o privire spre geamul dinspre stradă. Mulţimea a devenit tot mai agitată si mai furioasă. Cineva bate cu putere în sticlă, presupun că are în mână un obiect de metal. Contondent, parcă aşa se spune. Au devenit atât de numeroşi încât se îmbrâncesc între ei ca să ajungă la geam şi să-şi manifeste furia; probabil că li s-au adăugat călători de la tramvaiele oprite în spatele tramvaiului meu. Îmi întorc privirea spre barman şi îl văd încordat, aproape panicat, dând instinctiv să bată în retragere, lipindu-se cu spatele de rastelul cu băuturi de la perete.

Mda, Andrei poate că are dreptate, cred că niciunul din băieţi nu se masturba cu gândul la Luiza. Şi totuşi parcă avea ceva interior, ca o promisiune. Parcă spunea oarecum implorând: Dacă aveţi puţină răbdare, o să vedeţi cum ştiu să mă schimb.

— Ştii ce s-a întâmplat cu ea? îl întreb pe Andrei.

Are o uşoară tresărire de interes:

— S-a întâmplat ceva cu ea?

— Nu ştiu. Eram curios dacă ai mai întâlnit-o după şcoală. Ce s-o fi ales de capul ei?

Andrei redevine blazat. Spune:

— Toate se mărită mai devreme sau mai târziu. Iar dacă nu se mărită, cu puţin noroc se apucă de ziaristică. Sau de istoria artei.

Văd că Andrei îşi păstrează sarcasmul chiar şi în situaţii critice. Mă uit la el şi vreau să-i dau de înţeles că apreciez umorul dar mă lovesc de zidul ochelarilor săi negri. În clipa aceea o izbitură puternică face prima breşă în geam. Văd cioburile pulverizate în aer, iar câteva ajung până la piciorul măsuţei la care stăm. Probabil că a fost un baston sau o rangă. Mulţimile astea au totdeauna la îndemână obiecte dure sau sticle incendiare. Le ajută din umbră demonul răzmeriţelor rânjind pe faţă cu gură de foc. Întorc capul spre tejghea şi văd că barmanul a dispărut. Nu mai e o clipă de pierdut. Îl înhaţ pe Andrei de braţ şi îl târăsc pe după capătul tejghelei, într-un coridor îngust. Răzvrătiţii încă n-au dat năvală în local, probabil că pentru asta breşa trebuie mai întâi lărgită şi le e teamă să nu se taie în cioburi. În capul coridorului e o uşă întredeschisă, dar se dovedeşte a fi o toaletă împuţită, cu o ferestruică înaltă deasupra scaunului de porţelan crăpat şi îngălbenit. De fapt nici nu-i ferestruică ci o simplă deschizătură fiindcă n-a rămas decât tocul, cu un foraibăr ridicat în sus, de care va trebui să ţinem seama de-o fi să fugim pe-acolo. Acum nu mai e de joacă, de data asta ar trebui să ştiu.

— Andrei, povestea asta a ta e adevărată?

— Te referi la Luiza?

— Pe dracu’! Mă refer la ochi. Vezi sau nu vezi? Fiindcă în minutele următoare prevăd o să ne prindă bine să vedem pe unde călcăm.

— Asta-i la fel ca şi povestea cu Moş Crăciun, zice. Fiecare crede ce vrea. Dar nu-ţi face griji, ne descurcăm noi.

Nu-i împărtăşesc deloc convingerea. Mă chinuiesc să mă strecor prin ferestruică fără să-mi sfâşii pantalonii. Şi oricât de dramatică ar fi situaţia, odată ajuns de partea cealaltă tot mă umflă râsul când îl văd pe Andrei, îmbrăcat în costum şi cu cravată, căznindu-se să treacă printr-un loc atât de strâmt şi de murdar.

— Tot aşa am scăpat şi de la Luiza în dimineaţa aia — spune Andrei printre gâfâieli —, când taică-său a-nceput să bată cu pumnii în uşă ca un apucat.

Am nimerit într-o curticică interioară, murdară şi plină de stive de lăzi goale, care dă într-un gang întunecos şi umed de la urină abia zvântată. Arunc în urmă o privire neliniştită: niciunul din furioşii noştri urmăritori nu s-a ivit încă în ferestruica de la toaletă. Şi chiar dacă s-ar ivi, sunt aproape toţi oameni în vârstă, corpolenţi, nu-i văd în stare să se strecoare printr-o deschizătură atât de strâmtă.

Iată şi salvarea noastră, îmi zic: curticica se deschide către o peluză verde, dincolo de care, foarte aproape, se văd trecători, maşini — e o stradă acolo. Îl examinez fugitiv pe Andrei. În chip miraculos, nu şi-a pierdut nici ochelarii negri, nici bastonul alb, e întreg şi nevătămat, doar cu costumul prăfuit pe revere şi pe piepţii sacoului. Şi dacă tot ne pregătim să reintrăm în lume, îmi permit să-l scutur cât de cât. Îmi mulţumeşte cu destulă răceală, dar nu contează. Important e c-am scăpat. Dar am scăpat oare?

Nu, nici gând! În lungul trotuarului, la o oarecare depărtare, văd mulţimea apropiindu-se ameninţătoare, cu pas alert, aproape alergând, învăluită într-o rumoare de vociferări. Au găsit o altă cale, nemernicii! Numai coasele şi topoarele le lipsesc, agitate deasupra capetelor, ca să fie aidoma unei răscoale din evul mediu. Îl apuc pe Andrei de braţ şi traversăm strada în grabă către o clădire de cărămidă aparentă, în stilul anilor ’50, lungă, fără etaj, cu foarte multe ferestre, asemănătoare unei hale industriale. Poate că mulţimea înfierbântată nici nu ne-a zărit încă. Şi ca să nu batem la ochi, nici nu mai fac de astă dată uz de bastonul alb al lui Andrei — ne ferim de maşini cum putem. Îi explic ce intenţie am: să intrăm în clădirea din faţă, indiferent ce-ar fi, în speranţa să ni se piardă urma. Ca şi altădată, aşa cum mi-l amintesc, atunci când are în faţă o perspectivă raţională, Andrei o acceptă fără preget. Iată în dreapta uşii înalte de sticlă, la o oarecare înălţime, o tăbliţă pe care stă scris cu auriu pe fond bleu: CASA DE CULTURĂ... N-apuc să-i citesc numele. Lângă intrare, vreo trei-patru handralăi stau la taifas şi fumează tăifăsuind între ei. Îl văd pe unul că tresare la apropierea noastră precipitată, prompt se desprinde pe tăcute de tovarăşii săi şi dă să ne taie calea. Dar gata, aproape alergând am ajuns înaintea lui la uşa cea înaltă, m-am şi opintit în ea, m-am împiedicat pentru o clipă într-o draperie pe care am dat-o la o parte şi iată-ne, dumnezeule, ce-i asta! Iată-ne în toiul unei festivităţi — ăsta-i primul cuvânt care îmi vine în minte. Câteva capete din apropiere se întorc iritate spre noi sâsâind pentru linişte.

— Tu vezi unde am nimerit? îl întreb pe Andrei în şoaptă, cu o voce pe care mi-o percep contrariată.

— Unde?

Peste tot, baloane albe şi bleu, şiraguri împletite, duble, triple, peste capetele unei mulţimi care stă cuminte, în picioare şi ascultă. La peretele opus, pe o estradă improvizată, încadrată şi ea de un şirag de baloane, un tip masiv, pus la patru ace, vorbeşte la microfon. Ce pot să fac altceva decât să-mi dau silinţa să intru repede în temă?

— ...Îmi amintesc de un reportaj cu camera ascunsă, pe care l-am văzut cu ani în urmă la televiziune, despre atracţia bărbaţilor pentru femeile... ei le ziceau, acolo, interesante! Ştiţi, era modul lor de a le desemna pe cele care, mă rog, să zicem că sunt opusul celor care trec îndeobşte drept frumoase, atrăgătoare, strălucitoare, ziceţi-le cum vreţi. Dar eu vin şi vă pun o întrebare de bun-simţ: nu cumva femeile astea sunt cu adevărat interesante? Vreau să spun, poate chiar mai interesante decât cele, mă rog, frumoase, să le zicem. Nu cumva sunt ele mai interesante? Nu vreau să intru în detalii. Cert e că femeile interesante nu se bucură întotdeauna de atenţia pe care o merită...

Îndărătul tipului masiv care vorbeşte se află pe estrada improvizată o mică formaţie muzicală. Muzicanţii şed deocamdată pe scaune, mestecă gumă şi ascultă şi ei, cuminţi şi cu oarecare interes, la fel ca toţi ceilalţi.

— Poate vreţi să ştiţi cum de am ajuns la aceste concluzii, doamnelor şi domnilor, continuă vorbitorul. Ei bine, trebuie să vă mărturisesc că am primit o mulţime de scrisori în acest sens TOCMAI de la astfel de doamne. Doamnele care mi-au scris nu s-au plâns şi nu mi-au sugerat nimic. Mi-au povestit doar crâmpeie din viaţa lor şi vreau să spun că în ciuda afacerilor, care, după cum bine ştiţi, nu suportă amânare, mi-am făcut timp pentru aceste scrisori, sau în orice caz pentru o bună parte din ele. Şi nu mi-a părut rău, chiar deloc. Vă dau un singur exemplu...

Privesc în jur. Lumea e în ţinută lejeră. Pentru câteva secunde unii au încetat să mestece gumă şi se privesc unul pe altul cu o oarecare nedumerire contrariată. Îmi închipui că mulţi dintre ei îl cunosc pe tipul masiv de pe scenă, aşa că au toate motivele să interpreteze în altă cheie cele auzite, faţă de mine, care îl văd pentru prima oară.

Na, c-am scăpat exemplul vorbitorului! Dar cred că pot să găsesc şi eu exemple de femei interesante. Unul din acestea este chiar Luiza, febleţea lui Andrei din ultima clasă de liceu.

— Care or fi toantele alea care i-au scris? strecoară Andrei printre dinţi, c-un dispreţ reţinut. Probabil că mizau pe nişte subsidii şi nu s-au ales decât cu o serbare de doi bani.

Nu ştiu de ce i se pare lui Andrei că întrunirea e de doi bani. Mie mi se pare interesantă. Îmi concentrez din nou atenţia.

— ...Ceea ce nu trebuie să vă mire, continuă tipul masiv. Doamnele interesante sunt de cele mai multe ori mai comunicative. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar ele sunt preocupate şi de altceva decât de propria lor frumuseţe. Sau de impresia pe care o produc în jur. Sper că sunteţi de acord cu mine. De aceea, doamnelor şi domnilor, DE ACEEA am creat acest eveniment pentru care vă aflaţi astăzi în această sală. I-am rugat pe toţi angajaţii firmei mele, mai exact pe bărbaţii angajaţi la firma mea, şi totodată am vorbit şi cu patronii altor câteva firme cu care noi suntem în relaţii de afaceri, rugându-i să facă acelaşi lucru: să-i trimită pe angajaţii de sex masculin să ia parte la acest eveniment prin care dorim SĂ SE FACĂ DREPTATE. Domnii prezenţi în sală se vor ocupa în această după-amiază de femeile — nu-i aşa? — INTERESANTE!

Tipul râde degajat stârnind în rândul auditoriului o oarecare rumoare. Siguranţa de sine îi iese prin toţi porii. Cu fiecare cuvânt devine tot mai orator, acum că se apropie de finalul discursului.

— ...Şi le vor face pe cât posibil să se simtă bine! Luaţi-o ca pe un experiment! N-aş vrea ca ele să se simtă dezamăgite, şi nici eu n-aş vrea să plec de aici dezamăgit.

Andrei îmi şuieră maliţios la ureche:

— Aş fi curios cum arată o femeie din asta care se consideră interesantă!

N-apuc să-i răspund. Grăsanul dă să coboare de pe estradă, dar, sub imperiul unui gând incitant se răzgândeşte şi se întoarce la microfon.

— Dacă cineva are dubii că am primit scrisorile de care vă vorbeam, de la femeile INTERESANTE, îi stau la dispoziţie. Cu probe materiale! Şi, mulţumit pe sine, c-un zâmbet victorios, se bate cu palma peste buzunarul interior al sacoului. unde stau depozitate probele. După care coboară greoi pe scăriţa cu doar două trepte ce dă în sală, însoţit de aplauze răzleţe şi fluierături.

Continuând să vorbească cu voce scăzută, cam indispus, Andrei zice:

— Cam cât timp crezi că o să pierdem aicea?

Îi reamintesc că spectacolul de-aici din sala casei de cultură ar trebui să ni se pară raiul pe pământ în comparaţie cu ceea ce riscam pe stradă. Între timp muzicanţii de pe scenă au încetat să mestece gumă şi au început să cânte. Toată sala a devenit o forfotă.

— Încă ceva! strigă grăsanul de jos de la piciorul estradei încercând să acopere orchestra. Doamnele aşteaptă să fie invitate la dans! Ia uite-le cum stau şi-aşteaptă! Şi arată într-o parte unde, la câţiva paşi de estradă, un grup de reprezentante ale sexului frumos, ciudat de distincte de restul tinerelor din sală, stau grupate şi, cu oarecare fereală, schimbă cuvinte răzleţe între ele, conspirând timid împotriva celor care vor ezita să se apropie şi să le invite la dans. Dar prin ce se disting interesantele? Regret că nu-i pot cere părerea lui Andrei. El, dacă le-ar putea vedea, le-ar taxa imediat drept ceea ce sunt. Asta, fiindcă tot a spus el că ar fi curios să ştie cum arată. Dar uite că Andrei are păreri chiar dacă nu le vede:

— Sunt sigur că sunt genul care se indignează când vine vorba de abandon în dragoste, ştii tu. Dar nu oricum, ci din considerente religioase. Parcă le şi aud: E păcat de la Dumnezeu!... Te cramponezi de dragoste şi ajungi până la urmă să iubeşti din milă!... Tu care le vezi, mi se adresează Andrei, aşa-i că au ceva din aerul călugăriţelor?

Râd moale. Cu flerul lui, a nimerit-o şi de astă dată. Într-adevăr, dacă mă uit bine, văd că interesantele poartă toate gulere albe, rotunde, indiferent de restul îmbrăcămintei, ca nişte şcolăriţe întârziate. Sau membre ale unui ordin călugăresc. Stau ţepene şi poartă părul lins, strâns în coc sau cu cozi. A, ba nu! Ia uite, una poartă breton. Şi încă una! Ei, nu pot să zic că le caracterizează uniformitatea!... Dar cu dansul ce facem? Uite că vreo doi bărbaţi s-au apropiat de grupul lor şi stârnesc în marginea aceea de grup un soi de animaţie. Maliţios, îmi spun: probabil negociază preţul!... Ei, dar iată că prima pereche cu o interesantă se desprinde de grup şi se avântă, vorba aia, în vârtejul dansului. N-o urmăresc cu privirea fiindcă vorbitorul de la tribună s-a înfiinţat şi el prin preajmă şi îl văd încercând să creeze antren. Încă două perechi cu interesante se înfiripă la marginea grupului şi se pierd în puzderia de dansatori.

— Unde sunt angajaţii mei! rosteşte animatorul–şef şi îşi agită energic braţele a chemare. Angajaţii mei! Să-i văd! Păi cum ne-a fost înţelegerea?

Grupul interesantelor nu s-a prea împuţinat totuşi, cum ar fi fost de aşteptat sau cum spera patronul entuziast. Încă mai stau ţepene şi şuşotesc între ele, cu gulerele lor rotunde, mai degrabă nemişcate, şi cu părul lor lins. Dar unde sunt cele cu breton? Nu le mai văd, înseamnă că au fost invitate la dans. Înseamnă că bretonul are succes!

Andrei se apropie de urechea mea şi mă întreabă din nou:

— Noi cât crezi mai rămânem în sala asta?

Într-un fel, îmi pare rău că îl văd nerăbdător. Înseamnă că nu simte atmosfera. Sau poate, dimpotrivă, o simte mai bine decât mine şi nu-l încântă. În sfârşit, asta e, avem gusturi diferite. Mie îmi sugerează ceva lumina artificială de aici din sală, unde la numeroasele ferestre înalte sunt trase draperiile de culoare închisă, ceva nedefinit, între bleumarin şi indigo. E o rupere incitantă de contact cu exteriorul, unde lumina puternică a zilei trebuie că scaldă străzile, oraşul. E la fel ca într-o sală de expoziţie, unde picturile creează propria lor lumină. Ei da, aici nu-s picturi dar, mă rog, e un loc sigur, cel puţin aşa mi se pare mie... Afară nu ne aşteaptă nimic bun, în timp ce aici înăuntru, ia uite, avem chiar şi pază. La uşă, în faţa draperiei înalte până în tavan, s-au postat cei patru handralăi pe care mai înainte i-am întâlnit afară. Doi de-o parte a uşii şi doi de cealaltă, cu mâinile încrucişate la piept, ai zice că sunt din trupele antitero. Doar cagulele pe cap le lipsesc.

— Nu vrei să dansezi cu o interesantă? îl întreb pe Andrei. Organizatorul sunt sigur c-ar aprecia gestul. Dacă vrei, te conduc până la grup. Ai ocazia să afli direct de la sursă ce cred ele despre abandonul în dragoste.

— Întreabă-le tu în numele meu. Organizatorul nu cred c-ar fi prea încântat să mă vadă pe mine că-i invit una din protejate. Ar putea interpreta.

— Cum ar putea interpreta?

— Că, vezi bine, nu se găseşte alt partener decât un handicapat ca mine.

— Prostii. Tu nu eşti handicapat, tu vezi dincolo de aparenţe!

— Individul ăla cu discursul a acaparat toată sala.

— Lasă asta. Cum rămâne cu riscul? Avem o şansă, îi spun lui Andrei. Dă-mi să-ţi ţin bastonul.

— De baston nu mă despart, îmi răspunde el pe un ton ambiguu.

— Eu obişnuiesc să pun întrebări incomode — ăsta sunt, nu mă pot abţine. Dacă ea, să zicem, deschide subiectul cu abandonul în dragoste, care e păcat de moarte şi toate celelalte, s-ar putea s-o întreb ce crede despre abandonul în căsnicie. S-ar putea s-o întreb despre responsabilitatea în privinţa copiilor. Despre custodie şi aşa mai departe.

— Atunci vorbeşte-i despre ce te pricepi tu mai bine. Vorbeşte-i de istoria artei!

— Oricum, eu nu m-aş grăbi să ies din sală, îi spun.

— Dacă ţii cu tot dinadinsul, ia-o spre interesante. Eu îţi pun mâna pe umăr, parcă aşa-i în Parabola orbilor, nu?

Sigur, aşa-i în Parabola orbilor.

Abia acum stârnim interes, când ne strecurăm printre participanţii la reuniune în chip de mic cortegiu stingher, lipsit de convingerea că are cum să contribuie la distrarea interesantelor. Întâlnesc pe traseu priviri întrebătoare la adresa noastră, sau de-a dreptul ostile, fără însă ca cineva să ne apostrofeze. Ştiu, suntem străini aici... Asta e, am ajuns lângă grupul care stă în centrul reuniunii, încât iată că întâmplător, ca nou ivit în preajmă, captez câteva din privirile scrutătoare ale interesantelor din grup. Nu vor să-şi trădeze nerăbdarea de a fi invitate la dans şi de aceea îşi mută rapid privirile în altă parte. A! ia te uită, s-a întors una din interesantele cu breton!

Ei bine, da, cred că m-am hotărât.

— Andrei, îi spun, mă aştepţi aici până fac un dans? Mă întorc în locul ăsta. Mă aştepţi, da?

Nu ştiu ce-i cu el.

— Hei! strigă alarmat, şi dă să mă reţină apucându-mă de braţ.

Dar eu m-am înfiinţat deja în faţa tipei cu breton.

— Dansaţi, vă rog?

Faţa i se luminează instantaneu, îşi coboară pleoapele zâmbitoare în semn de acceptare şi, poate nu mi s-a părut, a făcut şi o miniplecăciune din genunchi, ca fetele educate la pension de pe vremuri. Lumina nu-i prea bună dar observ totuşi pe obrazul ei nişte perciuni de puf întunecat în prelungirea şuviţelor dezordonate de deasupra urechii. Ca să fiu sincer, nu mă prea încântă. Sunt sigur că are aşa ceva şi pe ceafă, dar n-am de gând să verific.

Gata, suntem în plin dans, printre coate rotitoare şi sufluri calde de deodorant ieftin şi de transpiraţie. Abia a început şi deja transpiraţie?

— Ştiţi, îmi spune cu o faţă însufleţită din senin, eu nu i-am trimis nicio scrisoare domnului Buznă ca să-i cer să fiu luată în seamă. Eu n-am nevoie de mai multă atenţie. Mi-ajunge atâta câtă am.

O suspectez de minciună fiindcă nu-mi explic altfel pe cine reprezintă grupul pe care tocmai l-a lăsat în urmă.

— Atunci poate că i-au scris altele?

— Nu cred, mă contrazice ea. Cred că de fapt nu i-a scris nimeni. Totul nu-i decât pură invenţie. Ceea ce însă nu-i micşorează domnului Buznă meritele, adaugă ea. E foarte frumos din partea dumnealui că se ocupă de noi.

— Cine-i domnul Buznă? o întreb.

Ridică ochii spre mine, mirată.

— Haideţi, fiţi serios! Chiar nu-l cunoaşteţi pe domnul Buznă? Păi asta-nseamnă că sunteţi din afară. Nu sunteţi angajat la dumnealui, nu?

— Dacă ţi-aş spune că am nimerit întâmplător aici, ar fi pentru dumneata o mare surpriză?

— Nu foarte mare. V-am văzut cu prietenul dumneavoastră orb şi m-am întrebat la care din firme ar fi putut domnul Buznă să angajeze un orb.

— Presupun că la niciuna.

— Într-adevăr, nici eu nu văd la care. Apropo — zice —, e orb de-adevăratelea prietenul dumneavoastră, sau se preface?

Ipoteza ei mă lasă perplex. Şi ea are îndoieli?

— Ai vreun motiv să crezi că se preface?

— Nu ştiu, zice, propriu-zis n-am, dar sunt sătulă de câtă prefăcătorie văd în jurul meu zi de zi.

— Atât de tânără şi deja atât de suspicioasă?

Mă înfruntă cu o ostilitate incipientă:

— Haideţi, fiţi serios! De unde ştiţi cât sunt de tânără? Presupun că nu v-aţi uitat prea atent la mine.

Începe să se contureze portretul de interesantă, pe care am să-l povestesc lui Andrei.

— Mă uit acum, îi răspund încercând să fiu conciliant.

Sper să nu mă întrebe Şi ce vedeţi?

Nu spune nimic. Doar priveşte ostentativ într-o parte, cu o margine de atenţie pe care i-o simt dedicată dansului. Şi totuşi, în ciuda atenţiei ei ne cam poticnim la mişcări. Unul hăis şi altul cea, cum s-ar zice. Poate că am de-a face cu o tipă voluntară, căreia nu-i place să se lase condusă? Oricum, revin la subiectul dinainte.

— De fapt, ce fel de firmă are domnul Buznă? o întreb.

— Are mai multe, dar din câte am auzit cei mai mulţi bani îi face din fotbal.

— Nu mai spune! Are o echipă?

— Nu cred. Face tot felul de intermedieri. Aranjează ploile, cum se spune.

E bună direcţia pe care am luat-o cu discuţia. Tipa s-a dezmorţit cât de cât. Parcă.

— Dar tu? o întreb. Eşti angajată la el?

— Eu, da, bineînţeles! Lucrez la Prolific Univox.

— Ce-i asta Prolific Univox?

— O firmă de consultanţă în concilieri pentru societăţile comerciale cu probleme. Dar eu sunt la un serviciu auxiliar, precizează ea, nu mă bag în chestiuni de fond, slavă Domnului. Mai am o soră care lucrează tot la o firmă de-a domnului Buznă.

— E şi ea aici în sală?

Râde cam anemic, dezarmată de atâta ignoranţă din partea partenerului ei.

— Domnul Buznă nu i-a invitat decât pe bărbaţi, îmi explică. Femeile n-au venit decât dacă au dorit ele. Plus cele pe care le-au adus bărbaţii, înţelegeţi? Prietene, surori şi aşa mai departe.

— Cu alte cuvinte, bărbaţii au fost obligaţi, trag eu concluzia.

Partenera mea de dans are o uşoară ezitare, pe care o încheie c-un zâmbet enigmatic.

— Domnul Buznă e un tip care a pornit de la relaţii cu publicul. Ştie să lucreze cu oamenii. Are şcoală.

— Adică vrei să spui că n-a fost nevoit să le-o spună pe şleau.

— Cu siguranţă că i-a luat pe de departe, aluziv, ştiţi, aşa cum îi stă dânsului în obicei, dar sunt convinsă că au înţeles cu toţii foarte bine.

— Deduc că sora ta n-a dorit să vină.

— Soră-mea nu-i o tipă prea sociabilă. Şi de-aia nici n-am luat-o cu mine. Riscam să mă trezesc că sare în picioare din senin şi îl apostrofează pe domnul Buznă. Aşa e ea, cu gura mare, nu se poate abţine.

— Dar de ce aveţi gulerele rotunjite, toate la fel?

Ridică ochii spre mine a mirare îmbufnată:

— Cine are gulerele rotunjite?

— Şi albe. Aşa mi s-a părut.

— Despre cine vorbiţi?

— Păi despre voi, cele pentru care domnul Buznă a organizat chestia asta. Reuniunea, nu? Sau cum să-i spun? Cele care i-au scris că nu se bucură de atenţia pe care o merită.

— V-am spus că eu nu i-am scris.

— Şi nici celelalte?

— Aţi mai întrebat chestia asta o dată. După părerea mea nu i-a scris nimeni.

— Şi atunci de ce aveţi gulerele rotunjite? Poate că nu mi-ar fi sărit în ochi dacă n-ar fi fost altfel decât moda de azi.

— Haideţi, fiţi serios!

— Dar cine sunt celelalte? Le cunoşti?

— Care celelalte?

— Cele din grup.

— N-am cunoştinţă de niciun grup!

Pare din ce în ce mai burzuluită partenera mea de dans şi aproape că a încetat să mai danseze. Brusc îşi retrage cotul dintre noi cu o mişcare circulară, smucită, ca şi cum s-ar fi hotărât, Gata, eu nu mă mai joc! De aceea nici nu mă miră prea tare că un handralău în bluză neagră şi pantaloni negri, ceva în genul trupelor antitero, se înfiinţează lângă noi şi i se adresează tipei:

— Vă rog să-mi spuneţi dacă acest domn vă face greutăţi.

Drace! Ia uite la el! Vorbeşte pe un ton imperativ, sigur că poate să controleze orice situaţie. Tipa dă s-o ia din loc, dar handralăul o prinde de braţ c-un gest de forţă.

— Nu, nu! Vă rog să mai rămâneţi. V-am întrebat dacă acest domn vă face greutăţi. Vă rog să-mi răspundeţi.

În acelaşi timp, celălalt braţ al său, numai muşchi şi bine antrenat, fără să mă atingă deocamdată, mă încercuieşte ferm împiedicându-mă să părăsesc locul. Nici n-am de gând.

— Cine sunteţi dumneavoastră şi cu ce drept interveniţi? îl întreb indignat.

Îşi întoarce pentru o clipă în direcţia mea autoritatea-i sumbră cu buze lipsite de sânge, însoţită de-un gest de îndemn la răbdare:

— Numai o clipă!

Şi din nou insistă pe lângă fosta mea parteneră de dans.

— V-am rugat să-mi spuneţi dacă acest domn v-a făcut greutăţi, dacă a fost nepoliticos cu dumneavoastră.

Tipa îl priveşte pe sub sprâncene fără să-şi ascundă dezgustul, şi izbucneşte:

— Haideţi, fiţi serios!

— Să înţeleg că domnul n-a fost grosolan cu dumneavoastră?

În jur perechile nu se opresc din dans, doar încetinesc când trec pe lângă noi şi ne urmăresc aţintindu-ne cu o nelinişte întrebătoare. Handralăul poartă atârnat de gât un ecuson, care, voit sau nu, stă răsucit pe pieptul său de bizon şi îşi arată dosul plasticului dreptunghiular, alb-strălucitor. Interesanta mea cu breton, îmbufnată, tocmai s-a îndepărtat glonţ, urmând probabil să se întoarcă la grupul despre care afirma că nu există.

— Cred că aţi face bine să nu mai invitaţi alte doamne la dans, spune apăsat handralăul. Domnului Buznă sunt sigur că nu i-ar face plăcere să ştie că...

Îl întrerupe o voce:

— Avem o problemă!

Un alt handralău în uniforma lor antitero s-a apropiat dintr-o parte şi îşi cheamă colegul. — Vino cu mine, îi spune de foarte aproape, ferm dar cu discreţie, cu faţa înclinată spre el.

Amândoi se îndepărtează, dispărând printre perechile de dansatori. E doar un fel de a spune, pentru că, haidamaci cum sunt, le văd cefele tunse milităreşte deplasându-se peste capetele tuturor. O clipă îmi trece prin cap că prietenul meu Andrei a intrat şi el în colimatorul gorilelor domnului Buznă. Dar nu, reuşesc să-l văd pe Andrei dansând la o oarecare distanţă cu o interesantă. Apare şi dispare printre perechi, nu fiindcă el s-ar mişca repede ci fiindcă ceilalţi dansează sârguincios, acum că pare să nu mai fie niciun focar de conflict printre ei. E serios, preocupat, aşa cum îl ştiu din copilărie, în timp ce partenera lui îi vorbeşte, surâzătoare. Unde şi-o fi lăsat bastonul alb?... Mă uit peste capete după cele două gorile şi le zăresc oprite la piciorul draperiilor înalte ce încadrează uşa principală. Mi se pare că sunt într-o nouă dispută cu cineva de pe-acolo dar nu sunt sigur fiindcă handralăii sunt instruiţi să fie sobri, nu gesticulează, nu ridică vocea. Cred că e timpul s-o ştergem; mulţimea care ne urmărea afară trebuie că ne-a pierdut urma; s-or fi plictisit să ne tot pândească, doar-doar om ieşi de pe undeva. Aşa că îmi fac loc către Andrei. Toţi în jur stau cu ochii pe noi; şi mă întreb: suntem pentru ei suspecţii care au provocat un incident? Sau disting în ochii lor un dram de înţelegere? În definitiv, ce-am făcut? În timpul dansului am stat de vorbă cu...

— Sper că doamnele se simt bine! aud vocea triumfală a domnului Buznă, a mereu triumfalului domn Buznă. S-a urcat din nou pe estradă şi a luat microfonul în mână. — Doamnele deja au schimbat câţiva parteneri de dans din câte observ. Nu vreau să dau niciun premiu partenerului cu care ele s-au simţit cel bine fiindcă mi-e teamă că am să fiu subiectiv! Şi nici doamnele mă tem că n-ar putea fi absolut obiective dacă le-aş întreba. Aşa se-ntâmplă în viaţă, unul e mai vorbăreţ, altul e mai zâmbăreţ! Nu?... Domnul Buznă coboară microfonul şi, euforic, îşi roteşte peste sală ochii strălucitori în care se răsfrâng lumini colorate şi lucirile metalice ale instrumentelor muzicale. Pe deasupra, la mare înălţime, îl încadrează ghirlandele de baloane albe şi bleu... — Nu-i aşa că toate doamnele s-au simţit bine?... Domnul Buznă a dus pentru câteva clipe microfonul la gură şi l-a coborât din nou, aşteptând răspuns din partea interesantelor. Sau poate nu numai din partea lor. Din sală urcă spre estradă, venind de ici, de colo, câteva sunete neconvingătoare, astfel că în privirea şefului se pot desluşi câteva aşteptări înşelate. — Nu? se arată el mirat? Să înţeleg că n-a fost totul în regulă?... Interesanta mea cu breton tocmai se întinde peste marginea estradei şi încearcă să-i spună ceva domnului Buznă, în timp ce câţiva în jur încearcă s-o facă să se răzgândească.

Ce dracu’ o fi având să-i spună? Gata, l-am înhăţat pe Andrei de braţ şi îl împing spre ieşire.

— Stai! zice. Mi-am uitat bastonul!

Îl smucesc nervos de braţ.

— Dă-l dracului de baston! Tot nu eşti tu orb de-adevăratelea!

— De unde ştii tu că nu sunt?

Andrei protestează moale şi se lasă împins către ieşire în timp ce de pe estradă vine vocea răsunătoare a domnului Buznă:

— Cine, cei doi domni care fug? îl aud pe patron vorbind de pe estradă... Se pare că interesanta cu breton s-a urcat şi ea lângă el pe estradă fiindcă o aud bălmăjind ceva la microfon, cu voce scăzută, neinteligibil, răspunzându-i patronului ei. — Numai unul din ei? repetă patronul organizator cu voce tare, de răsună în toată sala. Şi tună către oamenii săi de la uşă: — Să nu-i lăsaţi să iasă pe cei doi! Da?

După care se adresează, jovial, întregii asistenţe încercând să destindă atmosfera:

— Şi eu care credeam că totul a decurs strună, fără nici cel mai mic incident! Ei, aşa-i când ai prea multă încredere în oameni! Dar, să vă spun ceva. Eu, orice s-ar întâmpla, voi continua SĂ AM ÎNCREDERE ÎN OAMENI! În oamenii mei!...

Domnul Buznă le vorbeşte în continuare invitaţilor la reuniune, dar cuvintele lui pline de voie bună reverberează şi se sleiesc, cad ca petalele de flori ofilite, undeva la marginea câmpului meu auditiv. Asta, fiindcă uite c-am ajuns iarăşi în conflict cu uniformele antitero ale patronului. Iată-l pe cel care m-a bruscat când am dansat cu interesanta cu breton, şi pe cel de-al doilea care a venit şi i-a spus „Avem o problemă!” Dar mai sunt încă vreo trei la uşă, o forţă redutabilă. Se pare că şi alţii din sală au dorit să iasă dar s-au lovit de zidul inexpugnabil al oamenilor lui Buznă.

Protestez şi îi spun handralăului pe care îl cunosc, în timp ce vocea patronului continuă să se reverse sub acoperişul înalt şi coclit al sălii, că n-are niciun drept să ne reţină cu forţa.

— Domnul Buznă nu are cu dumneavoastră nimic personal, replică individul cu o voce de robot. Uşile sălii se deschid la ora douăzeci. Pentru toată lumea. Aşa a hotărât comitetul de organizare. Toaletele, dacă aveţi nevoie, sunt la capătul sălii, în partea aia.

Intervine şi Andrei.

— Trebuie să ajung în două ore la Asociaţia Nevăzătorilor, spune el.

— Daţi-vă jos ochelarii, vine replica tăioasă a haidamacului.

— Adică ce vreţi să spuneţi cu asta? izbucneşte Andrei.

— Daţi-vă jos ochelarii, să mă convingeţi că sunteţi nevăzător. Sau arătaţi-mi legitimaţia de la Asociaţie.

Mă grăbesc să intervin ca să preîntâmpin o dispută inutilă.

— Andrei, însoţeşte-mă până la toaletă. Chiar am nevoie... Andrei nu se poate desprinde din clinci cu una, cu două şi de aceea insist şi îl apuc de braţ cu mână fermă. — Hai, vino! Discutăm acolo. Oricum, trebuie să-ţi recuperezi şi bastonul. Da?

Se scutură de atingerea handralăului şi chiar şi de atingerea mea şi îşi aranjează furios reverele sacoului.

— Nimeni nu trebuie să fie supărat! rosteşte de pe estradă organizatorul reuniunii, pe un ton declamator, ridicându-şi vocea peste muzică... Ne facem din nou loc prin mulţime străbătând sala în lung; mi s-ar părea prea laş din partea noastră să ne strecurăm pe lângă perete. — Nimeni nu trebuie să se simtă jignit! perorează patronul. Dar, să ne înţelegem! nici nu doresc din partea nimănui să facă din asta un act de caritate! Haideţi să petrecem împreună până se lasă înserarea şi vă garantez că nimeni dintre voi nu se va simţi dezamăgit! Colegele noastre MERITĂ un mic efort!... Glumeşte prefăcându-se că nu aude bine şi se apleacă spre sală, mucalit, cu mâna pâlnie la ureche: — Aud? E cineva care consideră că nu merită să facă un efort pentru COLEGELE NOASTRE?... Din sală vin mârâituri şi huiduieli incipiente, răzleţe. Domnul Buznă, zâmbitor, se îndreaptă de mijloc şi, c-o smucitură dezinvoltă, deplasează într-o poziţie mai comodă cordonul microfonului. — Veniţi mai aproape! zice. Colegele voastre aşteaptă!... Face cu ambele mâini, dintre care una ţine microfonul, semne de îndemn la mai mult antren. — Haideţi să-i aplaudăm pe cei care de la începutul reuniunii n-au stat de-o parte NICIUN DANS!... Şi dă tonul lovind cu mâna liberă, în chip de apauze, podul palmei de la mâna cu care ţine microfonul.

Dar noi am ajuns deja departe, la uşile care dau spre toalete, una pentru femei şi cealaltă pentru bărbaţi. Nimeni nu ne bagă în seamă, toată lumea, întoarsă cu faţa la estradă, ascultă discursul domnului Buznă, aşa că intrăm val-vârtej. Uşa dă într-un vestibul cu chiuvetă şi oglindă din care se trece în încăperea cu pisoare, unde patru uşi dau în cabinele cu scaune. În căutarea unei posibilităţi de scăpare, deschid în grabă, rând pe rând, cele patru uşi şi constat că niciuna n-are ferestruică spre exterior; nu-i ca la barul unde ne-am refugiat mai devreme ca să scăpăm de mulţimea furioasă a călătorilor din tramvai. Pe o fereastră cu două canaturi, cu geam mat, intră lumina zilei, venind parcă din altă lume. Andrei şi-a luat mâna de pe umărul meu şi a rămas în picioare, dezorientat, în mijlocul încăperii cu pisoare. Îl trag la pervazul ferestrei cu geam mat.

— Stai aici, îi spun. Scoate-ţi ochelarii şi stai cu faţa la geam ca să nu fii recunoscut dacă intră cineva. Prefă-te că citeşti ceva, un carneţel, o agendă, oi fi având ceva de felul ăsta prin buzunare, nu?

— Mai bine intru într-o cabină, sugerează el.

— Şi mai bine. Te conduc.

La atâta lume câtă e în sală era imposibil să nu se găsească vreo câţiva care să aibă nevoie urgentă la toaletă. Trei voci gălăgioase dau buzna. Răsună mai întâi în vestibul, unde unul se maimuţăreşte la oglindă aranjându-şi frizura, apoi toţi trei se înşiră la pisoare. Andrei e într-o cabină, nevăzut, mie tipii nu-mi dau nicio atenţie. Vorbesc de un blocaj mare de tramvaie în staţia Lempica. Cică primul tramvai din şir a luat foc. Asta, după ce au încercat să-l împingă spre depou, dar nu s-au prins că avea frânele blocate.

Sfinte Sisoe! Când s-or fi blocat frânele alea? Şi auzi la ei, ce pronunţie! Lempica!

Dar blocajul tramvaielor şi numele staţiilor nu-i subiectul lor preferat.

— Ce-ai de gând cu Lempica în seara asta? Ai la tine un prezervativ?

— Lempica?!

— Ei, te-ai prins tu la cine mă refer! Monica! Nu mai face pe prostu’!

— După ora opt facem rost şi de prezervative!

Doi dintre ei râd aproape isteric. Al treilea se arată rezervat. Zice:

— Doamne fereşte! E o vorbă: nu te lega la cap dacă nu te doare!

Îşi trage fermoarul de la şliţ şi se întoarce cu spatele la pisoar. Din nou vorbesc de Monica şi se scutură de râs. Deduc că e una din interesante, cu care nimeni nu vrea să se încurce, indiferent ce zice patronul lor.

— Cică vatmanul era orb!

— Orb!... Şi iar se încovoaie de râs.

Ei poftim, s-au întors, un–doi, la subiectul tramvaielor blocate!

Unul din cei trei îmi aruncă o privire fugitivă, probabil i se pare suspect că stau acolo, rezemat de pervaz, fără să fac nimic, şi se referă fără îndoială la mine când le spune celorlalţi doi în timp ce se îndreaptă spre ieşire:

— Ăsta are timp să se tot pişe până la ora opt! După aia îi dau drumu’ afară!

Şi ies toţi trei sporovăind cu voce tare. Mai apuc să aud din gura unuia, înainte să trântească uşa în urma lui, tot cu referire la mine, „Ăsta era...” — doar o frântură; gata, uşa s-a închis. Şi mă întreb cine şi-or fi închipuit că sunt.

Andrei iese din cabină, fără bastonul lui alb, pe care l-a lăsat pe undeva prin sală. Parcă mă aştept să-l văd smulgându-şi de la ochi ochelarii negri şi spunând: Gata cu joaca, hai să vedem ce-i de făcut. Dar nu, prietenul meu rămâne pe loc, neajutorat, în faţa uşii deschise prin care se vede scaunul de faianţă.

Mă uit la el şi mă întreb încă o dată cu părere de rău: de ce nu l-am lăsat în voia lui când l-am văzut din tramvai pe refugiul de pietoni? La ora asta ar fi fost de mult la el acasă, în sânul familiei, odihnit, în linişte şi pace.

Din sală, prin uşa de la toaletă, se aude muzica. Îmi imaginez cum interesantele dansează într-o veselie cu ascultătorii angajaţi ai domnului Buznă sau ai partenerilor săi de afaceri.

— Te-ai săturat? îl întreb. Şi el trebuie să înţeleagă că îl întreb dacă s-a săturat de tot ce ni s-a întâmplat în ultimele ore, şi în plus aş fi bucuros să simtă că îl întreb plin de compasiune.

Clatină uşor din cap, gânditor. Trec secunde în care se aude muzica din sală, ca şi cum ar veni de departe.

— A fost cât pe-aci să mă însor cu ea, zice.

— Cu cine?

— Cu Luiza... Ia te uită! mă minunez.

Şi noi care credeam că a fost doar aşa, un fel de experienţă, ca să-şi facă o idee de cum merge cu o fată pe care n-o dorea nimeni.

— Am trăit împreună aproape trei ani... continuă el.

— Trei ani!

— Au fost trei ani minunaţi, nu mi-e ruşine s-o spun.

— De ce ţi-ar fi ruşine?

— Într-o bună zi am fugit pe fereastră de la ea din cameră. Cu ea cu tot. Habar n-am ce s-o fi întâmplat cu taică-său. Te pomeneşti c-o fi turbat de furie... Andrei se apropie încet de fereastră până se atinge de pervaz. Oare măcar simte că de afară vine prin geamul mat lumina caldă a zilei?... — Îi plăcea să meargă la teatru, continuă el să-şi depene amintirile. Am văzut cu ea, în cei aproape trei ani, piese de teatru cât n-am văzut o viaţă întreagă. Pentru ea nu era doar aşa, distracţie pură. Citea despre piese, despre autori, se documenta, se identifica cu personajele, trăia fiecare scenă cu sufletul la gură. Niciodată n-am mai întâlnit o asemenea pasiune la cineva care nu era totuşi din lumea teatrului. Mi-a transmis şi mie pasiunea ei. Care uite că durează şi astăzi. Ore întregi ascult teatru radiofonic. Asta-i tot ce-mi pot permite. Şi în multe privinţe e mult mai interesant decât să vezi teatru pe scenă. De câte ori aud o piesă la radio îmi amintesc de Luiza... Pe Andrei e clar că-l tulbură amintirile sale... — Sau... mi-aduc aminte cum prepara cocteiluri...

— Luiza prepara cocteiluri!

Asta chiar că mi-e greu să-mi imaginez!

— Avea o fantezie inepuizabilă. Amesteca sucuri de fructe cu fructe întregi, cu alcool, cu măsline... Cu boabe de piper. Ce nu punea în cocteilurile ei! Chiar şi legume, sfeclă, ţelină... Le doza cu atenţie, cu precizie de chimistă... Şi gusta mereu... ca o veritabilă degustătoare.

— Şi nu se cherchelea?

— Ba da, i se-ntâmpla! Dar nu devenea niciodată vulgară. Nu-şi pierdea nimic din farmecul ei obişnuit. Dimpotrivă, fanteziile ei deveneau şi mai extravagante, şi mai trăsnite, dar fără nimic ostentativ. Tot ce făcea nu era pentru mine, aşa cum am crezut la început. Nici chiar pentru ea. Totul izvora din ea însăşi. De la sine.

Ascult ce îmi spune Andrei şi nu-mi vine să cred. Luiza, cea cu uniformă bleumarin şi la gât cu guler alb şi colţurile rotunjite, Luiza cea ştearsă, care chiar şi când ieşeam în recreaţie stătea deoparte, lipită de gard, şi aproape că nu vorbea cu nimeni, ea să fie cea de care îmi povesteşte acum prietenul meu?

În sală muzica pare să fi încetat pentru moment. Parcă îl aud din nou pe domnul Buznă vorbind de pe estradă, dar nu sunt sigur.

— Într-o zi mi-a spus: Îmi promiţi că dacă lucrurile nu merg bine, putem lua în considerare soluţia să ne sinucidem amândoi? Am întrebat-o: Ce înţelegi tu prin „Dacă lucrurile nu merg bine”? Mi-a răspuns: Lucrurile în lume nu merg bine şi asta ne poate influenţa şi pe noi doi. N-am insistat să aflu de ce din punctul ei de vedere lucrurile nu mergeau bine în lume, dar mi-am dat seama că altceva dorea ea să spună. Avea nevoie de solidaritatea mea necondiţionată şi voia să afle din gura mea dacă o are. Nu se gândea cu adevărat la sinucidere, sunt sigur... Asta era cu Luiza...

Andrei a tăcut. Mă gândesc că într-o zi, în împrejurări mai favorabile, am să-l invit din nou la o cafea şi o să stăm de vorbă pe îndelete.

Andrei tace. Muzica din sală nu se mai aude şi parcă nici crâmpeiele dinainte din cuvântarea antrenantă a domnului Buznă. Din spatele nostru, de la mică distanţă, vine pe neaşteptate o voce feminină, clară:

— O, scuze! Se pare că am nimerit greşit!

O doamnă bine, în taior de culoare închisă, cu o pălărie cu boruri late, la rândul ei de culoare închisă, ne priveşte zâmbind mirată şi oarecum amuzată. Este şi un pic de semeţie în privirea ei. E înaltă, zveltă, de vreo patruzeci şi cinci de ani, cu tocuri înalte. Îmi aminteşte de soţia unui ambasador, pe care am întâlnit-o mai de mult, la una din conferinţele mele despre pictura contemporană. Pisoarele din vecinătate nu par s-o deranjeze prea tare — mai mult pe mine mă deranjează. Prezenţa ei mi se pare atât de insolită încât nici nu-mi vine s-o întreb dacă e una din invitatele domnului Buznă.

— Mă tem că am luat-o în direcţie greşită, explică doamna cu pălărie. Toaleta doamnelor trebuie că era pe scara opusă. Scuze!

Se răsuceşte pe loc şi se îndepărtează ţocăind distins cu tocurile ei ascuţite pe pardoseala de ciment, conştientă că lasă în spatele ei confuzie. Dar în loc să iasă pe uşa ce dă în sală, o văd că dă colţul spre dreapta în vestibulul toaletei, cel cu chiuvetă şi oglindă, şi dispare. Mă grăbesc să fac câţiva paşi în urma ei şi o văd urcând, cu pasul ei maiestuos, o scară foarte lungă, care dă, sus de tot, într-o încăpere scăldată într-o lumină galbenă. Nu-mi încap în piele de bucurie: ce bine e câteodată să nu ai spirit de observaţie şi să descoperi ceva salvator la momentul potrivit! Doamna cea distinsă a ajuns deja pe la jumătatea scării. Urcă cu o sprinteneală care îi dezminte vârsta şi nu se uită în urmă. Când mă întorc împingându-l pe Andrei de braţ, doamna nu se mai vede.

— Aici e o scară, îl avertizez pe prietenul meu, fii atent la trepte.

— Ce scară?

Din susul scării, venind dinspre acea sală cu lumină galbenă, se aud voci domoale. O rumoare egală şi liniştită, fără nicio stridenţă, ca din foaierul unui teatru. O adevărată plăcere. Andrei vrea să ştie unde duce scara? De unde să ştiu? Doar văd doi tipi, cu spatele, rezemaţi de balustrada care, acolo sus, mărgineşte deschizătura scării. Conversează. În clipa următoare se desprind de balustradă şi dispar. Dar acum am ajuns sus şi pot să-i văd. Pe cei doi dar şi pe alţii. E destulă lume aici sus şi acum pot să-mi dau seama de ce, auzite de jos, vocile lor mi s-au părut domoale şi reconfortante: pentru că la fel le sunt şi îmbrăcămintea şi gesturile. Nimeni nu se grăbeşte, totul e calm. Dar ia stai! Ce tablou văd agăţat chiar lângă muchia peretelui, la două palme de intrarea în sala următoare? Să mă bată Dumnezeu dacă nu-i... Chiar ea e! Tamara de Lempicka! Şi îl şi recunosc imediat, tabloul. E Autoportretul la volanul unui Bugatti verde. Andrei mi-a simţit tresărirea, îmi simte entuziasmul şi vrea să ştie. Cum aş putea să-i descriu ceea ce văd? Tamara de Lempicka. O frumuseţe rece şi tulburătoare... Dar ea, în Bugatti-ul ei verde, către ce goneşte? Aş fi nedrept dacă aş spune că pozează, dar nu-i mai puţin adevărat că De Lempicka vrea să fie văzută într-o anumită lumină. Divinitate cu ochi de oţel în era automobilului, aşa a numit-o un ziarist. E o anumită mecanică la ea, în pictura ei, în stilul ei de viaţă — au remarcat-o mulţi. Dar o mecanică divină, care cuprinde tot ce ţine de vremea ei: viteză, risc, virilitate, independenţă, eleganţă, fie ea şi ostentativă. De Lempicka ţine o mână sigură — înmănuşată — pe volan şi priveşte undeva departe, cu ochi învăluiţi în ceaţă, încrezătoare că viitorul depinde de voinţa ei rece... Oamenii trec în pas de plimbare, se opresc în faţa tablourilor şi le contemplă în linişte. Realitatea e că Tamara de Lempicka nu stârneşte patimi, nici chiar în Adam şi Eva, nici chiar în Grup de patru nuduri, chiar dacă personajele ei exprimă patimi, şi asta fiindcă dorinţa ei de a stăpâni totul e vizibilă pretutindeni. Nu poţi să stăpâneşti lucrurile dacă te laşi robit de patimi... Cum aş putea să-i explic prietenului meu orb? Lui, care e devotat teatrului pe care a mărturisit că îl ascultă la radio...

O sală... Alta... Aceeaşi lumină. Andrei mă ţine de braţ, el pe mine de data asta, umblăm, ne oprim, îi descriu ceea ce văd. Ne ciocnim de oameni, care ne spun politicos Scuzaţi! şi se întorc în clipa următoare la discuţiile lor cu voce scăzută. Mi se pare că sunt cu toţii încântaţi de Tamara de Lempicka. Şi, după părerea mea, nici nu-i greu să fie. Iat-o şi pe doamna care a coborât ceva mai devreme, din greşeală, la toaleta pentru bărbaţi. E într-o săliţă, la mică distanţă, în picioare, faţă în faţă cu doi bărbaţi care abia dacă o egalează în înălţime, ambii mult mai în vârstă, conversează cu unul din ei şi fumează folosindu-se de un ţigaret lung, relicvă, parcă, din vremurile Tamarei de Lempicka. Ţine ţigaretul între două degete, cu dezinvoltură, la înălţimea capului, cu mâna uşor flexată ca într-o poziţie de balet abia schiţată. Doamna îşi ridică din întâmplare privirea şi mă vede. Are o uşoară tresărire veselă, îşi părăseşte pe loc interlocutorii şi se îndreaptă spre mine, neuitând să strivească ţigara de marginea unei scrumiere de metal, cu picior, înainte de a părăsi săliţa.

— Aţi venit să ne vizitaţi expoziţia? mi se adresează. Sper să vă placă... Mă priveşte direct, apoi are o mică întoarcere a capului spre Andrei. — Păcat că n-o poate vedea şi prietenul dumneavoastră.

— Mă străduiesc să-i descriu ce văd, îi răspund.

— Sper să reuşiţi să prindeţi esenţialul, se arată ea optimistă.

— Prietenul meu are exerciţiul descrierilor, îi spun. A fost reporter la un ziar şi din câte îmi amintesc, a comentat şi expoziţii de artă. Nu-i aşa, Andrei?

Andrei încuviinţează în tăcere. Nu pare dispus să se antreneze într-o discuţie la care participă o necunoscută. Dacă ar vedea-o însă, îmi spun în gând, sunt sigur că ar fi mai puţin morocănos.

— V-aţi oprit desigur şi la Bugatti-ul verde, nu-i aşa? se interesează doamna cu pălărie.

— Cu asta am început. După cum ştiţi, era primul pe traseu. E absolut impresionant. Spune totul despre autoare.

— De fapt, poate ştiţi că De Lempicka n-a avut niciodată un Bugatti. Dar îi plăcea să pozeze.

— Exact asta îi spuneam şi eu prietenului meu, dar cu alte cuvinte. La ea nimic nu e lăsat la voia întâmplării.

— N-a avut decât un mic Renault galben intens, continuă doamna în taior negru. Ceea ce oricum era o îndrăzneală enormă la vremea aceea... Dar nu i-aţi spus prietenului dumneavoastră că există o oarecare asemănare între De Lempicka şi Boticelli?

— Boticelli! exclam. Aşa vi se pare?

— Dacă îi spuneaţi asta, prietenul dumneavoastră ar fi putut să-şi facă o idee mai clară despre chipurile preferate de Tamara de Lempicka. Pe Nana de Herrera aţi văzut-o?

— Încă nu.

— După gustul meu, faţa Nanei e urâtă. Dar vălul pe care îl poartă, mă rog, dessou-urile, să le zicem aşa, seamănă izbitor cu rochia Florei din Primăvara lui Boticelli. Iar ca să vă daţi seama de asemănarea între feţe, uitaţi-vă la Amethyst. Îl găsiţi — sau, mă rog, o găsiţi, fiindcă la De Lempicka, ştiţi, Amethyst e o femeie — o găsiţi în penultimul salon. Uitaţi-vă la faţa ei şi comparaţi-o cu faţa Florei lui Boticelli. De, fapt o puteţi compara cu oricare din personajele lui feminine, fiindcă toate au ceva în comun. E-adevărat că în privirea lui Amethyst există amărăciune şi neîncredere, în timp ce feţele lui Boticelli sunt toate senine şi inocente. Dar dincolo de asta, peste ambele suflă aceeaşi adiere de prospeţime, nu credeţi?

— Sigur, aveţi dreptate... Tamara de Lempicka nu pare să aibă ezitări. Mă gândeam chiar că-i păcat că nu ea a fost prima care să fi spus „Eu nu caut, eu găsesc!” I se potriveşte mai bine decât lui Pablo Picasso.

— Poate că aveţi dreptate, ca tuşă. Dar personajele ei vădesc destule nelinişti, destule întrebări. Şi chiar şi ea însăşi... N-a fost deloc o femeie împăcată cu viaţa... Apropo, ştiaţi că există la noi, mai nou, o stradă cu numele Tamara de Lempicka?

— Sincer să fiu, nu ştiam decât de o staţie de tramvai cu acest nume.

— E foarte frumos din partea edililor că s-au gândit. Doamna cu pălărie scoate un oftat de despărţire şi zâmbeşte fermecător: — Trebuie să mă întorc la prietenii mei. Mă scuzaţi. E de datoria mea să nu-i las să se plictisească.

Mă uit în săliţa de unde a plecat doamna în negru şi îi văd pe cei doi domni în vârstă, care par să nu ne fi slăbit din ochi în tot acest timp.

— Vă urez să vă bucuraţi în continuare de expoziţie, spune doamna cu pălărie. Şi se îndepărtează spre săliţă.

Sigur că da, de ce nu. Eu unul m-aş întoarce să savurez Bugatti-ul verde şi privirea de oţel a Tamarei de Lempicka. Mi se pare mie sau se ghicea în acea privire o anumită certitudine? Îmi imaginez Bugatti-ul gonind pe o şosea din Franţa anilor ’20, aproape pustie, într-o primăvară venită timpuriu, cu trunchiurile umede ale copacilor perindându-se ameţitor de-o parte şi de cealaltă a şoselei, şi deodată mi se pare că ştiu de unde izvorăşte acea certitudine din ochii ei aţintiţi în depărtări, către timpuri incerte: oricând ea putea pune capăt vieţii aventuroase de care se simţea atrasă. Doar o simplă întorsătură de volan, şi gata! La fel ca acea Luiză de pe vremuri a prietenului meu Andrei. O alegere în rezervă, pe care o putea pune în practică în orice clipă.

Dar nu sunt sigur că vreau să mă întorc să mai văd încă o dată Bugatti-ul Tamarei de Lempicka. Ce-am trăit îmi umple sufletul pentru multe zile de-aici înainte. Să dea Dumnezeu să nu mă descumpănească din cale-afară alte întâmplări neprevăzute. Iar de-ar fi să se-ntâmple totuşi, să am şi eu o alegere la îndemână, să nu devin sclavul sorţii.

S-a întunecat afară şi s-au aprins luminile străzii. Pe refugiul pentru pietoni nu mai e nimeni. Doar tramvaiul oprit în staţia Hundertwasser, cu uşile deschise, cu interiorul luminat şi câţiva călători aşezaţi pe scaune, indiferenţi la întâmplările străzii. Nu-mi rămâne decât să urc în cabină, să scot din geam plăcuţa pe care scrie DEFECT, să mă aşez pe scaunul vatmanului şi s-o pornesc spre staţia următoare.

***

^*Din volumul de povestiri Visul văduvei