„Femeia din metrou” merge la tipar, la Ideea Europeană

Laurian și Laura (33)*

Melancolie. Frontiera de vest (4)

Așteptară la bariera de la calea ferată paralelă cu șoseaua principală, până ce un tren trecu încetinind, în scârțâit de saboți și clămpănit de tampoane. Se pregătea să intre în gară, ultima înainte de frontiera de vest. Teo știa fără doar și poate mai bine: pe drumul comunal aveau șanse bune să treacă neobservați după ce aveau să-și abandoneze mașina pe undeva printr-un cotlon ferit de ochii lumii. Locomotiva trecu lăsând în urmă un nor fără contur, cenușiu și subțire, ca o pâclă difuză. Trecură vagoanele-platformă care transportau tunuri acoperite cu prelată, camioane militare kaki, dube...
   Ambulanța cu care veniseră o abandonară pe marginea drumului, în dreptul unei sălcii. Flavius bătu ușurel cu palma în caroserie, de două ori, așa cum bați un cal, cu drag, pe grumaz, când îți iei rămas-bun de la el după ce te-a adus cu bine la destinație. Mâine dimineață probabil că patrula de grăniceri avea să descopere duba, dar ei aveau să fie atunci departe, dincolo...
   Un vânticel de seară sâsâi în urechea lui Laurian, în timp ce pădurea începea să se umple de umbre, iar foșnetele se domoleau. Nici razele asfințitului nu mai ajungeau până aici, jos. Se auzi strigat din grupul lui: „Hai, Laurian!”. Rămășițele asfințitului nu mai atingeau copacii, se ridicaseră și se topeau undeva în înaltul cerului. Putea oricând să le răspundă alor săi dacă chiar erau îngrijorați: „Luați-o înainte, vă ajung din urmă.” Îi făcu semn cu mâna băiatului ivit dintre copaci și încetini pasul. Ba chiar se opri, mânat de curiozitate. Băiatul nu părea să aibă vreo grijă că se pierduse de-ai lui. Prin pădure umbla ca la el acasă. Era la vârsta când băieții seamănă unul cu altul. Și totuși el nu semăna cu nimeni. Își zise: cu toții suntem unici, orice s-ar zice. În definitiv, localnicii trebuie că ieșeau și ei în pădure, ca tot omul, probabil mai ales la cules de ciuperci. Negreșit le erau cunoscute locurile, chiar și aici, la doi pași de frontieră. Îi făcu la rândul lui semn cu mâna, dar băiatul nu-i răspunse. „Pleci?” îl întrebă pe Laurian ațintindu-l cu privirea. „Sigur nu-i nicio vedenie?” îi veni lui Laurian să-i răspundă. „De tot?” insistă puștiul, întristat. L-ar fi dezamăgit încuviințând. Așa că, în loc de răspuns, îi veni să fredoneze, glumind: „Cine ți-e drag te așteaptă.” Doar-doar, din tonul lui glumeț, o pricepe că minte. Puștiul zise, cumva dezvinovățindu-se: „N-am voie să vorbesc cu tine.” Laurian continuă să glumească cu el: „Pe tine cine te așteaptă?” „Mama”, răspunse puștiul privindu-l drept în ochi, foarte serios. „Dar pe tine?” îi întoarse el întrebarea. Laurian se gândi, se tot gândi, și fu nevoit să recunoască: „Pe mine nu mă așteaptă nimeni.” Dar nu voi să-l dezamăgească prea tare pe băiat. Căută o portiță de scăpare, se concentră și se corectă, ridicând din umeri: „Adică nu știu. Poate că mă așteaptă cineva, totuși. Cine știe.” „Poate?” Ochii băiatului, fără a vădi propriu-zis îngrijorare, înotară în lacrimi. Nicio lacrimă nu i se prelinse însă pe obraz.
   — Hai, Laurian! Se auzi strigat.
   Le răspunse așa cum se gândise:
   — Luați-o înainte, vă ajung din urmă.
   „E periculos pe-aicea”, spuse băiatul. „Știu”, îi răspunse Laurian, „dar în oraș e și mai periculos.” Undeva se auzi lătrând un câine, dar era departe. Ai fi zis: dincolo de pădure. Dar nu știa cât se întinde pădurea. Până la graniță? Dincolo de graniță? Câțiva pași merse cu spatele. N-avea încotro, îi făcu semn de despărțire. Chiar nu mai vedeai în jur. Începuse să se gândească cu îngrijorare că poate totuși băiatul se rătăcise, când Laura, rămasă în urma grupului, anume pentru el, îl luă de mână și îl privi drăgăstos și întrebător. La atingerea mâinii ei, o melodie îi sună blând în minte. Blândețea venea din trecut. „Perechi, perechi îndrăgostiții stau la masă, și nu văd nimic în jurul lor.” Chiar așa ar și fi fost, dacă nu s-ar fi întâmplat ca masa lor romantică la restaurant, demult, să coincidă cu sfârșitul războiului și întoarcerea trupelor. Dar cine știe cum rămân, în ce se transformă amintirile, peste ani...
   A fredona însemna a fi singur. Dar Laurian nu era singur.
   — Ți-am spus vreodată?... Nu... Cred că n-am apucat să-ți spun.
   Mergând în fața lor, Teo aprinsese lanterna și lumina drumul.
   — Ce n-ai apucat să-mi spui, Laurian?
   — Că vocea ta are un timbru...
   — Cum?
   — Ca de aramă.
   — O! vocea mea... Am și uitat de când nu mi-am mai auzit-o... De aramă, așa ți se pare? Aramă coclită? se răsfăță ea.
   — O s-ajungă ea și coclită, cândva. Poate. Și tot bine o să sune, parcă văd.
   Lumina lanternei lui Teo se opri pe un panou de la marginea drumului:

ZONĂ DE FRONTIERĂ
ACCESUL STRICT INTERZIS!

Stătură cu toții și priviră, în tăcere. Într-un fel, aici era punctul de despărțire. Odată ajuns în Zona de frontieră, nu mai exista cale de întoarcere. Laurian se gândi cum ar fi să se întoarcă și să trăiască din nou tot ce trăise. N-ar fi fost tocmai de dorit. Teo era și el un combatant cu experiență. Sau devenea pe zi ce trecea. Era atent la toate semnele din jur, la cele lăsate de alții, cu sau fără voie. Laurian și toți ai lui îl văzură plimbând spotul lanternei pe locul din jurul panoului. Ieșeau la iveală urme ale trecerii altora. Sacoșe ferfenițite, rămase multă vreme în ploaie, geamantane sparte, prin crăpăturile cărora se înălțau, după cine știe cât timp, săptămâni sau poate luni, fire lungi de iarbă, o umbrelă din care nu mai rămăseseră decât petice de pânză fără culoare agățate de spițe ruginite. Vatra părăsită a unui foc de tabără, pietre și cenușă, se ivi doi pași mai încolo. Din care de asemenea crescuseră fire de iarbă. Ți-era și teamă să lași ochiul să cerceteze mai departe: cine știe ce mai descopereai.
   — Alții, înaintea noastră... făcu Flavius o remarcă nu tocmai veselă. S-or fi lăsat păgubași?
   Aruncă și Teo în jur o privire de cercetaș.
   — N-au apucat să-și ia rămas-bun, conchise el.
   La cine se referea? Amelia făcu ochii mari către el. Și Laura îl privi, la fel, și Laurian, asemenea. Toți se uitau la Teo și unul la altul. Se instala pe încetul îndoiala. Un fulger îndepărtat lumină timp de două secunde pădurea, neurmat de tunet, undeva în fața lor, spre frontiera de vest. Laurian se și gândi la ploaie. Dar, confuzie: nu fusese fulger ceea ce văzuse adineauri, ci reflectorul de la turnul de pază al pichetului de grăniceri, care mătură acum drumul și pădurea pentru a doua oară, în căutare de fugari.
   Lucrurile se potrivesc uneori. Se pomeniră la intrarea într-un cimitir, iar drept în față, la capătul unei alei, îi întâmpina capela, mică dar impozantă, pe o platformă de marmură cu câteva trepte, precum un monument funerar. Pe platformă, jos, nu se afla nimeni. În jur, la fel, nimeni. Pe geamlâcul ușii licărea slab o luminiță, ca și cum cineva ar fi stat acolo înăuntru să se reculeagă, smerit, în fața cuiva trecut la cele veșnice, întins pe năsălie. Totul îi reamintea lui Laurian de vremuri îndepărtate, la marginea copilăriei și a memoriei, când o însoțise pe maică-sa la o ceremonie de înmormântare, tăcută. Capela, da, la fel ca și cea de acum, o recunoscu, le stătuse drept în față și atunci, iar undeva într-o margine a cimitirului, înconjurat de cei apropiați, se afla unchiul său Costa, fratele mamei, întins în sicriu, după ce, cu vreo două zile înainte, hotărâse, oricât de nedemn ar fi fost, să nu-și mai suporte viața până la capăt. Parcă ceva se mișcă în fața ușii capelei, se agită, mișună neînsemnat pentru moment. Ceva mic care dădea să latre, distrăgându-le atenția: o vulpiță roșie.
   Dar lucrurile nu se opreau aici. În fața capelei, pe luciul marmurei, se ivise o siluetă milităroasă, vag cunoscută: colonelul Pankrat. Singur pentru moment. Dar nu mai era singur în secunda următoare, când în dreapta și-n stânga sa își luară pozițiile doi soldați cu arme automate. Un reflector se aprinse pe capelă.
   — Încotro, bandiților? vorbi colonelul, tare și sigur pe el, ca un comandant adevărat ce era. Ne-ați stricat seara, ticăloșilor! Nu puteați s-așteptați și voi până mâine-dimineață? Și adăugă sarcastic: — Băieții mei pică de somn!
   Cei doi militari însă îl contraziceau categoric prin atitudinea lor de vigilență maximă, belicoasă. Era în subordonarea lor ceva devotat castei și țării, care excludea orice îndoială din partea lor și din partea comandantului: era bine ceea ce făceau. N-aveau nevoie de nicio confirmare, n-aveau nevoie de nimic. Și uite că vulpița nu dispăruse. Era tot acolo, pe treapta de sus, într-o margine. Părea să se fi familiarizat cu oamenii. Strigăte furioase se auzeau dinspre pichetul de grăniceri, dinspre pădure, apropiindu-se: patrula.
   — Aruncă lanterna! îi strigă colonelul lei Teo. Și mâinile sus, voi toți ăia de-acolo!
   Laurian se aștepta să-l întrebe, acum, pentru ultima oară de angajamentul său militar; dar pesemne angajamentul nu mai interesa pe nimeni. Strigau vocile războinice din adâncul pădurii, tot mai aproape, cele ale grănicerilor care veneau într-un suflet. Vulpița roșie mârâia — ce-o apucase! — și buza de sus i se zbârcise tremurând deasupra colților, precum la câinii întărâtați. Al naibii de puternică era lumina reflectorului grănicerilor. Trăsni ceva aproape, asurzitor, chiar aici lângă ei. De două ori. Ca prin minune, cele două siluete de-a stânga și de-a dreapta colonelului se moleșiră, genunchii li se muiară, se întinseră inerte pe jos, lăbărțându-și brațele pe luciul marmurei. Dumnezeule, trăsese Teo!... Ai fost prea sigur, ai fost prea sigur de tine, colonele Pankrat!... Nu mai apucă să-și scoată pistolul din toc, și cât fusese el de amenințător și de agitat cu două clipe înainte, brusc se liniști după ce pistolul lui Teo bubui încă o dată și pentru el.
   Erau toți trei întinși pe platforma din jurul capelei, inofensivi. Acum, că ușa rămăsese deschisă, se putea vedea candela dinăuntru pâlpâind pe o măsuță de la perete, în fața unei oglinzi. Oglindă? Pentru cine? Ceva foarte serios se putea întrevedea îndărătul luminii duble, răsfrânte în oglindă: pentru liniștea sufletelor înălțate la cer. Niciun răcnet nu mai venea dinspre pădure. Amuțiseră.
   Flavius zăbovi o secundă sau două cu urechea-n vânt.
   — S-au potolit, pițifelnicii! rânji el. Au făcut în pantaloni de frică!
   Nu mai era nicio clipă de pierdut.
   — Haideți! le strigă Teo.
   O luară alergând pe lângă capelă, spre cruci, se prelinseră pe o alee. Teo, în spate, le acoperea, cum s-ar zice, retragerea.
   Disperați erau cu toții. Ce lăsau în urmă?
   „Ce lăsăm în urmă, frate?”
   Niciodată n-ar fi crezut Flavius că avea să-l audă pe frate-său, Laurian, strigând cu vocea atât de schimbată.
   „Patria?” întrebă Flavius, prins și el în vâltoarea clipei. „Mă piș pe ea de Patrie!”
   „Patria e-acolo unde-i libertatea!” dădu Amelia răspuns, cum se pricepea și ea, unei întrebări grele.
   Toți erau într-o frenezie.
   „Nu huli, frățioare!” zise Laura.
   Tocmai ea vorbea, ea care ce făcuse cu Ideologia? Ce ți-e și cu vremurile astea tulburi! Cine avea dreptul să spună, și ce să spună? Se deschidea în fața lor o văiugă dincolo de care se zărea în întunericul sfâșiat sârma ghimpată. Eroi erau ei, sau ce? Cine era erou, și cine nu era?
   „Lăsăm gândurile în urmă!” gâfâi Amelia alergând. „Vedem ce mai rămâne pentru altă dată!”
   „Punem norocul înainte!” spuse Flavius, optimist, cu răsuflarea tăiată. „Într-o zi, odată și-odată!”
   Se și deslușea spărtura în gardul de sârmă ghimpată. O făcuse, cine, spărtura aia? Oamenii? Sălbăticiunile?
   — Hei! Răsună din urmă o voce răstită. Stați așa!
   Grănicerii.
   Să stea? Cum adică să stea?
   — Luați-o înainte! răcni Teo și, masiv, se întoarse cu pieptul spre soldați.
   Dar de grupul soldaților se desprinse o siluetă înaltă, în sutană: călugărul. Totul era în negru. Inclusiv fanatismul. Care străbătea noaptea, cu luciri reci, metalice.
   — N-ați luat Biblia! le strigă sutana rânjind. Întinse spre ei mâna cu ceva negru, cu iz de crimă, din care țâșni o flacără albă. Rea. Bubuitura desăvârși flama.
   Vulpița roșie gâfâi spre ei, goni cu salturi închircite. Aducea cu ea răsuflarea întețită, crescând din ce în ce cu fiecare pas lipăit prin mocirlă. Era deja mare cât un tigru — sau cât un dragon roșu — și mârâitui-i meschin era deja un horcăit sălbatic când îi sări lui Teo la gât, dintr-o parte, acolo unde sar animalele de pradă, la vena jugulară, pe urma glonțului.
   Iar ei, ceilalți, tocmai fugeau aplecați, cu disperare, strecurându-se prin borta sălbăticiunilor pe care instinctul le călăuzește fără greș la apă curgătoare, unde se adapă.

* Revizuit pe 8 iun. 2022

„Critica literară azi” — în loc de răspuns la ancheta Convorbirilor literare

   1. Cît de actual mai este canonul estetic impus de Titu Maiorescu și perpetuat de marii noștri critici?
   2. Care mai este rolul criticii de întîmpinare: și l-a păstrat pe cel de îndrumare axiologică, mai este necesară?
   3. Revistele literare patronate de Uniunea Scriitorilor, și nu numai, reușesc să reflecte critic bogăția aparițiilor editoriale și, totodată, să le diagnosticheze cît mai aproape de valoarea lor literară?
   4. Ce a favorizat diminuarea constantă, după ’89, a spiritului critic, însoțită de retragerea multor critici foarte activi înainte de Revoluție?
   5. Care considerați că ar fi căile de revigorare a criticii, inclusiv a criticii de întîmpinare?
   6. Mai are viitor critica literară așa cum s-a afirmat începînd cu Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu?
   7. Este critica literară apanajul strict al criticilor literari (deși mai toți criticii nu își refuză practicarea altor genuri literare, și mulți cu evident succes, precum G. Călinescu, care considera că un critic trebuie să rateze în mai multe genuri)? Și, în același timp, poeții, generic spus, pot avea spirit critic?


Stimate domnule Spiridon,

M-ați invitat să iau parte la o anchetă a CV, „Critica literară azi”. Probabil că termenul a trecut, dar oricum nu aveam calificarea necesară — expertiza, cum i se spune astăzi — pentru o asemenea temă. Simt doar nevoia să vă transmit câteva gânduri, post factum.

Am optzeci și trei de ani și 12 volume de proză publicate. Știți câte cronici am avut în toată viața? Degetele de la mâini sunt prea multe pentru a le număra. Știți câte cronici am avut din propria inițiativă a criticului? Una.

Poate sunt cărțile mele proaste. Dumneavoastră știți mai bine judecând după textele literare pe care mi le-ați publicat de-a lungul timpului în CV. La fel, alte câteva zeci au apărut în alte reviste literare. Dar să admitem, sunt proaste cărțile. Și atunci de ce nici măcar cronici negative?

Poate n-am făcut destul pentru a-mi promova „produsele”. E adevărat. N-am cultivat relații literare, n-am știut să mă bag pe sub pielea persoanelor influente. Dimpotrivă, m-am îndoit de „strălucirea” unora, alde Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu sau Gabriel Liiceanu. Am părăsit Uniunea Scriitorilor. N-am făcut parte din ceea ce unii numesc „grupuri”, iar eu le-aș spune mai degrabă „găști”. Ce altceva puteam să fac? De fiecare dată când mi-a apărut o carte, am trimis-o personal unor critici sau unor redacții. Știți câte comentarii critice am avut din partea redacțiilor? Niciuna. Știți câți destinatari–persoane mi-au făcut cronici? Doi.

Așa că întrebările din chestionarul dumneavoastră pentru ancheta pe care v-ați propus-o nu au nicio relevanță pentru mine. În România nu există cultura generozității. Căci trebuie să fii generos să te apleci peste o scriere a unuia pe care nu-l cunoști, de pe urma căruia nu tragi niciun folos — vorba aia, eu (autor la o redacție) te laud, tu (de la altă redacție) mă lauzi. Și nu e vorba doar de mediul literar. Lipsa generozității, indolența, agresivitatea se simt în toate mediile, la toate nivelurile, chiar și „la firul ierbii”.

În România nu există nici cultul curiozității. Mi-aduc aminte de o discuție televizată, pe scena Ateneului, dintre Liiceanu și Amos Oz. Oz făcea, cum e și firesc, elogiul curiozității. Iar replica lui Liiceanu care a fost? La noi, știți, curiozitatea e asociată cu imixtiunea Securității în viața proprie!

Critica literară presupune onestitate, spirit critic. Autentic. Ceea ce nu e compatibil cu spiritul găștilor literare. De-aia literatura românească băltește la marginea literaturii universale. Iar oamenii citesc cărți românești doar la vârsta școlară, ca lecturi obligatorii. Iar ca adulți mai citesc din ele doar în calitate de autori: Ia să vedem, nu-i așa că confratele scrie mai prost ca mine?

Și așa mai departe.

Cu stimă,

Paul Tumanian

Anamaria Pop — in memoriam

Pe 7 aprilie 2022 ar fi împlinit 70 de ani. N-a apucat să trăiască decât șaizeci și trei. A fost traducătoare, poetă și jurnalistă. Născută la Turda, a trăit în Ungaria după 1990. A tradus în română, muncind până la epuizare, zi de zi, și fără să se plângă — ba chiar cu un soi de semeție —, peste douăzeci de opere de vârf din literatura maghiară...
O floare pe mormântul ei din Ungaria.

Poeme de seară
I.
Ruginite,
măruntaiele ceasornicului
printre tufele de tamariscă.

Stop cardiac în timpul somnului.
„A avut parte de o moarte atît de frumoasă...”

Marionetă pierdută
undeva
între Polul Est și Polul Vest.

Respirația și armonia
n-au existat niciodată.
Doar Epoca Negației.

Mi s-au dezintegrat literele mici, de mînă.

M MARE DE TIPAR,
A MARE DE TIPAR,
M MARE DE TIPAR,
Ă MARE DE TIPAR.

II.
Haotic,
traseul mercurului în cer,
incendiate toate drumurile
de întoarcere.

Îngerul și-a rupt piciorul,
iar noi nu l-am vizitat la spital.
Joi după-amiază,
între ora 2 și 6,
nu i-am dus compot de vișine.

Traseul mercurului
e fierbinte,
de ce m-ai mințit
înainte
de a mă conduce-n Paradis,
c-ai omorît toți șerpii?

III.
Pe femeia oarbă
o durea dorul de munte.

Nu există apă,
nu există munte,
nu există stîncă.

Eu sînt apa,
eu sînt muntele,
eu sînt stînca.

În ovarele femeii oarbe
clopoțesc trenurile.

Vorbește încet,
să nu deranjeze
muștele morții
care devoră sicriul.
Apoi își face semnul crucii
și-mi sărută
căușul palmelor.

IV.
Incestul a avut loc în zori.
Apoi,
îngereasa și-a tăiat aripile.
I-a dispărut pînă și durerea
din laringe,
doar memoria-i
mai plînge
în groapa cu var.

Incinerare doar pe jumătate.

„Dacă există îngeri,
de ce nu există și îngerese?”

Crucificată,
logica
în pădurea de ciulini.

V.
Asemenea siamezilor,
trăim în miezul unei nuci.

Alcovuri, săli de bal,
policandre, grădini suspendate,
serate pline de fascinație,
pînă și cîinii ambasadorului
care raportează orice
respirație...

„Astă-noapte i s-a mutat toți greierii în suflet.”

Incizie ratată.

„Vă așteptăm cu drag,
în seara de Crăciun
vă vom servi o gîscă-ndopată
cu miez de nucă.”

VI.
Oboseala urcă încet
pe traseul oaselor.
30, 25, 20, 15 kilograme
de pansament îngălat,
anotimpul iubirii s-a uscat
de prea multă apă.

Fluturii de pe emisfera dreaptă
rînjesc în insectare,
doar ochiul,
poate numai ochiul mai privește
spre aripa morții.

Laurian și Laura (32)

Melancolie. Frontiera de vest (3)

— Știi, mă gândesc câteodată la misiunile mele, alea care au fost, spuse Teo. În dreapta lui ședea, ca și mai înainte, Laurian. Spre deosebire de mișcările iuți și exersate ale lui Teo, vorba îi era lentă. — Nu prea am motive să mă mândresc cu ele, adăugă după o pauză. Cu unele, mă rog, poate. Să zicem. Dar cu toate? Nu, în niciun caz.
   Se uita la șoseaua care fugea sub ei, cu gândul întors la trecut, oarecum împăcat. Nu era el omul care să aștepte o încuviințare sau să fie nerăbdător să vadă dacă a stârnit interesul.
   Laurian, care cu câteva minute mai înainte fusese cât pe-aci să ațipească, îl privea acum înviorat. Începea să se familiarizeze cu obrazul lui negru, neras de câteva zile.
   — De ce, Teo? Ce n-a fost în regulă cu misiunile tale?
   Îi așteptă răspunsul cu un interes oarecum adormit, dar Teo își ridică privirea spre cer, unde se vedea prin parbriz, în continuare, migrația ciorilor sus în înaltul cerului:
   — Nu-i ciudat?...
   Șoseaua se întindea ca-n palmă, pustie cât vedeai cu ochii.
   — Le mână instinctul? își continuă Teo interogația. Sau de unde naiba știu că tre’ să zboare toate în aceeași direcție?... Vezi, la noi nu-i așa — la noi, oamenii... La noi, fiecare crede că le știe pe toate și fieca...
   — Atenție! strigă Laurian. O vietate țâșni din lăstăriș drept în fața mașinii. Teo puse o frână extremă și toate cele dinăuntru zornăiră și se bușiră proiectate înainte. Laurian se trezi aruncat cu umărul spre bord, reușind în ultima clipă să pună mâinile în față. Căprioara apucase să traverseze șoseaua și se oprise dincolo de margine. Stătu nemișcată în fața lăstărișului de pe partea cealaltă și, cu toate simțurile treze, se uită fix la ei. Fața lui Flavius se ivi roșie toată de buimăceală în ferestruica din spate:
   — Doamne, Teo, ce-a fost asta? Au venit tancurile?
   Zâmbea rar, Teo al nostru. Întoarse capul spre ferestruica din spate unde se ițise fața lui Flavius și zâmbi marcat de întâmplare.
   — Nu, n-au venit tancurile. Respiră adânc, pe nas; aerul suflat cu putere îi umflă buzele. — Tancurile au rămas în urmă. Scuze. Sper să nu mai întâlnim altele pân’ la sfârșitul drumului. Până dincolo.
   Cu mâna lui vânjoasă făcu manevrele să pună din nou mașina în mișcare.

   Și, gata, era în mișcare.
   Șoseaua fugea din nou pe dedesubt. Teo conchise:
   — A avut zile... Să vedem mai departe.
   Ce fragilă era, totuși, viața — aici, în drum spre frontiera de vest... Fragilă și plină de incertitudini. Laurian se uită la cer: ciorile dispăruseră, în minte îi mai răsuna doar, îndepărtându-se, croncănitul lor ușor disperat — sau poate mai degrabă uimit.
   — Vorbeai de misiuni, Teo. Ce n-a fost în regulă cu ele?
   Teo nu dădu vreun semn că întrebarea i-ar fi ajuns la urechi. Vorbi totuși, după o pauză, îngândurat:
   — Partea proastă e că-n situații dintr-astea ești mereu singur. N-ai voie să vorbești cu nimeni. Și chiar dac-ai avea voie, cui să-i spui?
   — Hai, Teo, vorbește, îl îndemnă Laurian. Descarcă-te.
   Ușor de spus. Îi venea greu, de bună seamă, lui Teo al nostru. Mai dură o bucățică de drum.
   E clar că era un bărbat adevărat. Până la urmă se hotărî.
   — Doamnei Laura nici nu i-am spus... Nu știu cu ce ochi s-ar mai uita la mine.
   Vorbi cu voce coborâtă, ca să nu se audă în spate, deși în spate, aproape sigur, se dormea. Sau, dacă nu, se moțăia.
   — Șiperko m-a trimis să fac o treabă urâtă... Laurian se uita la el așteptând continuarea. Nu era de întrebat nici: „Care?”, nici: „Și ai făcut-o?”... Era doar de așteptat. — A trebuit să lichidez doi oameni... Înțelegi, Laurian? Subalterni de-ai lui. Își întoarse pentru două secunde capul spre Laurian, apoi trebui să-și vadă de condus. Ce mai era de întrebat?
   — Adversari politici? Sau ce? Chestiuni de ideologie?
   — Ideologie? Cât am fost eu sub comanda lui Șiperko, n-am auzit de așa ceva acolo la ei. Doar putere. Și răfuieli.
   — Înseamnă că cei doi au fost la fel de ticăloși ca și șeful lor.
   Teo nu avea răspuns la asta. Se mulțumi să tacă.
   Și tot tăcu...
   Șoseaua se întindea dreaptă înaintea lor. Din sensul opus nu venea nicio mașină. O dubă kaki, a armatei, îi depăși la un moment dat. O avură mult timp în fața lor, tot mai departe și mai departe, căci nu se deplasa cu o viteză mult mai mare decât ambulanța lor găurită de gloanțe pe o latură.
   Unde oare, în Patria noastră, mai fuseseră drumurile, vreodată, atât de drepte? se întrebă Laurian. Și se duse cu gândul la căsuța de la munte unde se întâlnise cu Laura după ce ea fugise din casa lui Șiperko. Scara de la pridvor, iat-o, cobora spre povârnișul abrupt care te ducea spre poartă. La drept vorbind, Laurian nu știa dacă cineva ocupase acea casă după plecarea lor. S-ar părea că da. Sau mai degrabă, dacă o ocupase, o părăsise cu puțin timp în urmă. În odaie întinseseră frânghii și atârnaseră rufe la uscat. Era un sarafan printre ele, împletit, de lână, de culoare gri, de care Laurian nu-și amintea s-o fi văzut pe Laura purtându-l. Ia uite: altă rochie, subțire, de vară, întinsă și ea la uscat pe frânghie. Puteai să vezi și alte obiecte de îmbrăcat, necunoscute. Dar și mantaua ofițerească a lui Șiperko. Îi recunoscu petlițele roșii după ce, cu ceva timp în urmă, o văzuse atârnând, plină de glorie, în penumbra holului vilei, pe care îl traversase alături de Laura. Mantaua spânzura, cu mânecile în jos, prinsă de frânghie de poale cu cârlige de rufe. Iată și chipiul șefului ideologiei, atârnat de cozoroc, la uscat. Cineva făcuse exces de zel. Spălase tot. Nu era de mirare. O recunoscu pe Babușka — mică și zâmbitoare, ițindu-și fața de după rufele atârnate la uscat, pe care le dădu un pic la o parte, atât cât să-și arate mutrișoara zbârcită.
   „Vrei să vezi și celelalte camere?” îl întrebă c-un zâmbet de rău augur.
   „Dar câte camere sunt?” întrebă Laurian. „Parcă nu erau decât două.”
   „Nu, sunt trei, și chiar mai multe”, răspunse Babușka. „Poate vrei să vezi și mănușile”, îl îndemnă ea.
   „Mănușile?”
   „Doar nu-ți închipui că le-am spălat eu. Nu mai am putere, iubițel. Le-a spălat doamna.”
   „Care doamnă?”
   „Doamna Laura.”
   „Doamna Laura! Minți!” izbucni Laurian. Și își simți pieptul clocotind de furie.
   „Ești un fățarnic!” ripostă Babușka cu o înverșunare pe care Laurian nu i-o cunoștea. „Ai venit să-i strici căsnicia doamnei Laura. Ești un fățarnic! Era cât pe-aci să vă dau în vileag pe amândoi. M-am gândit doar că șeful ideologiei nu merită una ca asta. Amândoi v-ați făcut de cap! I-ați pus coarne bietului Șiperko!”
   În următoarea încăpere era de asemenea o frânghie cu rufe spălate și puse la uscat — ba chiar două frânghii, încrucișate, întinse între colțurile odăii. De toate atârnau acolo, printre care mai multe perechi de mănuși, într-adevăr.
   „Dacă te uiți cu atenție, n-ai să vezi nimica.”
   „Adică ce să nu văd?” Dumnezeule, cât o ura!
   „Sângele. Ea știa ce face cu Teo ăla al ei. Eu nu m-am băgat niciodată.”
   „Toate astea-s minciuni!”
   Și într-adevăr. Laurian se uită cu atenție la mănuși și nu observă niciun semn. Erau mănuși mari, de măsura lui Teo, și niciuna pentru mâinile delicate ale Laurei.
   Aerul în casă era saturat de abur și Laurian deschise fereastra.
   Teo, la volan, întoarse capul spre el și schiță un zâmbet ușor ironic.
   — Ce, se dezmetici Laurian, am ațipit?
   Teo, continuând să zâmbească în sinea sa ironic, își văzu de condus.
   — Când visezi, zise el, timpul trece altfel. Ai dormit vreo două ore.
   — Două ore!
   Din cadrul ferestruicii din spate Laura și Amelia se grăbiră să-i facă, prietenoase, semne cu mâna. Flavius era și el pe undeva pe-acolo, în spatele lor, încercând să-și strecoare mâna printre capetele celor două femei. S-ar zice că se treziseră și ei din somn, cu ceva timp în urmă, înaintea lui Laurian.
   — Încă un pic, și ajungem, anunță Teo. Când o să ne apară în față pichetul de grăniceri, o virăm de pe șosea.

„Oaspeții” merge la tipar, la Institutul European din Iași

Laurian și Laura (31)

Melancolie. Frontiera de vest (2)

Ciorile treceau în zbor croncănind, sus în înaltul cerului. Puzderie. Zburau toate în aceeași direcție. Se auzea croncănitul neîntrerupt și ecoul lui din depărtări.
   — Migrează, găsi Flavius cuvântul potrivit.
   Coborâseră toți patru din duba trasă la marginea șoselei și, rezemați de pereții ambulanței, de o parte și de cealaltă, priveau zborul păsărilor. Fiecare pasăre părea să urmeze o linie dreaptă sau, unele, o linie ușor ondulată.
   O voce nouă se făcu auzită în imediata apropiere:
   — Sunt în bătaia puștii, se pare.
   Colonelul Pankrat^* stătea în picioare lângă ei. Era îmbrăcat în uniformă de gală, încins cu centiron peste veston, și tocul pistolului îi atârna pe șoldul drept, agățat de centiron. De fapt stătea mai aproape de Laurian, iar când vorbise, adineauri, se uitase cu ochii mijiți la cer, unde continua migrația neîntreruptă a păsărilor negre, și abia după aceea își coborî privirea spre fața lui Laurian.
   — Cum ați venit? îl întrebă Laurian. Era surprins, și nu tocmai.
   Colonelul făcu un gest minim cu bărbia arătând spre mașina de teren a armatei, care oprise în spatele ambulanței, la o oarecare distanță, ca și cum existența mașinii ar fi fost pentru el doar un fapt mărunt. Avea buzele vineții și acum se uita din nou sus, la ciorile care treceau în zbor înalt, croncănind pe tot cerul.
   — Nu trebuie să te mire buzele vineții, îi explică Flavius fratelui său. Se-ntâmplă uneori la bătrâni. Nu-mi dau seama de ce, dar știu că se-ntâmplă.
   Colonelul Pankrat continua să se uite la cer, ca și cum spusele celor doi abia îi atinseseră urechea.
   — Încă nu-s chiar bătrân, spuse el preocupat de ceea ce vedea pe cer și foarte puțin de rest. Mă gândeam că ciorile astea sunt în bătaia puștii.
   Și spunând asta, își înălță pe neașteptate pușca, zăbovi o secundă pentru a ochi, și trase.
   Din stolul nesfârșit, o pasăre, nenorocoasa, se desprinse de suratele ei și porni să se prăbușească precum un bulgăre negru în care aripile, inerte, nu mai aveau niciun rost.
   Priviră cu toții, înmărmuriți, timp de câteva clipe, prăbușirea păsării ucise.
   — Ce-ați făcut dumneavoastră, domnule, spuse Amelia cu indignare, e foarte urât. De indignată ce era, făcu chiar un pas mânios spre colonel. — Așa ceva nu se face! Să ucizi o vietate fără niciun scop!
   Flavius interveni prompt, împăciuitor și totuși sarcastic:
   — Scopul există, dragă soră. Distracția! Pe unii îi distrează să ucidă fără niciun scop. Mac-mac.
   Laurian surprinse privirea lui Teo, care urmărise scena din interiorul ambulanței, de la volan — în particular, pe colonelul Pankrat. Nu era ură ce vedea în ochii săi întunecați — doar o lucire de oțel.
   Era vârstnic ofițerul? Nu tocmai: avea dreptate să nu se recunoască în explicația lui Flavius.
   — De fapt, pe tine te căutam, Laurian, spuse el.
   Deja nu îl mai interesa cerul plin de ciori. Îl fixa pe Laurian cu o privire amenințătoare.
   — Tot în legătură cu angajamentul civil? întrebă Laurian.
   — Omule, spuse colonelul, ai luat-o pe-o cale greșită, mă mir că nu-ți dai seama. Vocea i se înăsprea de la un cuvânt la altul. — Noi voiam să-ți dăm o șansă. Și tu ce faci? Îi dai cu piciorul!
   Ceilalți deveniseră foarte atenți la discuție. Iar Teo, încruntat ca-n zilele lui bune, dădea să coboare din mașină — deja pusese un picior afară pe asfalt.
   — Și toți ați luat-o pe-o cale greșită! continuă Pankrat ridicând tonul, amenințător. Ca un adevărat militar ce era, nu se lăsa intimidat de atenția maximă a interlocutorilor. — Ar trebui să fiți mândri, nu să fugiți! Sesiză în ochii celorlalți întrebarea mută: Mândri de ce? Și, cumva discret, se asigură că are acces liber la tocul pistolului care îi atârna pe șoldul drept. Totodată își furișă privirea, la fel de discret — nu și după părerea lui Flavius — spre mașina de teren cu care venise, staționată în spatele ambulanței. Acolo văzură cu toții prin parbriz silueta soldatului-șofer, care aștepta într-o oarecare neliniște, nemișcat și cu privirea fixă. Motorul deja ticăia înfundat, în ralanti, pregătit să accelereze. Sticla parbrizului nu era foarte transparentă, astfel că nu putură vedea cât de încrâncenată era privirea soldatului de la volan. Li se păru totuși, și mai ales lui Teo i se păru, că își întinde mâna pe furiș spre schimbător, să bage în viteză. Și cum stăteau ei acum grupați în jurul colonelului Pankrat, aproape în mijlocul șoselei, Laura strigă înspăimântată spre Teo, a cărui mână tocmai se repezea la buzunarul scurtei sale de piele:
   — Teo, nu!
   Mâna lui Teo ținând pistolul coborî cu o mișcare precisă doar un pic, de la ținta inițială la cauciucul din față, și trase. Mașina, dând să plece, se poticni pe-o rână, când Teo trase încă un foc în celălalt cauciuc din față.
   — Ce faci, ticălosule! strigă colonelul Pankrat. Se porni să-i ocărască furios, în timp ce ei se urcau în duba c-un perete ciuruit de gloanțe și închideau ușile după ei. — Asta n-o să rămână așa, bandiților! Armata nu tolerează un afront ca ăsta. O să fiți prinși, nenorociților! Punem noi mâna pe voi! Să credeți că scăpați!
   Colonelul furios și mașina lui cu cauciucurile găurite rămâneau în urmă pe când antena de radio de pe aripa din față încă se mai legăna ca o nuia în bătaia vântului.

* Am schimbat numele personajului din colonelul Burdușa în colonelul Pankrat.

Laurian și Laura (30)

Melancolie. Frontiera de vest (1)

Lăsaseră deja în urmă destui kilometri când Flavius li se adresă tuturor de o parte și de cealaltă a ferestruicii dezmorțindu-și limba în gură:
   — Ce-ați devenit cu toții așa de tăcuți?
   Teo își vedea întotdeauna de condus, dar de astă dată, în chip neașteptat, își întoarse spre Laurian ochii curioși să audă răspunsul. Doar o clipă. Că Flavius și Laurian erau nerași nu mira pe nimeni, acum la început de pribegie; în schimb era de mirare că obrazul lui Teo promitea, deși deocamdată nu erau decât țepi, să se acopere în curând de o barbă neagră și deasă. De mirare și nu tocmai; pentru că acum nu mai avea superiori și nu mai avea de dat socoteală nimănui. Poate doar Laurei. Spuse:
   — N-a vrut părințelu’ să vină cu noi.
   Dar acum deja privea înainte prin parbriz. N-o spusese pe un ton dezamăgit, nici de reproș ci doar ca pe o simplă constatare. Nimeni nu-i știa numele și nici nu-și bătea cineva capul cu asta. De ce nu venise cu ei, călugărul? Treaba lui.
   Și nimeni nu găsi vreun răspuns de dat lui Flavius: de ce deveniseră cu toții tăcuți? Curiozitatea din ochii lui Teo rămăsese nesatisfăcută... Poate că se gândeau. La ce? Laurian poate că se gândea la cei lăsați în urmă, poate la Matilda și la Vartic, prietenii săi, cine știe. Dar poate și la viața curmată a Margaretei-Nebuna. În schimb, e greu de crezut că Flavius se gândea la fosta sa prietenă Anda, cea cu care Laurian îl găsise într-o zi când îl vizitase acasă; cel mai probabil fusese o figură doar în trecere prin viața sa. Laura se gândea poate la sora ei Melania și la soțul ei englez, Peter; cu care spera să se întâlnească nu peste multă vreme. Sau poate la părinții ei care prețuiau culorile pietrelor prețioase, și la tatăl ei economist care dădea sfaturi pe alături de realitate și făcea previziuni fantasmagorice.
   Melancolia le-o întrerupeau din când în când mașinile blindate ale armatei care veneau din sensul opus. Treceau c-un grohăit morocănos umplând șoseaua de fum de eșapament, pe care vântul apuca să-l risipească până la următorul car blindat.
   Teo nu comenta, nici măcar nu întorcea capul după mașini, își vedea de condus. Alături de el, Laurian se uita și el drept în față, fără să-l impresioneze neapărat prea mult mașinile kaki ale armatei, care se perindau îndreptându-se spre oraș, înapoi. Ce avea să se întâmple acolo? Ce putea să se întâmple mai mult decât se-ntâmplase deja? Se adunase în el oboseala ultimelor nopți nedormite. În spate, Laura se întinsese pe targă și ațipise, în timp ce Flavius și Amelia ședeau pe scăunele, iar ușoara adiere strecurată prin găurile de gloanțe din peretele dubei nu-i prea ajuta să-și țină ochii deschiși. Capetele li se legănau, înclinate pe spate, pe gâturile destinse.

   Lin, Teo devie mașina sucind doar puțin volanul și o apucă pe un drumeag de țară umezit ca după ploaie, ca și cum ar fi cotit spre o tarla, dar care între timp fusese ocupată de alții. Laurian văzu trâmbele de fum ridicându-se de la mai multe focuri de tabără din bivuac — două sau trei —, înconjurate de lăstăriș, și imediat își aminti de ziua când Vartic îl dusese cu mașina la gară și strada fusese ocupată de soldații care scăpaseră de tensiunea războiului.
   Și iată-i acum strânși în grupuri, jucând cărți lângă armele așezate în piramide, rezemate una de alta. Câte patru, ici un grup, colo altul. Nimeni nu le dădu nicio atenție — nimeni nu păru interesat de duba lor cu un perete răzuit de vopsea pe o porțiune, iar celălalt ciuruit de gloanțe. Totuși, o figură, parcă cunoscută, stătea în cadrul de metal de la intrarea într-un cort de-al armatei. Vartic?
   Da, el era.
   Vartic se desprinse de cadrul intrării, vesel și prietenos, ca pe vremuri, și păși spre Laurian.
   — M-am gândit să șterg cu buretele tot ce-a fost, spuse. Dragule, tu știi că am fost totdeauna înclinat să accept compromisuri. Asta e, trebuie să recunosc. Dar totodată trebuie să spun și să accentuez că n-am făcut compromisuri prea mari.
   — Nu te învinovăți, Vartic, îl consolă Laurian. În fond, e mai bine ca la spital, nu? Ai râul aproape.
   — Nu știu, răspunse fostul bancher, n-am studiat terenul. Judecând după vegetație, așa s-ar zice. Dar după cum știi, aparențele înșeală de multe ori. Ai venit cu prietenii tăi?
   — Suntem doar în trecere.
   — Aha, am înțeles.
   Vartic se aplecă să rupă un lăstar de plop. Se uită mai degrabă placid spre depărtarea nu tocmai depărtată pe unde se presupunea că curge râul și biciui ușor aerul cu nuiaua.
   — Așadar, până la urmă ți-au dat drumul.
   — De unde să-mi dea drumul?
   — De la spital.
   — Timpurile se schimbă, Laurian. Nu trebuie să aștepți ca ei să-și ceară iertare. Nu în cuvinte. Uneori oamenii își cer iertare din ochi. Trebuie doar să fii dispus să observi asta.
   Laurian încuviință dând ușor din cap.
   — Îmi făceam gânduri înainte de plecare, continuă Vartic întorcându-se melancolic cu fața către prezumtivul râu ascuns de lăstăriș, ce înseamnă să pleci fără să știi unde ajungi, fără nicio rezervare la hotel. Dar ce tot vorbesc eu de hotel. Corturile armatei sunt la fel de bune pentru cineva care n-are prea multe pretenții. Cazul meu.
   — Un bancher fără pretenții! nu-și putu reține Laurian ușoara ironie amicală.
   — Fost bancher, preciză Vartic cu umor obosit.
   Laurian se uită în jos la grupul de patru soldați care jucau cărți pe trunchiul unui copac retezat. Spuse:
   — Ai nimerit într-un loc liniștit, Vartic. Nu prea le arde soldaților să se bată. Probabil că nici n-au motive. Nu-i dădu timp prietenului său să-i răspundă și continuă: — Mereu îmi aduc aminte cum fredonai Bivuacuri, bivuacuri în noaptea când m-ai dus la gară cu mașina.
   — Au scăpat de griji, dragule.
   — Cine a scăpat de griji, Vartic?
   — Soldații, la ei mă refer. Au scăpat de griji fiindcă nu mai au identitate.
   — Cum așa? Te referi la cei de astăzi?
   — De astăzi și dintotdeauna. Li s-au anulat documentele de identitate. Ai văzut ce simplu e?
   — Pari foarte bine informat, Vartic. Poți să-mi spui și mie cum adică li s-au anulat documentele de identitate?
   — Am vorbit cu un comandant de-al lor. Era pe-aici pe undeva. Fostul bancher își roti privirea peste corturile militare din jur. — Mi se pare că îl și cunoști.
   — Burdușa?
   — Da. Parcă... Îți dai seama că fără identitate sunt ca și paralizați. Deși la prima vedere nu sunt. Unde să se ducă? Cine să-i creadă? Fiecare dintre ei, luat în parte, nu mai are nicio dorință, nicio voință.
   — Dar parcă toți împreună ce brânză fac?
   — Uite, ai să râzi, dar toți împreună îi dau apă la moară generalului să-i deposedeze de identitate pe toți care încă o mai au.
   — Ce spui! Între timp a ajuns general?
   — Ascultă, dragule, pe mine gradele lor nu mă prea impresionează. General, colonel, mi-e totuna.
   Un soldat din grupul apropiat care juca cărți se înfățișă în fața lui Vartic și îl salută regulamentar, în poziție de drepți, cu mâna la cozoroc:
   — Să trăiți! Camarazii vă invită la o partidă în locul meu, dacă nu vă supărați.
   Vartic se întoarse amuzat spre Laurian.
   — Ce zici de el! spuse Vartic în glumă. Ai văzut ce respect au pentru mine? Schiță spre soldat un salut militar neglijent. — La urma urmei, de ce nu?
   Îl lăsă pe Laurian și ocupă locul lăsat liber de soldat la jocul celorlalți trei. Și de acolo de jos, unde se așezase, se întoarse încă o dată spre prietenul său:
   — Să nu crezi ceea ce vezi. Nu suntem în vacanță. Nu-i nimeni în vacanță pe-aicea.
   — Ba e ca și cum ar fi în vacanță, auzi Laurian, foarte aproape, o voce cunoscută, firavă și binevoitoare.
   Era Matilda.
   — Ce n-ar fi dat prietenul tău pentru o partidă de cărți acolo unde era ținut cu forța, dar niciodată n-a îndrăznit s-o spună pe șleau. Acuma o face pe grozavul.
   Lui Laurian inima i se umplu de bucurie.
   — Mă bucur că pot să fiu de acord cu dumneavoastră, Matilda, îi răspunse.
   Îi era familiar zâmbetul ei blajin și recunoscu ceea ce aproape că uitase, pielea ei bătrână și încrețită din jurul buzelor care în toiul zâmbetului se străduiau să-i acopere dinții încă buni pentru vârsta ei. Era la fel de mică și de fragilă și de adusă de spate cum și-o amintea din ziua când îl rugase s-o ajute să coboare din tramvai. Ceea ce se întâmplase în ultimele zile și mai ales la spitalul M.J.U.C. i se ștersese din minte.
   — Dar cu ceilalți ce s-a-ntâmplat? o întrebă.
   — Te referi la M.J.U.C.? Se afundau încetișor în lăstăriș. — Au luat-o care încotro, s-au răspândit.
   — Din păcate, spuse Laurian, unii n-au mai apucat să se împrăștie.
   — La cine te referi?
   — La Margareta, biata de ea.
   Matilda ridică se el o față mirată și contrariată. Atât cât putea ea să fie de mirată și de contrariată.
   — Ba nu, îl contrazise, Margareta a venit împreună cu noi. Dacă o cauți bine, precis o găsești într-unul din corturi, aici în bivuac.
   — Cum așa, se arătă Laurian surprins, dar n-a spus doctorița aia, sau ce-o fi fost, că s-a aruncat de la etaj?
   — Cred că a fost o confuzie. Dacă nu cumva chiar o poveste inventată sută la sută. Nu m-aș mira. Să știi că la ei se poartă.
   — Sunteți sigură, Matilda? Laurian nu își mai revenea din uimire. — Dumneavoastră n-ați auzit-o cum striga din balconul casei ei de lângă sala de gimnastică. Aproape că mi-era dor de strigătele ei. Sau poate începuse să strige și la spital?
   — Nu, la spital a fost foarte tăcută. Ca noi toți. Dar avea ceva care atrăgea atenția.
   — Și dumneavoastră aveți ceva care atrage atenția, nu își refuză el plăcerea de a o flata.
   Bătrâna zâmbi spre ea însăși, sub apăsarea vârstei.
   Ajunseseră aproape de malul râului, dincolo de ultimele tufe, pe care probabil că nu le atinsese nimeni niciodată, și poate nici nu le văzuse. Răul își împingea la vale, domol și tăcut, cu brațe mâloase, bulboanele masive, sub cerul care le stătea negru deasupra capului.
   — O să-mi fie dor de tine, Laurian, spuse Matilda.
   Privea cu ochii mijiți peste râu și vocea îi tremură. Laurian se abținu s-o întrebe de unde știa de plecare.
   — Să nu-ți pară rău că pleci, spuse bătrâna, privind parcă în trecut. Când ai să te-ntorci, o să fie totul altfel.
   — Da? Așa credeți, Matilda? o întâmpină el cu o umbră de îndoială.
   — N-o să-l mai găsești nici pe colonelul Burdușa, nici pe subordonații săi. Nici pe ceilalți. Poate n-ai să mai găsești armata deloc.
   — Ați trecut dintr-o extremă într-alta, Matilda. O iscodi neîncrezător, iar ea nu-i ocoli privirea, dar nici nu se semeți. — Cândva spuneați că totul o să-ncremenească în nemișcare, iar acuma îi preziceți armatei dispariția.
   — Știu că nu-ți place armata, Laurian. Iar mie nici atât. O urăsc. Și mă bucur că Burdușa n-o să te mai piseze cu angajamentul lui civil.
   — Vorbiți ca și cum ceea ce sperați s-ar fi și întâmplat.
   — Ai să vezi că așa are să fie. Rareori mă-nșeală pe mine simțurile.
   De la rădăcina unei tufe îl privea cu ochi iscoditori o vulpiță roșie. Laurian zâmbi în sinea sa și nici nu se mai osteni să-i atragă Matildei atenția.

Laurian și Laura (29)*

Exod. Un călugăr la margine de drum

În cartierele periferice, în afară de deja bine cunoscutele corturi militare, kaki, toate chioșcurile de ziare erau închise și cu obloanele trase. Niciun trecător nu se vedea circulând pe trotuare. Flavius, privind și el pe ferestruica dubei, spuse cu năduf:
   — Nu-i interesează presa pe pițifelnci! Nimica nu-i interesează!
   În triajul Gării de Vest, pe lângă care treceau, un tren deraiase cu vreun kilometru înainte să ajungă la peroane. Nici acolo nu interesa pe nimeni — nici chioșcurile închise de ziare, și nici măcar vagoanele răsturnate, câteva dintre ele încălecate unele peste altele.
   — Au fost pițifelnici în vagoanele astea? își continuă Flavius întrebările sarcastice. Au dispărut toți! Macaralele de intervenție au fost rechiziționate pentru armată. N-au mai ajuns la locul catastrofei.
   — Care armată? îl zgândări Laurian.
   — Tu crezi, frate, că mai contează? Eu unul mă uit în dreapta și-n stânga doar ca să știu ce las în urmă. Să-mi rămână, așa, câte o amintire. Cu cât mai rea, cu atât mai bine.
   — Ca să nu ți se facă dor... cândva. Te-nțeleg, conchise Laurian.
   Îi dădea dreptate. Amândoi se uitară la zdrahonul de Teo, care conducea imperturbabil.
   — Ia uite, zise Flavius privind afară c-un interes un pic înviorat, avem companie!
   Oameni răsfirați stăteau pe marginea șoselei și căscau gura la ei.
   — La ce s-or fi zgâind? Găurile de gloanțe li se par interesante? Ne plâng de milă că fluieră vântul în interior? Habar n-au, pițifelnicii, că mașina e bine căptușită. Cu pâslă!
   Laurian își întoarse pentru o clipă sau două privirea spre frate-său, în spate.
   — S-ar zice că ești binedispus.
   — E doar autoprotecție, răspunse Flavius, mai degrabă îngândurat. Tăcu o vreme, apoi adăugă: — Nu vreau să fac predicții sumbre pentru seara asta. Sau pentru noaptea asta. Cine știe.
   Pe marginea șoselei oamenii se înmulțiseră, deveniseră aproape o mulțime. În mașină toți deveniseră atenți la ce se întâmplă afară. Amelia se arătă chiar contrariată:
   — Dumnezeule, ce fac oamenii ăia de pe margine? De ce stau cu mâinile întinse? Mi se pare mie, sau cerșesc?
   — S-ar zice c-ai nimerit-o!
   Laura era și ea atentă la ce se întâmplă afară. Unii stăteau pur și simplu cu mâna întinsă, alții făceau gesturi, semne cu mâna la piept, ce păreau de neînțeles. Chiar caraghioase. Să le vii într-ajutor? Cum să le vii într-ajutor? Ce să salvezi?...
   — S-ar putea să mă considere egoist, spuse Flavius, dar nu vreau decât să scap mai repede.
   — Cine să te considere? întrebă Laurian.
   — În primul rând eu însumi. Îmi displace profund spectacolul.
   — Avem parte de scene grotești, asta este! Spuse Laurian. Mai întâi spitalul — vreau să spun, curtea spitalului —, iar acuma ăștia de pe marginea drumului. Îmi pare rău că n-am reușit s-o luăm pe Matilda cu noi... Ea ne-ar fi...
   — Păcat că nu-i nici mama cu noi, îl întrerupse Flavius. Chiar îmi pare rău.
   — Știi bine c-am vorbit cu ea, frate dragă, îi replică Laurian. Eram cu toții de față, dacă mi-aduc bine aminte. Îți amintești și răspunsul. N-a acceptat în ruptul capului să-l lase pe tata singur în mormântul lui, la cimitir. Ăsta a fost argumentul. Și trebuie să recunoaștem că are dreptate. Și apoi, știm cu toții, ea întotdeauna s-a mulțumit cu puțin. Din toate punctele de vedere.
   — Se mulțumește cu puțin, zici? Sincer, mie nu mi s-a părut. A! că a acceptat postul ăla de îngrijitoare? Asta, numai datorită împrejurărilor... Dar Elvira? se întoarse Flavius către Laura. Și ea se mulțumește cu puțin?
   — Mama e sub imperiul calculelor economice ale tatei! răspunse Laura glumind. Și continuă în același ton: — Nu că tata ar fi în dezacord cu noua linie ideologică! Îi susține pe amatorii de pietre prețioase, dar numai pe aceia care le apreciază pentru culori, mai mult decât pentru valoarea în sine!
   — Îmi amintesc de povestea asta, Laura, spuse Laurian. Deci nici acuma, după atâția ani, nu s-a schimbat nimic.
   — Presupun că nu, confirmă Laura.
   — Oameni buni, știți care-i părerea mea? interveni Teo. Oamenii ăștia nu cerșesc. Oamenii ăștia vor să-i luăm cu noi.
   Și într-adevăr, mulți dintre ei se opreau din mers doar în momentul când duba ajungea în dreptul lor. Altfel, se mișcau încet în lungul șoselei, în exod, unii trăgând după ei câte un cărucior, alții împingând câte o cotigă cu lucruri aruncate în neorânduială de parcă ar fi plecat de acasă în pripă.
   — Dumnezeule, spuse Flavius îngrozit, cum să-i luăm cu noi?
   Un timp, se uitară în tăcere la mulțimea de oameni care mergeau pe marginea șoselei.
   — Și totuși parcă s-au mai rărit... observă Amelia. Ia uite, și-un călugăr!
   Un bărbat slab și înalt, îmbrăcat cu o rasă neagră, decolorată, cu o boccea pe umăr, se detașa de ceilalți înșiruiți pe partea dreaptă a șoselei. De fapt dincolo de el nu mai era nimeni. Bărbatul în rasă neagră era ultimul. Teo, care oricum încetinise, opri mașina.
   Laurian se aplecă spre parbriz privind atent afară.
   — Parcă îl cunosc de undeva, exclamă el. Laura, nu ți se pare?
   Coborâră cu toții, în afară de Teo, care, ca de obicei, nu-și părăsea volanul. Se apropiară de bărbatul în rasă călugărească, îl înconjurară. Era la fel de înalt ca și Laurian — care trecea drept un tip înalt — și se miră că nu remarcase asta în odaia cu tavanul scund unde îl primiseră cu ceva timp în urmă și Laura îl invitase să ia masa împreună cu ei.
   Dintre toți, bărbatul îi zâmbi Laurei ca unei vechi cunoștințe:
   — N-am uitat, doamnă Laura, că m-ați primit în casă la dumneavoastră, și vă mulțumesc. Și dumneavoastră vă mulțumesc, domnule Laurian... După cum vedeți, m-am călugărit. Asta mi-a fost soarta. Să fi contribuit la asta biblia pe care mi-ați împrumutat-o? Nici asta n-am uitat, să știți. Am promis că vi-o înapoiez. Bărbatul ridică degetul arătător în semn de invitație la răbdare, apoi își dădu jos bocceaua de pe umăr și o puse jos la picioare. — Și uite, am acuma ocazia s-o fac. Dezlegă bocceaua și scoase din ea cartea cu coperte negre, pe care Laura o recunoscu imediat.
   — Nu erați dumneavoastră inginer silvic? încercă să-și amintească Laurian.
   — Nu contează meseria, răspunse călugărul. Contează chemarea.
   — Mă bucur s-aud că vă merge mai bine. Ultima dată când ne-am văzut nu erați într-o situație prea fericită.
   — Așa e. Lucrurile s-au schimbat. În bine. Se poate spune că mi-am găsit un rost în viață.
   Cu un gest oarecum ceremonios, călugărul îi înapoie Laurei biblia.
   Laura avu o ezitare.
   — Dacă vreți, puteți s-o pătrați, spuse ea.
   Celălalt făcu ochii mari.
   — Cum, nu vreți să aveți în casă Cartea Sfântă? se arătă el mirat.
   — Ba da... Laura ezită din nou, renunță să mai facă gestul de a-i da biblia înapoi. — Doar că nu știu care casă.
   — Da? Cum așa? Parcă aveați o casă frumoasă.
   — Ei, interveni Laurian, oamenii aspiră totdeauna la mai bine.
   — Și nu contează numai casa, completă Flavius.
   — Așa este, încuviință călugărul. Nu numai casa este importantă. La fel de important este și ce se petrece în afara casei. Peste tot în lume. N-oi fi fost eu prea înțelept ca inginer silvic. Dar între timp am învățat. Printre altele și din Cartea Sfântă pe care doamna Laura a avut bunătatea să mi-o împrumute. Iubiți pe vrăjmașii voștri, se spune acolo, în Cartea Sfântă. Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.
   — Hm, făcu Laura pe un ton apreciativ. Văd că, într-adevăr, v-a prins bine lectura.
   — Aveți și memorie bună, adăugă Amelia. Așa se pare.
   — În ciuda tuturor aparențelor, spuse călugărul, e la îndemâna oamenilor să-și făurească singuri destinul Și nu numai că e la îndemâna lor, dar e și de datoria lor.
   Priviră în lungul șoselei, în urmă. Oamenii pe lângă care trecuseră cu puțin timp în urmă, cei ce căutau ocazii să plece departe de oraș, îi ajunseseră din urmă și treceam acum pe lângă ei, continuându-și drumul afară din oraș.
   — Dacă oamenii își făuresc singuri destinul, așa cum ziceți, nu vreți să veniți cu noi? îi propuse Flavius.
   — Unde? întrebă călugărul.
   — În lumea largă, răspunse Flavius cu un gest evaziv. Drumețului în șade bine cu drumul.
   — Avem nevoie de oameni care să înțeleagă schimbarea, spuse călugărul.
   — Avem nevoie? Se încruntă Laurian. Cine are nevoie?
   — Vremurile se schimbă... spuse călugărul.
   — Așa credeți? îl apostrofă Flavius. Mie nu mi se pare.
   — Schimbarea plutește în aer, insistă călugărul. Oamenii trebuie să înțeleagă. Și sunt sigur că asta încearcă, cei mai mulți dintre ei — mă rog, dintre noi.
   — Poate asta găsiți în învățăturile dumneavoastră. Noi n-am văzut așa ceva. Tocmai am trecut pe la un spital, să ne interesăm de prietenii noștri internați. Și nu ne-a prea plăcut ce-am văzut acolo. Pe drum, au tras în noi cu mitraliera. Ne-au ciuruit mașina.
   — Depinde ce fel de mașină, preciză călugărul.
   — Oricum, a fost ciuruită. Chiar pe stradă! Au tras oameni pe care nu-i cunoșteam și care nu ne cunoșteau. Soldați, cică. Purtau uniformă. Ce fel de uniformă, Dumnezeu știe!... Un tren a deraiat în triajul Gării de Vest.
   — Trenurile mai și deraiază. Dacă se grăbesc prea tare, strecură călugărul.
   — Toate chioșcurile de ziare sunt închise, insistă Flavius. Corturi militare sunt peste tot. Ziua le desființează, și peste noapte le fac la loc. Azi e un comandant, mâine vine altul!
   — Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă, cită călugărul, cu demnă smerenie.
   — Asta nu-i rău, se bucură Amelia.
   Călugărul își concentră privirea pe fața ei, încercând să ghicească dacă o spusese în zeflemea.
   Oamenii continuau să treacă prin dreptul lor, pe marginea șoselei, cercetându-i cu ochi serbezi, în tăcere.
   — Așadar, am plecat? Laurian îl privi pe călugăr cu o ultimă privire întrebătoare.
   Călugărul se aplecă să-și ia de pe jos bocceaua.

Laurian și Laura (28)

Pacienți lunatici

Poarta spitalului era larg deschisă, putea să intre oricine, iar curtea era plină de pacienți, de parcă spitalul ar fi fost în curs de evacuare. Dacă te uitai însă mai bine, observai câteva dube care păreau parcate acolo pentru totdeauna, cu scărițe de lemn rezemate de pragul ușilor deschise din spate. Mai că nu începuseră să crească fire de iarbă pe lângă talpa acelor scărițe. Deci nici vorbă de evacuare. Dimpotrivă. Mulți dintre pacienți erau imobilizați în scaune pe rotile, în timp ce alții, în cârje, șontâcăiau de colo până colo.
   — Hm! Ciudățenie! se miră Flavius. Intră cine vrea și iese cine vrea.
   Doar că nimeni nu încerca să se facă pierdut pe poarta larg deschisă. Pacienții rămâneau în curte. Pluteau ca lunaticii. Nu-i supraveghea nimeni, dar nici nu păreau să aibă nevoie de supraveghere. Laurian realiza abia acum, privindu-i pe acei pacienți deplasându-se, cât de apăsătoare poate fi lentoarea. Umblând, oamenii aceia nu se ciocneau unul de altul. Fiecare părea să-și aibă traiectoria lui. Nimeni nu stătea de vorbă cu nimeni. Să fi fost printre ei și Margareta-Nebuna? Și Vartic? Și Matilda?
   Cei cinci din ambulanță priveau cu inima strânsă. Mai puțin Teo, care trecuse prin multe la viața lui.
   Se priviră unul pe altul, își dădură curaj, coborâră. Laurian aproape că uitase cum se vorbește atunci când întrebă, absorbit de mulțimea din curte, dacă îl vede cineva pe Vartic. Nu primi niciun răspuns. Căscau cu toții gura la spectacolul mut și lent dintre pavilioane. Trecură de ghereta goală a portarului, prin dreptul porții larg deschise și se amestecară printre pacienți.
   Era acolo un bărbat de o vârstă incertă, cu părul încărunțit, care stătea nemișcat, cu brațele întinse pe lângă corp în jos, lângă ușa deschisă a unei ambulanțe și se uita în gol.
   — Ce-ați pățit, v-ați lovit? îl întrebă Laura plină de compasiune, cercetându-i fața de aproape.
   — Mm? făcu absent bărbatul încărunțit, răspunzând pe un ton familiar necunoscutei care era pentru el Laura.
   Avea un mic semn la tâmplă, de forma unei monede, negru-vinețiu, înconjurat de un halo roșiatic.
   — V-ați lovit? insistă Laura arătând spre propria-i tâmplă. Își deplasă capul, cercetă tâmpla cealaltă a omului, compară: acolo observă același semn.
   — Lasă-l, Laura, spuse Flavius. Nu te-nțelege.
   Laura se uita la Flavius contrariată:
   — Ce poate să-nsemne asta? Șocuri electrice?
   Flavius ridică din umeri:
   — Habar n-am.
   — Dar atât de puternice, să lase urme?
   Uimirea Laurei nu înceta. Se uita cu oroare la tâmpla arsă a pacientului.
   — M-am lovit, vorbi bărbatul pe neașteptate. Era tot absent.
   — Cu ce? stărui Laura. E cam ciudat semnul de la tâmpla dumneavoastră, nu vi se pare?
   — Laura, nu insista, repetă Flavius.
   Bărbatul cu semne la tâmple continua să privească în gol.
   — Uite! exclamă Laura arătând spre tâmpla unei femei aflate doi pași mai încolo. Se apropie de ea și arătă spre tâmplă: același semn negru cu un halo de roșeață. — Pe dumneavoastră cum vă cheamă? i se adresă. Mai țineți minte cum vă cheamă?
   — Margareta, răspunse automat femeia, cu ochii în gol.
   Laura tresări și își miji ochii spre ea. Fu cât pe-aci s-o întrebe: Margareta-Nebuna? Dar își dădu seama că n-avea niciun rost: era altă Margareta.
   — Ce-ați pățit la tâmplă?
   Pacienta zâmbi vag ca și cum i-ar fi venit în minte o amintire îndepărtată, care n-avea nicio legătură cu momentul actual.
   — Nu vreți să plecați? se aplecă Laurian spre ea, cu o întrebare aruncată, așa, într-o doară. Nu vreți să plecați din spital?
   Privirea femeii nu se clinti de la orizonturile îndepărtate pe care nici nu le vedea.
   Se adânciră în mulțimea de pacienți din curtea spitalului, se uitară în dreapta, în stânga, cercetară cu atenție fiecare tâmplă marcată de semnul negru cu halo roșiatic.
   — Nici dumneavoastră nu vreți să plecați? îl întrebară pe un altul, la întâmplare.
   Acesta făcu un gest ca și cum ar fi vrut să dea mâna cu ei. Dar când Laurian dădu să-i răspundă întinzându-i mâna, îndoi deodată, jucăuș, două degete sub palmă și, cu o sclipire ciudată în ochi, îl întrebă:
   — Câte degete vezi? Trei? Te-am păcălit! Ia uite-aici! Am cinci! Le am pe toate!
   Spunând asta își dezdoi brusc degetele rășchirate, zguduit de hohote de râs care îi dezvăluiră gura știrbă.
   Laura se înclină spre urechea lui Laurian.
   — N-are semne la tâmple, îi șopti ea.
   — Nu-i nevoie să vorbești în șoaptă. Omul nu te-nțelege.
   Bărbatul știrb tresări iritat.
   — Ce? strigă el cu fața schimonosită.
   Laurian își ridică ochii peste capetele celor din curte și observă siluete de-ale personalului medical al spitalului la aproape toate ferestrele de la etaj. Stăteau nemișcate, câte una sau câte două la o fereastră și se deslușeau oarecum neclar; dar interesul lor pentru ceea ce se petrecea jos în curte era vădit. Siluete tăcute și distante, care se uitau fără să clipească, abia reținându-și sila, la lighioanele nedistincte, cuprinse de torpoare. Și totuși cu o anume curiozitate. Ca să-i privești altfel era nevoie de un efort de reconsiderare. El însuși avea nevoie de un efort de reconsiderare. Al cărui impuls să vină, de unde? Uneori însă era de-ajuns să renunți la toate constrângerile tale interioare și să te lași purtat de gânduri bune. Indiferența și cu atât mai mult ura erau înlăturate printr-o nouă imagine, una bidimensională; căci portretul întotdeauna idealizează și, idealizând, încântă simțurile și adaugă ceva strălucitor, trecut neobservat până atunci. Laurian găsea aproape pentru fiecare de care își amintea câte o imagine idealizată și nu se știe de ce semănau cu toții, întru frumusețe, unul cu altul și, cumva, steluțe de simpatie le licăreau în jurul buzelor și le înconjurau părul, și el se minuna că până atunci nu observase cât de bine arătau cu toții. Se lipea fără să bage de seamă de o mânecă de pulover tricotat, o mânecă pufoasă, care se dovedea a nu fi a altcuiva decât a Matildei — care de fapt trebuie să fi fost pe-aici pe undeva, dar el încă n-o identificase în mulțime — și se simți, în pofida celor șaptezeci și cinci de ani ai ei, atât de atras de ea, încât, ca să evite orice gând de infidelitate, îi căută Laurei mâna.
   Laura interpretă în felul ei atingerea lui și, înălțând spre el o privire drăgăstoasă, îi răspunse strângându-i la rândul ei mâna. I-o lăsă însă în momentul când simți că atenția lui Laurian era distrasă de altceva.
   — Vartic? șopti uluit Laurian când fața prietenului său îi răsări drept în față, la câțiva metri distanță, printr-un culoar deschis întâmplător în mulțimea inertă.
   Vartic îl privea cu indiferență.
   Laurian uită de Laura și păși spre el. Siluetele de la ferestre captară jos în curte o mișcare neobișnuită. În cei câțiva pași până la prietenul său, uimirea lui Laurian parcă se topise. Spuse:
   — Te obișnuiești cu toate, dragule, nu-i așa? Îi lăsă timp să-i răspundă sau să dea măcar din cap. Dar bărbia lui Vartic rămase imobilă. Observă semnele negre de pe tâmplele prietenului său: — Nici pe tine nu te-au cruțat, Vartic... Dar, sigur, de ce te-ar fi cruțat? Pentru ei, toți suntem la fel de vrednici de dispreț... De fapt, bănuiam c-am să te găsesc aici, dragule. Venisem să te iau cu mine. Vartic nu dădu niciun răspuns. — Ai observat, nu? Am spus „venisem”, nu „am venit”. Aveam o presimțire că n-ai să vrei să vorbești cu mine. Vartic se uita la el, dar nu-l privea în ochi; fixa un punct, unde? Undeva pe frunte? Laurian își continuă monologul: — Da, Vartic, nu-mi puneam mari speranțe. Am venit să-ți mulțumesc pentru că te-ai deranjat noaptea și ai venit la bancă, atunci, cu ani în urmă, ți-aduci aminte. Și pentru că m-ai dus la gară cu mașina... Plecam spre Vest... A fost doar o încercare eșuată... Sper ca de data asta să am mai mult noroc. Doar că acuma nu mai plec singur. Plec cu frații mei... Și cu Laura. Poate și cu Matilda, dacă o să vrea să vină... Deși, sincer să fiu, mă cam îndoiesc. Apropo, n-ai văzut-o pe-aicea prin curte?... Matilda, doamna de șaptezeci și cinci de ani... Ai cunoscut-o, știu sigur. Doar că probabil nu-ți mai amintești de ea... Sper să te faci bine, Vartic, să scapi cât mai repede de-aici. Dar, ce să spun, pentru asta trebuie să așteptăm ca vremurile să se schimbe... Să așteptați, voi cei ce rămâneți acasă. O să ai răbdare s-aștepți, dragule?
   Îl strânse la piept și îl bătu ușurel cu palma pe spate, iar Vartic rămase inert, nu răspunse în niciun fel. Când își depărtă puțin fața de el și i se uită în ochi, văzu două lacrimi prelingându-i-se pe obraji în jos, oprindu-i-se în barbă.
   — O să fie bine, Vartic dragă, nu-ți face griji. O să ne-ntoarcem la zilele noastre bune, o să vezi.
   La o fereastră de la etaj, două siluete feminine își întoarseră capetele una spre cealaltă și se putu ghici că schimbă între ele, cu o mină preocupată, câteva cuvinte.
   — Vino aici, Laurian! răsună vocea Ameliei de undeva dintr-o parte. Ți-am găsit prietena!
   Era Matilda. Gârbovită toată, cum o știa, ședea pe un scaun pliant și mângâia pe cap o pisică neagră care îi stătea în poală și picotea. Bătrânei părea să-i fie greu să ridice capul spre Laurian, în schimb de pe buzele ei, care de astă dată îi acopereau în întregime dinții, se desprindea discret un zâmbet întors probabil spre o amintire numai de ea știută.
   — Matilda!
   Sus la fereastra pavilionului cele două siluete dădeau semne de neliniște.
   — Eu sunt, îi răspunse molcom bătrâna. Ești Laurian. Te-am recunoscut. După cum vezi, am și companie.
   — Mă bucur că sunteți bine, Matilda. Ceilalți, mă refer la cei din jur, ar da orice să fie la fel de bine ca dumneavoastră.
   — Crezi? Nu fi atât de sigur. Să-ți spun ceva, Laurian. Pe mine nu mă deranjează că-i neagră. Dacă te uiți la mine și dacă mai adaugi și vârsta, ai zice că toată viața nu mi-am dorit altceva decât să mângâi o pisică. Dar să știi că nu-i așa. E prima dată când țin o pisică în poală. Nu-ți vine să crezi, nu?
   Dintre cele două siluete de la fereastră nu mai rămăsese decât una singură. De acolo de sus se uita drept spre ei cu o privire concentrată.
   — Da, aveți dreptate, Matilda, îi răspunse bătrânei de pe scaunul pliant. Întotdeauna mi-am închipuit despre dumneavoastră că sunteți într-o relație bună cu pisicile.
   O înconjuraseră toți patru și se uitau la ea cu simpatie.
   — Mă bucur mult că vă găsesc într-o stare atât de bună, continuă Laurian.
   — Nu am prea multe așteptări, spuse Matilda. Niciodată n-am fost ahtiată după confort. Totdeauna, după cum știi, m-am mulțumit cu puțin. Mâna ei cu degete noduroase aluneca delicat, cu mișcări repetate, peste blana linsă a pisicii negre. — Presupun că ai venit să-ți iei rămas bun de la mine.
   — Nu tocmai, spuse Laurian. Eu, spre deosebire de dumneavoastră, mai am ceva așteptări. De fapt, speram să vă scoatem de-aici.
   — Îți mulțumesc că te-ai gândit la mine. Dar nu mai sunt cea pe care o știai, Laurian. Mi-au slăbit puterile. Mi-au slăbit tare mult puterile. Mai mult v-aș încurca.
   — Deloc, doamnă Matilda, interveni Amelia, afectuoasă. Nu ne-ați încurca niciun pic.
   O femeie în halat alb se apropie de Laurian dintr-o parte și, întinzându-se dinspre umărul său, i se adresă cu o discreție severă:
   — Vreți să veniți un pic?
   Laurian o urmă până la zidul pavilionului, chiar sub fereastra de la etaj unde rămăsese o singură siluetă.
   — Sunteți Laurian, da?... Vreau să vă spun să n-o mai căutați pe prietena dumneavoastră.
   — Care prietenă? tresări Laurian surprins.
   — E vorba de Margareta. Să n-o căutați, dacă cumva aveați intenția asta. Pacienții nu știu, vreau să spun n-au cum să știe, după cum cred că v-ați putut da seama. Margareta s-a aruncat de la etaj acum vreo două zile. N-am putut s-o salvăm... Sper că n-aveți de gând să declanșați vreo investigație. N-aveți nicio șansă.
   — Vă simțiți cu musca pe căciulă? o provocă Laurian.
   — Nu, deloc. Nu suntem spital de psihiatrie ca să fim obligați să punem gratii la ferestre.
   — Nu sunteți? Judecând după pacienții pe care îi vedem aici în curte, nu s-ar zice.
   — Să știți că de multe ori oamenii caută remedii în locuri greșite.
   — Sunt convins, spuse Laurian ironic. Și atunci trebuie să li se dea un brânci din spate.
   — Nu știu ce vreți să spuneți, replică femeia pe un ton glacial.
   — Stați liniștită, scurtă Laurian discuția, n-am de gând să declanșez nicio investigație.
   — Bine faceți.
   Femeia în halat alb avea brodate cu roșu, pe marginea buzunarului de la piept, inițialele M.J.U.C. Întorcând pentru prima oară capul spre el, îl fixă cu o privire insinuantă.
   — De altfel, reluă ea, bănuiesc că dumneavoastră n-o să vă întoarceți din drum pentru un caz dinainte pierdut. Sper să nu faceți greșeala să credeți că toți pacienții noștri sunt chiar așa de absenți precum par. Unii dintre ei aud foarte bine și înțeleg ceea ce aud. Chiar dacă nu dau semne. Și, o să vă mire poate, obișnuiesc, dacă-i întrebi, să spună ce-au auzit.
   Așa deci. Laurian se întoarse spre intrarea în spital, unde poarta era în continuare larg deschisă. Teo era tot acolo, în ambulanța lui ciuruită de gloanțe.
   Așadar, pe Margareta-Nebuna nu mai avea de ce s-o caute printre pacienții care umpleau curtea. Scăpase pentru totdeauna de arestul comisariatului armatei, care o terorizase timp de atâția ani... Prietenul său Vartic trăia în liniștea lui, unde nu își mai avea locul pasiunea pentru parade și muzici militare. Și pentru nicio pasiune. Bivuacuri, bivuacuri, îi răsună în amintire o frântură din cântecul pe care Vartic începuse să-l fredoneze în mașină, cu ani în urmă, în noaptea când îl dusese la gară. Noaptea aceea care se dovedise nefastă. Bivuacuri, bivuacuri... Doar Matilda rămânea în urmă, să țină piept gândurilor negre, ea care prezisese tramvaie înțepenite pe linii, dar în același timp păstrase pentru ea o rază de speranță.
   Se urcară cu toții în duba unde Teo, stând la volan, îi aștepta.
   — Gata, asta a fost tot? întrebă el.
   Dar era de la sine înțeles că da, asta fusese tot. Porni motorul și, sucind de volan cu brațele lui vânjoase, întoarse mașina către stradă, către ultima cursă.

Laurian și Laura (27)

Despărțiri și decartări

Nu era de mirare ca maică-sa îi dădea de urmă peste tot unde se ducea. Răzbătătoare de felul ei, în ultimii ani ajunsese să se descurce și mai abitir, potrivit vremurilor. Neașteptat era că putea oricând să vină cu un gând nou, izvorât din regretele ei nemărturisite că n-a citit-o bine pe Laura.
   — Bizar, cum s-au intersectat drumurile voastre, dragule! Cine și-ar fi închipuit? Ea era de-o șchioapă, iar tu deja măricel, dar uite că-ți plăcea să te joci cu cei mici. De fapt Laura se juca mai mult cu Amelia și Flavius, dar nici tu nu stăteai de-o parte. Când acceptai să intri în joc tu erai de fiecare dată uns rege. Ceea ce, să recunoaștem, e un rol mai degrabă pasiv. Maestra de ceremonii era Laura. Cânta cu multă simțire când tu ședeai pe scaun cu coroana improvizată, de carton, pe cap: „Trăiască Regele în pace și onor!” — știi cum era imnul —, iar Amelia și Flavius îi țineau isonul. Laura dirija fiecare mișcare de parcă avea în minte întregul ceremonial, până la cele mai mici amănunte. Flavius, ca de obicei, era păcăliciul — păcăliciul Curții Regale și în fiecare clipă punea în pericol desfășurarea protocolului. Iar Laura, altminteri calmă și așezată, se cam enerva. Și normal, când te gândești că ea era inventatoarea jocului. Nu știu cât de regaliști erau Elvira și soțul ei economist, dar își dădeau seama probabil că jocurile de copii nu prefigurează nimic și nu schimbă mentalitățile. De altfel nici Laura nu știu cât de regalistă era judecând după ceea ce ajunsese la un moment dat, știi la ce mă refer. Elvira, cum știi, era pasionată de pietre prețioase. Chiar dacă i-a mai trecut de când cu ultimele schimbări și nu vrea s-o mărturisească, eu sunt sigură că în sufletul ei tot la pietre aspiră. Mă rog, la ce-i frumos, trebuie să recunosc.
   Vă lăsam în grija Iasminei, menajera, care vă iubea, inclusiv pe Laura, ca pe propriii ei copii. Mult mai târziu, când s-au schimbat vremurile, a trebuit s-o dăm afară, deși ea se atașase de noi, și noi de ea, de parcă eram o singură familie. Doar milițienii care au venit au găsit că o exploatăm! Auzi tu, exploatarea omului de către om! Mă uitam la ei, la milițieni, și se vedea de la o poștă cât erau de neciopliți. Nici nu-i de mirare. Cine să vrea să se facă milițian în ziua de azi? Sper că Iasmina a înțeles — de fapt sunt sigură că a-nțeles — că n-am avut încotro în privința ei. Pur și simplu numai statul avea dreptul să angajeze. Trupele noastre se întorseseră din război și multă lume se întreba, cum sunt sigură că și voi copiii v-ați întrebat: cum se întorseseră trupele noastre? Victorioase sau învinse? Erau trupele noastre cu două fețe! Dar cu ce tam-tam s-au întors, ți-aduci aminte? Mi-ai povestit că taman în seara aia erai la restaurant cu Laura. Și apoi — ce nenorocire — s-a întâmplat ca hoții să-ți spargă casa! Ce nenorocire și ce coincidență stranie! Iar eu, dragule nu ți-am putut fi de niciun folos. Mă mustră conștiința chiar și-acuma, după atâția ani! Cum de-am putut să te las singur în împrejurări atât de grele? E-adevărat că Tedi nu suporta să rămână singur acasă. Îi era o frică nebună. Și la el m-am gândit în primul rând. De altfel, cum știi, n-avea s-o mai ducă mult, nu știu cât din cauza condițiilor grele din închisoare și cât din pricina șubrezeniei sănătății lui. Dar tu ai rămas singur nu doar în seara aia ci și în următorii ani. Și asta chiar nu pot să mi-o iert. N-o să mi-o iert niciodată! De altfel, tot cam pe-atunci am început să am unele îndoieli în ce-o privește pe Laura. Iar după ce s-a măritat cu cine știm bine că s-a măritat, n-am mai avut nicio îndoială. Pur și simplu n-am mai vrut s-aud de ea, asta trebuie s-o recunosc. Dar ce pot să spun astăzi, la rece? Oamenii trebuie judecați cu mai multă, nu zic îngăduință, ci cu mai multă înțelegere — poate.
   Dar în privința ta, dragule, știu că ai toată îndreptățirea din lume să mă judeci cu asprime. Ba da, ba da! Degeaba negi. Știu că așa este. Am încercat să dau de urma ta, să nu crezi că n-am încercat. Am vrut să-ți trimit pachete la penitenciar, dar mi-au spus: Asta nu se admite, doamnă. „Doamnă”? vorba vine! Pentru ei erai orice, numai doamnă nu. Mi-au spus: Noi nu dăm adresele penitenciarelor. Îl expediați la Unitatea Militară zero-nu-știu-cât și știm noi unde să-l direcționăm. Așa că n-aveți decât să încercați, dar noi nu vă garantăm nimic. De altfel, ce garanție să vă dăm? Oricum, deținutul n-o să poată confirma. Și chiar dacă ar avea un cuvânt de spus, să zicem, cine să țină seama de cuvântul unui infractor care a încercat să treacă fraudulos granița? Iar dacă vreți totuși, neapărat, să-ncercați, trebuie să vă luăm amprentele. Am sărit în sus: cum să-mi luați mie amprentele, da’ ce, sunt infractoare! Aș vrea să știu — zice milițianul — despre feciorul matale ce ai de spus? Că nu e infractor?... Așa că i-am lăsat să-mi ia amprentele, oricum nu-mi mai dădeam de mult unghiile cu lac. Mi-a luat fiecare deget în parte, țopârlanul, și mi l-a porcăit în tușiera lor scârboasă. Iar la sfârșit zice: Aveți acolo apă și săpun să vă spălați. Cum s-ar spune, avea o umbră de decență. Săpun, vorba vine! Nu era decât o coajă de săpun de rufe, pe care o folosiseră cine știe câți alții înainte. Iar eu eram obișnuită cu săpunul de rufe. De mult nu găseai altceva de cumpărat, decât săpun de rufe.

   Elsa se mișcă prin cameră și își ridică fața spre ferestruică, unde oricum n-avea nimic de văzut, decât întunericul de afară și câte un bec chior ici și colo, pe străduțele din jurul sălii. Acum ferestruica era zăbrelită.

   — Cine să fie mai aproape de băiatul aflat în suferință, dacă nu mama? Ia spune, cine? Într-un fel, vremurile ne-au făcut să ne apropiem unul de altul, trebuie să recunosc. Și să punem umărul la una și la alta. Altminteri, Iasmina le făcea pe toate, ea și lucrătorii pe care îi mai angajam pentru diverse treburi. Iar noi, eu cel puțin, mă ocupam de toaletele mele și de manichiură. Oh, mi-e silă să-mi aduc aminte cum îmi vânturam mâinile prin aer să se usuce mai repede oja. Dar casa era mare și noi cu toții așteptam o schimbare în bine. Nimeni nu știa precis în ce anume să constea schimbarea, dar așteptam. Vremurile care au venit ne-au depășit așteptările? Se poate spune și așa. Dar în rău, asta e clar.
   Dar eu vorbesc mai mult despre mine. Iartă-mă, dragule.

   Nu doar Laurian fusese singur și se simțise singur.
   — La fel și eu, îi vorbea taică-său Tedi. Ședea într-un colț, îngândurat, cu coatele sprijinite de genunchi și privind în pământ. — Singur până la capăt, sunt sigur că înțelegi ce vreau să spun prin asta. Când te cheamă la miliție sub pretextul că trebuie să-ți verifice adresa de domiciliu și nu te mai întorci acasă ci ajungi drept la închisoare, fără nicio judecată, atunci te simți despărțit de toți și de toate pentru nu se știe câtă vreme. Poate pentru totdeauna. Ceea ce în cazul meu s-a adeverit.
   N-ai cu cine să stai de vorbă: Tu pentru ce ai ajuns aicea? Dar tu? Dar tu? Nimenea cu știe nimica. Unul zice: Am avut o casă mare. Dar și familie mare. Mi-a lăsat-o cineva moștenire? Nu, nu mi-a lăsat-o. Am muncit pentru ea. Abia cu vreo doi ani înainte de război am terminat de plătit ratele. În război mi-au rechiziționat-o pentru Statul-Major. Zic: Și eu la fel, alt motiv nu văd decât că am avut o casă mare. Tu, fiule, ai fi avut acolo mai mult decât o cameră. Puteai să-ți iei o aripă întreagă. Și Flavius și Amelia, la fel. Dar ai preferat să-ți cumperi casa ta. Foarte bine, eu n-am avut nimica împotrivă, ba chiar te-am încurajat, dacă-ți aduci aminte. Din păcate, n-a fost să fie. După vreo doi ani ți-au luat-o. Chestia cu jaful n-a fost decât o înscenare. Poliția de-atuncea, care era deja pe jumătate miliție, știa foarte bine și cine erau spărgătorii, și când urma să fie dată spargerea, știa tot. După alți vreo doi ani s-a întâmplat inevitabilul și de-atuncea eu nu mai știu nimica, fiule. Amintirile mele s-au oprit atuncea.
   E-adevărat că n-am venit să te îmbărbătez când ți-au jefuit casa. Dar am rugat-o pe Elsa să-ți explice că nu mai suport să dau ochi cu poliția, care, cum ți-am spus deja, mai avea un singur pas de făcut până s-ajungă miliție. Deși încă îți mai vorbeau cu domnule sau doamnă. Dar eu deja avusesem de-a face cu ei când dăduseră târcoale casei noastre celei mari, să vadă cum să abordeze chestiunea. Nu mai suportam poliția, fiule, sper să mă-nțelegi.

   Maică-sa și taică-său nu numai că nu își vorbeau, dar nici nu se vedeau unul pe altul. Ceea ce lui Laurian i se părea de la sine înțeles. Maică-sa îi luase de atâtea ori apărerea lui Tedi și pledase pentru el nevinovat. Așa că era cu conștiința împăcată că acum nu mai era de partea sa. Căci a fi acum de partea lui Tedi era ca și cum ai fi fost de partea nimănui.

   Ca să vezi, ce ironie a sorții! Laurian visase întotdeauna să-și ducă traiul, un timp, într-o sală de gimnastică. Sau într-o încăpere alăturată, într-o dependință de unde să-i simtă, constant, vibrația. Spalierele, aparatele din sală, saltelele care se aeriseau, spațiul luminat cu măsură, toate îl fermecaseră și îi stârniseră pofta de performanță. Puști fiind, era cu ochii pe cei cu vreo doi-trei ani mai mari, care, venind să se antreneze la sala de gimnastică, aveau oarece avans și erau deja c-un picior în viață. Ei erau aceia care, cu dezinvoltură și cu îndrăzneală, decartau ofertele în chip firesc și uite că de multe ori părea să le intre asul. Ei modelau deja viața și o dată cu viața îi modelau și pe novicii de-o seamă cu Laurian, cei mucoși și bicisnici. Privirea lui era îndreptată mereu către cei ce făceau jocurile vieții. Și jocurile porneau mai mereu de-aici din sală. Chiar dacă nu aveau să ajungă niciodată profesioniști ai sportului, ei arătau mereu că aveau o șansă. Cum să nu le calci pe urme?
   Noaptea în vis Laurian învingea gravitația, dovedea că poate să umble cu pași mari, din ce în ce mai mari și mai plutiți, astfel că umbletul, spre încântarea sa, devenea o plutire în care doar din când în când mai atingea pământul, pentru a-și lua avânt.
   Se zice că graba alungă amintirile și că doar reveria și indolența le atrag. Poate că așa e. Poate că graba pune stavilă și gândurilor de viitor. Dar ce viitor? Hai să decartăm încă o dată. Sala lui de gimnastică, cea din copilărie, fusese altfel.

„Scriptum” intră la tipar, la Institutul European din Iași

Băieții de mingi

Băiatul vede cum mingea scurtă trimisă de unul din jucători trece razant cu fileul, sare moale și, în virtutea efectului, se rostogolește încet spre capătul celălalt al fileului, unde Celălalt stă ghemuit la stâlp, lângă scaunul arbitrului. Și uite că, al naibii, nu se clintește din loc. Băiatul se uită pătrunzător la el, la fața lui, în ochii lui, cu reproș: Hei, e la tine! Ia-o! Ce mai stai! Dar Celălalt se uită dinadins și cu încăpățânare în altă parte. Ce-o fi în capul lui? Băiatul nu poate să lase totuși mingea să rămână în teren. E ca și cum din vina lor, a băieților de mingi, s-ar întrerupe jocul. Or, el a jurat ca, cel puțin cât îl privește pe el, jocul să meargă șnur, să nu se poticnească nicio clipă. Țâșnește de la locul lui, înhață mingea și aleargă peste Celălalt, să-i ia locul:
   — Schimb de baze! Hai, valea!
   Celălalt catadicsește să-și miște fundul și să alerge la capătul celălalt al fileului, să se ghemuiască la baza părăsită de Băiat. În tribune cu siguranță nimeni n-a observat nimic. Nici măcar arbitrul de scaun.
   Următoarea minge se duce tot spre Celălalt și ajunge în spatele lui, dincolo de stâlpul fileului. Băiatul are o distanță de trei ori mai lungă s-ajungă la minge față de Celălalt. De patru ori mai lungă! Și tot el aleargă s-o culeagă de dincolo de marginea terenului. O secundă doar a zăbovit, poate, mingea pe zgură mai mult decât s-ar fi cuvenit. Arbitrul nu schițează niciun gest, nu-l interesează decât ca mingea să dispară cât mai repede de pe teren. În plus, Celălalt nu-i cedează măcar baza, astfel că trebuie să alerge cât poate de repede înapoi de unde a plecat, la baza de lângă scaunul arbitrului.
   Ca un făcut, următoarea minge, o servă ratată, lovește banda fileului și aterizează tot lângă Celălalt. Nici de astă dată Celălalt nu se clintește din loc. Încă o dată să fugă Băiatul și să ia mingea? Arbitrul observă ezitarea, se uită cu reproș la Băiat, chiar aici, la piciorul scaunului. Jucătorul de la serviciu a rămas cu racheta în mână și așteaptă ca cineva să ia mingea căzută lângă plasă. Cineva din tribună strigă ceva nedeslușit. Poate să fie orice. Arbitrul se răsucește spre Băiat și îi șuieră aproape în șoaptă, să n-audă publicul:
   — Hei! Unde-i locul tău?
   Băiatul, scrâșnind din dinți, se repede să ia mingea. E deja prea mult. Următoarea minge, care se îndreaptă vertiginos spre el, Celălalt, în loc s-o înhațe, o deviază cu muchea tălpii spre Băiat, așa, ca din neglijență. Băiatul n-are încotro, o ridică iute de pe jos și fuge cu ea spre fundul terenului. După ce o pasează colegului de-acolo, vine repede să-și reia locul. A fost pentru ultima oară!
   De data asta mingea uite c-a rămas exact în mijlocul terenului. Celălalt se face că plouă. Băiatul strânge din dinți și rămâne nemișcat pe locul lui, privind în pământ cu atâta ciudă că i se pare că vede, ca sub lupă, granulele de zgură. Îndârjirea prinde bine. Celălalt nu mișcă, a încremenit. Arbitrul încearcă să prindă privirea oricăruia din cei doi. Fără succes. Jucătorii, amândoi, așteaptă ca cineva să ia mingea. Publicul a răbdat destul. Prea mult. Începe să huiduie: atâta nesimțire!
   Mingea, stingheră, a rămas în mijlocul terenului.

Laurian și Laura (26)*

Lumina soarelui prin pleoapele închise. Străinul

În discuțiile dintre cei care așteptau în anticamera sălii de ședințe, cineva observă că tribunalul unde se aflau trebuie să fi fost unul militar. Laurian își spuse: și normal, de vreme ce la ușă stă de strajă un soldat în poziție de drepți! Iar soldatul nu era altul decât Ilarion, cel de la cortul militar din fața sălii de gimnastică, pe care avusese ocazia să-l cunoască în împrejurări nu tocmai fericite. Ceilalți care luau parte la discuție cine știe ce cauze or fi avut pe rol, dar Laurian nu avea prea multe îndoieli că prezența sa acolo era în legătură cu angajamentul militar pe care el nu că îl refuzase, dar tărăgănase în chip vădit semnarea lui. Și iată-l pe colonelul Pankrat ivindu-se în cadrul ușii și făcându-i lui Laurian un semn autoritar cu capul: „Hai!”
   În sală erau, într-o parte, boxa martorilor, și în partea opusă boxa acuzaților. În boxa acuzaților el era primul care urma să intre. În boxa martorilor le recunoscu pe cele două foste vecine, doamnele Cora și Ina. Se uitau curioase în jur, să vadă ce se mai întâmplă. Era și Vartic pe-acolo, ceea ce pentru Laurian nu fu chiar o surpriză. O căută cu ochii pe Laura dar n-o zări nicăieri, nici în vreo boxă și nici printre spectatori. Nici dintre ai lui nu zări pe nimeni. Se gândi: „Ce dracu’, nici mama n-a venit să mă susțină! Nici Amelia, nici Flavius!” Ei toți se dădeau mari că știu tot ce trebuia știut în legătură cu angajamentul, iar când era nevoie de ei, de cuvântul lor, iată că absentau.
   Așa că la comanda ofițerului, intră în sală și se îndreptă din proprie inițiativă spre boxa acuzaților. Dumnezeule, ce-avea să urmeze? Se trezi când o bătaie autoritară răsună în ușă.
   Care ușă?
   Se dovedi că era ușa cu geamlâc acoperit cu o perdeluță care despărțea cele două camere din casa lui Flavius. Ducându-se și deschizând-o, se trezi în cadrul ușii cu silueta masivă a unei persoane cunoscute. Recunoscu în clipa următoare ochelarii de soare ai lui Teo. Apoi scurta de piele, fața sa impenetrabilă.
   — Am ordin să te iau cu mine, îl înștiință Teo. Și spunând asta, își potrivi un pic ochelarii pe nas apucându-i de un braț, în dreptul tâmplei.
   Nu era de mirare că îl găsiseră atât de repede. Ăștia te găseau oriunde te-ai fi ascuns. Organizația avea antene peste tot și putere practic nelimitată.
   — Să-mi iau toate lucrurile cu mine? întrebă Laurian.
   — Ia-le, veni răspunsul, sec.
   În camera din față, unde în ajun îi întâlnise pe Flavius cu prietena sa Anda, nu era acum nimeni. Ieșind din casă, recunoscu dincolo de gard, în fața porții, mașina de teren a armatei, în care mai fusese.
   — Sunt arestat? îl întrebă pe Teo în timp ce străbăteau aleea care ducea afară din curte.
   — Nu.
   Și după ce Laurian închise poarta în urma sa, veni cu explicația:
   — Te duc la doamna Laura.
   Laurian dădea deja pe din afară de bucurie când se urcă în mașină. Abia se abținu să nu întindă mâna spre brațul lui Teo și să i-l strângă plin de recunoștință.
   — Unde e Laura? întrebă abia stăpânindu-și emoția după ce mașina porni la drum.
   — E bine, răspunse Teo după câteva secunde, atent la volan să iasă din străduțele periferice într-o stradă largă. Mașina avea arcuri tari, dar în felul decis și vijelios cum o conducea Teo, dădea senzația de legănare. Laurian rămăsese în brațe cu valijoara și paltonul, iar când ajunseră la stradă largă, șoferul spuse: — Pune chestiile alea în spate, că avem drum lung de făcut.
   Drum lung? Laurian se întoarse surprins spre Teo, dar se abținu să pună vreo întrebare. Abia după un timp, când casele deveniră mai mici și se răriră, se gândi că poate ar fi trebuit să-și ia rămas-bun de la Vartic. Dar de unde să-l ia?
   Într-un fel, drumul lung, plecarea, te scăpau de grijile cotidiene, îți dădeau sentimentul de abandon plăcut — liniștea ți se așternea în suflet.
   Drumul era pustiu cât vedeai cu ochii. Un val de ceață se abătu peste parbriz, iar când se risipi, un pâlc de copaci cu trunchiuri albe defilă încremenit într-o margine, rămânând în urmă — mesteceni, se gândi Laurian. Urmă o pădurice de molizi, câteva case, probabil un sat.
   Erau deja la drum întins, când o mașină venind din urmă îi depăși cu ușurință. Atât cât îl putu vedea dintr-o parte, Laurian remarcă o mică încordare pe chipul lui Teo în scurta clipă cât, întorcând capul spre partea aceea a drumului, observă mașina care îi depășea. Mașina lor de teren se apropiase de spatele unui camion militar cu prelată. Pe două bănci lungi, așezate în lungul platformei, ședeau față în față soldați cu căști pe cap, ținând în mâini puști cu paturile proptite în podea. Soldații observaseră mașina care se apropia venind din urmă. Aveau aerul că mașina de teren care mergea în spatele lor îi distrează. Făceau observații fără doar și poate răutăcioase, chiar și cei dinspre cabina șoferului, care abia se deslușeau în umbra prelatei. Laurian se întrebă de ce Teo nu depășește camionul deși nimic nu părea să-i stea în cale. La un moment dat camionul militar devie spre stânga pe șosea, ocolind un obstacol. Trecură pe lângă un tanc staționat la marginea drumului. Privind în urmă, Laurian văzu turela tancului rotindu-se spre o țintă necunoscută, aflată pesemne undeva pe dealurile nu foarte îndepărtate. Turela și tot tancul tresăriră și se legănară când bubui tunul. În clipa următoare, în depărtare o explozie spulberă pământul undeva pe versantul dealului din depărtare. Aici în apropiere evenimentele se succedară rapid: camionul opri brusc, de undeva răsunară comenzi, peretele din spate al platformei fu dat peste cap într-o clipă, soldații săriră jos în grabă mare, unul după altul, și, trântindu-se pe burtă, răsfirați de-a lungul drumului, ocupară poziții de tragere, cu comandantul în capul șirului. O flamă alb-galbenă pufni departe, pe deal, cam pe unde explodase obuzul. Riposta, se gândi Laurian. Într-o secundă îi ajunse la urechi bubuitul tunului de pe deal, și aici, la câțiva pași distanță de drum și de soldați, explozia spulberă o bucată de tăpșan împroșcând cu bulgări de pământ și crengi frânte. Soldații, culcați pe burtă, ținteau și trăgeau neîncetat. Tancul lansa cu perseverență militară proiectil după proiectil. Îl văzu pe Teo sărind din mașină și aruncându-se la pământ, în prelungirea șirului de soldați, cu pistolul îndreptat spre dealuri, gata să tragă.
   — Hei, Teo! strigă Laurian.
   O flamă albă țâșni din nou de la marginea îndepărtată a câmpului de bătălie. Ceva care nu era joacă de copii și nu răspundea la nimic izbucni de sub mașină și vacarmul iscat răsturnă lumea cu susul în jos, în plin întuneric.

   Nu se putea termina așa. Urmau vârstele, de care se temea, dar pe care le așteptase dintotdeauna. Resemnare sau curiozitate — Laurian trecuse de la una la alta de-a lungul propriilor sale vârste. Se gândise de atâtea ori și la moarte: niciodată tinerețea nu-i fusese o garanție că firul vieții nu i se va curma în acea zi sau în ziua următoare. Cu toate astea, Laurian nu era extrem de pesimist. Cine nu-și imagina venirea morții? Îngreunarea respirației, oprirea respirației, cufundarea în hăul necunoscut al nemărginirii. Și totuși ceva fundamental nou n-avea cum să se întâmple — își zicea. Erau o ceată de copii și, cumva inexplicabil, nu se jucau, ca de obicei, în preajma casei, ci într-un loc îndepărtat, în apropierea Halei de Pește. Cel fel de joacă? Dumnezeu știe. Unul din copii se pricopsise cu o baghetă magică în mână și era conștient și nerușinat de mândru de puterea ei. În clipa când îl atingea pe câte unul, acel copil cădea fără suflare — se prăbușea pur și simplu. Murea. Asta era puterea baghetei magice. Copiii fugeau disperați care încotro, dar de cel cu bagheta magică nu puteau scăpa. Niciunul. Nu scăpă nici Laurian: bagheta magică îl atinse și el căzu la pământ, pe treptele unui magazin. Căzuse cu fața în sus și își amintea că nu putea să scoată o vorbă, nu mai auzea nimic în jur, doar soarele îi trecea, roșu și cald, prin pleoapele închise. Era un mister aici. Toate culorile duceau spre una singură: roșu. Roșu închis. Deci asta era moartea. O mare de roșu. Așa cum bănuise, nu era ceva de speriat.
   Când ochii i se deschiseră totuși, privirea sa toropită întâlni fața Laurei aplecată peste el.
   — Laura? murmură cu uimire și recunoștință. Prin vine i se răspândi miere caldă în timp ce mâna ei se ridică și îi mângâie părul cu blândețe:
   — Ei uite, vezi, ai scăpat cu bine.
   Poate că până acum nu băgase de seamă: privită astfel, de jos în sus, buza ei inferioară părea mai proeminentă, deși el își amintea că nu era.
   — Și Teo? întrebă.
   Pleoapele ei clipiră încet și liniștitor peste ochii plini de zâmbet.
   — Teo și-a îndeplinit misiunea.
   Probabil că nu se cuvenea să insiste pe acest subiect, dar Laurian nu se putu abține să nu întrebe:
   — E și el bine?
   Din nou, ea închise încet ochii și îi redeschise:
   — Atât cât se poate în vremurile de azi.
   — Dar tu? Unde ți-e pandantivul cu topaz?
   Spunând asta, îi atinse ușor cu vârfurile degetelor gâtul gol.
   — L-am vândut, glumi ea.
   — L-ai vândut? Nu te cred. Unde mai găsești tu cumpărători în ziua de astăzi? acceptă el jocul tihnit.
   — L-am vândut ieftin, continuă ea să glumească. Topazele s-au devalorizat. Ca și toate celelalte pietre.
   — Asta e bine, nu-i așa, iubito? Tu, ca femeie, nu mai ești în pericol să se repeadă unul la tine pe stradă și să-ți smulgă lănțugul de la gât.
   — Să nu fim sigur nici de asta, dragule. Fiindcă s-ar putea să creadă că lănțugul e de aur, chiar și fără piatră, și el de fapt să nu fie decât o imitație. Lumea nu se mai pricepe, și nici răufăcătorii nu se mai pricep.
   — Și apoi, mai sunt și corturile militare, completă Laurian, și patrulele de pe străzi. Sunt atât de multe, că aș zice că nu mai rămâne loc pentru răufăcători.
   — Vremurile s-au schimbat, iubitule. Uite, tocmai mi-a scris soră-mea Melania din Anglia. Poate nu-i prima scrisoare pe care o primesc de când a plecat, dar e prima de ceva vreme încoace. Și asta nu pentru că ar fi ea neglijentă, sau delăsătoare. Te rog să mă crezi, o cunosc bine. Scrisorile ei or fi rămas undeva blocate până de curând.
   I se păru inutil să vorbească despre vremuri. Spuse:
   — Ai avut dreptate în privința lui Teo. Ți-a rămas devotat, m-am convins de asta.
   — Da. Uite, chiar casa asta i-o datorez într-un fel lui. El a găsit-o pentru mine. Deși maică-mea a intervenit acolo unde trebuia și unde se pricepe ea mai bine. Dar până la urmă nu s-ar fi descurcat singură. Poate că s-a simțit vinovată că totuși ea a fost cea care m-a împins în brațele... ideologiei! Iar tata a rămas cu analizele lui economice, și nu numai. Uite că uneori mai greșește și el. Nu-i ies toate analizele! În privința războiului s-a înșelat amarnic.
   — Dar Babușka? Când se face ora prânzului, tot pe ea o chemi?
   — Iubitule, ar trebui să te uiți mai atent la casa asta. Nu seamănă deloc cu cea pe care o știi tu. Dacă privești pe fereastră, ai să vezi un povârniș. Sunt dealuri în jur. Nu, Babușka ține de casa cea veche, de care eu nu mai vreau să știu. Presupun că a rămas acolo, sperând că o să i se-ntoarcă stăpânul într-o bună zi.
   Cineva ciocăni pe neașteptate în ușa de intrare, cea cu geamlâc. Dincolo de ușă, în pridvor, se contura o siluetă nesigură, atentă mai curând la pragul instabil de sub picioare decât la ce răspuns urma să primească din interior.
   Laura își aruncă pe ea un halat de casă și, legându-se în grabă la cordon, se duse la ușă. O întredeschise cu precauție și dintr-odată neliniștile se inversară: un străin supt la față, neras de multe zile, cu o haină ca vai de ea, stătea în prag, neajutorat, cu o boccea soioasă pe umăr.
   — Doamnă, nu vreau să vă deranjez cu nimica. Doar treceam pe-aicea și mi-am zis, cum e vorba, știți: încercarea moarte n-are. Puteți să m-ascultați un minut? Nu vă deranjez cu nimica. Dacă nu vreți, nu-i cu supărare, m-am întors și-am plecat. Îmi cer scuze.
   — Despre ce-i vorba? murmură Laura.
   — Să nu vă speriați, doamnă, vă rog din suflet. Nu vă fac niciun rău. Nici dumneavoastră, nici domnului. De altfel, chiar de-aș vrea, n-aș putea să vă fac rău. Sunt lihnit de foame, doamnă, abia mă țin pe picioare. N-am mâncat de două zile, sau poate-s deja trei. Iar acolo unde-am stat, cinci ani de zile...
   Laurian venise și el la ușă.
   — Deci, dacă înțeleg bine, ați stat la pușcărie?
   — Da, domnule, la pușcărie. Și se grăbi să adauge: — Dar să nu credeți c-am fost vreun răufăcător, domnule.
   Laurian dădu din cap cu înțelegere.
   — Da, spuse el, așa se-ntâmplă pe la noi. Nu trebuie să fii neapărat răufăcător ca s-ajungi după gratii. Știu.
   Străinul părea fericit că e crezut atât de ușor.
   — Așa că nu vă cer decât o bucată de pâine, încheie el, dacă aveți prin casă. Și plec, nu vă mai deranjez.
   — Nu vreți să stați cu noi la masă? veni invitația Laurei.
   Omul o ținea în scuze peste scuze. Până la urmă acceptă.
   Laura îi făcu loc la masă și apropie un scaun.
   — Dar am o rugăminte, spuse ea. Să nu vorbim de pușcărie. Să nu ne spuneți nici de ce ați fost închis, și nici cum a fost viața dumneavoastră acolo. Știm. Și ne putem închipui. Bine?

   Ședeau toți trei la masă și pe fereastră se vedea versantul dealului de pe partea cealaltă a văii, cu câteva case răzlețe care se răsfățau în soare, înconjurate de verdeață.
   Lângă farfuria goală, străinul își ungea o felie de pâine cu marmeladă.
   — N-am să vă povestesc nimic din închisoare, așa cum mi-ați cerut, spuse el. Doar vă întreb: cam câți ani îmi dați? Sunt sigur că arăt de șaizeci...
   Niciunul din interlocutorii săi nu se hazardă să avanseze un număr. Politicoși și reținuți, ridicară doar din umeri. Când străinul se convinse că nu i se oferea prilejul unei contraziceri spectaculoase, le dezvălui el însuși:
   — În realitate, n-am decât patruzeci și unu.
   — Ce coincidență! exclamă Laurian. Exact ca mine!
   — Ați fi fost surprins, domnule, spuse străinul, dacă vă interesa subiectul în mod special, cât de multe coincidențe întâlnim în viață.
   — Pe dumneavoastră v-a interesat subiectul? îl descusu Laurian.
   — Sincer, nu coincidențele mi-au marcat viața. Am trecut prin multe situații. În sfârșit. Sunt... sau am fost inginer silvic. Dar dacă ar fi să visez vreodată să mă reîncadrez în câmpul muncii, n-aș putea spera la mai mult decât muncitor necalificat. Sau...
   Vorba lăsată neterminată nu suscită comentarii. Renunțând să mai aștepte, străinul se întoarse recunoscător spre Laura:
   — Vă mulțumesc din suflet, doamnă, că mi-ați dat mult mai mult decât o bucată de pâine, că m-ați poftit la masa dumneavoastră. Și dumneavoastră vă mulțumesc, domnule, amândurora vă mulțumesc din suflet. Vă mulțumesc de asemenea că m-ați cruțat de rememorări din ultimii ani de suferință. Și acuma, înainte de a pleca, mai am o singură rugăminte la dumneavoastră. În momentele mele de popas, în singurătatea mea, simt nevoia să-mi umplu sufletul cu o lectură bună. Dar nu am de unde să-mi procur o carte. Mă gândeam că o biblie mi-ar prinde bine și mă-ntrebam dacă n-aveți dumneavoastră una prin casă.
   Laurian și Laura schimbară între ei o privire.
   — Cu împrumut, desigur, se grăbi să precizeze străinul. Și vă rog să aveți toată încrederea.
   — Cred că aveam cândva o biblie pe undeva prin bibliotecă, spuse Laura ridicându-se. Să vedem dacă o mai găsesc. Fiindcă, știți, în ultimii ani a trebuit s-o ascund de ochii prea curioși.
   — Înțeleg prea bine, spuse străinul încuviințând, cu capul lăsat în jos. Biblia nu mai e la modă. Azi se poartă ideologia.
   Laura, care apucase să deschidă ușa spre odaia alăturată, se opri brusc în prag și întoarse spre străin cu privire contrariată. Se gândi însă la coincidențe. Scotoci apoi într-o etajeră de dincolo de ușă, în spatele unor rânduri de cărți. Și în cele din urmă se întoarse cu un volum vechi, cu coperte negre. Străinul deja se ridicase în picioare să plece și își luase bocceaua de pe jos, de la piciorul scaunului.
   — Vă mulțumesc din suflet, doamnă.
   Luă cartea cea veche cu amândouă mâinile și o ținu un timp ca pe un obiect plăcut la atingere.
   — Să n-aveți nicio strângere de inimă, doamnă, spuse el apoi, în timp ce strecura cartea în boccea, printre lucrurile pe care le avea, ce-or fi fost. Cartea asta o s-ajungă negreșit înapoi în mâinile dumneavoastră. Iar eu o să mă gândesc cu recunoștință la dumneavoastră în timp ce o să citesc din ea. Și chiar și când n-o să citesc, pe drumul meu fără nicio țintă.
   Laurian și Laura ieșiseră după străin și din prag se uitară amândoi la el cum coboară povârnișul spre ulița satului.

* Revizuit pe 27 mai 2022