Cvartal*

A fost unul dintre primele cuvinte sofisticate care mi-au ajuns la urechi — sofisticate pentru vârsta mea. Mi s-a părut că recunosc în el virtuţi magice, de a delimita şi de a sugera. De a delimita, într-un înţeles al meu propriu — care ulterior s-a dovedit a fi nu tocmai exact —, un spaţiu urban şi anume o porţiune de stradă cuprinsă între două străzi care o întretaie. Şi de a sugera că pe cuprinsul unui cvartal clădirile sunt cam de aceeaşi înălţime, de câteva etaje, aliniate fără excepţie la trotuar, zugrăvite în culori foarte apropiate între ele şi aflate într-o stare bună; altfel spus, clădiri asemănătoare; şi, în plus, când luminate în acelaşi timp de lumina crudă a dimineţii, când adumbrite în acelaşi timp de umbra înserării — care se întinde adesea şi peste stradă. În această privinţă, intuiţia mea de copil preocupat de înţelesul cuvintelor s-a dovedit a funcţiona destul de corect. Mai adăugam de la mine — fără să ştiu că e contribuţia mea, desigur — faptul că oamenii de pe un cvartal, dacă nu sunt prieteni la cataramă, se cunosc totuşi între ei şi se respectă; ba chiar manifestă o anume solidaritate şi o anumită opoziţie — nu foarte aprigă — faţă de cei din cvartalele învecinate, că sunt în general cupluri de vârstă mijlocie, spilcuite, întocmai ca în filmele americane, ieşind din casă braţ la braţ; el fumează trabuc sau pipă, e îmbrăcat în costum la două rânduri, cu dunguliţe albe, ea poartă poşetă de umăr, tocuri înalte şi e subţirică şi distantă... dar nu foarte. Şi se mai adăuga în mintea mea o particularitate: că se văd cu toţii mici, toţi acei oameni de pe cvartal, de la distanţa casei unde locuiam, pe strada Viilor de pe una din colinele Chişinăului.

***

^*Din volumul de schiţe şi povestiri Femeia din metrou

Scriptum (28)*

   Sănătatea minţii

Când se poate spune despre un autor că şi-a pierdut suflul într-un roman? Era o întrebare pe care mi-o pusesem nu o dată şi pentru care eram sigur că există o sumedenie de răspunsuri. Mă puteam gândi la romanele citite, dar multe din ele erau atât de proaste, că nu de pierderea suflului se putea vorbi în legătură cu ele, fiindcă înainte ca autorii lor să şi-l piardă ar fi trebuit să demonstreze că măcar la început l-au avut. Şi atunci când lipseşte suflul? Puteam să mă gândesc la descrierile — pe care altminteri le evitam pe cât posibil ca fiind în mare parte balast, indiferent de cât ar fi fost de reuşite — şi să îmi imaginez că o descriere poate să lase impresia de suflu scurt atunci când omite unele aspecte pe care cititorul le aşteaptă... şi aşa mai departe. Dar toţi cititorii aşteaptă acelaşi lucru? Poate că pentru unii lucrarea era perfect reuşită, în timp ce pentru alţii, o dezamăgire. Nu aşa era firesc să se întâmple? De ce ar fi trebuit un autor să fie îngrijorat de pierderea suflului? Pentru a ţine trează menţinerea încordării creatoare, ar fi putut fi un răspuns.
   Trebuie să fie un autor preocupat de priza pe care este de dorit să o aibă scrierea lui?
   „Dumneavoastră nu aveţi niciun motiv să ţintiţi universalitatea”, mă asigura al-doilea-redactor-desemnat — căci, iată, ajunsesem şi la al doilea.
   De fapt, era al treilea.
   „Până la urmă universalitatea în literatură se bazează, dacă nu chiar se reduce la statistică. Statistică, cetăţene Iacob, e foarte simplu! Şi niciodată nu ştii ce fel de indivizi intră în acea statistică. Sigur că nimeni nu face propriu-zis o statistică în privinţa unei anume lucrări. Poţi cel mult să ştii, cu aproximaţie, câţi o citesc, dar cine sunt aceştia e mai greu de aflat: la librărie nu te întreabă nimeni cine eşti atunci când te duci să cumperi o carte şi cu atât mai puţin din cine e alcătuită familia sau cui ai de gând să împrumuţi cartea cumpărată. Ştiu că fiecare autor are în vedere, atunci când scrie, un anume cititor, un «prototip», cum s-ar zice. Nu-i însă deloc sigur că prototipul imaginat seamănă cu cititorul «standard» real. Şi aici intervine statistica de care vorbeam. Sunt sigur că nu v-ar face nicio plăcere să-i cunoaşteţi pe unii din cei ce vă citesc. Deşi nu mă îndoiesc că aveţi...” Şi aici al-doilea-redactor-desemnat făcu o grimasă ironică. „...Aveţi o imagine idilică despre cititorii dumneavoastră: de vreme ce vă citesc pe dumneavoastră, înseamnă, nu-i aşa, că au toate însuşirile din lume!”
   Avea vreun rost să-l pun la punct? L-am lăsat să continue. Deşi mă scotea din sărite rânjetul său arogant.
   „Şi cu atât mai puţin v-ar face plăcere să scrieţi pentru ei. După cum nu mi-ar face nici mie plăcere să le citesc manuscrisele dacă le-ar da prin minte să se-apuce de scris. Mă refer la acei indivizi egoişti, inculţi, aroganţi şi rapace — caracteristica celor mai mulţi dintre capitalişti. Nu mă feresc s-o spun! Pentru ei vrei să scrii, cetăţene Iacob? Gândeşte-te bine! Părerea mea, şi nu numai a mea, este că ar fi de dorit să-ţi alegi un alt model de cititor. Iar acest model nu se încadrează, ca să zic aşa, în universalitate! Dar nici nu există, practic, universalitate! Universalitatea este o născocire! Da, da! Noi, aici, în Europa de Est, scriem pentru cine merită! Asta trebuie să-ţi fie clar! Scriem pentru omul pe care trebuie să ai ochi să-l identifici pe stradă şi să îţi adaptezi scrisul pentru înţelegerea şi aprecierea lui. Nu-i dai de-o parte pe aceia mai puţin cultivaţi numai pentru a atinge nişte aşa-zise performanţe stilistice. Ştiţi cum e, cetăţene Iacob? Nu trebuie să te uiţi prin gaura cheii, trebuie doar să ai ochii deschişi. Ţi se înfăţişează în plină stradă, ca la acele cinematografe în aer liber, unde toată lumea are acces şi nimeni nu plăteşte bilet. Plata biletului înseamnă deja o selecţie, n-ar trebui să neglijezi asta! Între cei ce au bani de distracţii şi cei ce abia dacă au bani să-şi cumpere o pâine. La fel e şi cu arta scrisului. Şi cu oricare artă, de ce să n-o spunem! Dacă ţi-ai fixat ca obiectiv ceea ce este corect, lucrarea iese bună. Dacă nu, nu! Fiindcă atunci când un om cumsecade iese pe stradă, niciodată nu poate fi sigur că nu-i pe urmele lui unul care îi poartă sâmbetele...”
   La un birou din apropiere, doamna de-a casei ridică din hârtii, spre al-doilea-redactor-desemnat, o privire nedumerită.
   „...Ceea ce din păcate îi alterează comportamentul”, continuă al-doilea-redactor-desemnat fără să-i dea nicio atenţie colegei sale. „Fiecare om încearcă, desigur, să-şi apere pielea, dar parcă poţi, când duşmanii te împresoară! Ştiţi cum se-ntâmplă! Oamenii recurg uneori la gesturi disperate! Şi cu-atât mai mult când nu doar îi observi, ci şi scrii despre ei!... Nu ştiu dacă ai remarcat, cetăţene Iacob.”
   „Ce să remarc?” l-am întrebat.
   În privirea lui mi s-a părut că observ un fel de limpezire, ca şi cum o povară era pe cale să i se ia de pe suflet.
   „Eu vorbesc cu dumneata de pe o poziţie egală! Vreau să te ajut, nu ştiu dacă ai observat. Îmi depăşesc datoria. Datoria mea era doar să-ţi citesc manuscrisul şi să-ţi spun: merge, sau nu merge. Dar eu fac mai mult de-atât. Eu îţi spun cum trebuie să scrii...
   „COMPROMIS” a fost cuvântul care mi-a venit în minte.
   „Poftim? tresări al-doilea-redactor-desemnat, aţi spus ceva?”
   „Mă refeream la universalitate”, am încercat să agăţ un fir de gând. „Valoarea universală, cred că la asta v-aţi referit. Cine trebuie să-ţi aprecieze lucrarea... Este o chestiune delicată.”
   „Ba nu-i delicată deloc!” mă contrazise categoric al-doilea-redactor-desemnat. „Nici măcar nu se pune în discuţie. De ce? Fiindcă este o chestiune de doctrină. Nu că ţi-ar înmâna cineva o cărţulie conţinând toate regulile pe care trebuie să le respecţi atunci când scrii. Dar e o concepţie spre care convergem cu toţii sub o anumită îndrumare competentă. Pe care o acceptăm fiindcă este mai mult decât personală, înţelegeţi, cetăţene Iacob? Poate că dumneata eşti obişnuit cu părerile exprimate mai simplu şi mai direct. Eu însă nu pot coborî sub un anumit nivel de complexitate. Aşa am fost educat...”
   M-am uitat la locul gol lăsat de noul-redactor-desemnat de altădată şi la colega-din-stânga şi la colega-din-dreapta, care deocamdată nu considerau oportun să se amestece în discuţie, deşi eu le ştiam băgăreţe. Se prefăceau adâncite în lectura manuscriselor pe care le aveau pe masă, sub nas.
   Era clar că trăgeau cu urechea.
   „Unde vă uitaţi, cetăţene Iacob, îmi reproşă el tăios, de aici vi se vorbeşte, şi vi se vorbeşte spre binele dumneavoastră. În folosul dumneavoastră! Nu ştiu dacă veţi putea fructifica imediat ceea ce v-am spus şi încă am de gând să vă spun, dar asta nu înseamnă că nu merit să-mi acordaţi atenţia dumneavoastră...”
   „Dar n-am spus...”
   „Unde vedeţi dumneavoastră compromis?”
   „În faptul că...”
   „În faptul că nu merită să scrii?”
   Era tot mai înverşunat al-doilea-redactor-desemnat.
   „N-am spus asta. În faptul că de multe ori îţi faci un plan şi scrisul o ia în cu totul altă direcţie.”

   Ca acum, nu? Acum o ia în altă direcţie. Simţi? ...

   „Ce contează ce scriem?... Aşa credeţi dumneavoastră, cetăţene Iacob? Nu! Contează cum ne construim viaţa. Contează cum ne simţim şi ce mâncăm! Uite, de pildă, eu de zece ani, ştiţi ce fac? Am terminat-o cu hrana nesănătoasă! De zece ani nu mănânc decât legume!... Fructe şi cereale crude!... Ştiţi cum mă simt? Curat!...”
   Al-doilea-redactor-desemnat îşi însoţi spusele de un gest energic cu mâna, trasând prin aer o linie netă, de sus în jos.
   Colega-din-stânga şi colega-din-dreapta deschiseră ochii mari una către cealaltă.
   „E sublim!” continuă în extaz al-doilea-redactor-desemnat. „Mă simt curat!...”
   Se ridică de la masă într-un avânt şi, venind spre mine, se aplecă privindu-mă în ochi, iluminat.
   „Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să fii curat? Grâu încolţit!... Un lan de grâu sub soarele verii! Să umbli prin lan, cu mâinile larg desfăcute, să-ţi laşi faţa mângâiată de razele soarelui şi să aştepţi luna iulie să se coacă recolta! E divin!”
   Încercam să mi-l imaginez pe al-doilea-redactor-desemnat, acasă la el, preocupat de toate acele practici de alimentaţie sănătoasă şi entuziasmat de un stil de viaţă inedit: ceva nu se potrivea. Ar fi trebuit să admit că exista şi o latură pasională, dedicată, a personalităţii sale, dar aşa ceva nu se întrevedea. El şi toţi cei de dinaintea lui şi fără nicio îndoială cei ce îi urmau, cu toţii cereau imperativ ca scriitorul să descrie realitatea. Realitatea, din care şi ei — sau mai ales ei — făceau parte; nu se gândeau nicio clipă cât de respingător ar fi fost şi cât de mult aş fi avut de luptat să-mi înving sila de a le urma îndemnul scriind despre ei, chiar şi condimentând anosta lor personalitate cu fantezii despre pretinsa viaţă sănătoasă pe care ar duce-o sfidând în aparenţă regula stilului internaţionalist, în care amănuntele nici nu prea contau. Şi ce frustrare să nu poţi scrie despre personajele tale iubite! Să nu ai libertatea să adaugi despre ele amănunt după amănunt, din imaginaţie pură sau împrumutate din viaţa celor pe care îi cunoşti şi îi simpatizezi, sau din propria ta viaţă; să le combini în fel şi chip şi să le îmbini în aşa fel încât tu însuţi să fii primul încântat — vorba aceea, scriitorul: propriul să cititor şi cel mai fidel dintre toţi. Ce frustrare, zău aşa! Să vezi cum se potrivesc toate ca într-un mozaic alcătuit din piese complicate şi neregulate, cu linii complicate, unde să ai puţine criterii de potrivire — unul dintre ele fiind spre exemplu continuitatea culorilor —, dar greutatea potrivirii să nu fie motiv să te dai bătut. Să ai îndrăzneala să împrumuţi trăsături de caracter şi fapte din viaţa unor persoane cunoscute, din preajma ta, şi să le atribui unuia sau altuia dintre personaje — fapte atât de cunoscute încât să-ţi doreşti ca cei în cauză să nu îşi dea seama că a fost un furt — mă rog, un fel de a zice — decât după moartea ta... Să vezi cum ieşi din impas din simplă simpatie faţă de unele personaje, simpatie care se răsfrânge curând asupra altor personaje, şi asupra circumstanţelor şi asupra quiproquo-urilor, chiar şi fără să rezulte neapărat situaţii comice; dar de câte ori nu se întâmplă ca veselia interioară să înlocuiască cu succes comicul unei situaţii! De câte ori!...
   Era acum din nou aşezat la masa lui, al-doilea-redactor-desemnat — la el mă refer, fir-ar să fie! Şi îi dădea zor în continuare cu preceptele lui de viaţă morală. Aş fi preferat pe cineva care să nu fie atât de sigur pe el, să se mai şi răzgândească, să aibă îndoieli şi regrete. Să fie o persoană cu care să-ţi doreşti să stai la o măsuţă într-un local, la o bere, fără vorbe ascunse şi fără ameninţări. Să-ţi dea mâna să i te confesezi şi el să fie la fel de deschis faţă de tine. Dar... asta era realitatea. Clamată de ei.
   Ce să-i faci, personajele sunt personaje.
   „Iată, grâul încolţit de Anul Nou, în sfârşit un obicei sănătos, de care nu mi-e ruşine. Nu că aş vedea vreo legătură cu Sfântul Andrei. Mă gândesc mai degrabă la colindele de Anul Nou, deşi mai este mult până atunci. Poate că or să-mi mai treacă prin mână până la Anul Nou câteva manuscrise — sper din toată inima să se întâmple asta — şi totodată să am cu autorii lor discuţii la fel de interesante. Vreau să le spun tuturor cât de profund îşi pot schimba viaţa dacă iau în serios noile reguli de regim alimentar şi nu numai...”
   Colega-din-stânga tuşi în pumn jenată, iar colega-din-dreapta îşi întoarse privirea spre fereastră numai pentru a nu da impresia că implicată în acea scenă penibilă. Mute? Se resemnaseră cu muţenia?
   „Fiindcă până la urmă, continuă al-doilea-redactor-desemnat, sunt lucruri mai importante decât scrisul, asta e părerea mea sinceră. Dacă cineva vine la tine, cu sau fără manuscris, datoria ta este să-i spui ce consideri tu că este mai important. Şi ce poate fi mai important decât sănătatea trupului, din care decurge de bună seamă şi sănătatea minţii? Şi să-ţi mai spun ceva, cetăţene Iacob. Observ că am devenit mult mai puţin vulnerabil. Nu mai vorbesc de personaje, dar simplul aspect al paginii... e de-ajuns să-mi arunc o privire şi ţi-am şi spus o primă impresie. Prea multe alineate noi, replici prea scurte, care arată ca ciuntite şi denotă o gândire imatură a personajelor, prea multe linioare de dialog, un dezechilibru total... Prea multe referiri la misionarii de la mijlocul veacului al nouăsprezecelea... îndemnuri ale preoţimii către misionari să se ducă în locuri neumblate şi să câştige prozeliţi. Asta se-ntâmplă şi în ziua de azi într-o lume pe care nici nu vreau... refuz să mi-o imaginez. Dacă îl iei pe autor la bani mărunţi, o să-ţi spună că-i o pură întâmplare că misionarul se duce să colinde lumea primitivă şi să propovăduiască. Dar în realitate misionarul este deschizătorul de drum al capitalistului. Şi să nu-mi spună nimeni că e pură întâmplare. Eu îl văd pe capitalist îndemnându-l pe misionar să-i pregătească terenul, sociologic vorbind, pentru industriile cu mână de lucru ieftină şi cu muncitori supuşi, pe care are intenţia să le înfiinţeze în ţinuturile virgine... Eu n-o văd ca pe o pură întâmplare. Fiindcă întâmplarea este, cum spune teoria marxistă, la intersecţia necesităţilor. Şi lucrul ăsta se aplică la orice!”
   „Teofil, interveni doamna de-a casei, n-ai vrea să treci totuşi la discutarea manuscrisului?”
   Îşi pierduse răbdarea, dar nu avea în vedere răbdarea autorului, aşa că am luat intervenţia ei ca pe un sprijin în interesul breslei.

   Nici nu ştiţi, stimate al-doilea-redactor-desemnat, ce uşurare a însemnat pentru mine să vă declar personaj antipatic! Pur şi simplu lucrurile au putut fi clarificate în ceea ce mă priveşte şi am putut să mişc din loc acţiunea — dacă de o acţiune poate fi vorba. Tot ce regret este că acum e prea târziu să-mi mai declar antipatia pentru redactorii de dinainte.

   „Dar tocmai asta fac!” se apără ofensat al-doilea-redactor-desemnat. „Stimate colege, şi — întorcându-se spre mine — stimate colaborator, noi discutăm în primul rând despre fond. Stilul? Da, poate contează şi stilul, dar eu n-am să discut niciodată cu un colaborator despre sunetul roţilor de tren şi despre cum... despre cât de frumos vâjâie vântul pe la fereastra vagonului înainte de a spune răspicat: noi am desfiinţat clasa a treia şi am redus numărul claselor de tren la două. Am considerat umilitor să acceptăm că există aici în Europa de Est cetăţeni de categoria a treia!”
   Mi-am permis să-l întreb pe al-doilea-redactor-desemnat:
   „Dar dacă tot aţi desfiinţat clasa a treia, de ce nu aţi desfiinţat şi clasa a doua? Ca să călătorească toată lumea la fel.”
   Se uită la mine, să mă înghită, nu alta.
   „Am dat chestiunea claselor de tren cu titlu de exemplu. Dacă doriţi, putem găsi şi alte exemple. Eu mă refeream la fondul problemei! Şi, apropo: am auzit că unii au început să numească proza ficţiune. Eu mă opun categoric acestei confuzii! Nu aşternem pe hârtie tot ce ne trăsneşte prin cap! Noi nu inventăm nimic! Scriem doar ce corespunde realităţii!”
   „Nu poţi să scrii fragmentat”, am obiectat.
   „Cum adică, fragmentat?” ripostă el, încruntat.
   „Vreau să spun că pe un autor nu îl avantajează să scrie cu întreruperi...”
   „Dar cine vă împiedică să scrieţi neîntrerupt, cetăţene Iacob?” protestă el, vizibil nervos.
   „Cine mă împiedică?... Lipsa iubirii mă împiedică. Dacă nu îmi aleg subiectul care îmi place, fără nicio constrângere...”
   Al-doilea-redactor-desemnat înhăţă din aer, cu indignare, cuvântul „constrângere” şi mă săgetă cu privirea.
   „Ai rămas cu gândul în trecut, cetăţene Iacob! Nu te poţi debarasa de el! Noi nu mai avem astăzi constrângeri. Decât doar împotriva celor ce vor să ne întoarcă din drum! Asta este valabil chiar şi strict literar vorbind.”
   „NEPUTINŢĂ”, mi-a venit în minte, apoi „TIMORAT”, fiind cu gândul la mine însumi, şi nici n-am îndrăznit să îmi imaginez că alţii asemenea mie, autorii necunoscuţi din umbră, simţeau la fel. Nimeni din anturajul meu nu îmi păruse în conflict cu sine însuşi.
   „Vă spun cum procedez eu”, i-am spus.
   „Dumneavoastră vă consideraţi etalon?” îmi replică.
   „Nicidecum”, i-am răspuns. „Doar aşa, ca să vă împărtăşesc din experienţa mea. Experienţa unui autor oarecare. Poate sunteţi curios, mă gândesc. Dacă un personaj de-al meu trebuie să fie cuprins de ură într-o anumită situaţie, iar eu în momentul când scriu sunt într-o stare de pace sufletească, să zicem, încerc să-mi evoc o situaţie din trecut, când am fost umilit sau înjosit. Ceea ce îmi trezeşte ura.”
   „Asta-i foarte bine”, aprobă al-doilea-redactor-desemnat. „Spiritul nu trebuie să fie niciodată adormit.”
   „Cine a vorbit de adormirea spiritului?” am obiectat.
   „Păi n-aţi vorbit dumneavoastră de pacea sufletească?”
   „De fapt eu voiam să ajung la altă idee. Aşa cum nu pot să construiesc un personaj care urăşte fără ca eu să urăsc în momentul în care scriu, tot aşa nu pot să construiesc un personaj iubit fără să fiu încredinţat că respectivul personaj merită să fie iubit.”
   „Nu prea pot să vă urmăresc, cetăţene Iacob. Dar n-are importanţă...”
   De data asta l-am întrerupt eu:
   „E foarte simplu. Realitatea de care vorbeaţi dumneavoastră eu nu pot s-o iubesc dacă nu o văd cu ochii mei. Şi câteodată te poţi trezi la final mai devreme decât preconizezi.”
   „Vă referiţi la finalul discuţiei noastre?”
   „Mă refer la lucrarea... hai să nu-i zicem de ficţiune, că văd că nu vă place termenul... La lucrarea de beletristică, să-i zicem aşa. Cum pentru a-mi stârni ura, soluţia este să-mi evoc o umilinţă din trecut, la fel şi când e vorba de a mă ataşa de un personaj sau de a privi cu ochi buni o situaţie în care el ajunge, soluţia este să evoc un moment de fericire şi de reuşită din viaţa mea.”
   „În tot ce facem trebuie să respectăm nişte reguli”, spuse cu gravitate al-doilea-redactor-desemnat. „Nu ştiu dacă noi suntem cei chemaţi să le stabilim. Probabil că nu. Dar ştiu sigur că odată stabilite, trebuie să le respectăm şi să le urmăm. A o lua razna nu-i o soluţie, cetăţene Iacob. Nu vreau să înşir cuvinte goale... Apropo, «gol» e un cuvânt de origine slavă. Părerea mea, şi numai a mea, este că nu avem niciun motiv să dispreţuim cuvintele slave. Slavii au venit odată cu popoarele migratoare şi s-au aşezat paşnic pe meleagurile Europei de Est, fără să intre în conflict cu localnicii — dimpotrivă, amestecându-se cu ei. Dar asta nu înseamnă că orice amestec e bun. Eu nu vreau să nedreptăţesc un popor întreg pentru că nu îmi place un individ sau altul. Personal, n-am nimic nici cu turcii, în ciuda tuturor conflictelor de secole — mă rog, de veacuri —, să ştiţi, cetăţene Iacob...”
   „Talaz”, rosti pe neaşteptate colega-din-stânga.
   „Poftim?” tresări al-doilea-redactor-desemnat.
   „Un cuvânt de origine turcă”, explică colega-din-stânga.
   „A, sigur că da!” se dezmetici rapid al-doilea-redactor-desemnat, încântat de ajutorul venit pe neaşteptate.
   „Şi sunt multe în limba română”, completă colega-din-stânga.
   „De acord, sigur că da”, acceptă numaidecât al-doilea-redactor-desemnat.
   „Dar sunt la fel de multe cuvinte slave”, urmă colega-din-stânga. „Dacă nu chiar mai multe.”
   „Păi da, v-am spus, n-am nimic împotriva influenţelor slave.”
   „Sacâz!” se arătă colega-din-dreapta fericită să găsească un nou cuvânt. „Mă întreb cum de a ajuns această substanţă, sacâzul, să fie desemnată printr-un cuvânt de origine turcă, tocmai ea, care se foloseşte la arcuşul de vioară. Să fi fost vioara un instrument muzical obişnuit la turci? Parcă n-am auzit.”
   „Poate că îl foloseau la lipituri cu cositor.”
   „După unele păreri, sacâzul se folosea la faimosul foc grecesc.
   „Bun, şi atunci de ce nu avem o denumire grecească?!”
   Nu-mi mai dădeau nicio atenţie. Uitaseră de mine. Se antrenau între ei în dispute lingvistice. Privirile le alergau de la unul la altul, trecând pe lângă mine, pe deasupra mea şi erau tot mai prinşi de subiect şi tot mai pasionaţi. Îmi era dor de personajele mele, Bleer şi Miruna, şi eram gata să le urmez oriîncotro ar fi dorit să se pună în mişcare din propria lor voinţă. Ardeam de nerăbdare să mă văd ieşit din impas, ca oricare alt autor de cărţi de ficţiune care a trăit o vreme cu teama că tocmai a scris ultima lucrare de ficţiune din viaţa sa, şi deodată se trezeşte cu imboldul de a continua ceea ce începuse cândva, sau s-o ia de la capăt cu situaţii noi, cu personaje noi, cu consideraţii noi, cu o poveste nouă. Cu singura condiţie să aibă convingerea că pentru toate acestea merită să-şi sacrifice liniştea şi confortul. Trebuia doar să găsesc înlăuntrul meu căldura firească pentru ceea ce raţiunea găsea vrednic de a fi încorporat într-o poveste, cu toate ingredientele cerute de respectul şi de dragostea pentru ficţiune.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Postgeneric

Filmul a ajuns la final... Ca de fiecare dată: post-genericul. Pe cerul nocturn al ecranului, două şiruri de litere albe se ridică lin, rânduri aliniate, egal şi calm, asemenea unor balonaşe lansate spre cer — în stânga o coloană, în dreapta alta, lăsând între ele o cărare neagră şi perfect dreaptă. Muzica ce le însoţeşte poate că nu i pineală, dar mă hipnotizează ca şi cum ar fi, ţinându mă cu privirea nedezlipită de ecran... Filmul nu i nevoie să l fi văzut în întregime. Se poate să nu fi văzut decât o mică parte din el. Dar post-genericul... ceva mă îndeamnă mai mereu să l las să se deruleze până la capăt... Dacă am văzut filmul în întregime, atunci cu siguranţă voi recunoaşte în muzica post-genericului, cât e el de lung, una din melodiile filmului. Sau poate pe toate. Dacă nu — dacă n am văzut din film decât o bucăţică, va fi pentru mine o melodie nouă şi necunoscută. N are importanţă: post-genericul nu i un ritual de bun-rămas de la un film anume; e un ritual de rămas-bun de la întreaga magie a filmului... Ochii mi se agaţă când şi când, la întâmplare, de câte un nume de pe ecran, sau de câteva litere dintr un nume, din acea listă nesfârşită de persoane din echipa care a lucrat din umbră la producerea filmului şi care acum, la sfârşit, ies din anonimat pentru doar câteva secunde, atât cât durează parcurgerea ecranului de jos în sus. Gândul mi se îndreaptă la acele persoane modeste — sau poate nu! — şi încearcă, visător, să le reconstituie câteva gesturi din viaţă: o viaţă presupusă plină. Oricum, post-genericul asta vrea să însemne: că acum, odată ce filmul s a terminat, grijile lor şi truda lor s au încheiat. Bun sau rău, nimic din film nu mai poate fi schimbat, şi nici nu mai trebuie schimbat; vremea relaxării a sosit — le dă mâna în sfârşit să se lase pe spate, rezemându-se uşuraţi de spetează şi, cu ceşcuţa de cafea coborând lin de la gură în jos, să sufle spre ecran fumul de ţigară, fericiţi. Şi poate că şi de aceea post-genericul transmite această senzaţie de pace sufletească, de mulţumire că totul s a încheiat cu bine... Dar plăcerea de a vedea un post-generic poate că ascunde, în subconştient, îmbrăţişarea ideii că niciun final nu i definitiv: ceva s a încheiat, într adevăr, pare că nimic n ar mai urma. Dar iată că nu i aşa: pentru regizor, urmează, poate. un nou film, cândva; pentru mine, spectatorul, vine încă o noapte, apoi o nouă dimineaţă, încă o zi, de bun-augur, de ce nu?... Viaţa o ia de la început.

Scriptum (27)*

    Lucrări edilitare

Pe un ton destul de tăios, Operatoarea M. de la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă din cadrul Inspectoratului General al Miliţiei rosti în microfon: „Aşteptaţi o clipă, vă rog!”, după care închise pentru câteva secunde microfonul şi se aplecă spre urechea colegei sale de alături, Operatoarea T., pe care o întrebă cu voce coborâtă:
   „Spune-mi, dragă, tu ştii unde sunt Arenele Romane?”
   Păstrând tonul de confidenţialitate, colega îi răspunse:
   „Ştiu exact unde se află Arenele Romane: pe strada Cuţitul de Argint, lângă Parcul Libertăţii. De ce?”
   „Un individ pretinde că s-a produs o surpare a terenului în zonă.”
   „Prostii, spuse Operatoarea T., zona e sigură. N-are cum să se surpe taman acolo. Flituieşte-l!”
   Operatoarea M. redeschise microfonul, îşi luă o mină înţepată şi vorbi în microfon cu o voce metalică:
   „Cum aţi spus că vă cheamă?”
   De la celălalt capăt al firului se făcu auzit în casca operatoarei un şuvoi de exasperare îndepărtată, slăbită de distanţă, ca de dincolo de perete:
   „Maxy! Numele meu e Maxy! Grăbiţi-vă! Vă sun dintr-o cabină telefo...!”
   Între timp Operatoarea M. parcursese rapid lista persoanelor suspecte, aflată pe birou, chiar în dreapta cotului ei, şi îl întrerupse cu o voce autoritară:
   „Vreţi să spuneţi, Olly! Numele dumneavoastră adevărat este Olly, da? Cetăţene Olly, ce spuneţi dumneavoastră n-are sens. Zona Arenele Romane e cât se poate de sigură. Totul a fost verificat minuţios!”
   Aceeaşi voce îndepărtată continuă cu o încăpăţânare contrariată:
   „Ce tot spuneţi! Când a fost verificat? Jumătate din aripa vestică a Arenelor s-a prăbuşit! Mă aflu la faţa locului, chiar lângă zonă! Nu-mi spuneţi mie baliver...!”
   Fu întrerupt la fel de prompt şi de ostil:
   „Aţi mai sunat aici la noi! Nu dumneavoastră ne-aţi sesizat despre nu ştiu ce prăbuşire pe şoseaua de centură, în zona forturilor?”
   „O clipă! Eu n-am vorbit de prăbuşire...”
   „Ba chiar «prăbuşire» aţi spus! Chiar eu eram la telefon! Întâmplător! Mai e nevoie de alte indicii?”
   „Nu ştiu la ce indicii vă referiţi. Eu sunt sigur că am spus «tasare», nu «prăbuşire».”
   „Vă jucaţi cu vorbele! E acelaşi lucru!”
   „Ba nu-i deloc acelaşi lucru!”
   „Cetăţene Olly, aveţi grijă, că denigrarea se pedepseşte!”
   „Da? Pe cine denigrez, puteţi să-mi spuneţi?”
   „Denigraţi Administraţia Centrală, care a luat toate măsurile necesare pentru ca niciun loc să nu se surpe şi nimeni să nu aibă de suferit!”
   Vocea îndepărtată continua să protesteze cu vehemenţa ei de dincolo de zid, când Operatoarea M. îi tăie brusc microfonul.
   Operatoarea T., cu mâinile abandonate în poală, o privea pe colega sa de alături mută de admiraţie: dacă avea să mai sune cineva şi avea să fie ea cea care răspunde, va şti ce model să-şi aleagă pentru a-i închide gura reclamantului când va începe să debiteze tâmpenii asemănătoare.
   Şi într-adevăr, telefonul sună din nou.
   Operatoarea T. vru să se asigure că a înţeles bine:
   „Unde aţi spus? Vă rog să repetaţi.”
   Era o femeie de data asta, care avea ceva de sesizat. Vocea i se auzi în cască, surescitată, venind dintr-o altă depărtare: vorbea de fenomene telurice în vecinătatea unei biserici de lângă spitalul Fundeni; ceea ce pe Operatoarea T. o irită aproape instantaneu.
   „Fiţi mai explicită, vă rog! Despre ce fenomene vorbiţi? Nu ne jucăm cu vorbele!”
   „Emanaţii!” se auzi în cască. „E vorba de emanaţii”. Distanţa nu putea slăbi vocea într-atât încât să atenueze exasperarea din ea.
   „Ce fel de emanaţii? Puteţi vorbi ca să-nţeleagă toată lumea?”
   „Cum să vă spun... Un fel de abur! Sau fum! Da, mai degrabă fum! Pur şi simplu e o crăpătură în pământ aici, o crăpătură foarte adâncă! Vai, mi-e şi frică să mă apropii!”
   Operatoarea T. abia îşi punea stăpâni antipatia:
   „De unde fum, cetăţeano? Arde ceva? Vedeţi vreo flacără?”
   „Crăpătura e atât de adâncă încât copacii de pe margine s-au înclinat!”
   „Cum adică vă e frică să vă apropiaţi? Dar ce, aţi pornit-o cu receptorul după dumneavoastră? De fapt de unde vorbiţi?”
   „Dintr-o cabină telefonică. E foarte aproape de...”
   Operatoarea T. schimbă o privire semnificativă cu Operatoarea M. lăsând astfel o pauză de amuzament să se intercaleze cu surprinzătoare uşurinţă în şuvoiul iritării cu care îi răspundea reclamantei:
   „Puteţi să-mi spuneţi ce lungime apreciaţi dumneavoastră că are crăpătura pe care o vedeţi?”
   „Nu-mi dau seama... Nu-i văd capătul!... Oricum, trece mult dincolo de biserică.”
   „Dar lăţimea? Puteţi aprecia? De fapt e vorba de o falie, nu? Asta pretindeţi că este.”
   „Nu pretind, chiar este!... Lăţimea? Nu-mi dau seama. Tot ce pot să vă spun este că eu n-aş putea sări de partea cealaltă. V-am spus, mi-e şi frică să mă apropii.”
   „Nu vă cere nimeni să vă apropiaţi. Dar vreau să-mi spuneţi mai exact locul faliei.”
   „Locul? Păi, nu-mi dau seama care este hramul bisericii... Dacă m-aş putea apropia... Dar nu pot să trec de partea cealaltă, v-am spus.”
   „Nu ne interesează hramul bisericii, cetăţeano!”
   „Păi nu mi-aţi cerut să vă precizez locul? Nu ştiu ce alt indiciu să vă dau. E vorba de biserica de lângă spitalul Fundeni, v-am zis de la-nceput. Mă rog, nu-i chiar foarte aproape, dar văd de aici un corp al spitalului.”
   Operatoarea avu o bănuială, sau poate că o inspirase ceva mai devreme colega ei, Operatoarea M., căci îi puse reclamantei o întrebare cheie:
   „Spuneţi-mi, dumneavoastră scrieţi?”
   Consternarea femeii străbătu lungul circuit telefonic şi se materializă într-un sunet vag metalic, de fapt acelaşi de mai înainte, dar într-o tonalitate nouă:
   „Adică ce să scriu? La ce vă referiţi?”
   Operatoarea T. afişă zâmbetul superior al celei care îşi vede interlocutoarea pusă în încurcătură; ceea ce microfonul nu transmitea la distanţă.
   „Bine, lăsaţi. N-are importanţă. Spuneţi-mi numele dumneavoastră.”
   Vocea îndepărtată ezită.
   „E obligatoriu să vă spun numele?”
   Operatoarea T. schimbă încă o privire semnificativă cu colega ei: „Veşnic aceeaşi poveste!”
   „N-am înţeles ce-aţi spus!” se auzi în cască vocea îndepărtată. „Vă rog să repetaţi.”
   „Nu vorbeam cu dumneavoastră!”
   „Dar cu cine?”
   „N-are importanţă cu cine vorbeam! Deci care e numele dumneavoastră?”
   În cască Operatoarea T. auzi clicul binecunoscut al telefonului închis.
   Alo!...
   Ce bine era în democraţie! Într-una adevărată! Nimeni nu te împiedica să ai propriile tale păreri, propriile tale sentimente. Operatoarele aveau obligaţia să înainteze rapoarte despre sesizările primite de la unul şi de la altul, dar în acelaşi timp erau libere să-i dispreţuiască pe cei ce atentau la liniştea şi la stabilitatea societăţii, confundând, de cele mai multe ori cu bună ştiinţă, fel de fel de lucrări edilitare cu calamităţi naturale, pe care se grăbeau să le reclame la Centrul pentru Recepţionarea Apelurilor de Urgenţă, al cărui număr de telefon nu se ştie de unde îl aveau, căci în niciun caz nu era public. Sau pur şi simplu născoceau, iată, fenomene telurice şi le dădeau bătaie de cap lor, operatoarelor. Şi nu numai. Miliţia şi securitatea trebuiau să-şi piardă timpul să investigheze, să stabilească în ce măsură cele reclamate conţineau măcar o brumă de adevăr, şi mai ales să identifice prin orice mijloace persoanele care sunau la Centru de ici şi de colo. Avea cineva curiozitatea să urmărească drumul rapoartelor pe care le înaintau operatoarele? De bună seamă că nu: doar cei ce trebuiau să le rezolve. Erau mulţi cei ce sunau la Centru? Judecând după faptul că îşi căutau nume de împrumut s-ar zice că nu prea. Dar puteau oricând să devină mai mulţi — asta, dacă s-ar fi găsit cineva să le facă acţiunile cunoscute. Dar cine s-o facă? Erau întrebări multe şi felurite. Prevenţia înainte de toate! La Administraţia Centrală existau persoane specializate în preîntâmpinarea reclamaţiilor false şi alarmiste. Tocmai pentru că, ajunse notorii, acestea ar fi creat o indezirabilă animozitate în rândul populaţiei neimplicate. Şi neimplicaţi erau majoritatea zdrobitoare a cetăţenilor. Administratorul-general în persoană veghea ca toată lumea care nu are reclamaţii de făcut să fie mulţumită şi protejată. Dar bineînţeles că pe lângă el activau mulţi alţii, adjuncţi, responsabili pe resorturi, raportori, consilieri sau simpli condeieri. Aşa că atunci când intră în marea sală a Consiliului General al Sindicatelor, Administratorul-general avu în faţa sa o mulţime imensă de oameni. Primul lucru care îi atrase atenţia înainte de a se aşeza la mijlocul mesei prezidiului fu grupul de ziarişti de la balcon. Fotoreporterii aveau aparatele foto şi de filmat pregătite, montate pe trepiede, iar ceilalţi ziarişti aşteptau cu carnetele deschise la prima pagină nescrisă, foile deja scrise fiind, se înţelege, date peste cap, iar pixurile gata să alerge pe hârtie.
    Râse oarecum dezarmat la vederea lor, ca atunci când te trezeşti în faţa a ceva neplăcut dar care te aştepţi totuşi să se întâmple. Râse, căci păstra pentru ocazii oarece resurse de amuzament, şi îi arătă ca degetul:
   „V-aţi refugiat în turnul de fildeş, cetăţeni ziarişti? Nu vă e frică că de-acolo n-o să vedeţi ce trebuie să vedeţi?” Râsul Administratorului-general se întuneca rapid devenind tot mai negru şi mai sardonic. Vocea nu îi era tăioasă ci mai degrabă rostogolită şi bolovănoasă — dar cine nu i-o ştia? „Coborâţi în mijlocul poporului, cetăţeni ziarişti!” Adresa îndemnuri energice cu braţul rotit sus către balcon: „De aici o să auziţi mai bine ce au de zis oamenii muncii! Pe care voi îi numiţi simpli! Şi nu doar că o să-i auziţi, dar o să-i şi puteţi vedea la faţă, o să puteţi vedea cât sunt de dezamăgiţi şi de indignaţi că unii, câţiva, înţeleg să denigreze bunele noastre servicii în slujba poporului!”
   Se putea observa sus, printre ziarişti, cum se înfiripă o fojgăială încremenită...

   Fojgăială încremenită! — ei, ce ziceţi? Am nimerit-o bine?

...în sensul că nici nu isprăvise Administratorul-general ce avea de spus, că ziariştii, cu mişcări care se doreau discrete, îşi şi îndoiau spinările adunându-şi cu maximă eficienţă lucruşoarele lăsate prin preajmă şi în acelaşi timp tupilându-se îndărătul balustradei, precipitându-se să coboare de la balcon. Dispăreau trepiedele pentru aparate foto şi de filmat, cosite cu mână rapidă şi în acelaşi timp moale, în vederea reinstalării la parterul sălii, se închideau fără plescăit carnetele cu copertele şi primele foi date peste cap, se pliau fără să clămpăne scaunele pliante şi se rezemau cu grijă de perete, lăsându-se culoare de trecere către scara ce cobora de la balcon.
   Dar, cu o exprimare care nu îi este pe plac unui mare critic literar, să-i lăsăm pe ziariştii de la balcon să-şi vadă de pregătirile precipitate pentru coborâre — căci durează — şi să ne îndreptăm atenţia către supraveghetori, plantaţi de jur împrejurul imensei săli a Consiliului General al Sindicatelor, lipiţi de perete, drepţi şi nemişcaţi ca nişte cariatide, dar cu ochii foarte mobili să surprindă orice mişcare suspectă în mulţimea aceea de anonimi. Crede cineva că ar fi fost de dorit ca ei să asigure o supraveghere mai discretă? Sigur, se putea şi aşa: supraveghetorii să fie aşezaţi la capăt de rând. Sau chiar în interiorul rândului, printre participanţii la spectacol. Poziţia însă i-ar fi dezavantajat negreşit, căci n-ar fi avut cuprinderea proprie poziţiei în picioare. Consilierii n-ar fi putut spune ce era de preferat: fiecare variantă, cu avantajele şi dezavantajele ei...

   Consilieri de imagine încă nu existau pe vremea aceea, pentru bunul motiv că imagine era totul şi nimic alta decât imagine.

   ...În definitiv, oamenilor s-ar putea să le fi prins bine să ştie că cineva veghează... Într-un fel sau altul. Cât despre ei, despre supraveghetori, atâta vreme cât nu-i cunoştea nimeni în sală, n-aveau niciun motiv de reticenţă. Întrebarea era: ziariştii care tocmai coborau de la balcon pe scara din fundul sălii erau şi ei obiect de supraveghere? Toţi? Chiar toţi? Ei, nu chiar toţi. Iată, ziaristul de la „Scânteia”, cel cu guşă, pungi sub ochi şi faţă slinoasă de la grăsimea proprie, nu numai că nu fusese la balcon împreună cu ceilalţi, colegii lui, să le zicem, dar se confunda cu mulţimea anonimă de la stal, putând fi luat, de către cei ce nu îl cunoşteau, drept simplu participant la spectacol. Dar ceilalţi ziarişti? Iată, se strecurau pe culoarele de la margine ducându-şi trepiedele, montându-le în grabă, c-un sentiment de jenă, pe unde apucau şi fixându-şi aparatele foto şi de filmat cu obiectivele îndreptate către scena inundată de lumină, unde Administratorul-general luase loc la masa prezidiului, flancat de adjuncţii săi încruntaţi... ...„şi neciopliţi”, ar adăuga, poate, răutăcios, vreunul din colegii de breaslă ai lui Bleer şi ai Mirunei.
   „Gata cu foiala?” întrebă pe un ton sever Administratorul-general. „Şi-a găsit fiecare locul?”
   Stătea în picioare la masa prezidiului şi cu degetele răşchirate apăsa nişte hârtii de pe masă. Negreşit, ziaristul de la „Scânteia” îşi simţea, în secret, sufletul încălzit de sentimentul înălţător că este unul din cunoscuţii Administratorului-general, dar, în situaţia de faţă nu avea nicio pretenţie ca acesta să-l recunoască în mijlocul unei asemenea mulţimi anonime; iar această înţelegere îi sporea respectul de sine... Ce să spunem de ceilalţi? De ziaristul de la „România liberă”; sau de cel de la „Munca”, sau de la „Scânteia tineretului”, sau de la „Convingeri comuniste”, sau chiar şi de la „Gazeta literară” sau „Secolul XX”?... Pentru unii, toate evenimentele aveau şi un aspect literar. Politica avea o latură literară; şi istoria avea o latură literară. Cum bine spunea cineva, romancierii sunt istorici ai prezentului, în timp ce istoricii sunt romancieri ai trecutului, nu? În fond, Winston Churchill însuşi primise recent premiul Nobel pentru literatură, dar aici în Europa de Est numai trabucul lui era celebru şi anume din caricaturi, unde apărea alături de Harry Truman sau de călăul Iosif Broz Tito. Puţină lume din sală manifesta interes pentru fenomenul gazetăriei. Lumea era într-o permanentă criză, care trebuia contracarată printr-o largă participare. Supravegherea intra în firescul lucrurilor. Dar repetatele reclamaţii despre presupuse calamităţi naturale nu intrau în acest firesc. Câtuşi de puţin! Oamenii nu mai aveau aspectul acela abulic de pe vremea nu prea îndepărtată când treceau, vrând-nevrând, pe lângă cadavrul unui spărgător ucis de miliţie şi lăsat să zacă în mijlocul străzii Lipscani, pentru a-i descuraja pe cetăţenii influenţabili să îi calce pe urme. Administratorul-general putea conta pe cetăţeni. Aici în sală, ca spectatori, apăreau mult mai implicaţi decât în calitate de pietoni, pe stradă.
   „Mă întreb — începu Administratorul-general — dacă acei cetăţeni care reclamă ba una, ba alta o fac din neştiinţă, sau sunt puşi de cineva. Ei văd ba înălţări de teren, ba prăbuşiri de teren, ba chiar sunt sigur că ar vrea să vadă şi regimul nostru prăbuşit! Am fost şi eu de curând pe şoseaua de centură şi n-am văzut nicio surpare. Un cetăţean a văzut două! Cel puţin două! Cel puţin, înţelegeţi? Alt cetăţean a văzut o surpare între cheiul Dâmboviţei şi Arhivele Statului! Unde toată lumea ştie că s-a început o lucrare... mă rog, o lucrare edilitară... Întrebaţi-i pe consilierii mei dacă vreţi să aflaţi exact despre ce-i vorba — ce fel de lucrare, detalii tehnice, tot ce doriţi... La fel şi cu dâmbul de lângă Crematoriu. Un dâmb răsărit peste noapte! Ce tâmpenie! Tocmai acolo s-a găsit să răsară dâmbul! Cum o să-i punem numele? „Dâmbul cel Nou”! Nu? O tâmpenie mare cât capul celui care l-a născocit! În realitate, o altă lucrare edilitară, pentru cinstirea eroilor Partidului! Mă întreb, zău, până unde poate merge neghiobia unora! Neghiobia şi reaua-voinţă! Şi orbirea!...”
   Administratorul-general tuşi în pumn şi continuă:
   „Azi am venit aici, în faţa voastră, ca să vă spun că în ziua alegerilor — care nu sunt departe — nu mă aştept să obţin unanimitatea. De ce? Fiindcă văd, iată, că, oricât ne-am strădui, noi, cei din Administraţia Centrală, şi oricât de mult bine am face, tot se găsesc vreo câţiva să ne caute nod în papură. Oricât ne-am strădui! Şi oricât de bine am face! Văzând deci cum stau lucrurile, eu nu ţintesc unanimitatea. La alegeri mă refer. N-am nevoie de unanimitate! Nu doresc să-mi iasă vorbe! Mă mulţumesc cu larga susţinere populară de care am avut parte şi în anii trecuţi! Mă bizui pe oamenii de bună-credinţă, care alcătuiesc acest popor! Ia spuneţi, câte procente îmi daţi? Nouăzeci şi nouă la sută? Da? Bine, am să ţin minte!”
   Întinse braţul pe deasupra spectatorilor, adresându-se, mucalit, supraveghetorilor înşiraţi pe marginea sălii.
   „Ia vedeţi voi, e cineva care nu-i de bună-credinţă pe-aicea!” Şi imediat după aceea, punând capăt jocului, atinse coarda sentimentală a sălii: „Ei! Am glumit! Toţi sunt oameni de bună-credinţă!... Dar susţinere din partea voastră, asta da, să ştiţi că primesc!”
   Când îşi scriau reportajele, ziariştii obişnuiau să fabuleze, să investească în fantezie şi nu de puţine ori să inventeze cauzalităţi şi explicaţii. Mai ales că unii dintre ei, aşa cum s-a observat şi cu altă ocazie, aveau preocupări literare — chiar constante. Aşa că pentru ceea ce se întâmpla în acea imensă sală a Consiliului General al Sindicatelor, ei putură evoca o anumită contagiune de la un participant la acel spectacol colectiv la altul, şi o anumită influenţă a atmosferei create din nimic, din care să se işte un curent de susţinere pentru Administratorul-general, materializat în luări de poziţie împotriva născocitorilor de calamităţi naturale. Au putut evoca? Într-un fel, da. Dar nu pentru a le fi de folos în reportaje ci mai mult pentru a-şi putea explica ceea ce se întâmpla în sală. Fiindcă în reportaj, spre deosebire de ficţiune, trebuia să ai o imagine pe cât posibil completă — şi raţională — a ceea ce făcea obiectul reportajului, pentru a putea fi convingător. Chiar dacă selectezi faptele omiţând parte din ele — pe acelea pe care redacţia nu le agreează.
   Ziariştii de pe margine observară un omuleţ ridicându-se în mijlocul sălii, cu privirea atrasă ca de un magnet de Administratorul-general, cu buzele destul de groase şi gulerul răsfrânt peste reverele hainei sale curate şi bine păstrate. Ziaristul de la „Secolul XX”, care se presupunea că are mai multă imaginaţie, bănui că era instalator, deşi aducea un pic cu Cezare Paveze, exceptând buzele groase; şi îi şi împărtăşi impresia sa colegului de alături, cel de la „Gazeta literară”, nu înainte de a se apleca la urechea sa. Replica acestuia din urmă, destul de acidă, fu: „Ai ceva împotriva instalatorilor?” La care celălalt, îndreptându-şi spinarea, îl privi pe colegul său cu vizibilă dezamăgire.
   Omuleţul care se ridicase în sală nu părea deloc emoţionat:
   „Vreau să vă spun că, prin meseria mea, umblu mult prin tot felul de subsoluri, tovarăşe Administrator-general. Nu mi-e frică nici de murdărie, nici de umezeală, nici de aerul închis, nici de ţevile sparte. Nu mă dau în lături de la cele mai grele munci. Că dacă mi-era frică, îmi alegeam altă meserie. Dar nicăieri n-am întâlnit, tovarăşe Administrator-general, stâlp sau grindă fisurată, în pericol să-i cadă cuiva în cap!”
   „Ei, chiar nicăieri?” îl întâmpină Administratorul-general cu un scepticism plin de bunăvoinţă.
   „Nicăieri, tovarăşe Administrator-general!” întări omuleţul cvasi-Cezare Pavese cu entuziasm.
   „Nici chiar cele rămase de pe vremea regimului burghezo-moşieresc?” îl puse în grea cumpănă sus-pusul său interlocutor.
   „Un curaj nebun!” strecură ziaristul de la „Secolul XX” la urechea colegului de la „Gazeta literară”, ecranându-şi spusele cu palma. Şi în aceeaşi clipă fură reperaţi de cel puţin doi dintre supraveghetorii de pe partea opusă a sălii, în ochii cărora se aprinseră scântei de vigilenţă şi în acelaşi timp de alarmă: o gură ascunsă îndărătul palmei poate rosti multe.
   Omul cel mic din sală se făcu şi mai mic.
   „La grinzile rămase din regimul burghezo-moşieresc, sincer să fiu, n-am fost atent, tovarăşe Administrator-general! Dar sunt sigur că cele noi sunt făcute ca la carte. Ştiu că au fost folosite armături de cea mai bună calitate!”
   „Şi ciment de cea mai bună calitate!” completă cu entuziasm un alt spectator din apropiere, ridicându-se la rândul său în picioare.
   Erau cu toţii foarte serioşi, foarte atenţi şi foarte nemişcaţi, mai serioşi şi mai nemişcaţi decât se imaginaseră vreodată pe ei înşişi.
   „Da, zise Administratorul-general, mă bucur că sunt atâţia oameni inimoşi în această sală şi n-am nicio îndoială că asemenea oameni există în întreaga ţară. Mulţi! Foarte mulţi! Dar ce ne facem că alţii, câţiva, se iau de amănunte! Fiecare greşeală întâlnită o exploatează la sânge! Ca şi cum tot ce facem ar fi plin de greşeli, de la cap la coadă! Orbiţi de ură, asta e!”... Pe măsură ce vorbea, Administratorul-general se lăsa din ce în ce pradă indignării. Când pronunţa unele consoane oclusive îşi descărca energia negativă în adevărate explozii orale; la fel şi cu fricativele — problema era doar să distingi între categoriile de consoane; iar ziariştii erau familiarizaţi doar cu realitatea obiectivă, în niciun caz cu aspectele exprimării vocalice şi consonantice; chiar şi aceia dintre ei care manifestau, în particular, interes pentru ficţiune; ce să mai vorbim de publicul larg, care umplea sala Consiliului General al Sindicatelor!...
   „Este inadmisibil — spumega Administratorul-general — să nu ţii cont de ce are mai bun un popor! Acest popor! De realizările lui! Chiar şi de arta lui, de ce nu! Am fost zilele trecute în vizită la o întreprindere care fabrică utilaje grele. Mi-au arătat sala lor de spectacole, pe care ei înşişi au construit-o, în vecinătatea marii hale industriale, a halei principale, fiindcă au mai multe — şi vreau să vă spun că toate merg bine! Cât se poate de bine! După programul de lucru obişnuiesc să organizeze acolo spectacole. Şi să proiecteze şi filme despre viaţa şi trecutul poporului. M-au invitat şi am văzut şi eu un film împreună cu ei, cu muncitorii de la acea întreprindere. În mijlocul lor! Foarte interesant! Exact despre viaţa lor era filmul pe care l-am văzut! Doar că unii n-au catadicsit să vină să vizioneze filmul! Cum e posibil aşa ceva! i-am întrebat. Mi s-a răspuns că ar fi persoane care consideră că au libertatea să aleagă ce film vor ei să vizioneze! Unii aşa consideră! Este inadmisibil! Nu poţi să refuzi un film cu şi despre popor! Pe care l-am comandat noi, cei de la Administraţia Centrală, cu scopul de a face cunoscută lupta poporului nostru pentru a ajunge aici unde suntem! Nu poţi să te dezinteresezi de trecutul tău! Nu poţi să-i întorci trecutului spatele şi să pretinzi nu ştiu ce drepturi fantasmagorice! Dreptul la ce? Dreptul la a-ţi astupa urechile?...”
   În privinţa celor tăcuţi şi indiferenţi din sală, era orb şi insensibil Administratorul-general... O asemenea observaţie încercă să o strecoare ziaristul de la „Secolul XX” la urechea colegului său de la „Gazeta literară”. Acesta dădu uşor din cap, cu un aer oarecum adormit, lăsând impresia că nu e tocmai convins de ce aude din gura colegului său. Supraveghetorilor de pe margine nu le scăpă acea şoaptă vinovată, dar, spre norocul celor doi ziarişti, supraveghetorii nu ştiau de existenţa celor două publicaţii şi cu atât mai puţin ştiau că unele publicaţii suscită din partea autorităţilor mai puţină atenţie decât altele. Aşa că ochii supraveghetorilor se dezlipiră de feţele celor doi şi continuară să baleieze capetele spectatorilor din mijlocul sălii.
   „...Ce drepturi doresc acei domni? Şi în numele cui? Cu ce miză? Dacă fiecăruia i s-ar năzări peste noapte drepturi şi şi le-ar striga la colţ de stradă, unde am ajunge? În ce haos? Or, noi vrem să construim, stimaţi concetăţeni! Nu să distrugem! Critici? Da, avem nevoie şi de critici. Dar constructive! Nu trebuie să vină nimeni din afară să ne-arate ce-i bine să facem şi ce nu! Are cine să ne dea îndrumări!...”
   Nu era momentul potrivit să te fofilezi. Ziariştii coborâţi de la balcon formau un grup relativ compact într-o margine a sălii şi evitaseră să-şi instaleze trepiedele pe culoarul central, în faţa Administratorului-general. Încă aveau tendinţa, parte din ei, să se tupileze îndărătul unei balustrade imaginare, aici jos, la stal. Dar în privinţa discursului ar fi fost cu toţii de acord că mare lucru nu se putea adăuga. Nu se punea aici problema ficţiunii, fiindcă în asemenea situaţii, când realitatea apare foarte pregnantă, copleşitoare, ficţiunea, care mizează pe imaginaţie — şi, după părerea unui important critic literar, rău face —, ei bine, în asemenea situaţii ficţiunea pierde teren. Dar ziariştii, spre deosebire de oamenii tăcuţi din sală, nu se mirau prea tare de luările de poziţie ale unora dintre participanţii la spectacol. Participanţi care afişau o anumită demnitate ultragiată, lăsând parcă impresia că faptele puse aici în discuţie i-ar fi lezat personal; şi că niciodată în viaţă nu şi-au îndoit spinarea în faţa cuiva.
   „Înţelegem foarte bine necesitatea lucrărilor edilitare şi nu ne îndoim că ceea ce a fost semnalat drept calamităţi naturale sunt în realitate lucrări edilitare!...”
   „Utilitare, pe dracu!” sâsâi ziaristul de la „Secolul XX” la urechea celui de la „Gazeta literară”; manifestă prudenţa de a-şi pune din nou palma în dreptul gurii, căci niciodată nu puteai să fii sigur că printre supraveghetori nu se aflau şi dintre aceia care aveau abilitatea de a citi de la distanţă pe buzele unui vorbitor. Ambii pierdură câteva dintre cuvintele rostite de spectatorul din sală.
   „...ca să-ţi dai seama că o movilă se realizează cu ajutorul buldozerelor şi al excavatoarelor şi că n-are cum să se producă fum şi cu atât mai puţin să se vadă flacără acolo înăuntru — ce tâmpenie!”
   Ambii ziarişti amintiţi mai sus stăteau pe margine şi se uitau lung la colegul lor de la „Scânteia”, care, în mijlocul sălii, ocupând un loc printre cetăţeni, revărsat peste anonimii săi vecini din dreapta şi din stânga, îşi savura în secret privilegiul de a fi un cunoscut personal al Administratorului-general, şi clipea des prin ochelarii cu lentile groase, în timp ce sudoarea grasă îi făcea fruntea să lucească.
   Un alt participant la spectacol se ridică şi spuse:
   „Cică a văzut o gaură în pământ între cheiul Dâmboviţei şi Arhivele Statului! Chiar aşa? Mă-ntreb dacă nu cumva avea ceva la bord!”
   Cei din jur râseră nestăpânit, în timp ce alţii, aşezaţi pe rânduri mai îndepărtate, nu auziră şi de aceea se grăbiră să se aplece curioşi unul spre altul şi să întrebe înfrigurat: „Ce-a zis? Ce-a zis?” Astfel că, aflând poanta rând pe rând, hohotul se răspândi ca o undă de şoc către cele mai îndepărtate cotloane ale stalului.
   Zeflemeaua e contagioasă aici în Europa de Est, aşa că şi alţii se grăbiră cu presupuneri asemenea:
   „Poate că la restaurantul «Zahana» din apropiere s-a găurit canalizarea şi ştiţi cum e: multă bere băută, multă udătură ieşită, pământ îmbibat — se surpă!”
   „Poate c-au dat năvală cârtiţele! Sobor de cârtiţe!”
   „Apropo, de ce n-au chemat popii! Să sfinţească locurile, să alunge spiritele rele!”
   Măcar că vreo două participante la spectacol îşi şoptiră una alteia cu teamă că „Cu astfel de lucruri nu se glumeşte!”, hohoteala din sală, alternând cu poantele, continuă vreme de câteva minute bune — căci ce însemnau două femei cucernice faţă de puzderia de bărbaţi viguroşi din sală —, până când Administratorul-general, punând capăt răbdării ironice cu care stătuse şi ascultase distracţia poporului, trase concluzia că, iată, există în sfârşit şi explicaţia pentru aşa-zisele cataclisme naturale.
   „Prea multă veselie strică, oameni buni! Mie mi-ar fi plăcut să aud de la voi şi abordări mai serioase. Dar, mă rog, oamenii, aici, în Europa de Est, preferă să râdă şi să se veselească. Ceea ce nu-i neapărat rău.”
   Ziariştii îşi închiseră carneţelele de însemnări, fotoreporterii prinseră să demonteze de pe trepiede aparatele foto şi de filmat şi să le pună la loc în tocuri.
   Căci tocul este adăpostul de piele tăcut şi răbdător al oricărui aparat de fotografiat. Şi de filmat.
   Mulţimea se ridica uşurată, gata să părăsească sala cea mare a Consiliului General al Sindicatelor.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Georges Duhamel: Cronica familiei Pasquier

„Parisul e pustiu, sonor, bântuit de ecouri ca un oraş părăsit. Aud toate ceasurile care îşi aruncă chemări în tăcerea din jur. Parisul e acum proprietatea oamenilor nevoiaşi care nu pleacă la mare. Posed cu amărăciune singurătatea Parisului. Perfecţiunea lui ucigătoare, ariditatea lui radioasă mă îmbată. Veşnică şi aprigă să fie vara! Şi fie ca ea să dea foc pământului!

Fiecare noapte coboară asupra mea de parcă ar fi ultima noapte de pe pământ. Din întinderea întunecată se ridică încet o suflare: e suflarea supremă a vieţii. Nu sunt nefericit dar în anumite momente îmi spun cu blândeţe că s-ar putea să nu mai exist.” [p. 294, vol. 1]

Descopăr cu mare şi plăcută surprindere o carte care a zăcut aproape patruzeci de ani în bibliotecă... sub sticlă: Cronica familiei Pasquier, de Georges Duhamel (Edit. pentru Literatură Universală, 1968, traducere: Iulia Soare). M-a ţinut departe pentru că e o carte în genul cărămidă (triplă!), adică trei volume a câte 600-700 de pagini fiecare. Am crezut despre autor că este un clasic întârziat, rătăcit în epoca modernă, care îşi plictiseşte cititorul cu amănunte care nu interesează pe nimeni, cu clarificări pe care nu le cere nimeni. Unii chiar aşa îl caracterizează pe Duhamel — probabil cei ce n-au mai deschis de mult un roman cu adevărat clasic şi au uitat cum arată clasicismul.

Am surpriza să descopăr o scriitură neaşteptat de vie, o capacitate remarcabilă de a caracteriza în puţine cuvinte, uneori cu unul singur, un caracter sau o situaţie („Ceea ce m-a mirat mai ales a fost fruntea care domina toată faţa, prelungind ca o provă craniul lunguieţ.”); dialoguri de un farmec inegalabil. Iar amănuntele, da, există, dar se constituie într-o operă captivantă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

„Cine a vorbit de un copil minune? [E vorba de sora protagonistului, violonistă, care se produce pentru prima oară în faţa publicului.] Cine nu vede pe scenă decât o fetiţă slăbuţă în rochie albă? E o femeie, e o zână, e muzica însăşi, muzica sublimă şi familiară care a coborât în sfârşit în mijlocul nostru. E liberă, atentă şi exactă. E credincioasă. Vine, pleacă, zboară, se opreşte, dă fiecăruia atât cât merită, e tristă cu cei nenorociţi, se îmbată de bucurie cu cei fericiţi. Apoi deodată, dintr-o opintire, se înalţă spre cer îmbiind pe toţi s-o urmeze.” [p. 318, vol. 1]

Şi când te gândeşti că era cât pe-aci să rămână pe veci necitită!

Scriptum (26)*

   Neinspiraţie

Bleer avea de dat un nou examen, cumva o restanţă, acum, la câţiva ani după absolvirea facultăţii, dintr-o materie care nu îi era foarte clară în minte. Se afla deja în sala de examen, pe bancă cu biletul extras. Dar biletul nu era un simplu petic de hârtie ci un fascicul întreg de câteva foi scrise de mână. Presat de timp, distingea câteva paragrafe scrise neciteţ, chiar cu ştersături, şi nu reuşea să-şi dea seama despre ce era vorba în ultimele paragrafe, la care trebuia să se refere în răspunsul său la acest examen. Cel puţin un coleg se afla în preajma sa, aplecat spre el, încercând să-l ajute, dar, cu cuvintele sale de îndemn şi de încurajare, rostite şoptit, la urechea sa, ca să nu audă profesorul, mai mult îl încurca decât să-i fie de folos. Reieşea, cumva, că dacă ar fi reuşit ca măcar un singur cuvânt important să-i vină în minte, scris, aşa cum de altfel se preta, cu majuscule, ar fi fost de-ajuns pentru a trece cu succes examenul. Dar nu-i venea în minte niciunul.
   Cuvintele singure îşi vădeau puterea de influenţare...
   Visul se tot repeta în ultimul timp şi de fiecare dată Bleer se trezea înainte să se facă lumină afară, cu un sentiment de amărăciune şi de frustrare şi rămânea cu acel sentiment, care persista şi în starea de veghe timp de minute bune, până când se topea, ca un tremolo suav, în cotidian fără să lase nicio urmă.
   Chiar fără să lase nicio urmă? Bleer se întreba ce semnificaţie putea să aibă acel examen eşuat din vis. Evident, un eşec în viaţa sa. Dar care? Oare faptul că de săptămâni bune nu mai adăugase niciun rând la vreuna din lucrările sale de ficţiune? Sau poate era neliniştea, anticiparea nereuşitei pricinuită de întâlnirea cu diplomatul peruan, care se apropia cu fiecare zi?
   De atâtea ori citise însemnări ale unor scriitori de mare renume, din care reieşea cu prisosinţă că toţi trec prin perioade sterile şi din asta nu trebuie să-şi facă griji: creativitatea se întoarce mai devreme sau mai târziu. Degeaba însă: concluziile optimiste ale altora nu îi erau lui de folos. Era oare posibil să nu se mai întoarcă niciodată la scris?
   Atât de mult se bucurase de mare parte din paginile pe care le scrisese şi atât de puţin îi păsase, cel puţin în aparenţă, de obiecţiile redactorilor desemnaţi de la editură, cu care avusese discuţii în repetate rânduri, şi iată că acum ajunsese să se întrebe dacă vreuna din lucrările sale avea vreo valoare! Criticile redactorilor desemnaţi poate că în realitate asta voiau să spună: renunţă la scris, prietene, fiindcă nu e nimic de capul tău. Nu ţi-o spunem pe şleau, dar te invităm să apreciezi delicateţea noastră: nu mai veni la noi cu alte propuneri. Vezi bine că nu iese ceea ce te aştepţi tu să iasă sau ceea ce îţi închipui că iese. Poate că alta e chemarea ta. Sau poate că nu e niciuna: sunt atâţia oameni care nu au nicio vocaţie, de fapt marea majoritate, şi trăiesc foarte bine cu puţinul pe care îl au. Eşti ziarist? Sau încă mai eşti? Mulţumeşte-te cu ceea ce scrii ca ziarist, cu existenţa efemeră a articolelor tale, cu cuvintele nepretenţioase pe care le foloseşti în reportaje, cu puţinele idei pe care le presupune gazetăria, şi lasă fanteziile pe seama celor cu adevărat dotaţi.
   Bleer o visa din când în când şi pe mama sa, care era acum departe. Stătea alături de ea pe canapea şi, privindu-i faţa dintr-o parte, o vedea că nu îşi poate reţine lacrimile şi încerca să ghicească pricina tristeţii sale. Nici nu era greu, fiindcă şi el simţea la fel. Este o mizerie viaţa, nu-i aşa, mamă? îi spunea în vis, şi o strângea pe după umeri, copleşit şi el de amărăciunea ei. Totul e alcătuit greşit. Începând cu însăşi îmbătrânirea ta — şi a noastră, a tuturor —, cu neputinţa care ne aşteaptă la capăt de viaţă, şi cu dispariţia finală de care vom avea parte cu toţii. Viaţa însăşi e alcătuită greşit, pentru că avem stări sufleteşti diferite de la o zi la alta, de la o oră la alta, pentru că niciodată o bucurie nu durează, ci totdeauna o mâhnire vine cu grăbire să-i ia locul, şi pentru că totul se bazează pe ostilitate, pe competiţie acerbă, după reguli nemiloase, şi pe umilirea semenului, şi niciodată pe solidaritate şi întrajutorare. Maică-sa dădea din cap în tăcere, şi nu îşi putea stăpâni lacrimile care i se prelingeau pe obraz, şi Bleer plângea împreună cu ea dar nu îi putea mărturisi pricina dezolării sale fiindcă pur şi simplu ar fi fost prea multe de spus. Şi fiindcă se îndoia că ea i-ar fi dat dreptate că viaţa e atât de fundamental greşit alcătuită...
   Încă îşi mai nota în carneţelul albastru. Poate cine ştie...
   În ce să-şi găsească refugiul?
   Chiar şi dezvăluirile sale gazetăreşti, cele pe care le pregătea, riscurile la care se expunea încercând să ia legătura cu un diplomat străin, meritau oare efortul? Cine avea nevoie de acele dezvăluiri? Aveau să ajungă poate la publicul din Europa, câteva mii de cititori aveau poate să se minuneze şi să deplângă soarta oamenilor din Europa de Est, faţă de care administraţia arăta, zice-se, oarece neglijenţă. După care, a doua zi sau chiar în aceeaşi zi aveau să uite şi să-şi vadă mai departe de îndestularea şi de belşugul lor.
   Bleer nu mai regăsea plăcerea scrisului.
   Felul cum aşeza cuvintele unul lângă altul sau cum simţea că aderă, şi felul cum se anima ceea ce ele construiau şi semnificau, şi care cândva îi prilejuise o mare satisfacţie, azi îi părea o preocupare lipsită de noimă, sau, dacă se putea găsi o noimă totuşi, era prea epuizantă.
   La fel şi cu jocul situaţiilor şi al episoadelor într-o lucrare de ficţiune, când îţi dai seama la un moment dat că succesiunea lor nu ţi-a ieşit exact aşa cum ai plănuit-o: dar, dacă tot e deja scris pasajul cu pricina, reaşezarea situaţiilor, regândirea conjuncturilor cu scopul de a te ţine totuşi de plan, începi să te temi că ar putea fi mai păgubitoare pentru ansamblu decât aşa cum voia sorţii le-a hărăzit locul. Toată acea frenezie a organizării, a reorganizării şi a rescrierii, care îl cuprindea după fiecare pasaj mai lung, acum, după toate acele săptămâni când nimic nu mai mersese ca înainte, o găsea lipsită de sens, atâta vreme cât fiecare episod în parte nu îl mai convingea.
   Bleer se gândi din nou la una din poveştile sale rămase în suspensie. Deşi, o recunoştea el însuşi, poate că nu era momentul potrivit să reconsidere continuarea: „Revelion în doi”. Hotărâse că nu merită să se mai ocupe de ea, mai ales pentru că într-adevăr soarta unui cuplu părea acum, în ochii săi, pecetluită chiar din momentul alcătuirii lui. Cum să te umpli de entuziasm şi să te avânţi să scrii despre ceva în care nu mai crezi? Îşi aminti de maică-sa, care pretinsese de atâtea ori că nu poate să-i arate nicio fotografie de-a fostului ei soţ, tatăl lui Bleer, care o părăsise încă înainte de naşterea sa. Şi timp de treizeci şi unu de ani nici că dăduse vreun semn de viaţă. Poate că într-adevăr nu se păstrase nicio fotografie cu el; sau, la fel de bine, poate că maică-sa le rupsese pe toate, furioasă pe el şi pe destin. Dacă aşa stăteau lucrurile, Bleer o înţelegea întrutotul. Constatase, în atâţia ani, că se putea trăi şi fără tată. Deşi de atâtea ori se întrebase cum o fi arătat taică-său, ce fel de viaţă o fi dus şi ce fel de viaţă ducea, ce fel de idei avea în cap şi cât de multe idei fixe, cu toate acestea îşi răspunsese de fiecare dată că în definitiv toate acestea nu aveau nicio importanţă. Nu era nicio deosebire între tatăl său absent şi un personaj oarecare pe care se pregătea să-l construiască în minte şi avea nevoie de fel de fel de însuşiri, pe care le lua de ici şi de colo. S-a gândit la un moment dat că tatăl său ar putea să-i servească de model chiar pentru personajul principal masculin din ceea ce ar fi urmat a se numi, cu puţin noroc, „Revelion în doi”: nu era obligatoriu ca acel cuplu să fie unul tânăr; putea să fie şi un cuplu de vârstă mijlocie, fără a fi fost necesare explicaţii cum de au reuşit cei doi, simţind încă din tinereţe că au probleme, să treacă totuşi peste atâţia ani împreună şi să rămână, aşa-zicând, uniţi; dar la fel de bine — şi aici era pentru Bleer un bun prilej pentru un nou exerciţiu de imaginaţie — să şi-i închipuie pe tatăl său şi pe mama sa tineri, adică până la naşterea sa.
   Poate că ceva în povestea sa avea să i se pară că nu se potriveşte prea bine, şi Bleer avea să se întrebe ce anume. În definitiv, personajele, puse într-o situaţie nouă, poate că au uneori nevoie de timp pentru a se familiariza cu noua situaţie. Dar care putea fi acea nouă situaţie? E adevărat, scriitorul e suveran şi e liber să facă ce vrea cu lucrarea lui, să o îndrepte în oricare direcţie crede el de cuviinţă. Dar vezi că de multe ori lucrurile pur şi simplu nu pot fi forţate. Dacă pe tatăl său nu l-ar fi făcut să dispară ca personaj în scrierea sa, ca să reflecte ceea ce se întâmplase în realitate, atunci poate că într-o bună zi s-ar fi pomenit cu el bătându-i la uşă; şi atunci... uite care avea să fie noua — şi imposibila — situaţie.
   Lui Bleer nu i-ar fi făcut nicidecum plăcere ca lumea să vadă în el pe unul care se dă mare printr-o capacitate ieşită din comun de a citi în globul de cristal. Important e să fii hotărât atunci când începi o lucrare: să nu îţi pară rău că ai folosit fraze scurte şi să-ţi doreşti să fi folosit unele lungi; şi invers. Fiindcă fiecare „stil” înseamnă o stare de spirit şi o preferinţă. E o catastrofă să încerci să schimbi „cheia” după ce totul, sau aproape totul, este gata.
   Uneori Bleer îşi zicea că ar fi fost mult mai bine să fie editorialist decât reporter; şi asta nu numai în virtutea comodităţii pe care o presupune scrisul la birou. Dar pe de altă parte, preferinţa sa ar fi fost poate binevenită în vremuri normale, nu cum erau cele pe care le trăia acum Europa de Est. Deşi... cine nu se străduia să vadă în ele un dram de normalitate?
   În fond, tot secretul era să dai o raită pe tărâmul ipotezelor şi apoi să te întorci acolo unde stăpâneai materia faptelor; să nu zăboveşti prea mult pe terenul nesigur al invenţiilor. Despre tatăl său ce putea Bleer să presupună? Era ridicol să ţi-l imaginezi inventând un joc, precum cel din „Revelion în doi”, numai de dragul de a salva o familie ameninţată de destrămare; el care îşi pusese coada pe spinare şi dispăruse în neant înainte ca progenitura sa să vină pe lume. Mai degrabă, Bleer îl vedea în cealaltă poveste, cea cu perechile de foşti soţi, invitaţi la un sejur de trei zile, cărora patroana Varvara le pregătea în final o farsă sinistră. Era timpul ca dialogurile între perechile invitate să înceapă să se încropească: încă din etapa când, în holul hotelului, completau formularul de cazare, şi continuând cu prima seară în salonul mare al restaurantului, când abia începeau să se familiarizeze cu atmosfera şi să schimbe primele replici între mese, stimulaţi de entuziasmul înşelător creat de pe estradă de către animatorul profesionist angajat de patroană.
   „Unde ai pomenit tu completarea formularelor de cazare, aici, în Europa de Est?” l-ar fi apostrofat de bună seamă Miruna. Aici este obligatoriu să prezinţi le recepţie buletinul de identitate, din care apoi, după ce vei fi urcat cu valiza în camera repartizată, recepţionerul va copia el singur în registru datele tale de identitate. Nimeni nu îţi va da credit că vei trece, cu mâna ta, datele reale, Bleer, n-ai ştiut asta până acuma?
   „Şi apropo de farsa sinistră din povestea ta. Abia acum cred că încep să înţeleg ce aveai, mai bine zis ce ai în vedere — fiindcă nu cred totuşi că ai abandonat-o. Un fel de «zece negri mititei» cu invitaţii la sejur în hotel, unul mai vinovat ca altul de înşelarea partenerului de viaţă, am înţeles bine? Pedepse drastice şi binemeritate pentru infideli! Recunosc însă că, indiferent de farsa finală, pentru tine ambianţa e totul. Spectacolul. Cine te-ar putea condamna pentru asta? Ştiu cât eşti de fascinat de ambianţă, chiar şi atunci când e una modestă, cum este cea din localul unde obişnuiam să bem o cafea, pe bulevardul Magheru. Cu atât mai mult într-un hotel de lux, ca cel imaginat de tine, cu un grup mare de invitaţi, pentru care gazda nu precupeţeşte nici o cheltuială pentru a le face strălucitoare ultimele zile, înainte de a le da lovitura de graţie! Aşa că pentru intenţia asta a ta, Bleer, te fericesc! Ceea ce mă miră însă este cum de n-ai putut să accepţi ideea că timpul unor asemenea puneri în scenă a trecut...”
   „Sau n-a venit încă!”
   „Nu, a trecut, Bleer. Astăzi nimeni nu mai face glume. Nicio religie nu admite hazul. Acum e vremea vocilor groase şi răstite. Dacă într-un cuplu cineva a călcat strâmb, nu e o chestiune privată. Se implică tot colectivul, la iniţiativa partidului. Da, Bleer, credeam că ştii. Şi sunt convinsă că ştii, dar îţi place să te prefaci că n-ai fost atent la ce s-a întâmplat în lume. Asta, chiar dacă ai dat dovadă de curaj şi i-ai înfruntat pe mai-marii zilei. Ai rămas un visător, Bleer!”
   Bleer are deja ceva experienţă — chiar şi fără nicio carte publicată — şi ştie că un fapt literar nu-i nevoie să fie prezentat în formă completă, cap, corp, coadă şi concluzii.
   Poţi să te rezumi la fragmente.
   Fragmentele sunt sugestive.
   Fragmentele sunt deseori mai sugestive decât întregul.
   Cititorul îşi va da seama fără doar şi poate că viaţa are un alt fel de continuitate; şi reflexia ei literară la fel. O continuitate ţesută din fragmente. Şi disperările, şi speranţele pot fi reconstituite, de fapt redate, cu mai multă acuitate pornind de la fragmente.
   Şi poate că perioada nefastă a trecut. Putem spera asta?

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (25)*

   Exerciţiu de imaginaţie

Am spus eu că diplomatul peruan nu mai era interesat de dezvăluirile lui Bleer? De ce să nu mai fie interesat? Din cauza cutremurului devastator? Ba nu, nici vorbă! Era în continuare cât se poate de interesat, iar eu nu pot decât să mă felicit pentru hotărârea luată:
   Cât de simplu se poate îndrepta totul! Printr-un act de voinţă. Tranşant, precum cu oul lui Columb. Orice poate fi schimbat într-o lucrare de ficţiune, orice pagină, orice paragraf, orice dialog. Numele personajelor, tot! Se poate oricând modifica un text, o parte din text, sau se poate adăuga fără nicio oprelişte în acelaşi paragraf sau peste paragrafe. Şi în plus, asta îţi dă o senzaţie de nesperată libertate. Tu eşti singurul care decide şi nu trebuie să dai socoteală nimănui atâta vreme cât nu te rogi de nimeni să-ţi aprobe publicarea lucrării. Şi ca urmare a sentimentului de libertate, imagini minunate ţi se derulează în minte — o adevărată viziune — întruchipând mirifica lume a ficţiunii. Precum un peisaj de o varietate răscolitoare, mediteranean în esenţă, învăluitor şi cald, aşa cum se naşte — după cum se spune — în mintea unui om pe cale să moară îngheţat; un tărâm unde vivacitatea spiritului domină punând în umbră fără niciun regret utilitatea imediată, stimulând imaginaţia cu îndrăzneala acelor figuri de stil care îl tulbură pe cititor periclitându-i simţul practic. Metaforele, întruchipate de ramurile subţiri şi unduitoare ale unei sălcii, ce îşi înmoaie vârfurile în apele leneşe şi adânci ale lirismului; lethe învăluit în înserarea visărilor inconştiente, pe care Miruna le-ar accepta cu bucurie, căci năzuieşte să-şi trăiască măcar zecimea ei de viaţă fără amintirea trudei şi a silniciilor şi a ororilor trăite în lumea reală; aliteraţiile întruchipate de zvonurile pădurii şi nisipurile mişcătoare ale metonimiilor, unde orice smoc de iarbă putea fi luat drept rădăcina unui copac, ducându-te astfel la pierzanie — pagini întregi presărate cu „efecte”, care îl lăsau confuz pe eroul meu Bleer, paralizat în neputinţa de a alege între jocurile baroce ale expresivităţii şi asprimea clasică a naraţiunii plate, unde briza înviorătoare a raţiunii solide înlătură cuvintele de prisos, iar surpriza vine de la construcţia mentală; iar cei ce se încumetă să se aventureze în acel deşert preferă să cultive mai mult decât orice verbul — a face, a lupta, a învinge, dar şi a pierde — şi în acelaşi timp acceptă spiritul ludic; acceptă, fără a avea sentimentul că fac un compromis, drumurile care duc în afara timpului şi deci în afara sau dincolo de raţiune.
   Acolo, în ficţiune, se scrie adevărata istorie a spiritului, şi nimeni dintre potentaţii timpului nu te va încuraja să te avânţi într-acolo, în afara materialismului atât de drag lor, de nu chiar vital. Şi nu numai că nu te va încuraja, dar te va şi sancţiona dacă o vei face din iniţiativă proprie, încălcând consemnul epocii. De va da să se nască o lume de oameni visători şi introvertiţi, incapabili de violenţă şi de grosolănie, ei o vor blama negreşit: lumea unde basmul este naraţiunea primordială şi ursitele nu înspăimântă pe nimeni fiindcă bucură sufletele dacă sunt de bine, şi înţelepciunea populară le îndeamnă la supunere şi resemnare dacă sunt de rău.
   Ţi se va spune că ceea ce vezi nu este adevărat. Iar tu vei răspunde că nici nu trebuie să fie adevărat fiindcă ştii că e un vis. Un vis de dimineaţă, care rămâne în amintire: o colină verde la orizont, care începe deodată să crească precum o hiperbolă, asemenea unui nor, cu marginea încă şi mai verde, îngroşată ca într-o broderie; o voce îţi spune, didactică şi încărcată de reproş: ceea ce vezi nu poate fi adevărat căci colinele nu cresc defel, dar tu îi răspunzi: da, sunt conştient că e doar un vis, dar cât e de frumos totul, cât de lin şi de strălucitor, şi cât e mişcarea de inofensivă, şi cum din colină se desprind alte forme, ca în alegoria cerului colorat ca de sărbătoare!

   Continuau, în aceeaşi seară, acasă, să stea în pat, şi Miruna încă nu se eliberase de îngrijorare. Pentru că dacă se puneau în discuţie cuplurile în general, putea fi şi cuplul lor ameninţat de aceeaşi soartă.
   „Dacă zici că n-ai avut nicio relaţie de durată, cum se face că te-a preocupat un asemenea subiect: stricarea legăturii afective într-un cuplu? Unii sunt de părere că dragostea nu durează. Tu ce crezi, Bleer?” reluă Miruna.
   „Dă-mi voie să-ţi răspund mai întâi la o întrebare pe care n-ai pus-o: acum sunt liniştit în privinţa diplomatului sud-american, fiindcă ştiu că între noi poate continua colaborarea.
   Şi acum să-ţi răspund la întrebare. Da, ce se întâmplă într-un cuplu mă preocupă în cel mai înalt grad. Sunt obsedat de ideea de destrămare şi fiind, împotriva a ceea ce poate crezi tu, un om practic, m-am întrebat de multe ori ce se poate face pentru ca un cuplu să dăinuiască. Şi odată cu mine sunt sigur că mulţi s-au arătat şi se arată preocupaţi. Nu că aş fi găsit un răspuns, dar, ştii, oamenii fac ceea ce ştiu să facă mai bine; sau li se pare că ştiu; aşa că eu m-am gândit să scriu un roman.”
   „Un roman?”
   „Mă rog, să zicem, cândva. Peste nu ştiu câţi ani.”
   Miruna îl asculta continuând să stea sprijinită cu capul pe umărul lui. Seara se apropia de sfârşit.
   „Peste câţi ani?” întrebă ea incitată şi în acelaşi timp amuzată de trecerea timpului.
   „Păi, să zicem... douăzeci?”
   Douăzeci de ani era exact ceea ce o incita pe iubita sa cel mai mult, fiindcă acolo, în acel viitor, simţea că nu va avea nicio influenţă ci se putea consola cu situaţia de neimplicată. Bleer o auzi chicotind veselă.
   „Îmi povesteşti?”
   El se gândi la lucrarea sa viitoare în lumina experienţei pe care ficţiunea ca gen o câştiga cu fiecare an de pe urma tuturor celor care, creând, îşi găseau sursa de inspiraţie în orice: în măruntele întâmplări zilnice, în marile reflecţii filozofice, în vise, trucaje şi înşelăciuni de tot felul, şi mai ales în lucrările altora; pe care, aşa cum se mai gândise, nu le copiau ci găseau în ele mai ales impulsul, mai bine zis încurajarea de a ieşi dintr-un impas. Şi în impas, slavă Domnului, ajungeai mai mereu, la aproape fiecare paragraf. Dacă azi se scria altfel decât cu douăzeci de ani în urmă — nu mai vorbim de cinzeci —, era pentru că atâţi alţi autori fuseseră nemulţumiţi de propriile lor lucrări şi de ceea ce întâlniseră la alţii, aşa că încercaseră mereu altceva: alte formule, alte ieşiri, alte translaţii. Şi ceea ce găsiseră ei depăşea de foarte multe ori sfera de utilitate proprie. Devenea bun comun. Chiar dacă acum, în ultimii ani, fuseseră impuse canoane stupide, Bleer era optimist în privinţa viitorului ficţiunii: nimic nu durează; nici canoanele. La el la ziar soseau cu regularitate publicaţii din Occident, cu statut special, care nu puteau fi scoase din redacţie şi care, în articole de critică literară şi chiar şi în savuroasele lor reclame, complet inexistente aici în Europa de Est, înfăţişau o cu totul altă perspectivă a lumii literare; chiar dacă şi acolo puteau fi întâlnite ciudăţenii precum romanul cu personaje fără nume, sau romanul-carusel, singurul lucru de care putea fi învinuit un ziarist, şi mai ales unul care, prin fişa postului, trebuia să se ocupe de politică internă, era că se arăta prea interesat de ficţiune. Ceea ce, cum observase cineva suspus, dăunează meseriei de ziarist. Aşa că Bleer era condamnat să nu-i împărtăşească niciunui coleg preocupările sale literare. Doar Mirunei:
   „Mi-am imaginat o situaţie — din trecut, bineînţeles! — în care un număr mare de invitaţii au fost trimise unor cupluri divorţate să vină să-şi petreacă la un hotel o mică vacanţă de...”
   Bleer deja nu mai era luat prin surprindere când Miruna, entuziastă în reţinerea ei, îl întrerupea, ca de obicei:
   „Dar cum poţi aduce nişte cupluri divorţate să vină să stea împreună? Mulţi nici nu vor să mai audă unul de altul.”
   „Păi, să zicem tentându-i cu o şedere cel puţin confortabilă. Şi, în plus, cu şansa unei aventuri...”
   „Unei aventuri?!”
   „Miruna, am în vedere o aventură spirituală între cei doi foşti soţi, care s-ar putea să constate cu acea ocazie că viaţa lor împreună pentru o foarte scurtă perioadă de timp, de câteva zile, să zicem două sau trei, nu-i chiar un infern... aşa cum poate au crezut. Nu vorbesc de trecutul petrecut împreună.”
   „Dar cine e organizatorul, Bleer?”
   „M-am gândit deja la un nume”, răspunse el. „Doamna Varvara.”
   „Varvara!” exclamă Miruna încântată. „Şi cine e doamna Varvara?”
   „E patroana hotelului. Care s-a gândit şi a pus la cale o farsă. Una sinistră.”
   „Sinistră, Bleer?” protestă Miruna. „Trebuie neapărat să ne gândim la ceva sinistru?”
   „Mi-am propus să dau doar indicaţii minime, iubito”, răspunse el. „Cititorul trebuie să încerce să înţeleagă singur.”
   „Dar eu nu sunt un cititor oarecare, obiectă Miruna mimând cu graţie îmbufnarea, am pretenţia la un tratament preferenţial.”

   Şi nu sunt deloc sigur că acea îmbufnare, fie şi mimată şi plină de graţie, e ceea ce o caracteriza pe Miruna.

   „Ţi se acordă”, acceptă Bleer jocul, cu voioşie. „Ceea ce mă fascinează e ideea unui grup de oameni care sosesc să se instaleze la hotel, nu se cunosc între ei, se uită unul la altul, pe furiş sau, mă rog, fără reţinere — dar mai mult, totuşi, pe furiş —, curioşi să se cunoască dar şi sceptici în acelaşi timp. Sunt ca nişte oameni care se trezesc peste noapte, fără voia lor, rude prin alianţă, la o cununie şi ştiu că s-ar cuveni să se apropie unul de altul, dar parcă nu prea au chef pentru asta. Nu au cunoştinţă de ce li s-a pregătit pentru final, dar mulţi sunt stăpâniţi de o nelinişte vagă, pe care îşi dau silinţa să o acopere fâţâindu-se de colo-colo prin holul de recepţie al hotelului unde au fost invitaţi, trăgând cu ochiul la formularele de cazare pe care alţii deja le completează şi stârnind discuţii. Preliminariile, Miruna dragă! Asta este adevărata plăcere a scriitorului! Să ajungă la intriga propriu-zisă numai după ce întreaga mişcare browniană introductivă a personajelor îşi va fi epuizat întreaga ofertă de combinaţii, de vorbe de duh şi de calambururi...”
   Scriitorul te îndeamnă să devii erou şi coautor în acelaşi timp, să intri în miezul lucrurilor imaginate, îţi dă şansa asta; şi îţi dă şi indiciile trebuincioase. În rest, dacă ţii seamă de ele sau nu, dacă ai capacitatea de a te concentra, de a te transpune, asta te priveşte pe tine, cititorule.
   Eşti în holul hotelului, la ora amiezii, unde se derulează formalităţile de instalare pentru membrii grupului. Căci va fi negreşit un grup. Care în aceeaşi seară se va reuni pentru prima oară la restaurantul hotelului, unde antrenul va fi asigurat de un profesionist al distracţiilor în grup, angajat de patroana hotelului.
   Personaje. Umbre având culorile viului. Dar ce persoane reale nu vor fi peste un secol umbre? Şi asta numai dacă vor avea şansa ca cineva să le păstreze amintirea sau să le reconstituie cu ajutorul cuvintelor.
   ...Şi eroul e atât de prins de ocupaţia de a completa el însuşi formularul de instalare încât se uită în toate părţile după Miruna şi nu ştie unde a dispărut...
   Se apleacă spre formular şi deodată îi cad ochii pe o întrebare care îi dă certitudinea că formularul este destinat anume evenimentului: Motivul divorţului — asta i se cere să declare... Mulţi în jur par să fi rămas blocaţi, cu pixul în aer, la întrebarea cu pricina.
   Un domn prezentabil, de vreo patruzeci şi cinci de ani, suspectat de a fi actor, se plimbă în aparenţă bine dispus printre invitaţi şi zăboveşte câteva secunde pe la fiecare masă unde se completează formularele de instalare. Se apleacă şi se preface că citeşte pe furiş, sau poate chiar citeşte câte ceva din ceea ce invitaţii au apucat deja să scrie. Ici ridică din sprâncene a mirare, dincolo zâmbeşte amuzat, încuviinţează dând din cap, sau, dimpotrivă, îşi declină cu un gest retractil orice intenţie de a se amesteca în declaraţiile invitaţilor. Totuşi nu se poate eschiva atunci când cineva, aţintindu-l cu o privire şugubeaţă, îl întreabă:
   — Şi mă rog, care motiv al divorţului ar trebui să-l trecem în formular, motivul din sentinţa judecătorească, sau pe cel real?
   La care domnul plimbăreţ printre mesele din hol îi răspunde cu o întrebare:
   — Există deosebiri între motivul din sentinţă şi cel real?
   — Parcă dumneavoastră nu ştiţi! i se replică.
   — Nu ştiu! vine răspunsul, pe un ton de falsă îndârjire. Poate o să ne lămurim diseară la prima întâlnire de la restaurant.
   Dar odată subiectul deschis, se găsesc destui prin jur dornici de comentarii.
   — De exemplu în caz de părăsire de domiciliu. E un motiv frecvent, nu? Sunt pline sentinţele de divorţ de „părăsire de domiciliu”. Numai că nimeni nu se interesează din ce cauză părăsesc unii domiciliul.
   — Lucru pe care îl fac mai mult bărbaţii, observă o doamnă puţin trecută de prima tinereţe, dându-şi silinţa să nu pară prea pornită. Dar este vizibil că îi vine greu. — Lor le place să-şi ia lumea în cap. Să ne-nţelegem, nu fără ţintă precisă!
   Altcineva de prin preajmă, un bărbat încă tânăr, spune că el personal cunoaşte cel puţin două cazuri în care femeia a fost cea care şi-a părăsit soţul. Fără niciun motiv.
   — Chiar fără niciun motiv? îşi exprimă îndoiala doamna un pic trecută de prima tinereţe.
   — Se pare că nu fără îndreptăţire ni se cere să declarăm motivul real al divorţului. Fiindcă dacă e să ne luăm numai după unii, bărbaţii sunt întotdeauna de vină.
   — Să mi se spună mie dacă e cineva sincer când declară motivul real. Totdeauna vezi lucrurile din perspectivă proprie.
   — Sper să nu se treacă la anchete, spune un alt domn de lângă cel în vârstă, care în tot acest timp a continuat să scrie fără să-şi ridice ochii din formular.
   Şi în general, cu tot aerul de început de vacanţă, o îngrijorare difuză stăruie în holul de recepţie: îngrijorarea îngrijorării viitoare. Domnii se simt mai mult sau mai puţin cu musca pe căciulă pentru unele din zbenguielile de tinereţe; şi nici doamnele nu sunt cu mult mai liniştite. Au început încă de pe-acum cu toţii să se întrebe ce fel de informaţii au existat despre trecutul lor ca să-l facă pe organizatorul sejurului să le trimită tocmai lor invitaţiile. N-or fi fost chiar cu totul întâmplătoare, nu?

    „Asta n-am s-o dezvălui în acest paragraf, îi mărturisi Bleer iubitei sale, dar am considerat că tu, în calitate de cititoare privilegiată, cum observai ceva mai devreme, meriţi o explicaţie în plus. Cu atât mai mult cu cât cine ştie dacă o să ai parte vreodată de continuare. Nu ştiu nici eu însumi dacă voi avea parte.”

   Unui domn dintre cei aflaţi în hol subiectul motivului divorţului i se pare pesemne prea deprimant, aşa că se interesează de meniul de la restaurant din prima lor seară împreună:
   — Să fie oare à la carte?
   — N-aţi citit invitaţia? Mi s-a părut că era redactată în termeni destul de clari.
   — N-am avut răbdare să citesc până la capăt.
   — Şi totuşi aţi răspuns invitaţiei! îl dojeneşte ironic o doamnă.
   — Păi, după cum vedeţi şi dumneavoastră, vremea e mizerabilă. N-aveam nimic mai bun de făcut.
   — Aşa, o aventură! presupune sarcastic un domn corpolent de vreo cinzeci de ani. Pare să fi completat formularul şi se îndreaptă cu el spre biroul recepţiei. Se opreşte însă din drum şi adaugă: — Tot suntem noi obişnuiţi cu aventurile, noi ăştia care am trecut prin divorţ!
   — Aţi face bine să vorbiţi pentru dumneavoastră! Nu toată lumea de pe-aici e amatoare de aventuri.
   — Oricum, asta de-acuma e alt gen de aventură, sunt sigur.
   Bleer îşi plimbă privirea peste invitaţii din hol, cel puţin peste o parte din ei, încercând să-şi facă o idee cam ce fel de oameni sunt. De ce au acceptat invitaţia? La drept vorbind însă, ce poate să presupună despre alţii, fără să aibă habar de viaţa lor de până atunci, dacă lui însuşi i-ar veni greu să spună de ce a acceptat-o? Te pomeneşti că tipul care vorbeşte de aventură are dreptate: poate că înclinaţia spre aventură este trăsătura lor comună. Deşi, până la urma... ce-i aia aventură? O anume vedere la suprafaţă asupra vieţii?... Ei, cine ştie...
   Domneşte un fel de agitaţie frivolă peste întregul hol, care nu are deocamdată altă explicaţie decât dorinţa de a scăpa de corvoada completării formularului. Cu atât mai mult cu cât alte întrebări se dovedesc a fi cel puţin la fel de stânjenitoare ca şi aceea despre motivul divorţului. Iată, se punea întrebarea: Personal, pe cine consideraţi vinovat de destrămarea căsniciei — pe dumneavoastră înşivă, sau pe fostul partener?
   ...Aşa se citea ficţiunea, nu?
   Sfârşit de episod. Exerciţiul de imaginaţie a încetat, dar a dat roade şi Mirunei i-a lăsat în suflet un parfum de aventură împlinită.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)

Scriptum (24)*

    Trezirea spiritelor adormite

Totdeauna o iubită are o soră, se gândi Bleer. Iată că se întâmplă asta nu numai în romane ci şi în viaţă. Nu neapărat că surorile ar fi nedespărţite — deşi chiar pot fi — dar se poate întâmpla ca într-una să regăseşti ceea ce cunoşti sau ţi se pare că cunoşti din cealaltă. Niciodată însă nu ajungi să treci de stadiul superficial al cunoaşterii şi în plus sora iubitei, nedespărţită fiind de aceasta şi de tine, este un memento viu al acelui adevăr care spune că pentru un bărbat, odată făcută alegerea femeii, toate căile de a face o altă alegere se închid; cel puţin pentru o bună bucată de timp. Nu că bărbatul nu s-ar putea împotrivi tentaţiei de a alege mereu, dar este important pentru el să ştie că are oricând libertatea s-o facă. În realitate însă, de cele mai multe ori lucrurile se întâmplă cu totul altfel: sora care nu-i iubita ta, părându-i-se că cu cealaltă se petrec lucruri minunate, începe să se manifeste ca o fire tot mai independentă, ţine cu toată fermitatea, poate chiar ostentativ, să-şi urmeze calea, şi anume una complet diferită şi eventual mai bună şi mai interesantă decât a soră-si. În privinţa asta, nimeni nu poate şti dacă reuşeşte cu adevărat sau nu.
   Bleer îşi aminti de sora Mirunei, Paula, cea moartă într-un accident de maşină — dubios, după cum îi povestise mama celor două fete când trecuse pe la ele pe acasă, cu ceva timp în urmă. Se gândi la viaţa ei, care luase la un moment dat o întorsătură neaşteptată şi într-un fel tragică încă înainte de a-i sosi sfârşitul, şi, dornic să cunoască viaţa, aşa cum se ştiuse dintotdeauna, Bleer parcă regretă că sora dispărută nu putea fi împreună cu ei doi, pentru a se bucura pur şi simplu de prezenţa ei şi pentru a încerca să înţeleagă ce i se întâmplase, pentru cine şi pentru ce fusese nevoită să se sacrifice.
   „Mama ta m-a privit lung, îi povesti el Mirunei, şi i s-a părut că mă cunoaşte de undeva. Culmea e că şi eu am avut senzaţia că am cunoscut-o cândva.”
   „Poate într-o altă existenţă”, glumi Miruna. „Crezi în reîncarnare?”
   „Reîncarnarea mi s-ar părea interesantă, răspunse Bleer, numai dacă păstrezi amintirea vieţilor anterioare. Altfel, poţi să pretinzi orice şi poate să ţi se pară orice.”
   „Un scriitor ar trebui să accepte mai uşor că amintirile lui au o sursă de... dincolo”, continuă Miruna pe aceeaşi linie de uşurătate ascunsă şi odihnitoare.
   „Oricum, toate vin dintr-o discretă introspecţie, răspunse Bleer, aşa că efortul din partea scriitorului nu trebuie să fie prea mare ci doar inspirat. Şi în plus, eu nu trebuie să conving pe nimeni că deţin un adevăr. E de-ajuns să închei cu cititorul un contract: eu îţi furnizez ceva ce mie mi se pare plauzibil, iar tu, dacă eşti de aceeaşi părere, stabilim că asta se numeşte adevăr. Trebuie să recunoşti, Miruna, că e altceva decât în viaţă.”
   Miruna îşi trecu palma încet şi apăsat peste pieptul lui, sigură că explorează un teritoriu binevoitor.
   „Am impresia că uneori te poţi simţi liber chiar şi în ţara asta”, spuse ea cu cuvinte toropite şi tărăgănate, dorindu-şi în acelaşi timp ca ceva să se schimbe totuşi în bine, măcar în viitorul nu prea apropiat.
   „Ceea ce mi se pare cel mai trist, spuse el după o scurtă tăcere, este că până şi dacă încerci să visezi, ţi se spune că nu e bine. Visele sunt subversive. Trebuie să fii doar între patru pereţi şi să te asiguri că uşa e bine închisă... Dacă cineva ar bate cu putere în uşă, ce-ai putea să faci?”
   „Bleer, te rog nu mai vorbi de bătăi în uşă. Mă trec fiorii!”
   „Vezi! Nu poţi să fii liber cu adevărat. Poţi doar să te prefaci, şi asta doar pentru scurtă vreme. Numai personajele mele pot să fie libere. Cele pe care le întâlnesc prin cărţi nu sunt. Dar ale mele sunt. Pentru că atâta vreme cât nu cer aprobare de publicare, am libertatea să le spun: Simţiţi-vă ca în lumea voastră.”
   „Lumea voastră...” Mâna Mirunei, cu aceeaşi încetineală, dar fără nicio apăsare, moale şi meditativă, făcu cale întoarsă peste pieptul iubitului ei. „Şi eu aş putea să mă simt liberă”, continuă ea. Nu mi-ar trebui mult. Cred că a doua zi după libertate m-aş simţi şi eu liberă.”
   „Ştii ce cuvânt îmi vine acum în minte?” o întrebă Bleer.
   „Ştiu că ţie îţi vin în minte din când în când fel de fel de cuvinte. Acum care e?”
   „OGLINDĂ.”
   „De ce tocmai «oglindă»?”
   Sprijinindu-se în coate, Bleer se trase cu capul mai aproape de tăblia patului.
   „În studenţie, am picat o dată la un examen. Când am ajuns acasă, m-am dus drept în baie, am încuiat uşa şi am stat şi m-am privit lung în oglindă. Mă uitam în oglindă şi mă dispreţuiam. Mă vedeam ca prin ceaţă, recunoşteam unele din trăsăturile mele, dar parcă nu eram eu, atât îmi era de ciudă şi de ruşine. Şi deşi îmi era ciudă şi ruşine, totuşi nu-mi puteam dezlipi privirea de ratatul care mă privea din partea cealaltă... La fel şi astăzi, privesc lumea, parcă ar fi lumea mea, dar parcă nu e. Mi-e ciudă şi mi-e ruşine. Oglinda e zgâriată şi se abureşte. Se zice că nu-i bine să spargi o oglindă. Aduce ghinion.”
   Miruna rămase tăcută un timp. Dar nu era ea femeia care să plutească la nesfârşit în apele melancoliilor.
   „De ce ai vizitat-o pe mama în lipsa mea?” îl întrebă.
   „Nu pe mama ta m-am dus s-o vizitez. N-aveam de unde să ştiu că tu nu eşti acasă. Trecuseră câteva zile, destul de multe, de când nu te mai văzusem şi eram îngrijorat.”
   „Şi ce credeai că s-a întâmplat?”
   „Nu puteam să exclud, de pildă, că eşti supărată pe mine şi că mă ocoleşti.”
   „Aveam vreun motiv să te ocolesc?”
   „Nu sunt sigur, spuse Bleer, nu te cunoşteam pe-atunci destul de bine ca să ştiu ce pretenţii ai de la un coleg de breaslă.”
   Miruna rămase câteva clipe pe gânduri. Nu găsi că era nevoie de vreo explicaţie.
   „Mă bucur că te-ai înţeles bine cu mama”, spuse ea.
   „E un lucru extrem de rar la noi, azi, să întâlneşti pe cineva care nu îţi răstălmăceşte vorbele şi nu încearcă să te aducă pe calea cea dreaptă. Mama ta mă accepta aşa cum eram.”
   „Da, ai dreptate. În privinţa asta, pe mama poţi conta.”
   „Printre altele, mi-a vorbit de un băiat care a venit s-o ia pe Paula la o petrecere de Revelion.”
   „Da? Cum a venit vorba? Eu nu-mi aduc aminte de niciun băiat cu care să fi umblat Paula.”
   „Vrei să spui că sora ta n-a avut pe nimeni niciodată?”
   „Era foarte discretă Paula. Chiar secretoasă. Şi de la un moment încolo, după cum bănuieşti, a avut şi motive. Ştii la ce mă refer.”
   „Eu aş zice mai degrabă că ceea ce i s-a întâmplat a fost o întâmplare nefericită în viaţa ei.”
   „E posibil. Dacă te referi la serviciul de triere.
   Bleer rămase tăcut câteva clipe.
   „Ca vârstă cum era faţă de tine?”
   „Cu doi ani mai mare.”
   „Nu ştiu de ce, Miruna, dar şi povestea cu băiatul care a venit s-o ia pe Paula de acasă în ajun de Revelion, când mi-a povestit mama ta, mi s-a părut ciudat de familiară.”
   „Cum îţi explici? E posibil să fi fost tu?”
   Miruna râse de surpriza pe care o citi pe faţa lui. Bleer însă nu râse. Doar se îngândură. Spuse, parcă desprinzându-se de Miruna şi lăsându-se dus de unda de plăcere a generalizărilor, cele care atât de frecvent în ultima vreme îl scoteau din cotidian şi îl transportau în plină ficţiune:
   „Surorile, acele prietene speciale, însoţite pe viaţă...”
   „Poftim?” tresări Miruna.
   „Nimic... Mă gândeam...”
   „Ce-ţi trece prin cap, Bleer?”
   „Mă gândeam la conversaţie.”
   „Care conversaţie?”
   „Aşa, în general... De multe ori e bine să nu spui tot ce-ţi vine în minte... Astfel ca oricare continuare să fie posibilă.”
   „Dacă tu îţi închipui că înţeleg totdeauna ce spui, te înşeli, Bleer.”
   „Mama ta a fost bolnavă acum ceva timp? Vreau să spun, aşa, mai serios bolnavă?”
   „Mama?” Miruna încerca să-şi amintească. „Nu, nu cred. Dacă ar fi fost ceva serios, sigur mi-aş aminti.”
   „Mi-a vorbit atunci de...” Bleer făcu un efort să-şi amintească: „Hidroterapie? Parcă aşa mi-a spus. Există aşa ceva? Mi-a spus că ar fi recurs la un tratament cu numele ăsta pe vremea când băiatul de care îmi povestea a venit s-o ia pe sora ta de-acasă.”
   „Hidroterapie? Nu sunt sigură că mama s-a tratat cu aşa ceva. Mă întreb dacă nu-i o născocire de-a ei. Nu, n-am nici cea mai mică idee ce-i aia hidroterapie.”
   „Nici eu. În discuţia pe care am avut-o nu i-am cerut amănunte. Mi s-a părut doar că mama ta rămăsese cu o suferinţă, că era nefericită.”
   „Nu ştiu ce să spun, Bleer. Nu sunt sigură că mama a fost cu adevărat nefericită. Dar nici fericită. Avea un fel al ei de a privi...”
   „Avea?”
   Miruna avu o tresărire întârziată. Un surâs care ţinea loc de scuză îi modelă vocea când, revenind parcă iute în prezent, se corectă:
   „Are! Mama are un fel al ei de a privi dincolo de lucruri, nu ştiu cum să-ţi explic. Sau prin lucruri. Bineînţeles că a fost o tragedie când am pierdu-o pe Paula în acel accident. Dar ea şi până atunci parcă trăise într-un fel de asceză... Care n-a făcut altceva decât să se adâncească după ce Paula n-a mai fost.”
   „Dintre voi două, cine a fost mai apropiată de mama?” fu Bleer curios să afle.
   Miruna nu dădu niciun semn că întrebarea ar fi pus-o în încurcătură. Răspunse cu voce calmă şi limpede:
   „Cred că Paula a fost mai apropiată de mama.” Şi adăugă, câteva secunde mai târziu: „De altfel, trebuie să spun că pe mine m-au menajat, ambele, cât am urmat facultatea... Timp de patru ani am fost ca şi musafir acasă.”
   „Ştii ce mi-a zis mama ta? «Cineva nu vrea să fim fericiţi.»”
   „Da, Bleer. Sunt convinsă că are dreptate. De multe ori şi eu am aceeaşi impresie. Şi din ce-am discutat un pic mai devreme, a reieşit foarte limpede că şi tu simţi la fel. Parcă lucrurile sunt aranjate în aşa fel să nu avem parte de tihnă, orice-am face.”
   „Mă gândeam la accidentul în care a murit sora ta. Ştii ceva de tipul care pretindea că a fost de faţă şi s-a oferit să-i fie mamei tale martor într-un eventual proces? Mama ta mi-a povestit de el.”
   Bleer îi simţi surprinderea.
   „Mie mama nu mi-a povestit niciodată despre aşa ceva! Eşti sigur că ai înţeles bine?”
   „Absolut sigur.”
   „Deci cine ziceai că a fost martor la accidentul Paulei?”
   „Mama ta nu mi-a spus cum îl cheamă. Mi-a povestit că un tip a abordat-o pe stradă şi că i-a lăsat un număr de telefon şi adresa pentru cazul când se hotărăşte să apeleze la el. Iar peste câteva zile, când l-a căutat, mi-a spus că nu i-a răspuns la telefon şi nici nu l-a găsit la adresa pe care i-o dăduse.”
   „A făcut mama aşa ceva? N-o recunosc!”
   „Poate că a vrut să afle doar aşa, pentru ea, fără nicio intenţie să deschidă un proces.”
   „Mai degrabă.”
   „N-ar fi mai bine s-o întrebi?”
   O simţi rămânând nemişcată cu capul pe umărul lui.
   „N-aş vrea să trezim spiritele adormite, Bleer. E prea târziu să cerem investigaţii după atâta timp. Au trecut aproape patru ani de la accident. Iar dacă mama a avut unele intenţii atunci, mă îndoiesc că le mai are. Faptul că mama ţi-a spus că l-a căutat pe acel domn nu înseamnă că a şi făcut-o. Uneori mama fantazează. De ce se-ntâmplă aşa, mi-e greu să fac presupuneri. Ştiu doar că se-ntâmplă... Şi să-ţi mai spun ceva, Bleer. Hai să presupunem că tot ce ţi-a povestit mama e adevărat, că mă duc la procuratură şi cer să se redeschidă ancheta în cazul cutare. Primul lucru despre care or să mă-ntrebe o să fie: ai vreo probă nouă? Şi eu ce le spun? Că am găsit un martor... cel ce s-a oferit cu câţiva ani în urmă... Poate o conving pe mama să-mi dea numele şi poate alte câteva detalii, mă rog, adresă, telefon... Poate. Deşi nu-i deloc sigur. Fiindcă parcă văd că mama nu mai vrea să dezgroape nimic. Ca să nu mai spun că înainte de orice, la procuratură or să se intereseze de mine. Cine mai e şi asta care vine cu pretenţii? Ziaristă? A! reţinută de securitate? Să fim serioşi! Dumneata nu ai nicio cădere să ne ceri nouă să redeschidem anchete! Miliţia ştie ce face, nu trebuie să-i dea nimeni lecţii. Şi mai ales cei ce ne urăsc şi nu le place regimul. Lămureşte-ţi mai întâi situaţia personală!”
   Era greu de trăit cu povara a numeroase intenţii, mă rog, proiecte — Bleer o ştia prea bine. Mai ales când fiecărei intenţii i se împotrivea cu înverşunare şi uneori cu aroganţă o voinţă practic de neclintit şi împrejurări care nu puteau fi întoarse nicicum în favoarea ta. Miruna ce putea să facă după eliberarea din arestul securităţii? Nimic altceva decât să-şi găsească de lucru — ceea ce şi făcuse şi se putea considera norocoasă că găsise — la o altă publicaţie. Nu mai era acum redactor, nici măcar reporter, fiindcă „Medicina în familie”, săptămânal al Ministerului Sănătăţii, nu făcea reportaje ci publica doar articole care, ca toate articolele, aveau nevoie de corectură. Aşa că asta făcea Miruna: corectură. „Convingerile comuniste” nu mai erau pentru ea de actualitate. Poate pentru alţii. Avea multe motive să privească neliniştită în jurul ei şi să nu se lase antrenată în demersuri pentru a obţine reparaţii ale nedreptăţilor pe care viaţa i le făcuse de-a lungul timpului — reparaţii la care poate că avea dreptul; dar principalul motiv de nelinişte era povara nenumăratelor proiecte de a face ca lucrurile să fie mai bune. La fel cum propriile sale proiecte îl împovărau şi pe Bleer, mereu aceleaşi, şi mereu altele adăugându-se în fiecare nouă etapă a vieţii. Pentru moment era absorbit de dialoguri, preocupat să le facă să curgă lin dar totodată în logica firească a persuasiunii. Câteodată era nevoit, aşa cum observase şi cu ceva timp în urmă, să intre pe o ulicioară, metaforic vorbind, şi să iasă pe alta ca să i se piardă urma gândurilor. În privinţa asta, dialogul poate că nu era cea mai potrivită cale. Nu de alta, dar dezlânându-l, lipsindu-l de logică, riscai să ajungi în cel mai bun caz la un fel de dialog al surzilor; care în cel mai bun caz putea să-l lase pe cititor indiferent; iar în cel mai rău, să-l îndepărteze. De preferat era calea sigură a renunţării la paragrafe. Era greu pentru cititor să presară pietricele în urma sa precum Tom Degeţel ca să nu se piardă în hăţişul ideilor şi al circumstanţelor. Şi la un moment dat Bleer putea să spună: gata, mi s-a pierdut urma, pot să inserez acum ceva nou. Se întorcea către Miruna şi se simţea, aducându-şi aminte, mai încântat şi mai măgulit decât de mirarea ei că nu publicase încă nicio carte, ea considerându-l totuşi scriitor adevărat. Asta nu o angaja pe ea cu nimic şi la drept vorbind nici pe el, fiindcă nici nu îl descuraja să mai scrie şi nici nu îl stimula.
   „Ţi-am promis cândva că am să-ţi povestesc despre «Revelion în doi»...”
   „A! da, îmi amintesc, spuse Miruna încântată — subiectul tău abandonat. Pe vremea când deja ne descoperiserăm unul pe altul dar nu eram încă prea apropiaţi. Am înţeles că în aceeaşi vreme eroii tăi începeau drumul invers: se depărtau unul de altul.”
   „Nu doar începuseră să se depărteze unul de altul, spuse Bleer, ci deja făcuseră paşi mari în direcţia asta.”
   „Tu ai fost vreodată apropiat, vreau să spun mult timp apropiat, de o femeie?” se interesă Miruna cu aceeaşi curiozitate înflăcărată care se trezea în ea de fiecare dată când discutau despre trecutul lui.
   „Mai mult timp?” spuse Bleer. „Nu cred că mă pot lăuda cu relaţii de lungă durată.”
   „Atunci cum se face că te-a preocupat un asemenea subiect: deteriorarea legăturii afective într-un cuplu? Unii sunt de părere că dragostea nu durează. Tu ce crezi, Bleer?”
   El îşi găsi un loc mai bun cu capul pe pernă şi îşi aduse o mână sub cap, privind destins în tavan.
   „Nu mă sustrag de la întrebările grele”, spuse el pe jumătate în glumă.
   „Deci recunoşti că e o întrebare grea.”
   „Da, se întâmplă lucruri ciudate cu dragostea dintre un bărbat şi o femeie. Dar să-ţi spun ceva, Miruna. Dacă cei doi au o preocupare comună, o preocupare importantă, lucrurile sunt ca şi salvate. Noi doi de pildă: suntem amândoi ziarişti...”
   „Eu nu mai sunt ziaristă, Bleer.”
   „De ce nu? «Medicina în familie» e totuşi un periodic. La orice periodic lucrează ziarişti.”
   „Uiţi că eu nu fac acolo decât corectură şi, mă rog, am mandat să semnalez greşelile gramaticale. Asta nu înseamnă nicidecum ziaristică.”
   „Poate că într-o zi or să te pună redactor.”
   „Mă îndoiesc. Ceea ce mi s-a întâmplat rămâne la dosar pentru totdeauna.”
   „Trebuie să ne sfătuim ce facem mai departe”, spuse Bleer.
   Miruna înţelese că iubitul ei se referea la întâlnirea plănuită cu diplomatul sud-american şi se simţi dintr-odată foarte obosită.
   „Te rog, Bleer, spuse ea, hai să împărţim viaţa în două: într-o jumătate facem ceea ce trebuie, iar în cealaltă... Sau o împărţim în zece, dacă vrei: în nouă zecimi facem ce trebuie, luăm legătura cu cine vrei tu şi riscăm totul, dar într-o zecime din viaţă, adică în seara asta, stăm doar în pat şi uităm de tot şi de toate şi tu îmi povesteşti. Ce zici, eşti de acord?”
   „Eu voiam doar să-ţi spun să nu-ţi faci griji în privinţa noastră, în viitor. Cu alţii n-au decât să se rupă punţile, dar noi doi avem ceva important de făcut împreună.”
   „Da, Bleer, acceptă ea cu un suspin de uşurare, cu noi doi începe totul. Noi suntem A şi B!” Era o invitaţie clară la detaşare şi Bleer, acceptând fără nicio ezitare invitaţia, îi strânse umărul cu mâna, recunoscător. Lumea era cu totul altfel aici, cu ei şi în jurul lor, şi Miruna avea toată îndreptăţirea să vrea să renunţe la varietatea lumii exterioare, să uite de lume, până şi de cuvintele care lui îi veneau în minte destul de des şi de obsedant, fiindcă aproape niciodată nu sintetizau calmul şi buna înţelegere ci doar asprimile şi stridenţele. Acum, pentru moment, pluteau într-o lume fără cuvinte, în căldura pe care şi-o transmiteau unul altuia, aşa că proiectul lui Bleer cu acel grup şi cu acel cuplu straniu şi nefericit apărea rupt de realitatea lor, dar în acelaşi timp nu îi mai punea Mirunei, deocamdată, întrebări neliniştitoare, aşa că se putea discuta despre el cu detaşare, ca despre ceva exterior şi inofensiv.
   „Bleer, de ce zici că proiectul tău e abandonat? Eşti încă tânăr, ai toate şansele să găseşti urmarea potrivită sau să ieşi din impas dacă ţi se pare că te-ai împotmolit.”
   „Nu te contrazic, Miruna. Dar asta e senzaţia pe care o am, că am ales de la început o cale greşită. Poate chiar un subiect greşit.”
   „Un subiect greşit?” repetă ea mirată.
   „Da. Conduc jocul în aşa fel în acea piesă, încât...”
   „E o piesă?” îl întrerupse ea. „Nu un roman?”
   „Poate fi orice, piesă sau roman. Mi s-a părut că până la urmă se pretează mai bine la piesă.”
   „Şi greşeala în ce constă?”
   „Jocul pe care îl joacă eroii mei, în cap cu protagonistul, e prea sofisticat, mi-am dat seama, şi mai ales nu are reguli precise. Oricare din grup ar avea tendinţa...”
   „Tu ai făcut parte dintr-un grup? îl întrerupse Miruna, vreau să spun un grup de prieteni.” Era incitată de ideea lui şi de posibilitatea ca ea, încurajându-l, să-l facă să nu abandoneze proiectul. O încânta întreaga ambianţă, lumina care venea, galbenă şi odihnitoare, de la o aplică de pe perete, prezenţa ocrotitoare a trupului lui Bleer, de care stătea lipită, şi părea că uitase de cearcănele vinete de sub ochi de acum nu prea multe săptămâni. Ea, care altminteri nu refuza o expunere în public care să o avantajeze, acum se mulţumea cu intimitatea lor.
   „Da, a fost un grup”, recunoscu Bleer. „Şi bineînţeles, pornind de acolo, cum altfel? am simţit la un moment dat nevoia unei ieşiri din rutină. M-am gândit la un joc prin care locul petrecerii de Revelion să nu fie dinainte stabilit, aşa cum se-ntâmplă de obicei, ci să ajungă un fel de loterie, în funcţie de... în sfârşit, după anumite reguli, nu mai intru în amănunte. Pe scurt, jocul le permitea nu numai să opteze pentru casa unuia dintre prieteni sau a altuia, dar...”
   „Asta însemna, îl întrerupse Miruna, ca toţi în acelaşi timp să fie pregătiţi să primească oaspeţi. Nu-i cam complicat?”
   „Păi eu ce-ţi spuneam! Un joc stupid şi complicat!”
   „Nu, nu, n-am vrut să spun asta”, râse Miruna. „Dar te-am întrerupt. Spuneai că?”
   „Spuneam că printre opţiuni era şi aceea de a rămâne până la urmă singuri acasă. Şi astfel — pentru că aşa se şi întâmplă în piesă — cuplul celor doi protagonişti se trezeşte tocmai de petrecerea de Revelion, în care de astă dată, datorită formulei noi, îşi puseseră mari speranţe — se trezeşte în pragul aceleiaşi singurătăţi de care voia să fugă.” Bleer se opri şi rămase tăcut, iar Miruna, gânditoare şi ea, nu-l mai întrebă nimic. Bleer reluă explicaţia: „Îmi era dor de un joc simplu şi onest, fără complicaţii, fără consecinţe neprevăzute şi mai ales dureroase. Dar am ajuns acolo de unde am plecat. Fără niciun câştig. Înţelegi, Miruna? De aceea spuneam că am eşuat cu povestea mea, roman sau piesă de teatru, n-are importanţă.” Ea continua să tacă, îngândurată. Cum şi Bleer amuţise deşi părea să nu fi spus tot ce îşi propusese să-i spună, Miruna rupse tăcerea:
   „Într-o zi, cine ştie peste câţi ani, poate că o să-i spui unei alte femei: Am senzaţia că ne cunoaştem de undeva. Nu cumva ai o soră?”
   „Nu-mi plac anticipaţiile, spuse Bleer, decât doar în domeniul ficţiunii. Altfel, în viaţa de zi cu zi, prefer să trăiesc clipa. Cum aş putea avea pretenţia că stăpânesc... energiile altora, dacă se dovedeşte că... n-o pot stăpâni nici pe a mea proprie?”
   Miruna înălţă capul nedumerită.
   „Bleer, nu prea înţeleg ce vrei să spui.”
   „La orice întorsătură de frază se poate găsi o urmare neprevăzută”, glumi el.

***

^*Fragment din romanul cu acelaşi titlu — în curs de scriere. (Titlul este provizoriu.)