Circul*

Când sosea în oraş la noi, circul Bernea îşi înălţa arena din pânză de

cort pe un teren viran de pe o străduţă din centru, care dădea la un capăt în Strada Principală iar la celălalt în I.C. Brătianu, strada mea, cam în dreptul intrării elevilor Liceului de băieţi Barbu Ştirbey. Astăzi străduţa se cheamă Henri Coandă, dar numele ei de pe vremea aceea nu mi-l amintesc. Întreprinderea Comunală, care îi asigura circului accesul la electricitate şi la reţelele de apă şi canalizare, primea din partea circului, pentru angajaţii ei, câteva bilete de favoare, transmisibile, pe toată durata şederii circului în oraş. Unul din bilete, şi anume pentru un singur spectacol, ajungea şi la tata, care avea, o ştiau toţi colegii şi direcţiunea, un băiat de şcoală, de bună seamă dornic să se bucure de un spectacol de circ. Aşa că, biletul fiind pentru două persoane, mă duceam la spectacol doar cu mama; tata nu-şi permitea să plătească un bilet; şi chiar dacă şi-ar fi permis, mă îndoiesc că ar fi gustat acolo giumbuşlucuri altele decât ale lui proprii de-acasă. Intrând la circ cu bilet gratuit, mă simţeam, într-un fel, ca şi cum aş fi avut anumite drepturi decurgând din calitatea mea de fiu al unuia dintre angajaţii întreprinderii. Adică intram acolo ca la mine acasă, cum s-ar zice. Pe de altă parte însă, mă încerca sentimentul de jenă al profitorului de munca unei trupe care vădea toate semnele strâmtorării: recuzita veche şi prăfuită, peticele din pânza de cort, costumele uzate ale artiştilor, frânghiile înnegrite, chiar şi băncile pe care şedeam, demontate şi montate la loc de sute de ori prin toate oraşele şi comunele ţării, chiar şi caii cărora, deşi cu panaş pe cap, li se vedeau coastele... Şi totuşi, în pofida tuturor restriştilor, spectacolul era plin de strălucire şi de glorie.

Vedeta spectacolului era Sandi Bernea, fratele lui Ionel Bernea, probabil fostul patron al circului, devenit director după ce circul, laolaltă cu celelalte firme private, fusese naţionalizat de regimul comunist. Sandi Bernea era acrobat, un acrobat tânăr şi chipeş. Mulţimea îl aclama la fiecare apariţie ca pe o celebritate îndrăgită şi de multă vreme aşteptată. Eu nu auzisem de el dar, în mijlocul acelui tumult inundat de lumina arenei, nu puteam decât să mă alătur trup şi suflet entuziasmului general... Ceea ce îmi amintesc din numeroasele lui numere de acrobaţie este balansul la trapez, stând în cap, la care tobele se porneau să răpăie solemn iar mulţimea de spectatori încremenea ţinându-şi răsuflarea. Toţi ochii, cu luciri de teamă şi de încântare, urmăreau balansul trapezului dintr-o margine într-alta a arenei... Îmi mai amintesc de un haidamac de atlet, cu pieptul ca de taur şi braţe groase cât trunchiul de copac, cu bandaje soioase la încheieturi, şi de numărul lui cu tot felul de fiare grele. L-am văzut la un moment dat apropiindu-se de marginea arenei, în mână cu o bară de fier, şi, ca să convingă publicul spectator că e foarte grea, a invitat-o pe o doamnă în vârstă care şedea pe rândul întâi din stal să încerce s-o ţină în mână. Doamna în vârstă a întins mâna-i slabă şi osoasă şi a apucat bara. Oh! a suspinat ea, c-un zâmbet dezarmat de neputinţă şi de stânjeneală, când bara de fier i-a tras mâna în jos peste mantinelă de parc-ar fi fost de cârpă. După care, ţanţoş, haidamacul a luat bara de fier din mâna doamnei şi, ţinând-o în poziţie orizontală între degetul arătător şi cel mare, cu mâna ridicată deasupra capului, s-a răsucit triumfător, să-l vadă întreaga suflare din arenă... A mai fost şi cântăreţul la fierăstrău. Sunetul lui, pe care îl auzeam pentru prima oară, mi s-a părut atât de ireal de melodios şi de tânguitor încât m-am uitat în jur să văd dacă nu cumva era vorba de vreun truc. Nu, nu era. Vedeam pânza de fierăstrău unduindu-se, destinzându-se şi încovoindu-se în chinuri, şi melodia ei o auzeam umplând arena, topind până şi cele mai împietrite suflete. Deşi nu ştiu dacă în arena aceea mai rămăsese vreunul împietrit...

În rest, ce să spun... Mama s-a simţit şi ea jenată de intrarea noastră pe daiboj în mijlocul acelei familii de artişti de circ care ne primise cu toată dragostea şi făcea tot ce-i stătea în putinţă ca noi toţi să ne simţim bine. Probabil de aceea a fost de acord să cheltuim un leu pentru a cumpăra un program, pe care l-am păstrat apoi, timp de ani de zile, în comoara mea de hârţoage.

***

^*Din romanul autobiografic Refugiu în Vechiul Regat