Ce poate să însemne, pentru un tânăr înalt şi blond, un braţ fracturat, legat cu o eşarfă albă pe după gât, dacă nu un respiro în drum către o nouă aventură? Cel puţin aşa ar putea să-l judece unii; dacă nu cumva cei mai mulţi. Pe stradă, în lumina crudă a dimineţii, iată-l relaxat, ba chiar cu o oarecare siguranţă de sine, în contrast cu mulţimea străzii, terorizată de grija de a nu întârzia la serviciu. Braţul în ghips nu-i pentru el, poate, o extravaganţă mai mare decât barba-i în creştere — încă un semn că nu datorează nimănui nimic. Un setter lăsat liber din lesă, strecurat prin grilajul parcului, adulmecând sârguincios tufe ici şi colo, tot numai freamăt, negăsind, cu siguranţă, vreo schimbare la stăpânul său care să merite atenţie. Decât, poate, în bine, căci, iată, când a mai dat peste el norocul să fie scos în stradă la o oră atât de timpurie şi lăsat să zburde în voie prin parc?
Tânărul înalt şi blond a fost la spital doar în trecere — cui nu i se poate întâmpla? Atât cât să i se înfăşoare peste braţ o fâşie de tifon impregnată cu ipsos — o operă aproape sculpturală. Cu nimic mai stresant decât să-i faci o vizită la spital unei rude cu adevărat bolnave. Dar de-ar fi fost să rămână acolo mai multe zile? Sau mai multe săptămâni?... Iată o întrebare care s-ar putea pune oricând. (Să fi fost doar o părere, sau peste capul tânărului blond, cu alură de sportiv, a trecut o umbră?) Fiindcă, la fel ca o nenorocire, o întrebare nu vine niciodată singură... Acolo, la spital, s-ar lăsa oare sedus de copleşitoarea ordine de pe coridoare şi din saloane, sau şi-ar găsi refugiul în ceea ce se vede dincolo de zidurile spitalului? Boschete desfrunzite, într-un promiţător februarie fără zăpadă, clădirile şi barăcile anexe, cu porţi de metal, unde nimeni nu-i niciodată văzut intrând sau ieşind? Curtea, aleile atât de bine cunoscute — după câteva săptămâni de şedere! — şi totuşi la fel de fără nume ca şi cărările vieţii?...
La una din acele barăci, iată un oblon de lemn (totuşi) zbătându-se un pic în vânt. Iar vântul stârnind ici şi colo vârtejuri de frunze uscate, afară, în înserare. Toate acestea — o imagine într-o minte, poate, nu tocmai sănătoasă, foarte aproape, la distanţă de o fereastră sau două... Fiindcă niciodată nu poţi să ştii ce fel de salon e cel de alături, cine locuieşte acolo, mai mult sau mai puţin vremelnic. Ai putea privi vârtejurile de frunze uscate şi să te întrebi dacă cel ce stă în salonul de alături, în picioare la fereastră, dând puţin perdeaua la o parte, are totuşi ochi să vadă... Şi când te gândeşti că un biet vârtej de frunze uscate, în iarba la fel de uscată, ar putea să ia, într-o minte bolnavă, proporţiile unui uragan din Moby Dick, pentru cine l-a citit pe vremea când era încă întreg la minte... Ca să nu mai spunem că, pentru cel internat la spital pe mai multe săptămâni, să zicem, peste clădirile anexe, peste barăcile şi boschetele desfrunzite — peste toate astea ar putea să nu mai vină niciodată primăvara...
Şi atunci, să te vedem, tinere blond cu alură sportivă, presupunând că ai fi şi tu în cauză, din ce joben de scamator îţi vei scoate, pocnind din degete, tăria să pui punct, fără să intri în panică, siguranţei că ziua de mâine te va scoate din impas încă o dată, la fel ca de atâtea ori până acum. Fiindcă, ştii bine, ulciorul nu merge de multe ori la apă.
Poţi să-ţi aduci brusc aminte cum era odinioară, în copilărie. N-avea decât să vină boala, cu tot cortegiul ei de răsfăţuri din partea alor tăi. Dar ce ţi se putea întâmpla pe atunci? O amigdalită? Un vărsat de vânt? Nicio clipă nu te-a tulburat gândul că ar putea fi vorba de o ameninţare reală. Ce mai! — tocmai prin boală ai fost de câteva ori (cel puţin!) în viaţă un privilegiat. Dar cum? De astă dată lucrurile stau cu totul altfel (ţi se poate revela brusc, în timp ce seterul adulmecă înfrigurat tufişurile din parc). Dacă mai admiţi că boala te-ar putea plasa într-o zonă privilegiată, fie şi într-un sens foarte vag — nici vorbă nu mai poate fi de răsfăţ din partea cuiva anume — atunci trebuie fie să ştii exact până unde poate merge cochetăria ta cu boala, fie să accepţi, o dată cu extravaganţa, să-i zicem, a situaţiei, şi ideea unei ameninţări reale.
Şi abia aici poţi să simţi, poate pentru prima oară în viaţă, că ai devenit întrucâtva înţelegător cu alţii. Şi, în mod paradoxal, abia simţind că poţi să-i înţelegi pe alţii, să respingi, ce? Tocmai mila! De pildă mila unei femei pentru bărbatul ei care, în urma bolii, a încetat să mai fie bărbat. Tocmai tu care, imaginându-ţi că, o dată ajuns impotent, ţi-ai lua viaţa în clipa când medicul te va înştiinţa (cu regret, bineînţeles) că nu mai e nicio speranţă... Nu că bărbăţia poate să însemne şi altceva decât virilitate — toate astea-s baliverne! Dar abia atunci ai putea să te întrebi — pe îndelete, fiindcă timpul ar începe de bună seamă să-ţi prisosească — ce fel de alte relaţii ar putea să existe între un bărbat şi o femeie? Să ajungi oare până acolo, chiar şi tânăr fiind, încât să admiţi că viaţa poate să rămână (într-un fel) viaţă chiar şi fără sex?... (În timp ce seterul îşi continuă zburdălniciile din tufă în tufă, căutând nebuneşte, ce? — poate tocmai o femelă?) Te pomeneşti! ...Căci boala, întocmai ca şi corpul imperfect, întocmai ca şi urâţenia te plasează într-o zonă tulbure a spiritului tău capricios, apropiindu-te, într-un fel, de eternitate...
A fost nevoie de o mică experienţă, cu o fractură neînsemnată, pentru ca, plimbându-te dimineaţa cu braţul legat pe după gât cu o eşarfă albă, înconjurat de o lume stupid de zorită, să-ţi treacă prin cap fel de fel de idei. Şi poate că nu-i neapărat nevoie să pui impotenţa pe seama unui accident. Pur şi simplu ţi-ai pierdut încrederea în trupul tău: exact ca atunci când, chiar şi bun înotător fiind, într-o bună zi, fără un motiv foarte limpede, a început să-ţi fie teamă să te îndepărtezi prea mult de mal, în larg, unde, doamne fereşte, o panică stupidă ţi-ar îngheţa voinţa de mişcare, la o distanţă unde nimeni n-ar putea să-ţi vină la timp într-ajutor. Aşa-i că-i o adevărată tortură gândul că nu întotdeauna poţi să-ţi verşi amărăciunea dând iute vina pe cineva sau pe ceva — un destin potrivnic? Cum de ţi-ai putut închipui că toţi se nasc cu noroc pe lumea asta? Dar — ia stai! — te pomeneşti că tocmai aici stă adevărata bărbăţie: un destin potrivnic care să nu te îngenuncheze! În parc, ai stat pe o bancă o oră întreagă alături de o femeie şi nu i-ai atins decât mâna în timp ce aţi vorbit vrute şi nevrute. Iar când a sosit clipa v-aţi ridicat fără frenezia de altădată, ştiind, de astă dată, prea bine, că drumul tău nu se va mai sfârşi în patul ei, pur şi simplu pentru că n-ar mai avea niciun rost. Dar s-ar putea totuşi să ai noroc (într-un fel): purtarea femeii faţă de tine să fie ireproşabilă: nicio chemare către ceva ce nu mai poate să se întâmple, nicio aluzie, nicio amintire din vremurile când totul părea să fie normal. Trebuie să recunoaştem că un asemenea noroc nu-i e dat oricui! E greu să găseşti femeia care, pe lângă atâtea momente de tandreţe, să găsească în împreunare o agresivitate, chiar şi de nu prea lungă durată, care să i-o facă — împreunarea, adică — indezirabilă, pentru că visele ei din copilărie şi din adolescenţă au îndreptat-o iremediabil către o irealitate căreia i s-a suprapus ghinionul să nu întâlnească niciun bărbat care să nu dorească să fie înainte de toate mascul...
Ochi tineri, să zicem, pe care ochelari cu lentile groase să-i protejeze, de cine? De propria lor agresivitate! Iată — ar putea exista, de ce nu, şi o asemenea părere! — un scut împotriva agresivităţii, o garanţie pentru interlocutor că nu riscă nimic în urma relaţiei cu purtătorul de ochelari. Bărbat sau femeie, c-un zâmbet uşor stânjenit, căruia sau căreia lentilele îi amplifică doar unda generoasă a luminii din ochi. Iar umbra (din adâncul sufletului) nu i-o ascunde. Ci pur şi simplu i-o şterge. Asta ar putea să însemne un număr de dioptrii peste limita normalului. Plus înclinaţia către singurătate şi către meditaţie...
Ca să nu mai punem la socoteală formele picturale aberante ale artistului pe care nu neapărat ochelarii cu multe dioptrii l-au făcut să le vadă, ci, poate, simpla lor prezenţă dincolo de fereastra închisă dintr-un salon de spital, de unde un banal vârtej de frunze uscate, la sfârşit de iarnă, se vede ca un uragan în largul oceanului unde îşi duce zbuciumata-i viaţă Moby Dick. Trebuie să fii foarte îngăduitor (un fel de a spune, desigur!) ca să admiţi că învolburarea de linii colorate de pe pânză are vreo legătură cu realitatea, fie ea şi văzută de la fereastra unui salon de spital de către o persoană stând nemişcată minute în şir îndărătul ferestrei, cu perdeaua un pic dată la o parte.
...Idei aberante, pe aceeaşi temă, într-o poezie, izvorâte în împrejurări asemănătoare, cărora li se poate recunoaşte o anumită muzicalitate — atât şi nimic mai mult. Căci dacă nu de poezie ar fi vorba, ci de proză, atunci eroii acelei proze ar trece, poate, prin străfundurile suferinţelor omeneşti, fără să fie prea limpede — pentru omul de toate zilele — ce a iscat acele suferinţe. Literatură abisală, ar zice unii, fără a ne convinge însă că au înţeles cu adevărat despre ce-i vorba. O simplă eşarfă trecută pe după ceafă, susţinând un braţ fracturat? Sau prilejul pe care ţi-l dă acel braţ fracturat să deprinzi iscusinţa de a desluşi enigme?
Şi de ce n-ar fi premeditare la mijloc când tânărul cu braţul fracturat trebuie să parcurgă un traseu anume în drum către cabinetul de chirurgie? Văzând în jur ceea ce înfioară şi descurajează, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, poţi să te obişnuieşti cu ideea că suferinţa te înconjoară pretutindeni. Şi dacă n-o vezi este pentru că nu vrei s-o vezi. Dar acolo, pe coridoarele şi pe aleile spitalului, n-ai încotro. Bolnavi îţi ies peste tot în cale; bolnavi care nu mai au nimic de ascuns — după ce, multă vreme, la rândul lor, au crezut în normalitate. Dezalcoolizare, boli venerice, perversiuni sexuale — oameni care arată ca toţi oamenii; doar că sunt de fapt măcinaţi pe dinăuntru. Un pictor, un dirijor de orchestră simfonică, un poet — se şuşoteşte peste tot şi, în mare parte, afli totul numai din şoapte. Alcoolici şi perverşi sexuali, SIDA. Cine suferă doar de cancer şi de inimă cu greu îşi poate stăpâni indignarea că lumea e atât de putredă şi nimeni nu întreprinde nimic pentru purificare. Liniile încâlcite de pe pânză, poezia criptică, muzica concretă — toate astea nu-s decât rezultatul toleranţei faţă de murdăria întinsă peste întreaga lume. Fiindcă ceea ce produc drogaţii şi perverşii este expus fără nicio jenă în galeriile de pictură, se cântă cu neruşinare prin sălile de concert, se tipăreşte cu uşurinţă pe hârtie, pentru că — ţi-o spun sufocaţi de indignare cei de pe coridoarele şi de pe aleile spitalului — «hârtia rabdă orice»!
E oare timpul să te întorci acasă, tinere înalt şi blond, cu alură sportivă şi braţul fracturat legat cu eşarfă pe după gât? Seterul te va urma fără să crâcnească, poţi să fii sigur, nu? Pentru că el a venit pe lume cu recunoştinţă în sufletul lui de câine... Rămâne doar să aştepţi ziua ultimului drum la spital, când o asistentă drăguţă îţi va scoate de pe braţ opera sculpturală de ghips, pe care câţiva prieteni au şi apucat, cu voia ta, bineînţeles, să-şi aştearnă cu tuşuri colorate inscripţiile lor stupide...
Cu braţul eliberat (e doar un fel de a spune), te vei simţi oare tu însuţi eliberat şi te vei amesteca în mulţimea stupid de zorită din fiecare dimineaţă din fiecare anotimp, în drum către serviciu? Sau traseul ales cu premeditare — sau, poate, cu predestinare — în incinta spitalului îţi va aminti, fie şi vag, de traseul ales de Alighieri prin cercurile Infernului? El însuşi un iremediabil bolnav de geniu... *** *Din volumul de povestiri Visul văduvei
Publicat şi în Luceafărul, 01.05.1996
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu