Cu spatele la terenul de joc (povestiri)

Fluturi de noapte

Sosit cu o cursă internă în aceeaşi dimineaţă, Alexandru îşi făcu socoteala că mai avea de aşteptat vreo trei ore pe aeroportul Bucureşti-Băneasa până la îmbarcarea pentru Viena. De fapt două, fiindcă în jur de o oră durau, i se spusese, formalităţile vamale şi tot restul. „Să nu răsufli uşurat la gândul că ai plecat din ţară decât în clipa când te vezi aşezat în scaunul din avion, uşile s-au închis şi motoarele au fost turate pentru decolare” — cam aşa glumise Rohan cu vreo două zile în urmă. O glumă destul de cretină. „Îţi spun toate astea ca unuia care iese pentru prima oară în Vest. Oricând te poţi trezi cu un anunţ la difuzoare, ceva în genul Pasagerul Danciu Alexandru este rugat să se prezinte de urgenţă la biroul de informaţii. Sigur, tu, auzind un asemenea anunţ, poţi încă să-ţi mai faci iluzii că a fost omisă cine ştie ce formalitate măruntă. În realitate însă, lângă biroul de informaţii te aşteaptă o persoană necunoscută, cu alură sportivă, cu ochelari negri, îmbrăcată într-un trenci de culoare deschisă, care îţi spune: Danciu Alexandru? A intervenit ceva neprevăzut, aşa că vă rog să veniţi cu mine. Şi cu asta, poţi să fii sigur, voiajul tău s-a dus dracului! Ce urmează nici nu vreau să-mi imaginez! Iar dacă ai trecut de poarta aerogării şi tu împreună cu grupul tău de pasageri vă îndreptaţi deja spre avion, nici atuncea să nu fii sigur că, gata, ai plecat. Fiindcă persoana de care spuneam poate să te aştepte la piciorul scării de la avion. Şi să-ţi înfigă o mână în piept tocmai în clipa când dădeai să pui piciorul pe prima treaptă. Şi să-ţi mai spun ceva. Să nu-ţi storci creierii să descoperi cu ce-ai greşit, fiindcă în chestiile astea niciodată nu poţi să ghiceşti despre ce-i vorba de fapt.”

Aşadar avea de ales între a-şi petrece cele două ore în aerogară sau a da o raită prin cartierul Băneasa. În cartierul Băneasa însă nu era mare lucru de văzut, aşa că Alexandru hotărî să rămână în aerogară.

În centrul sălii rotunde, exact sub cupolă, se afla un chioşc de ziare. Alexandru îşi cără valizele, trecând prin dreptul chioşcului, şi le lăsă jos lângă braţul unuia din fotoliile aliniate cu faţa către peretele de sticlă ce da spre pistă. Se aşeză în fotoliu şi îşi aprinse o ţigară.

Konrad Neitzke se îngrijise să-i dea toate informaţiile necesare într-o scrisoare, însoţită de un formular, pe care Alexandru o primise cu vreo două săptămâni în urmă. În schimb îl lăsa să se descurce singur în ziua sosirii la Viena. De la Aeroportul Schwechat aveţi curse de autobuz speciale din 20 în 20 de minute până la Hotelul Intercontinental din centru. După o anumită oră, seara, cursele sunt mai rare, îl avertiza Neitzke. Aveţi de asemenea la dispoziţie un tren până în centru, care circulă la intervale de o oră. Trenul are staţie la Wien Mitte, chiar la Hotelul Intercontinental. Biletul costă 30 Schillings la şofer, şi 10 Schillings pe peronul gării. Un taxi vă costă circa 250 Schillings; şoferii se aşteaptă la un bacşiş de 10 la sută din costul călătoriei. Neitzke nu scăpa din vedere nici condiţiile climatice: Vremea e schimbătoare la Viena; temperatura medie pentru luna iunie este de 17,5ºC, iar circa 9 zile sunt ploioase, cu un total de 67 de litri pe metru pătrat, în medie. Putea deci să plouă oricând peste Neue Rathaus şi peste Schloss Schönbrunn.

La Bucureşti însă nu era nici un semn de ploaie. Prin peretele de sticlă, ca pe un ecran panoramic, se vedea întinzându-se, la o depărtare de vreo doi kilometri, paralelă cu pista aeroportului, liziera de un verde întunecat a pădurii Băneasa. Pe peronul aerogării un cărucior electric încărcat cu bagaje se îndepărta, îndreptându-se spre unul din avioanele de la capătul peronului de beton alb-cenuşiu, în timp ce un altul se întorcea gol dintr-acolo.

Pe toată înălţimea, de câţiva metri, a ferestrei panoramice, de o parte şi de alta, stăteau pliate la margine două draperii legate cu şnur. Ai fi zis că sunt jumătăţile unei cortine de scenă dacă n-ar fi fost făcute dintr-un material mult mai subţire şi, în plus, de culoare închisă, ceva între negru şi indigo. Alexandru se întrebă în ce împrejurări ar fi putut să fie trasă draperia peste fereastra panoramică. Singurul răspuns posibil era că rămăseseră de pe vremea războiului, când serviseră drept camuflaj; deşi era greu de crezut că ar fi putut obtura îndeajuns lumina dinăuntru. Îi veni să râdă la gândul că Neitzke, în meticulozitatea lui austriacă, îi vorbise în scrisoare de ambele tarife la autobuz, cel practicat la cumpărare de la şofer şi cel de pe peron. Diferenţa era enormă. Te pomeneşti că totuşi călătorul austriac îl preferă, nepăsător, pe cel de la şofer pentru simplul motiv că nu trebuie să mai facă un număr de paşi în plus pe peron, până la casa de bilete. Trebuia să fii plin de bani ca să-ţi permiţi să fii atât de comod. Negreşit, la Viena îl aşteptau surprize mari... Un bărbat tânăr stătea în picioare, cu umărul rezemat de draperia pliată şi întindea alene mâna scuturând scrumul de la ţigară într-o scrumieră de aluminiu cu picior înalt. Purta ochelari de soare şi se uita, foarte concentrat, într-un pliant. Draperia făcea o uşoară cută deasupra umărului său rezemat. Alexandru îşi întoarse privirea de la el.

Un IL–14 tocmai aterizase şi se apropia pe pistă, cu luciri de soare în cercurile metalice ale elicelor. La câţiva paşi de fotoliul în care şedea Alexandru, doi copii de vreo patru-cinci ani, un băiat şi o fetiţă, împingeau pe pardoseală, zvăpăiaţi, o sacoşă şi din când în când îşi întorceau feţele îmbujorate şi râzătoare spre părinţii rămaşi în fotoliu, să vadă până unde li se îngăduie să-şi ducă aventura.

Aşteptam cu nerăbdare clipa culcării, seara. Dar nu fiindcă picam de oboseală. Dimpotrivă, cu cât eram mai treaz şi cu mintea mai vioaie, cu atât savuram mai mult clipele ce urmau. Fiindcă aveam la dispoziţie mai mult timp, până la momentul trecerii în somn, pentru fantasme, şi le trăiam cu mai multă intensitate. Închideam ochii, cu capul vârât sub plapumă şi reluam de la capăt, dacă nu cumva le mai adăugam câte ceva, fantasmele din seara trecută. Nu mă visam ci eram un fel de pirat al mărilor. Dar nu ca să jefuiesc. Eram cavaler al dreptăţii şi campion al tehnologiilor subacvatice. Într-un loc nu foarte exact localizat din adâncul mărilor Nordului dispuneam de un întreg oraş subacvatic, inexpugnabil, trăind în tot confortul imaginabil. Era o bază navală... Flotilele mele de vehicule subacvatice porneau din adâncuri către cele patru zări, la ordinul meu, stârnind, cu puterea colosală a motoarelor, învolburări verzui-albastre şi bolboroseli surde în apa mării, să se războiască cu Răul şi să împartă Dreptatea. Uneori îi pedepseam pe cei ce în urmă cu puţin timp mă umiliseră. Dar asta se chema tot a împărţi dreptatea... Nimeni nu trebuia să ştie pe unde îmi hălăduiesc gândurile seară de seară. Dar într-o zi tata m-a luat pe de departe.

— De obicei tu adormi repede, Alexandru? m-a întrebat, în aparenţă din pură curiozitate.

N-avea de unde să ştie ce se întâmpla cu mine. Dar punându-mi întrebarea aceea, în ciuda tonului său indiferent, am bănuit atunci numaidecât că are în vedere o anumită ţintă a discuţiei. Oricum, am fost sigur că mă observase după ce mă băgam în pat, fără ca eu să-mi dau seama, şi că ştia că îmi petrec o vreme cu capul sub plapumă, treaz. Şi, cum aveam grijă să-mi las acolo dedesubt o rezervă de aer, trebuie că era vizibilă gâlma pe care o făcea plapuma în dreptul capului meu. I-am răspuns că nu adormeam prea repede şi că mă gândeam.

— Aş fi curios să ştiu dacă s-a schimbat ceva de la o generaţie la alta, a spus el zâmbind. Fiindcă, la fel ca şi ţie, îmi treceau şi mie fel de fel de gânduri prin minte, seara, înainte de a adormi. Mi-aduc aminte că era o adevărată desfătare. O, Dumnezeule, pe unde nu-mi zburau gândurile! Erau momentele mele de libertate totală.

Şi atunci i-am mărturisit la ce mă gândeam. Fără să-i dau prea multe amănunte, i-am vorbit despre Dreptatea pe care trebuia s-o împart. Şi despre plăcerea mea — ziceam — de a fi un Cavaler al Dreptăţii...

— Dar spune-mi, Alexandru, cine hotărăşte ce-i drept şi ce nu e? Te-ai întrebat vreodată? Fiindcă dacă n-avem nişte reguli precise după care să judecăm, ne putem foarte uşor înşela. De multe ori, atunci când oamenii au păreri diferite, dreptatea se stabileşte la tribunal. Oricum, cu sau fără tribunal, e clar că un singur om se poate înşela. Cu cât sunt mai multe minţi cu atât judecata e mai dreaptă.

Tata nu mi-a spus însă dacă, în urma celor povestite de mine, ajunsese la concluzia că se schimbase ceva de la o generaţie la alta. Şi nici când încetase el să se lase în voia visării. Fantasmele mele de Cavaler al Dreptăţii însă au intrat în declin şi au sfârşit prin a fi înlocuite de fantasme erotice.

Beldeanu se lăuda că fusese nevoie să i se elibereze un paşaport nou pentru că pe cel vechi nu mai rămăsese nici un loc pentru vize.

— Crede-mă, Alexandru, cunosc Occidentul, spunea el c-un zâmbet îngăduitor şi obosit. Nu-i ceea ce cred cei mai mulţi dintre noi. Dar nici ceea ce cred ei despre ei înşişi. În privinţa României, şi probabil şi a celorlalte ţări est-europene, cei mai mulţi dintre occidentali n-au nici o idee despre sistemul de funcţionare a instituţiilor. Nu cunosc canalele de informaţii, nu cunosc ierarhii, nu cunosc nimic. Poate doar serviciile lor secrete să fie la curent. Dar cu astea n-avem noi de a face. Ei sunt convinşi că nici o persoană particulară din România nu-i interesată în investiţii. Şi într-adevăr, nu e. În mod direct, să fim bine înţeleşi. Ei sunt obişnuiţi să lucreze doar cu firmele de import-export de la noi. Dar tu, Alexandru, să pui mâna pe orice prospect îţi cad ochii, înţelegi? Orice fel de informaţie. Vedem noi cum le valorificăm până la urmă aici în ţară. Nu strică să se ştie la nivel înalt că institutul nostru e interesat de prosperitatea Patriei! Şi nu mă gândesc numai la mine, ca şef de secţie. Mâine mi se eliberează un paşaport nou şi poate că nu mai văd în el nici o viză nouă, mă-nţelegi? Lucrurile se schimbă peste noapte. Dar dacă institutul e văzut bine, toţi suntem văzuţi bine!

Cei doi copii sfârşiseră prin a aduce sacoşa târâş înapoi la matcă, iar acum, ca două animăluţe durdulii, blonde şi răsfăţate, se hârjoneau cu mama lor, în jurul fotoliului, sub privirea îngăduitoare a tatălui.

Ştiam un singur magazin în oraş unde, când şi când, la noroc, puteai să găseşti abţibilduri — în centru, pe strada Alecu Russo, colţ cu Delavrancea. Coliţele erau în formă de bandă sau dreptunghiulare, cât o jumătate de foaie de caiet. Stăteau jos în vitrină, uşor curbate de căldură şi de lumină, alături de rechizite şcolare, şi arătau atât de palide, bietele de ele, că niciodată nu te-ar fi îndemnat inima să intri şi să i le ceri vânzătorului dacă n-ai fi ştiut ce splendori colorate ascund. Şi apoi se cerea destulă îndemânare şi îndeosebi răbdare, pe care de obicei n-o aveam, să le scoţi la iveală de sub foiţa protectoare de deasupra, alburie precum pleoapa unui ochi de pasăre. Aplecat peste caietul de desen, aşezam pe foaie abţibildul decupat din coliţă, udat bine. Apoi începeam să frec uşurel cu degetul, în cerculeţe, abia atingând foiţa, şi din când în când îmi muiam degetul într-o căniţă cu apă. Foiţa de deasupra începea să se subţieze dar în nici un caz nu trebuia să se perforeze. Şi deodată un tremur necontrolat al degetului o deplasa infim, atât doar cât să constaţi că într-o margine a ieşit la iveală culoarea dureros de vie a abţibildului. Foiţa de deasupra, udată, devenise pe negândite mobilă şi se lăsa îndepărtată. Era momentul s-o trag, târâş şi egal, pe patul ei ud fără să slăbesc concentrarea până ce ultimul colţişor de imagine ieşea la lumină. Dar era de-ajuns un singur zvâcnet al mâinii nerăbdătoare pentru ca abţibildul ud să plesnească şi toată munca să fi fost în zadar. Suportul imaginii, ud fiind încă, era atât de fragil încât nu mâna era aceea care săvârşea greşeala, ci gândul.

Dar o dată uscate, abţibildurile rămâneau lipite pe foaia de desen pentru totdeauna. Puteai să le revezi, cu tresărire în suflet, zile de-a rândul. Poate chiar ani de-a rândul. Nici un roşu din lume nu era mai roşu decât acela ce-i servea drept fundal băiatului-coşar, păşind voios şi zâmbăreţ ca într-o zi de Paşti, pe cap c-un joben negru, ducând pe-un umăr o scăriţă, iar pe celălalt colacul de sârmă, cu bilă ţepoasă la capăt. Nici un verde nu era mai verde decât acela al fundalului celor doi instrumentişti de circ, unul gras şi scund cântând la saxofon, iar celălalt, lung şi slab, lovind talgerele... Tata se uita peste umărul meu şi zâmbea.

Rohan îl sâcâise cu gluma lui idioată contând, de bună seamă, pe miza mare pe care o călătorie la Viena ar fi avut-o pentru oricare intelectual din România. Stând în faţa standului de ziare şi reviste, Alexandru îşi mută privirea spre locul de lângă draperie unde cu puţin timp înainte îl văzuse pe tipul cu ochelari de soare uitându-se în pliant în timp ce fuma. Tipul nu mai era acolo. Şi nicăieri în altă parte...

I se întâmpla acelaşi lucru de fiecare dată când trebuia să plece într-o călătorie, indiferent unde: în ajunul plecării, descurajat de puzderia de obstacole noi care urmau să i se aşeze în cale, îi venea să renunţe brusc la toate şi să rămână acasă. Cu cât se apropia clipa plecării, cu atât tentaţia abandonului devenea mai acută. Alexandru se uita la panoul cu ziare şi vedea titlurile ca prin ceaţă. Dincolo de sticla ghişeului, ofiţerul de la „Control paşapoarte” se apleca peste paşaportul său cu o atenţie subită şi îl cerceta îndelung. Îşi înălţa apoi spre el faţa contrariată: Ştiaţi că paşaportul dumneavoastră a expirat? I-l pasa colegului său de la ghişeul alăturat, care îl examina cu şi mai multă atenţie, folosindu-se de o lupă, şi declara: Acest document conţine date falsificate!... Acum câteva zile Rohan nu făcuse decât să exprime incertitudinea care plutea în aer.

— Cât costă Paris Match? o întrebă pe vânzătoare.

Femeia îşi întoarse spre el privirea rece, aproape ostilă.

— Douăzeci de lei, dar nu-l vindem decât cetăţenilor străini.

— De unde ştiţi că nu sunt cetăţean străin?

Un tip de lângă el ceruse un ziar şi, cu banii în mâna întinsă, aştepta să plătească. Vânzătoarea îi luă moneda din mână şi îi dădu ziarul împăturit.

— Românii au un aer inconfundabil, îi răspunse lui Alexandru, cu o ironie neascunsă, îndată după plecarea bărbatului.

Îi cercetă fără curiozitate faţa distantă şi rafinată, exceptând buzele subţiri, date cu roşu-corai, menite să atenueze oboseala celor patruzeci de ani şi mai bine pe care negreşit îi avea.

— Puteţi să-mi spuneţi şi de ce?

— De ce au românii un aer inconfundabil?

— Nu, de ce vindeţi Paris Match numai cetăţenilor străini.

— Aş putea să vă răspund că aşa am primit dispoziţie. Dar fiindcă văd că vă interesează chestiunea, am să vă răspund că trebuie să le oferim străinilor ceva pentru valuta pe care sunt obligaţi s-o cheltuiască la noi în ţară. Şi nu-i vorba doar de Paris Match. E vorba de toate publicaţiile occidentale.

— Chiar şi l’Humanité?

Vânzătoarea îl aţinti c-un zâmbet ironic.

— Dacă ţineţi neapărat, am să fac pentru dumneavoastră o excepţie. Doriţi l’Humanité?

Alexandru ezită o clipă.

— Dacă tot sunteţi pusă pe excepţii, daţi-mi mai bine Les lettres françaises. E tot comunist, ca şi l’Humanité.

La sfârşitul unui meci de fotbal ieşeam în mijlocul mulţimii pe poarta stadionului Olimpia, sub un cer zdrenţuit-cenuşiu, şi vedeam ploaia dând iama, la o oarecare distanţă, în spectatorii ieşiţi cu puţin timp înainte, în timp ce în imediata mea vecinătate, în chip miraculos, nu cădea nici un strop. Ploaia avea o graniţă ca o perdea şi perdeaua aceea venea grăbită şi vizibilă dinspre strada Fraţii Buzeşti, se repezea fluturând şi răpăind în draci peste linia de tramvai care făcea acolo bucla de capăt de linie, şi mai departe în sus către poarta stadionului. Vedeam, jos, picurii pedestraşi ai perdelei, câţiva paşi mai încolo, cucerind iute pământul încă uscat din care se ridicau norişori de praf, şi panica zglobie din mulţime mă molipsea. Cineva mă striga de departe: — Alexandru! Recunoşteam vocea lui Nini, pătrunsă de nelinişte, vrând parcă să mă prevină că mă paşte un mare pericol. Şi atunci, cu răsunetul acelui strigăt în urechi, călcând în picioare orice logică, în dorinţa de a mă salva, mă repezeam tocmai în direcţia din care venea ploaia. În câteva clipe cămaşa udă leoarcă mi se lipea de piept şi pieptul mi se umplea de bucurie: lumea nu se prăbuşea, nimic nu era pierdut şi o viaţă întreagă îmi stătea înainte.

Alexandru îl întrebă pe barman dacă anunţurile pentru zboruri se auzeau şi aici în sala restaurantului şi i se răspunse că da. Se căţără pe unul din scaunele înalte, cu picioare nichelate. Ceru un pahar de cinzano şi, în aşteptare, despături ziarul. Era atât de mare că îndărătul lui dispărură rafturi întregi de sticle de băuturi, cu etichete viu colorate. Henri Barbusse et ses amis, stătea scris cu litere mari sub frontispiciul verde închis. De “Clarté” à “Jésus”. Pe pagina a doua Stefan Zweig îi scria lui Barbusse. A mon avis, nul, excepté Romain Rolland qui, depuis une vingtaine d’années, inconnu mais inlassable, défendait l’idée de la plus grande patrie, n’a montré avec tant de lucidité logique et artistique le but, qui doit être et qui devra être celui de toutes les âmes libres, la fusion républicaine de tous les peuples du monde...

— Aveţi aici paharul cu cinzano, îl auzi pe barman îndărătul gazetei deschise. Atenţie la ziar, să nu răsturnaţi paharul.

Alexandru dădu la o parte marginea foii uriaşe şi, înainte să vadă paharul, privirea îi căzu surprinsă pe propria-i faţă reflectată în oglindă. Era o oglindă întinsă pe toată înălţimea etajerei cu băuturi. Nimeni altcineva nu se vedea acolo, decât faţa lui surprinzător de străină în decorul acela public având drept fundal perdelele de la ferestre. Timorată, intimitatea lui îşi găsise refugiu într-un colţişor umbrit şi abia vizibil în baia de lumină a zilei. Întinse mâna după pahar urmărindu-şi gestul în oglindă. Cineva străin întindea mâna după pahar. Dar nu era numai lipsa intimităţii. Era un fel de repulsie la vederea propriei imagini, amintindu-i de ziua când picase la examenul de Tehnica tensiunilor înalte. Seara, la cămin, stând în faţa unei chiuvete din spălător, sub lumina chioară ce venea de sus, îşi ridicase încet privirea spre oglindă. Pentru prima oară în viaţa-i încă atât de scurtă un străin pătrunsese în lăuntrul său fără măcar un strop de compasiune. Şi îl doborâse cu o singură lovitură parşivă. Era mult mai fragil decât crezuse până arunci. Din oglinda de deasupra chiuvetei murdare îl privea un învins.

Fluturi de noapte feluriţi au intrat pe fereastră, aproape seară de seară, atraşi de lumină, în toţi anii cât am locuit cu chirie pe strada Kogălniceanu. Mulţi aveau în ei ceva malefic, mi se părea mie. Aduceau în casă fantasmele nechemate ale nopţii, ne violau intimitatea cu rotirea lor zgomotoasă în jurul lămpii din tavan, cu încrâncenarea disperată cu care se agăţau cu picioruşele de perdea atunci când voiai să-i arunci afară. Dar unii dintre ei mi-au stârnit dacă nu simpatia, măcar curiozitatea. Pe alţii i-am studiat în treacăt a doua zi dimineaţa, înainte de a pleca la şcoală, atunci când, suferind în casă vreo vătămare, nu mai puteau să-şi ia zborul către noaptea orbită de zi, numai de ei ştiută. Descopeream în adâncul ochilor lor luciri de sidef, vizibile doar dintr-un anumit unghi, împrumutate cu câteva ore înainte de la stelele cerului nopţii, luciri care atenuau un pic din aerul lor ostil. Dacă a doua zi aş fi descoperit vreun astfel de fluture de noapte, ascuns îndărătul unei grinzi, printr-un cotlon întunecat al podului casei, unde mă căţăram uneori, aş fi fost tare decepţionat: cum, biet fluture de noapte, cu asta te amăgeşti tu? Noaptea ta din zi nu-i noapte adevărată?

Cu centura de siguranţă legată peste mijloc, Alexandru îşi lipi apăsat spinarea de speteaza scaunului şi închise ochii, cu capul dat pe spate în timp ce motoarele avionului îşi înteţeau vuietul peste ceea ce el crezuse că ar fi o limită în firea lucrurilor. O piedică dispăru din cale şi o putere uriaşă îl purtă înainte pe roţile care se scuturau gonind pe pistă. Apoi scuturăturile încetară deodată şi vuietul rămase undeva în urmă şi un vânt ca de iarnă se porni să şuiere dincolo de hublouri şi chiar şi înăuntru venind din tavan, rezonabil şi în firea lucrurilor. Surprinzător, alergarea bezmetică a pătratelor de beton de la marginea pistei încetini aproape brusc iar aripa avionului se legănă uşor. Pâlcuri de copaci se iviră dedesubt, apoi un lac, o şosea, parcele de semănături colorate în diferite nuanţe de verde şi de galben, acoperişurile roşii ale unor ferme şi pete albicioase de o formă neregulată, despre care Alexandru îşi dădu seama că erau de fapt norişori străvezii.

O căţea cu blana galben-spălăcită, cu peri scurţi, se pripăşise şi îşi ducea viaţa de o bucată de vreme împreună cu noi. Niciodată până atunci nu mai întâlnisem un animal atât de umil şi de bleg. Nu umbla ci se târa de colo până colo prin curte, cu supuşenie în privire şi coada între picioarele slăbănoage. Era de-ajuns să te prefaci că vrei s-o loveşti că se şi pornea să chelălăie, neîndrăznind măcar s-o rupă la fugă. Mi-amintesc că pe timpul unei furtuni, speriată de moarte după un tunet teribil prăvălit chiar de deasupra capului, şi-a găsit refugiul în casă, sub pat, ea care, altminteri, nici nu se apropia de casă. Şi atunci, cu un gest neaşteptat, tata s-a aplecat şi a înşfăcat-o furios, cu o mână de ceafă şi cu cealaltă de blana de pe spinare, aruncând-o de pe terasă afară în curte. Bietul animal a planat câţiva metri prin aer, mi s-a părut mie, şi a căzut pe labe slobozind o cascadă de chelălăituri mai amarnice ca niciodată. Nu ştiu ce l-a înfuriat pe tata atât de tare, fiindcă în toată viaţa aproape că nu-l văzusem să-şi iasă cu adevărat din fire.

Într-o duminică geroasă, strecurându-mă în magazia plină de vechituri din apropierea casei, am descoperit căţeaua cea galben-spălăcită, care nu avusese niciodată un nume, zăcând moartă într-un hârb de coteţ. În gerul cumplit, zăcea înţepenită, cu blana acoperită de brumă. Un biet animal, pe care Dumnezeu ştie de ce nu l-am iubit.

***

Cu spatele la terenul de joc a fost publicat la Editura Paralela 45 în 2005.