Notaţii literare (III)

Ficţiunea ca Absolut
„Totul în om poate fi sufocat, în afara nevoii de Absolut, care va supravieţui distrugerii templelor, precum şi dispariţiei religiei pe pământ” — spune Ernesto Sabato (Înainte de tăcere), citat de Marian Nazat, Cotidianul, 19 iun. 2001, în legătură cu Emil Cioran).

Dorim rigoare şi asimilăm principii ale raţionalităţii care fundamentează ştiinţele, politica, sociologia. Deodată însă, suprasaturaţi de raţionalitate, ne dăm seama că ne lipseşte, ce? Absolutul. Şi atunci ne întoarcem la ficţiune. Într-o pagină de ficţiune (inspirată) găsim mai mult absolut, poate, decât într-o carte întreagă de politologie.

Conjuncturalul sub voal
Uneori un pasaj se cere dezvoltat nu neapărat pentru a se înscrie mai bine pe traiectul naraţiunii şi nici în logica trăirilor, ci pur şi simplu pentru a răspunde unei anume limitări a mobilităţii afective şi temporale a cititorului.
Decupajul detaliilor conjuncturale nu trebuie să fie atât de net încât intenţionalitatea scriitorului de a se folosi de „conjunctură” să fie foarte vizibilă. O idee în genul „Asta i s-a întâmplat cu siguranţă autorului şi uite că o atribuie acum personajului său” este de preferat să nu se nască în mintea cititorului.

Numele personajelor
Numele personajelor poate că nu sunt importante pentru cititor. Sau poate că un nume ales de scriitor, departe de a naşte în mintea cititorului asocierea scontată de autor, îi stârneşte neîncredere sau chiar respingere. Dar dacă cutare personaj nu poartă numele pe care autorul îl socoteşte potrivit, riscul e mare ca personajul să fie fals de la început până la sfârşit.

Cuvântul care îţi vine în minte
Citind Portret al artistului în tinereţe... Iată o ciudăţenie: „Scoase din tezaurul lui o frază şi o rosti încetişor.

— O zi cu nori rozaurii purtaţi de valuri.

Fraza şi ziua şi cadrul se îmbinau într-un acord armonios. Cuvinte.”

Fără nici o legătură logică în context. Nu seamănă oare cu propria mea pornire: dacă un cuvânt îţi dă ghes să-l rosteşti, rosteşte-l? Nu neapărat în literatură ci chiar şi în viaţa cotidiană. Uneori cuvintele rostite eliberează. Cele nerostite, rareori.

Previzibilitatea personajelor
Personajele au totdeauna un anumit grad de previzibilitate şi nici nu poate fi altfel. De pildă dacă un personaj îl întreabă pe un altul: „Ştii anecdota cutare?”, celălalt nu-i poate răspunde: „Da, o ştiu.”

Ziua de lucru în scris
Unii au o mare putere de muncă: îşi pot petrece multe ore scriind neîntrerupt. Asta e valabil, probabil, în eseistică, în ştiinţele umaniste. Poate că există şi scriitori care scriu ore în şir, fără întrerupere. Poate că alţii îşi petrec multe ore în faţa hârtiei (mă rog, mai nou, în faţa monitorului), ceea ce nu înseamnă însă neapărat scris neîntrerupt. Fiindcă o bună parte din timp se consumă „construind” în minte ficţiunea. Dar când o ficţiune nu se lasă construită, stăruinţa — cel puţin în ceea ce mă priveşte — nu-i de prea mare folos. Fiindcă nu puterea de concentrare este cea care începe să lipsească la un moment dat, ci capacitatea de a vedea cumva difuz, dincolo de imediat. Îmi vine în minte comparaţia cu acele imagini care dau iluzia de relief, când nu concentrarea ochiului pe detaliu e menită să perceapă relieful imaginii din planeitatea foii ci tocmai o privire oarecum difuză, oarecum ameţită, când razele vizuale se focalizează dincolo de imagine, îndărătul ei. La fel şi în privinţa construcţiei de ficţiune. Faptul că ficţiunea nu se încheagă (în felul dorit) mă pune în gardă nu că trebuie să mă concentrez ci că, dimpotrivă, e bine să întrerup lucrul, ca să las creierul să se desprindă de detalii prea concrete şi să-i dau şansa să cuprindă dacă nu ansamblul, cel puţin o zonă ceva mai largă.

Din nou despre excesul de expresivitate
„Ea [Maria Eich] se simţi ca îngropată în al enşpelea an de război, înghiţită într-o iarnă fără sfârşit, un univers de uniforme, un univers cu străzile pline de moloz semănând cu cenuşa, un univers unde tot ceea ce constituie viaţa civilă, ordinele, toasturile pentru pace şi prietenie între popoarele frăţeşti, filtrele serviciilor de securitate, semnăturile, menţiunile speciale, nu mai formează o trecere de moment, obligatorie, ci legea inexorabilă a unei lumi a fricii, a migraţiei fără sfârşit, unde totul seamănă cu o cantină pentru populaţia înfometată. Pretutindeni, îşi spuse, ne bălăcim în noroi, ruine şi delaţiune. Văzu întinzându-se în faţa ei un ţinut negru de cristale îngheţate, o lume făcută din scânduri, saci de ciment plină de lătrat de câini, zăbrele, clădiri dezafectate, în mijlocul unui timp care se rotea la nesfârşit şi din care nimeni, niciodată, nu se va trezi.” [Jacques–Pierre Amette: Amanta lui Brecht, Ed. Paralela 45, 2005, pp. 157–8]

Iată o entropie a textului accentuată, proprie poeziei, cu o expresivitate remarcabilă. Dar e greu de crezut că percepţia personajului este capabilă de o sinteză atât de complexă a circumstanţei. Textul devine puţin credibil şi odată cu el personajul îşi pierde din consistenţa pe care ar fi avut-o în condiţiile unei ambiţii mai rezonabile a autorului de a fi expresiv.

Şi virtuţile simplităţii clasice
Am recitit Ministerul groazei, de Graham Green. Personajul principal, Arthur Rowe, ajunsese la un moment dat în posesia primelor cifre ale unui număr de telefon care avea să-l conducă la descoperirea capului bandei de spioni: B.A.T.27.1; îi lipsea o singură cifră. Încearcă la telefon toate terminaţiile posibile. „Deodată auzi o voce cunoscută, care rosti, gâfâind uşor: — Alo? Cine-i acolo? Rowe puse receptorul în furcă. Ce bine ar fi fost dacă ea nu ar fi răspuns, să fi fost prea departe de telefon — undeva la capătul scărilor, sau chiar în stradă! Dacă nu şi-ar fi lăsat imaginaţia să vagabondeze atâta, Rowe n-ar fi aflat niciodată că formase numărul Annei Hilfe. Ieşi năuc din cabină pe strada Bayswater. Avea trei posibilităţi...”

Câtă simplitate şi în acelaşi câtă eficacitate în redarea emoţiei eroului!

Perfecţiune şi expresivitate (Despre adecvarea stilului la subiect)
Alain de Botton (Eseuri de îndrăgostit — Essays in Love, Editura Humanitas, 2003, trad.: Oana Cristescu) aminteşte de marchiza de Merteuil din Les liaisons dangereuses, care, adresându-i-se în scris vicontelui de Valmon, îi reproşează faptul că „scrisorile lui de dragoste sunt prea perfecte, prea logice pentru a putea fi vorbele unui îndrăgostit adevărat, ale cărui gânduri ar trebui să fie dezlânate şi n-ar fi capabil de fraze elegante. Limbajul se împiedică de dragoste, dorinţa nu este articulată”. Observaţie perfect valabilă şi în ficţiune. Nu poţi să sugerezi un sentiment de incertitudine, să zicem, de frustrare, de revoltă, oferindu-i cititorului o construcţie lingvistică perfect articulată. Rezultatul va fi o deturnare involuntară: Ceea ce va percepe cititorul va fi perfecţiunea construcţiei şi nu sentimentul pe care doreşti să i-l transmiţi. Bineînţeles, nici nu-i oferi o bâlbâială „credibilă”, naturalistă, fiindcă rişti să cazi în inestetic. Dacă nu în ridicol.