Următoarele câteva minute domnul Marius vorbi fără încetare.
— Vă atrag atenţia, domniţă, zise el, că n-am nici cea mai mică idee unde o să ajungem şi mai ales cum o să ne întoarcem. Dacă puţul ăsta nu a fost făcut de simpaticul dumneavoastră bunic pentru scoaterea petrolului, aflaţi atunci că nu ştiu pentru care alt scop a fost făcut. (Fiţi foarte atentă să nu mă călcaţi pe mână. Vă rog foarte mult!) În schimb, pot să vă spun alte lucruri, pe care le ştiu absolut sigur. Scoabele acestea — sau, mă rog, treptele, dacă ţineţi neapărat — sunt ruginite şi deci mâinile noastre or să fie în scurtă vreme, dacă nu sunt de pe-acuma, pline de rugină. În treacăt fie zis, deşi vremea era potrivită, când am ieşit, sau mai bine zis când m-aţi scos dumneavoastră din casă, îmi pare foarte rău că nu mi-am luat pălăria, fiindcă toată rugina pe care dumneavoastră o răzuiţi cu picioarele de pe scoabe îmi cade mie în cap. N-am pretenţia că rămâne acolo, printre firele de păr, dar oricum, ţin să vă spun că plăcut nu este. Şi, vă rog, de scuzele dumneavoastră n-am nevoie, aşa că prefer să-mi vorbiţi despre altceva. Apoi, vă mai atrag atenţia că, pe lângă rugină, o să vă murdăriţi şi de petrol, măcar că în fundul puţului ăsta nu este — aş putea să bag mâna în foc — nici un strop de petrol. În sfârşit, rochiţa dumneavoastră, despre care cred că am uitat să vă spun că o apreciez sincer, o să se facă ferfeniţă datorită aceloraşi scoabe pline de rugină.
— Dar şi cu costumul dumneavoastră o să se-ntâmple la fel, spuse doamna cea mică.
— Lăsaţi, doamnă, spuse cam acru bătrânul negustor, nu vă mai faceţi griji cu costumul meu, care şi aşa-i prăpădit şi ca vai de el. Remarcaţi, mai bine, că pe măsură ce coborâm se face tot mai cald, de unde pot să deduc că teoria după care petrolul s-a format din peşte poate să fie totuşi corectă, dat fiind că la o anumită adâncime, la care sper să nu ajungem, temperatura ar putea să fie de-ajuns de mare ca să se fi fiert cândva un fel de ciorbă de peşte, care cu timpul să se fi prefăcut în petrol. În definitiv, nimeni n-a lăsat în oală, pentru mai multă vreme, o ciorbă de peşte, să vadă dacă în câteva luni — sau, mă rog, în câţiva ani — n-ajunge petrol. Iar acum, stimată doamnă, vă rog să vă opriţi puţin, ca să-mi trag sufletul.
Şi într-adevăr bătrânul negustor cam avea nevoie de câteva clipe de odihnă: când se opri, sprijinindu-se cu mâna de perete şi îşi ridică faţa spre ea, doamna cea micuţă îl văzu suflând din greu.
— Ce păcat că n-aveţi pe ce să vă aşezaţi, domnule Marius, zise ea cu părere de rău.
— Lăsaţi asta, doamnă, gâfâi bătrânul negustor. Spuneţi-mi, mai bine... după părerea dumneavoastră... de cât timp coborâm?
— Ştiu şi eu, domnule Marius... Cred că de vreo cinci minute, răspunse ea cu îndoială în glas, temându-se să nu-l sperie pe bătrânul negustor.
— Vai de mine! se sperie totuşi domnul Marius. Vă daţi seama ce-nseamnă asta... pentru un om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa? Mă-ntreb... cum o să mai ies de-aici!
— Nu vă mai întrebaţi, domnule Marius, îndrăzni ea să-l sfătuiască. Ieşim noi. Sau poate că...
— Sau poate că, ce? o întrerupse el răstit, aruncându-i în sus o privire încruntată. Aş putea să ştiu şi eu ce vă trece prin cap? Dar, cum dânsa nu-şi mai urmă gândul întrerupt de bătrânul negustor, şi nici el nu mai adăugă nimic, fiindcă îi venea destul de greu să vorbească din pricina gâfâielii, se lăsă o tăcere de câteva clipe, în răstimpul căreia acelaşi tuc-tuc de mai înainte răsună foarte desluşit.
— Se aude mai tare, observă doamna cea micuţă. Şi parcă altfel.
— Cum adică altfel? vru domnul Marius să ştie. Vreţi să spuneţi că după părerea dumneavoastră e mai grav decât înainte?
— Nu vorbeam de inima dumneavoastră, domnule Marius...
Dar nici n-apucă doamna cea mică să-i spună ce anume i se părea ei că sună altfel, că bătrânul negustor, întrerupând-o cum îi stătea lui în obicei se şi porni să se tânguie:
— Îmi pare rău că vă pricinuiesc necazuri, domniţă dragă. Nici nu trebuia să mă luaţi pe mine, om ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, cu sănătatea şubrezită de pe urma unor evenimente nu tocmai binevenite din lunga şi zbuciumata mea viaţă, şi pe deasupra plin de ticuri... Da, da. Nu-ncercaţi să mă contraziceţi, fiindcă ştiu eu ce spun. De pildă, în clipa asta mă bate gândul că rău am făcut că n-am luat cu mine o sticlă-două de bere, dar n-aveam de unde să ştiu cât o să fie de cald în puţul ăsta care nu duce nicăieri...
— Nu trebuie să spuneţi asta, domnule Marius, zise doamna cea micuţă cu multă însufleţire.
— Adică ce vreţi să spuneţi dumneavoastră? o provocă el. Că ştiţi precis unde o s-ajungem?
— N-am vrut să spun asta, încercă ea să-i explice. Mă refeream la bere. Dacă ţineţi neapărat, pot să dau o fugă până sus şi să vă aduc o sticlă.
— Lăsaţi, doamnă, continuă el să se tânguie, nu merit eu să vă osteniţi atâta pentru mine. Ştiu că toată lumea vă hărţuieşte fără milă, aşa cum şi pe mine m-au hărţuit clienţii şi furnizorii toată viaţa. Dacă tatăl dumneavoastră v-a trimis jos după o sticlă de bere, acum eu să vă trimit sus? Nu pot să fac una ca asta. Şi încă berea n-ar fi nimic. Pot să mă lipsesc de ea, cu toate că-i al naibii de cald aici. Dar din păcate, ceea ce nu pot să fac este să mă abţin să vă tot povestesc din amintirile mele care pe dumneavoastră nici nu vă interesează...
— Ba mă interesează, domnule Marius, îl încredinţă ea cu multă convingere.
— Vă interesează, pe dracu, stimată doamnă! Ştiu că dumneavoastră sunteţi foarte drăguţă şi vă daţi silinţa să-mi faceţi mie toate hatârurile şi pe deasupra nu pot să uit cât de bună clientă aţi fost, în timp ce eu a trebuit să închid magazinul şi să nu vă mai servesc cu nimic, lucru de care, vă rog să mă credeţi, mă doare sufletul. Dar ce pot să fac, dacă vremurile s-au schimbat?... Doamna cea micuţă nu găsi nimic de spus, ci doar privi în jos, zâmbind, către domnul Marius. — Şi să vă mai spun ceva, stimată doamnă, continuă el. Să ştiţi totuşi că vremurile nu se schimbă niciodată chiar atât de mult pe cât se spune.
Doamna cea mică râse din toată inima şi găsi că e momentul să-l întrebe:
— Credeţi că putem să pornim mai departe, domnule Marius? Vreau să spun, v-aţi odihnit destul?
— Scumpă doamnă, răspunse el ceremonios, eu niciodată n-am dat îndărăt înaintea greutăţilor. Aşa să ştiţi! Şi domnul Marius, după ce-i aruncă în sus o privire încruntată, porni din nou să coboare, continuând să se laude: — Aţi văzut şi dumneavoastră, când a fugit nepricopsitul de frate-meu cu toţi banii, eu nu m-am lăsat de negustorie, chiar dacă a trebuit să mă mulţumesc s-o fac la scară ceva mai mică, fiindcă magazinul meu a suferit stricăciunile pe care ştiţi că le-a suferit — şi eu n-am putut să-l dreg, din lipsă de mână de lucru — până când s-a năruit de tot, după cum poate că vă mai amintiţi... Magazinul a căzut baltă, ca să zic aşa, dar nu şi afacerile! Singurul lucru de care îmi pare rău că nu m-am interesat mai cu de-amănuntul este fabricarea mărfurilor pe care le-am vândut. Vorbesc de un interes pur tehnic, ca să zic aşa. Dar nu puteţi să spuneţi că n-am avut bunăvoinţă. Asta nu puteţi s-o spuneţi! Să ştiţi că aproape tot timpul meu liber... până să am plăcerea să vă cunosc pe dumneavoastră, stimată doamnă — mi l-am petrecut răsfoind fel de fel de cărţi tehnice. M-au interesat mai ales locomotivele cu aburi, deşi, după cum bănuiţi, nu s-a pus niciodată problema să vând aşa ceva. Dar am avut ghinionul ca locomotivele cu aburi să nu mai fie la modă în ziua de astăzi. Dumneavoastră nici nu le-aţi apucat, dar puteţi să mă credeţi pe cuvânt că rar ţi-era dat să întâlneşti pe lume ceva mai plăcut decât o locomotivă cu aburi, care scotea sunete foarte asemănătoare cu cele pe care le auziţi în clipa asta, când...
— Când, ce? întrebă doamna cea mică, oprindu-se nedumerită, fiindcă bătrânul negustor încetase să mai coboare şi amuţise dintr-o dată.
Ca să se facă auzită trebuise să ridice glasul, până într-atât crescuseră şi se înmulţiseră zgomotele ce veneau nu se ştie de unde.
— Vreţi să fiţi bună să-mi daţi lanterna, zise el în loc de răspuns, cu voce schimbată.
Şi altă explicaţie nu mai dădu, ceea ce pe doamna cea mică o nelinişti de-a binelea.
— Ce s-a întâmplat, domnule Marius? De ce ne-am oprit?
— Ce-aţi spus? strigă domnul Marius. Şi totodată se întinse cu urechea în sus către ea.
— V-am întrebat ce s-a-ntâmplat! De ce ne-am oprit?
— Stimată doamnă, zise ceremonios bătrânul negustor, cred că până aici ne-a fost! Am dat de fundul puţului.
— Ce se vede? întrebă ea curioasă, aplecându-se într-o parte şi într-alta şi străduindu-se (dar neizbutind) să desluşească ceva prin spaţiul îngust dintre perete şi trupul mătăhălos al domnului Marius.
— Poftiţi şi uitaţi-vă cu ochii dumneavoastră, stimată doamnă, zise el. Fiindcă în ceea ce mă priveşte, mă tem că am fost cam superficial când am frunzărit cărţile tehnice de care tocmai vă spuneam. Pur şi simplu nu-mi dau seama unde ne aflăm.
Spunând asta, bătrânul negustor se dădu la o parte şi, politicos, îi lumină doamnei celei mici ultimele scoabe ruginite (sau, mă rog, trepte), împlântate, aici la capătul drumului, într-un perete neted de cărămidă, pe care ea le coborî cu băgare de seamă şi puse piciorul pe un fel de platformă îngustă de scândură, care trepida uşor. De pe platformă, sprijinindu-se cu mâna de un parapet de metal, coborâră o scăriţă cu trepte de scândură îmbibate de unsoare, dar din fericire câtuşi de puţin lunecoase. Punând piciorul pe pământ tare, bătrânul negustor răsuflă uşurat, în timp ce doamna cea micuţă, nu mai puţin uşurată, îl luă de mână, oarecum absentă, fiindcă n-avea ochi decât pentru ceea ce în jurul lor se mişca fără încetare, în sus şi în jos, înainte şi înapoi, scoţând acele zgomote care bătrânului negustor şi doamnei celei mici, cât timp coborâseră prin puţ, le păruseră adunate laolaltă în acel tuc-tuc surd venit din adânc. Dar acum, că se aflau chiar în adânc, ca să zicem aşa, zgomotele veneau fiecare din altă parte, de la o depărtare mai mare sau mai mică, din stânga şi din dreapta.
Domnul Marius îi lumină faţa cu lanterna, cercetând-o cu atenţie.
— Sper, scumpă doamnă, că nu vă e teamă.
Dar doamna cea micuţă, care abia îl auzise, îşi întoarse către el (doar pentru două clipe) o faţă atât de înfierbântată, încât domnul Marius îşi zise că n-are nici un motiv să-şi facă griji din pricina ei.
— Ştiţi la ce mă gândesc? zise ea privind în jur cu un interes lacom.
— La ce vă gândiţi? Chiar că sunt curios să aflu, zise el cu o oarecare nepăsare.
— Vă amintiţi de depozitul de la fostul dumneavoastră magazin...
— Dacă îmi amintesc... făcu el privind-o niţel cam de sus. Cred şi eu că îmi amintesc de depozitul de la fostul meu magazin. Spunând asta, aerul lui de superioritate se prefăcu în amărăciune. — Văd că nu scăpaţi nici un prilej să-mi aduceţi aminte că situaţia mea nu mai e la fel de înfloritoare ca înainte.
— Nici nu mi-a trecut prin cap, domnule Marius! se dezvinovăţi ea cu multă căldură în glas. Pur şi simplu mă gândeam la depozitul dumneavoastră, de unde domnul Costel vă trimitea sus mărfurile cerute. Eu nu l-am văzut niciodată, dar...
— Dar, ce? spuse răstit bătrânul negustor, ţintuind-o cu privirea.
— Mă gândeam că depozitul ar putea să fi fost chiar aici. Şi se grăbi să adauge, ca să şteargă impresia proastă pe care o făcuse cu acel gând al ei. — ...Sau, mă rog, într-un loc asemenea.
Nu izbuti însă, nici pe departe, să şteargă impresia proastă, fiindcă domnul Marius izbucni:
— Într-un loc asemenea?! Dumneavoastră nici nu vă gândiţi la ce spuneţi! Depozitul meu ar fi o adevărată jignire pentru locul unde ne aflăm, dacă ar fi să le punem alături! Măcar că e... sau a fost depozitul meu. Fiindcă acolo nepricopsitul de frate-meu îşi pierdea vremea printre sticle de bere şi lăzi goale, pe când aici, uitaţi-vă şi dumneavoastră!... Mânia bătrânului negustor se prefăcu încetul cu încetul în admiraţie când se apucă să-i înşire doamnei celei mici, de parcă şi-ar fi lăudat propria-i marfă: — Uitaţi-vă ce mecanisme de toată frumuseţea!... Tije de oţel groase cât braţul! Şi vă rog să mă credeţi că-i oţel de cea mai bună calitate! Biele-manivele care pun în mişcare roţi uriaşe... (Numai că roţile, nu-i aşa, nu se văd, dar asta nu le micşorează cu nimic meritul!) Braţe mecanice care lunecă pe aceste... pe aceste... ghidaje, izbucni el, după ce se poticnise, fericit că izbutise să-şi aducă aminte termenul tehnic cel mai potrivit. Uitaţi-vă ce... ce... supape! Ce... ce... regulatoare de turaţie! Apropo, ce părere aveţi de cunoştinţele mele tehnice?
— Cred că totuşi aţi frunzărit cu atenţie cărţile de care aminteaţi mai înainte, îl lăudă sincer doamna cea mică.
— Uitaţi-vă cu atenţie la această canelură! urmă domnul Marius din ce în ce mai însufleţit. Remarcaţi cât a fost de bine unsă! Şi cu ce vaselină! Vă rog să mă credeţi că niciodată în lunga şi zbuciumata mea viaţă n-am întâlnit o vaselină de calitate mai bună. Ce-i drept au pus cam multă, fiindcă, vedeţi, aici la capetele cursei pistonului s-au strâns aceste mici grămăjoare de vaselină, care par să fie de prisos. Dacă vă aplecaţi urechea, o să auziţi cum braţul, după ce atinge grămăjoara de vaselină, scoate un mic... ţoc când se desparte de ea.
— Într-adevăr! recunoscu încântată doamna cea micuţă, care se grăbise să-i urmeze sfatul şi îşi şi apropiase urechea de grămăjoara de vaselină. Scoate un mic ţoc, exact cum spuneţi dumneavoastră. Parc’ar fi un sărut!
— Hm! da... Mă rog, se cam fâstâci domnul Marius când auzi de sărut. Dar îşi reveni repede şi urmă, cam ursuz: — Vă rog să nu vă mai poticniţi la fiecare piesă pe care o vedeţi! Grăbiţi-vă, fiindcă eu n-am vreme de pierdut. Uitaţi-vă acum la aceste cazane uriaşe de presiune!... Sunt sigur că în viaţa dumneavoastră încă n-aţi văzut robinete atât de mari!
Doamna cea mică îl urmă ascultătoare şi se opri să privească robinetele.
— Dar prin ţevile astea gâlgâie ceva, remarcă ea ascultând cu atenţie.
— Cred şi eu că gâlgâie! îi dădu peste nas domnul Marius. Prin orice ţeavă gâlgâie câte ceva dacă nu-i ţinută nefolosită. Nu ştiu cum e azi, dar ştiu că pe vremuri toate ţevile erau foarte bine folosite.
— Credeţi c-ar putea să fie petrol? îl întrebă doamna cea mică, sincer interesată să-i afle părerea.
— Habar n-am, scumpă doamnă! i-o reteză bătrânul negustor. V-am spus doar, că n-o să găsim nici un strop de petrol. Şi puteţi să vă convingeţi şi singură că n-am greşit.
— Totuşi, pământul e îmbibat de ceva negru. N-ar putea să fie petrol?
— S-ar putea, recunoscu dânsul. S-ar putea să-l fi manipulat cu o oarecare neglijenţă. În definitiv, nepricopsiţi au fost în toate timpurile. Aşa că n-ar fi de mirare să se fi risipit în timp ce îl cărau cu găleata de colo până colo, poate înainte să se descopere că e mai uşor să-l trimiţi prin conducte decât să-l cari cu găleata. Dar în afară de asta, totul a fost bine făcut exact aşa cum vă spuneam. E de-ajuns să priviţi aceste ziduri de cărămidă... Cărămidă de cea mai bună calitate, puteţi să mă credeţi! Nu s-a măcinat cu toate că stă în umezeală, poate chiar de mai bine de o sută de ani. Şi vă rog să nu vă mai opriţi la orice fleac. Grăbiţi-vă.
Doamna cea mică renunţă la ideea să-i spună că nu vede nici un motiv să se grăbească, de vreme ce aici se aflau atâtea lucruri care meritau să fie admirate; renunţând deci la această idee, i se alătură domnului Marius fără să facă nazuri.
— După cum vedeţi, urmă el, aici coridorul se îngustează. Dar sper că sunteţi de acord că nu-i nici o nenorocire. Dimpotrivă, cu cât un coridor e mai îngust, cu atât e mai greu să te rătăceşti. Mai ales dacă urmezi aceste ţevi pe care le vedeţi aici întinse de-a lungul tavanului... Dar vă rog să fiţi bună să nu mai goniţi aşa! Nu uitaţi că sunteţi cu o persoană ceva mai în vârstă, care a alergat destul o viaţă întreagă, ca măcar în seara de Ajun să aibă parte de puţină tihnă. Aşadar, unde am rămas?
— Tocmai vorbeaţi de ţevi, îi reaminti doamna cea mică.
— Vă rog să mă credeţi, stimată doamnă, că ţevile pe care le vedeţi nu se abat din drumul lor nici măcar cu un centimetru spre stânga sau spre dreapta, ceea ce îmi aminteşte de felul cum eu însumi am trecut prin lunga şi zbuciumata mea viaţă, cu toate că mulţi ar fi vrut să mă vadă nu numai abătut din drum ci întors de-a binelea, ca să zic aşa.
— Ia uitaţi-vă ce băşicuţe ies acolo! strigă doamna cea mică arătând în sus către locul unde se îmbinau două ţevi groase.
Ceea ce pe domnul Marius îl făcu să-i sară ţandăra.
— Vă rog să mă lăsaţi în pace cu băşicuţele dumneavoastră, domniţă! Dumneavoastră vă arde de băşicuţe şi de alte fleacuri tocmai atunci când ar trebui să vă destupaţi bine urechile şi să luaţi aminte la ceea ce vă spun.
— Am auzit ce-aţi spus, domnule Marius, se dezvinovăţi ea c-o voce plină de sfială. Ştiu că nu v-aţi abătut din drum nici c-un centimetru, întocmai ca ţevile din tavan.
Bătrânul negustor se oprise şi îndreptase lumina lanternei în sus, către locul unde cele două ţevi se îmbinau sub tavan, devenit deodată nepăsător la recunoaşterea meritelor sale de o viaţă întreagă.
— Hm! Chiar că-s nostime băşicuţele, zise el. Dar nu ştiu ce vă face să credeţi că seamănă cu un ciorchine de struguri din soiul muscat-ottonel.
— Dar eu n-am spus că seamănă c-un ciorchine de struguri, se scuză doamna cea mică.
— Foarte rău! o mustră el. Fiindcă oricine poate să vadă asemănarea de care vă spuneam. Mă rog, să zicem că asemănarea n-are prea mare importanţă, admise el. Dar, la fel ca şi instalaţia electrică din beci a bunicului dumneavoastră, ar fi trebuit ca toate aceste instalaţii să fie bine întreţinute. Or, vedeţi şi dumneavoastră, ele au fost lăsate în părăsire. Nimeni n-a mai uns canelurile de câţiva ani buni încoace, garniturile au slăbit, iar urmările... Domnul Marius tresări: — Hei, doamnă! Unde sunteţi?
Fiindcă într-adevăr, doamna cea mică nu se mai afla lângă el. Cu o condamnabilă uşurinţă, renunţase să-l asculte şi, sprintenă şi neastâmpărată ca întotdeauna, fugise cine ştie încotro. Bombănind, bătrânul negustor o luă târâş-grăpiş de-a lungul coridorului, remarcând în treacăt că se îndepărta de zgomotul mecanismelor, ceea ce putea fi socotit drept o adevărată binefacere, fiindcă — una la mână — zgomotele îl asurziseră destul, şi — două la mână — într-un loc liniştit ar fi putut să audă paşii doamnei celei mici. Nu apucă să facă însă prea mulţi paşi, când se auzi strigat de departe:
— Domnule Marius! Veniţi repede!
— N-aveţi pic de astâmpăr, doamnă, o dojeni el cu glas scăzut, nu ca să-l audă ea, se-nţelege, ci doar aşa, ca să-i mai treacă năduful.
— Sunt în tren! strigă ea din nou, cu vocea întretăiată de emoţie.
— Asta mai lipsea! spuse domnul Marius pentru sine. Trebuie că-i o neînţelegere.
Şi totuşi iuţi pasul, deşi începuse de pe-acum să gâfâie.
Sufla din greu când, în lumina lanternei, însăşi doamna cea mică se ivi la fereastra unui vagon, agitându-şi braţul, în culmea fericirii.
— Ce bine îmi pare că vă văd, domnule Marius! glumi ea. Mă ajutaţi să-mi dau jos bagajele?
— Dumneavoastră vă arde de glumă, stimată doamnă, i-o reteză el sumbru, iar mie, după cum vedeţi, îmi iese sufletul. Frumos din partea dumneavoastră, n-am ce zice!
— E un tren întreg! strigă ea, trecând cu destulă uşurinţă peste învinuirea foarte gravă a bătrânului negustor. Am fost până la capăt! Are şi locomotivă! Duceţi-vă să vedeţi!
— Dacă dumneavoastră vă închipuiţi că, în halul în care sunt, îmi mai arde de locomotivă, ţin să vă spun că vă înşelaţi.
Doamna cea micuţă dispăru de la fereastră şi în clipa următoare se ivi pe platforma dindărăt a vagonului, de unde, punând piciorul pe prima treaptă, se aplecă şi îi întinse domnului Marius mâna.
— Urcaţi-vă şi să ne odihnim puţin, zise ea. Îmi pare rău că v-am pricinuit necazuri.
— Vă pare rău, pe dracu! zise el răstit. Şi, refuzându-i mâna, se căţără cu chiu cu vai pe platformă, continuând să bombăne: — Nici în cea mai importantă din călătoriile mele de afaceri... Uf! nu mai pot!
— Opriţi-vă puţin, domnule Marius, îl rugă ea. O să-mi spuneţi puţin mai târziu.
Dar bătrânul negustor nu ţinu seama de rugămintea ei, ci urmă, cu vocea întretăiată de efort:
— Nici în cea mai importantă... din călătoriile mele de... afaceri, n-am fugit atâta... după... un tren!... Pur şi simplu mi-aţi scos... sufletul, stimată doamnă! E pe-aici vreo bancă? Doamna cea micuţă, făcând-o pe gazda, îl pofti înăuntru. — Mulţumesc, zise bătrânul negustor lăsându-se să cadă pe cea mai apropiată bancă. Uf! mulţumesc, domniţă... Aşadar, ce spuneam?
— Lăsaţi-o pe mai târziu, domnule Marius. Nu-i nici o grabă.
— Aha! tocmai asta voiam să spun, reluă el, scoţându-şi batista şi ştergându-se pe frunte. Sigur că nu-i nici o grabă! Tocmai asta-i nostim! Să fugi când nu-i nici o grabă!... Dumneavoastră m-aţi pus pe mine, persoană ceva mai în vârstă, ca să zic aşa, s-alerg după un tren care de bună seamă că zace aici încremenit de ani de zile. Ce părere aveţi, e frumos din partea dumneavoastră?
— Nu-i frumos, domnule Marius, recunoscu ea şi, mâhnită, îşi lăsă capul în pământ.
— Bine că măcar recunoaşteţi, spuse domnul Marius aruncându-i o privire nu tocmai prietenoasă. Şi... ziceaţi că aţi văzut locomotiva?
Doamna cea mică avu o tresărire de veselie.
— Vreţi s-o vedeţi şi dumneavoastră?
— Nici vorbă! răspunse el îmbufnat.
Doamna cea micuţă îl privi întrebător.
— Că da, sau că nu? vru ea să ştie.
— Ah, doamnă! vă rog să-mi daţi pace! izbucni el. Mai slăbiţi-mă cu întrebările dumneavoastră. Şi continuă să se arate cusurgiu, aşa cum îi stătea lui în obicei: — Vai, ce bancă tare! Pur şi simplu îţi trece prin oase. N-aţi fost în stare să găsiţi ceva mai bun!
— Am putea să vedem în celelalte vagoane, încercă ea să-l îmbuneze. Deşi mă tem că toate-s la fel.
— Cred şi eu că-s toate la fel, zise el cu dispreţ. La ce altceva să te aştepţi de la un tren ca ăsta, pe care nu m-aş mira ca Principatele Unite să-l fi primit cadou de la Stephenson. Bătrânul negustor îşi ridică spre doamna cea mică privirea plină de îndoială: — Aşadar, dumneavoastră trageţi nădejde că în trenul ăsta am putea să găsim un vagon de clasa întâi, ca să zic aşa?
Doamna cea micuţă ridică din umerii ei firavi, temându-se să-i promită ceva şi apoi să nu poată să-şi ţină făgăduiala, ceea ce ar fi atras pe capul ei un potop de reproşuri din partea bătrânului negustor. Dar domnul Marius pesemne că trase altă concluzie din gestul ei, fiindcă se sculă numaidecât de pe banca cea tare.
— Mă rog, zise el, dacă doriţi dumneavoastră, n-avem decât să încercăm. Ieşi din vagon, urmat de doamna cea mică, şi se opri pe platformă, observând că: — Astăzi nu se mai construiesc asemenea vagoane. Maneta pe care o vedeţi aici se cheamă frână manuală, şi se învârteşte în caz că, din cine ştie ce pricină, vagonul o porneşte singur la vale. Cred că vă daţi seama ce nenorocire ar fi dacă ar lipsi acest mecanism atât de simplu.
Doamna cea mică admiră frâna manuală şi, dorind să încerce cât de uşor se poate mişca, o învârti un tur.
— Nu puneţi mâna, doamnă! sări ca ars bătrânul negustor. Doar v-am spus că vagonul poate s-o ia oricând la vale!
— Dar ne aflăm pe loc drept, se apără doamna cea mică.
— De unde ştiţi dumneavoastră? o luă la zor bătrânul negustor. Niciodată nu poţi să ştii pe ce loc te afli! Vă rog foarte mult!
Şi, cu multă băgare de seamă, o porni printre grilajele ce mărgineau podeţul de trecere dintr-un vagon într-altul. Ba chiar, pe când tocmai se afla la mijloc, mărturisi cu sinceritate:
— Mă tem, stimată doamnă, că, dacă trenul ar fi în mişcare, aş rămâne prizonierul unui singur vagon. Fiindcă ăsta nu-i un loc pe unde să-ţi fie drag să treci.
Din fericire pentru doamna cea mică, următorul vagon nu fu cu nimic deosebit de primul: nici vorbă de scaune moi! Domnul Marius îl străbătu strâmbând din nas şi comentând cu dispreţ ceea ce vedea:
— Patru ferestre mari şi late... Vorba vine! Fiindcă de fapt nu-s nici mari nici late ci, dimpotrivă, mici şi înguste... Câte o pereche de bănci de scândură la fiecare geam şi câte un biet cuier pentru fiecare loc.
— Dar mie îmi plac şi aşa, domnule Marius, spuse doamna cea micuţă cu multă căldură în glas. Sunt atât de drăguţe! Şi chiar şi băncile tari îmi plac.
— Asta-i treaba dumneavoastră, stimată doamnă. Eu unul n-am să renunţ să caut o bancă moale, numai pentru că dumneavoastră vă plac cele tari.
Şi, spunând asta, domnul Marius ieşi pe platforma celui de-al doilea vagon. Dar, dând să se strecoare printre grilaje către următorul, se opri înmărmurit, cu mâna pe bară, şi se întoarse către doamna cea micuţă cu o privire speriată.
— Nu simţiţi nimic? o întrebă el cu voce tremurătoare. Şi fiindcă doamna cea mică se mulţumi să-l privească întrebător, înălţând din umeri, bătrânul negustor urmă pe un ton ceremonios: — Stimată doamnă, ţin să vă anunţ că suntem în drum.
— În drum spre ce? vru ea să se lămurească.
— Asta n-am de unde s-o ştiu, dar un lucru este sigur: atunci când porneşti, undeva tot ajungi pân’la urmă.
Şi, ca să-i dovedească doamnei celei mici că nu obişnuieşte să arunce vorbe în vânt, îndreptă lumina lanternei către perete: peretele luneca încet îndărăt.
— Ştiu ce-o să-mi propuneţi acuma, zise el prevenind-o c-un gest de zădărnicie. Să sărim din tren. Ei bine, în cazul ăsta ţin să vă anunţ că pentru mine e prea târziu. Pentru mine până şi verbul a sări şi-a pierdut — hm! — orice sens, ca să zic aşa. Dumneavoastră, tânără şi sprintenă cum sunteţi, n-aveţi decât să săriţi. Eu am să rămân singur în tren, şi vă rog să mă credeţi c-am să merg până la capăt, aşa cum am mers totdeauna.
Şi bătrânul negustor, făcând cale întoarsă, se duse să se aşeze pe banca cea mai apropiată. Doamna cea mică, foarte îngrijorată, alergă după el.
— Domnule Marius, trenul merge încă foarte încet! Am putea să sărim!
— Exact cum am prevăzut, observă el stăpân pe sine. Nu, doamnă. Săriţi singură, dacă doriţi. Eu m-am lăsat de negustorie şi alte speranţe în viaţă nu mai am. De mult ziceam eu că trebuie să mă dau la fund. Prilej mai bun ca ăsta nici că se putea. Vă rog foarte mult să mă lăsaţi în pace.
Clătinarea micului vagon începuse să se facă simţită şi doamna cea mică nu putea să priceapă cum, într-o astfel de împrejurare, domnul Marius putea să şadă pe bancă atât de liniştit.
— Dar, vă daţi seama, domnule Marius, stărui ea, locomotiva nici măcar n-are mecanic! Călătorim orbeşte!
Bătrânul negustor o fixă cu privirea, părând mulţumit, de parcă doamna cea mică pusese în sfârşit punctul pe i.
— Orbeşte, doamnă dragă. Bine spuneţi. Cine nu riscă nu câştigă.
Doamna cea micuţă renunţă să-i mai atragă atenţia că nu vede despre care anume câştig ar putea fi vorba. Dar nici nu putu să se resemneze atât de uşor, aşa că spuse din nou:
— Am putea măcar să încercăm să ajungem la locomotivă şi s-o oprim!
— Asta, da! acceptă numaidecât bătrânul negustor. Şi dădu să se scoale. Dar se răzgândi la fel de brusc: — Ba nu, doamnă. Îmi pare foarte rău, dar în situaţia asta eu nu pot să trec dintr-un vagon într-altul. Vedeţi şi dumneavoastră cât de tare a început să se clatine. Grilajele acelea trebuie că se lungesc şi se strâng ca un burduf de acordeon. Mi-e frică, ce pot să fac? De la o vârstă încolo nu-ţi mai dă mâna să rişti cu atâta uşurinţă ca în tinereţe.
Se pare că cele spuse de bătrânul negustor fură de astă dată de-ajuns de convingătoare pentru doamna cea micuţă, care, resemnată, se aşeză pe banca dinaintea lui şi rămase nemişcată, înlănţuindu-şi genunchii cu mâinile.
Domnul Marius o privi cu o oarecare tristeţe şi oftă.
— S-a întâmplat exact aşa cum am prevăzut, observă el. Rochiţa dumneavoastră a ajuns ferfeniţă. Din pricina scoabelor.
— Din pricina treptelor, îl corectă ea absentă, cu faţa întoarsă către fereastră, cu toate că, bineînţeles, pe fereastră nu era nimic de văzut, din pricina întunericului.
Dând greş, în încercarea lui de a o înviora cât de cât aducând vorba de rochiţă, domnul Marius mai făcu încă o încercare.
— Aveţi o lanternă straşnică, stimată doamnă. O folosim de atâta timp, şi uite că luminează la fel de bine ca la început. Ba parcă chiar mai bine!
De data asta se pare că domnul Marius izbuti să-i trezească interesul, şi chiar se miră de tresărirea doamnei celei mici, care îi aruncă o privire oarecum rătăcită, după care numaidecât se întoarse către fereastră.
— Domnule Marius! strigă ea. Se luminează de ziuă!
Şi într-adevăr pe geam începuse să se desluşească peretele alb-lăptos al coridorului, alergând înapoi. Bătrânul negustor scoate un „Hm!” plin de dispreţ.
— Mă mir, zău, stimată doamnă, că puteţi să spuneţi una ca asta! zise el privind-o cam de sus pe doamna cea mică. Dacă nu v-aţi repezi cu vorba, aşa cum vă stă dumneavoastră în obicei, ci v-aţi gândi mai bine, aţi vedea că pur şi simplu ieşim din tunel. Aşa că n-aveţi decât să vă luaţi lanterna înapoi. Şi puteţi s-o stingeţi, fiindcă nu mai e de nici un folos.
***
*Publicat la editura Ararat, 1995 — ISBN 973-96682-3-2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu