Laurian și Laura (29)*

Exod. Un călugăr la margine de drum

În cartierele periferice, în afară de deja bine cunoscutele corturi militare, kaki, toate chioșcurile de ziare erau închise și cu obloanele trase. Niciun trecător nu se vedea circulând pe trotuare. Flavius, privind și el pe ferestruica dubei, spuse cu năduf:
   — Nu-i interesează presa pe pițifelnci! Nimica nu-i interesează!
   În triajul Gării de Vest, pe lângă care treceau, un tren deraiase cu vreun kilometru înainte să ajungă la peroane. Nici acolo nu interesa pe nimeni — nici chioșcurile închise de ziare, și nici măcar vagoanele răsturnate, câteva dintre ele încălecate unele peste altele.
   — Au fost pițifelnici în vagoanele astea? își continuă Flavius întrebările sarcastice. Au dispărut toți! Macaralele de intervenție au fost rechiziționate pentru armată. N-au mai ajuns la locul catastrofei.
   — Care armată? îl zgândări Laurian.
   — Tu crezi, frate, că mai contează? Eu unul mă uit în dreapta și-n stânga doar ca să știu ce las în urmă. Să-mi rămână, așa, câte o amintire. Cu cât mai rea, cu atât mai bine.
   — Ca să nu ți se facă dor... cândva. Te-nțeleg, conchise Laurian.
   Îi dădea dreptate. Amândoi se uitară la zdrahonul de Teo, care conducea imperturbabil.
   — Ia uite, zise Flavius privind afară c-un interes un pic înviorat, avem companie!
   Oameni răsfirați stăteau pe marginea șoselei și căscau gura la ei.
   — La ce s-or fi zgâind? Găurile de gloanțe li se par interesante? Ne plâng de milă că fluieră vântul în interior? Habar n-au, pițifelnicii, că mașina e bine căptușită. Cu pâslă!
   Laurian își întoarse pentru o clipă sau două privirea spre frate-său, în spate.
   — S-ar zice că ești binedispus.
   — E doar autoprotecție, răspunse Flavius, mai degrabă îngândurat. Tăcu o vreme, apoi adăugă: — Nu vreau să fac predicții sumbre pentru seara asta. Sau pentru noaptea asta. Cine știe.
   Pe marginea șoselei oamenii se înmulțiseră, deveniseră aproape o mulțime. În mașină toți deveniseră atenți la ce se întâmplă afară. Amelia se arătă chiar contrariată:
   — Dumnezeule, ce fac oamenii ăia de pe margine? De ce stau cu mâinile întinse? Mi se pare mie, sau cerșesc?
   — S-ar zice c-ai nimerit-o!
   Laura era și ea atentă la ce se întâmplă afară. Unii stăteau pur și simplu cu mâna întinsă, alții făceau gesturi, semne cu mâna la piept, ce păreau de neînțeles. Chiar caraghioase. Să le vii într-ajutor? Cum să le vii într-ajutor? Ce să salvezi?...
   — S-ar putea să mă considere egoist, spuse Flavius, dar nu vreau decât să scap mai repede.
   — Cine să te considere? întrebă Laurian.
   — În primul rând eu însumi. Îmi displace profund spectacolul.
   — Avem parte de scene grotești, asta este! Spuse Laurian. Mai întâi spitalul — vreau să spun, curtea spitalului —, iar acuma ăștia de pe marginea drumului. Îmi pare rău că n-am reușit s-o luăm pe Matilda cu noi... Ea ne-ar fi...
   — Păcat că nu-i nici mama cu noi, îl întrerupse Flavius. Chiar îmi pare rău.
   — Știi bine c-am vorbit cu ea, frate dragă, îi replică Laurian. Eram cu toții de față, dacă mi-aduc bine aminte. Îți amintești și răspunsul. N-a acceptat în ruptul capului să-l lase pe tata singur în mormântul lui, la cimitir. Ăsta a fost argumentul. Și trebuie să recunoaștem că are dreptate. Și apoi, știm cu toții, ea întotdeauna s-a mulțumit cu puțin. Din toate punctele de vedere.
   — Se mulțumește cu puțin, zici? Sincer, mie nu mi s-a părut. A! că a acceptat postul ăla de îngrijitoare? Asta, numai datorită împrejurărilor... Dar Elvira? se întoarse Flavius către Laura. Și ea se mulțumește cu puțin?
   — Mama e sub imperiul calculelor economice ale tatei! răspunse Laura glumind. Și continuă în același ton: — Nu că tata ar fi în dezacord cu noua linie ideologică! Îi susține pe amatorii de pietre prețioase, dar numai pe aceia care le apreciază pentru culori, mai mult decât pentru valoarea în sine!
   — Îmi amintesc de povestea asta, Laura, spuse Laurian. Deci nici acuma, după atâția ani, nu s-a schimbat nimic.
   — Presupun că nu, confirmă Laura.
   — Oameni buni, știți care-i părerea mea? interveni Teo. Oamenii ăștia nu cerșesc. Oamenii ăștia vor să-i luăm cu noi.
   Și într-adevăr, mulți dintre ei se opreau din mers doar în momentul când duba ajungea în dreptul lor. Altfel, se mișcau încet în lungul șoselei, în exod, unii trăgând după ei câte un cărucior, alții împingând câte o cotigă cu lucruri aruncate în neorânduială de parcă ar fi plecat de acasă în pripă.
   — Dumnezeule, spuse Flavius îngrozit, cum să-i luăm cu noi?
   Un timp, se uitară în tăcere la mulțimea de oameni care mergeau pe marginea șoselei.
   — Și totuși parcă s-au mai rărit... observă Amelia. Ia uite, și-un călugăr!
   Un bărbat slab și înalt, îmbrăcat cu o rasă neagră, decolorată, cu o boccea pe umăr, se detașa de ceilalți înșiruiți pe partea dreaptă a șoselei. De fapt dincolo de el nu mai era nimeni. Bărbatul în rasă neagră era ultimul. Teo, care oricum încetinise, opri mașina.
   Laurian se aplecă spre parbriz privind atent afară.
   — Parcă îl cunosc de undeva, exclamă el. Laura, nu ți se pare?
   Coborâră cu toții, în afară de Teo, care, ca de obicei, nu-și părăsea volanul. Se apropiară de bărbatul în rasă călugărească, îl înconjurară. Era la fel de înalt ca și Laurian — care trecea drept un tip înalt — și se miră că nu remarcase asta în odaia cu tavanul scund unde îl primiseră cu ceva timp în urmă și Laura îl invitase să ia masa împreună cu ei.
   Dintre toți, bărbatul îi zâmbi Laurei ca unei vechi cunoștințe:
   — N-am uitat, doamnă Laura, că m-ați primit în casă la dumneavoastră, și vă mulțumesc. Și dumneavoastră vă mulțumesc, domnule Laurian... După cum vedeți, m-am călugărit. Asta mi-a fost soarta. Să fi contribuit la asta biblia pe care mi-ați împrumutat-o? Nici asta n-am uitat, să știți. Am promis că vi-o înapoiez. Bărbatul ridică degetul arătător în semn de invitație la răbdare, apoi își dădu jos bocceaua de pe umăr și o puse jos la picioare. — Și uite, am acuma ocazia s-o fac. Dezlegă bocceaua și scoase din ea cartea cu coperte negre, pe care Laura o recunoscu imediat.
   — Nu erați dumneavoastră inginer silvic? încercă să-și amintească Laurian.
   — Nu contează meseria, răspunse călugărul. Contează chemarea.
   — Mă bucur s-aud că vă merge mai bine. Ultima dată când ne-am văzut nu erați într-o situație prea fericită.
   — Așa e. Lucrurile s-au schimbat. În bine. Se poate spune că mi-am găsit un rost în viață.
   Cu un gest oarecum ceremonios, călugărul îi înapoie Laurei biblia.
   Laura avu o ezitare.
   — Dacă vreți, puteți s-o pătrați, spuse ea.
   Celălalt făcu ochii mari.
   — Cum, nu vreți să aveți în casă Cartea Sfântă? se arătă el mirat.
   — Ba da... Laura ezită din nou, renunță să mai facă gestul de a-i da biblia înapoi. — Doar că nu știu care casă.
   — Da? Cum așa? Parcă aveați o casă frumoasă.
   — Ei, interveni Laurian, oamenii aspiră totdeauna la mai bine.
   — Și nu contează numai casa, completă Flavius.
   — Așa este, încuviință călugărul. Nu numai casa este importantă. La fel de important este și ce se petrece în afara casei. Peste tot în lume. N-oi fi fost eu prea înțelept ca inginer silvic. Dar între timp am învățat. Printre altele și din Cartea Sfântă pe care doamna Laura a avut bunătatea să mi-o împrumute. Iubiți pe vrăjmașii voștri, se spune acolo, în Cartea Sfântă. Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.
   — Hm, făcu Laura pe un ton apreciativ. Văd că, într-adevăr, v-a prins bine lectura.
   — Aveți și memorie bună, adăugă Amelia. Așa se pare.
   — În ciuda tuturor aparențelor, spuse călugărul, e la îndemâna oamenilor să-și făurească singuri destinul Și nu numai că e la îndemâna lor, dar e și de datoria lor.
   Priviră în lungul șoselei, în urmă. Oamenii pe lângă care trecuseră cu puțin timp în urmă, cei ce căutau ocazii să plece departe de oraș, îi ajunseseră din urmă și treceam acum pe lângă ei, continuându-și drumul afară din oraș.
   — Dacă oamenii își făuresc singuri destinul, așa cum ziceți, nu vreți să veniți cu noi? îi propuse Flavius.
   — Unde? întrebă călugărul.
   — În lumea largă, răspunse Flavius cu un gest evaziv. Drumețului în șade bine cu drumul.
   — Avem nevoie de oameni care să înțeleagă schimbarea, spuse călugărul.
   — Avem nevoie? Se încruntă Laurian. Cine are nevoie?
   — Vremurile se schimbă... spuse călugărul.
   — Așa credeți? îl apostrofă Flavius. Mie nu mi se pare.
   — Schimbarea plutește în aer, insistă călugărul. Oamenii trebuie să înțeleagă. Și sunt sigur că asta încearcă, cei mai mulți dintre ei — mă rog, dintre noi.
   — Poate asta găsiți în învățăturile dumneavoastră. Noi n-am văzut așa ceva. Tocmai am trecut pe la un spital, să ne interesăm de prietenii noștri internați. Și nu ne-a prea plăcut ce-am văzut acolo. Pe drum, au tras în noi cu mitraliera. Ne-au ciuruit mașina.
   — Depinde ce fel de mașină, preciză călugărul.
   — Oricum, a fost ciuruită. Chiar pe stradă! Au tras oameni pe care nu-i cunoșteam și care nu ne cunoșteau. Soldați, cică. Purtau uniformă. Ce fel de uniformă, Dumnezeu știe!... Un tren a deraiat în triajul Gării de Vest.
   — Trenurile mai și deraiază. Dacă se grăbesc prea tare, strecură călugărul.
   — Toate chioșcurile de ziare sunt închise, insistă Flavius. Corturi militare sunt peste tot. Ziua le desființează, și peste noapte le fac la loc. Azi e un comandant, mâine vine altul!
   — Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă, cită călugărul, cu demnă smerenie.
   — Asta nu-i rău, se bucură Amelia.
   Călugărul își concentră privirea pe fața ei, încercând să ghicească dacă o spusese în zeflemea.
   Oamenii continuau să treacă prin dreptul lor, pe marginea șoselei, cercetându-i cu ochi serbezi, în tăcere.
   — Așadar, am plecat? Laurian îl privi pe călugăr cu o ultimă privire întrebătoare.
   Călugărul se aplecă să-și ia de pe jos bocceaua.