Ceasul de argint
Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Vartan, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos, desigur) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, doar atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o surpriză neplăcută. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.
O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste...
— Breaslă!... sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!
— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea zeflemitor cineva dintre invitaţi.
Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casă la noi, la fel ca şi cu multe alte ocazii, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât capul undeva într-un colţ al fotografiei, de obicei în braţele mamei, cu părul vâlvoi şi ochi fără nicio expresie.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot. Era oricând gata să le ofere oaspeţilor câte un spectacol, cu veşnica lui bună dispoziţie, ajutată de câteva pahare de vin.
— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, euforic. Puteţi să-l numiţi cum doriţi... Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au. Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală, cu nişte clopoţei agăţaţi peste tot! Şi, desigur, buzunare cu obiecte bune de sfeterisit. La examenul de absolvire... Ei, da! o să vă vină să râdeţi şi o să ziceţi iarăşi că mint! Şi totuşi închipuiţi-vă că dădeau şi examen de absolvire!... Candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! A, da! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să capete atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!... Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Ex-clus! puteţi să vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!... Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea de obicei cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!
Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute...
Aflând de povestea cu dispariţia ceasului — povestea tata mai departe —, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai lui, funcţionar onorabil în administraţia oraşului, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi, nu mai târziu! avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor, care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!
Şi totuşi, în ciuda entuziasmelor sale stimulate de alcool, tata era, într-un fel, un fatalist. Am avut ocazia să-l văd cum s-a resemnat — nu ştiu dacă brusc sau încetul cu încetul — în privinţa pierderii ceasului de buzunar — de data asta definitiv şi irevocabil — după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Vartan, comerciantul. Nu pot să spun că a renunţat să-i amintească de ceas atunci când se întâlneau, dar niciodată nu i-a pretins pe un ton vehement clarificarea chestiunii. Îl întreba de ceas, în toiul discuţiilor pe teme diverse, aşa, parcă într-o doară, ca şi cum l-ar fi întrebat de sănătate, nu cumva să-l supere. Dacă pe clienţii săi de la magazinul de textile, cel de lângă piaţa Obor, unchiu-meu reuşea să-i îmbrobodească la fel de uşor cum l-a îmbrobodit pe tata, cred că patronul său avea toate motivele să fie mulţumit de el. Gură-bogată cum era, îmi închipui că avea puterea să-şi convingă clienţii să cumpere un material roşu chiar dacă intraseră în magazin cu intenţia să cumpere unul verde. Avea un debit verbal căruia puţini îi rezistau. Şi o argumentaţie pe măsură, demnă de un avocat. Tatei i-a ţinut o conferinţă întreagă despre cât de improprii erau vremurile pentru vânzarea ceasurilor de argint, când oferta era mare datorită numărului mare de indivizi care, ajunşi la strâmtoare, scoteau la vânzare tot ce aveau mai de preţ prin casă, în timp ce prea puţini se gândeau la tezaurizare sau aveau posibilitatea s-o facă. Sincer, sunt convins că la ora când depunea eforturi să-l facă pe tata să aştepte momente mai prielnice, ceasul era de mult vândut şi unchiul Vartan nu făcea altceva decât să tragă de timp pentru ca povestea să se piardă în uitare. Realitatea e că şi noi eram strâmtoraţi, mai mult decât strâmtoraţi, iar ceasul de buzunar era, în viziunea tatei, una din puţinele posibilităţi de salvare.
Dar unchiu-meu sunt sigur că nu era un sentimental. Iar dacă de la el m-am ales cu un pliant cu mostre de materiale textile care aş risca să spun că mi-a încântat primii ani ai copilăriei, gestul de a-mi dărui acel pliant probabil că nu era, din partea unchiului meu, unul complet gratuit. Cred că a procedat cu noi cum procedaseră odinioară aventurierii de pe mări cu sălbaticii din insulele abia descoperite, oferindu-le biluţe de sticlă colorată contra aur şi pietre cu adevărat preţioase. Pur şi simplu nu-l văd eu pe unchiu-meu apreciind acele mostre pentru frumuseţea lor în sine. În schimb, să le aprecieze drept ceea ce erau, adică mostre din materiale bune pentru convins clienţii să le cumpere, asta da, era punctul lui tare. Dăruindu-mi însă mie pliantul, ce şi-o fi zis unchiu-meu? Puştiul o să fie încântat — toată casa o să fie încântată şi lui taică-său n-o să-i mai vină să tot aducă vorba de ceasul de argint încredinţat spre vânzare.
Bine, hai să nu mai cârcotesc. Realitatea e că pliantul cu mostre mi-a dat o preocupare încântătoare pentru multe săptămâni. Mai apoi am tot extras din acel pliant ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de lucrul manual de la şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi, cu contur uşor zimţat, la fel ca şi la fotografiile care se făceau pe vremea aceea. Dar erau atât de frumoase, multe din ele, încât pentru mine utilitatea lor nu mai exista. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, datorită pliantului cu mostre, pentru totdeauna o ţară scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.
Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Dar nu, mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de vreuna din ele şi s-o lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material întreagă. De cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!
Dacă unchiu-meu a vândut ceasul de argint, banii încasaţi ai mei nu i-au văzut niciodată. Bineînţeles că n-a putut s-o ţină tot pe-a lui până la capăt, cum că vremurile n-ar fi fost propice pentru vânzare şi aşa mai departe. La un moment dat a trebuit să recunoască: Da, am vândut ceasul dar, cumnate, fii şi tu înţelegător, am intrat într-o dandana, a trebuit să restitui o datorie mai veche şi n-am avut de unde să fac rost de bani. A trebuit să-i pun pe-ai tăi la bătaie. Dar jur, uite, jur pe copiii mei că am să ţi-i dau înapoi cu prima ocazie.
În anii următori explicaţiile pentru nerestituirea banilor s-au tot schimbat.
Fiul unchiului Vartan, Amedeo, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a făcut câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.
Pesemne că, în timp, pe unchiu-meu a început totuşi să-l roadă mustrarea că, uite, făcuse afaceri în dauna rubedeniilor aflate la ananghie. Fiindcă, peste ani, mie (de data asta; căci tata încetase de mult să-l mai întrebe de ceas) mi-a servit o altă explicaţie:
— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar... Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi... Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci... Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tău nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu... Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti... Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată... Uite-aşa!... Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine... Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?... Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. Sau, mă rog, palton, ce-o fi fost. N-am vorbit, nu?... Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece... Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni... Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine... De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?
Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Vartan. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Cu mici excepţii. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.
Chitara
Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict... Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori, în lungile seri de iarnă, aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu, bineînţeles.
În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui bătut în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.
Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Vartan. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.
Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Amedeo, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.
Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:
— De ce? Tot în contul paltonului?
— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.
— Sau în contul taximetristului?
— Care taximetrist?
— Sau în contul doctorului?
— Nu ştiu de niciun doctor.
— Ce nu-i lămurit?
— Lasă mai bine să vorbească taică-meu cu taică-tău. Ei să se lămurească între ei...
Se mai înmuiase un pic dar nu ceda. Am insistat:
— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?
— Tocmai.
— Adică cum, tocmai?
De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.
— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus aţintindu-mă cu o privire care se voia conciliantă. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-meu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?
— Nu, nu înţeleg.
— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.
— Şi ce legătură are asta cu chitara?
— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!
Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Vartan, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Amedeo, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-atunci o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Amedeo fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.
Chitara n-am mai recuperat-o niciodată. *** *Din volumul de povestiri Manechine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu